Urcată pe zidul de apărare al Palatului de Gheață, Inlan Diar întinse mâinile în lături și închise ochii de parcă s-ar fi pregătit să sară. Era însă doar o aparență, căci regina făcea astfel de lucruri ori de câte ori voia să se conecteze cu natura și în special cu aerul din jur, pe care-l controla împreună cu toate cele trei vânturi mari, dar și cu cele mai mici, precum Kirivas (crivățul) sau Teṉṟal (adiere). Dar, deși muritorii și celelalte viețuitoare ale pământului erau conștiente de existența acestor vânturi mai mici, ei nu le știau la toate numele. Doar știau cum se simte a lor atingere pe piele sau dacă-i morocănos sau jucăuș vântul cela după modul în care le încurca blana sau dacă tăia răceala lor până la oase.

Inlan Diar însă era conștientă de fiecare vânt în parte pe care-l avea în stăpânire. Și ea nu doar că le cunoștea numele, dar de asemenea știa fiecare și ce poate. Astfel, în funcție de nebunia și capriciile vânturilor, regina știa de putea conta pe ele sau nu, pe care trebuia să le țină în frâu ca să nu-și facă complet de cap și să întoarcă pământul cu susul în jos sau cui pur și simplu trebuia să-i dea frâu liber ca să zburde peste întinsuri, aducând bucurie în jur. Și, după aceste criterii, ajunseră să fie catalogate vânturile în Ținuturile Gheții.

Astfel primele și cele mai cunoscute vânturi, dar care erau totuși oarecum trecute cu vederea de către oameni, erau Brizele de Munte sau Miṉṉōttam. Acestea erau de obicei simțite în primăvară, când vremea se încălzea și era necesar de topit zăpada din anumite zone montane ca astfel viețuitoarele lumii și oamenii să aibă șansa să vadă frumusețea vieții. De asta erau uneori cunoscute și sub numele de Uḷḷūr sau Vânturile Locale.

Urma apoi Foehṉṉ-ul sau vântul cald și uscat montan, care de altfel era cunoscut pentru viteza uluitoare cu care se deplasa în jur, răcind extrem de mult aerul atunci când ajungea în vârf de munte. Avea însă și o caracteristică negativă acest vânt, căci atunci când cobora de pe munte, din cauza că pământul era complet lipsit de umiditate și a vitezei cu care se deplasa, vântul ajuta la provocarea incendiilor de vegetație sau, pe timp de iarnă, la formarea avalanșelor.

Al treilea vânt considerat „invizibil” era Nemirā. Dar, deși făcea parte din categoria vânturilor reci, Nemirā era considerată totuși blândă de felul ei, căci avea suflet de femeie și ca orice femeie se înduioșa adesea de viețuitoare pe care ajunse să le considere ai săi copii, chiar dacă n-avea nicio explicație pentru ce sau de ce ajunse să creadă asta.

Apoi erau vânturile cu adevărat mici, care de altfel, atunci când era necesar, se grupau cu cele mai mari, conform specificației lor. De exemplu Āstiriyā sau vântul vestic era de asemenea un vânt cald, simțit în special pe timpul verii și care aducea adesea secetă cu el. Acesta se alătura adeseori Foehṉṉ-ului și, dacă erau complet lăsați de capul lor, puteau face prăpăd în jur.

Īramāṉatu însă, care era frate geamăn cu Āstiriyā, era în același timp opusul lui, chiar și dacă semănau leit unul cu altul, fizic. Totodată aveau caracteristică comună acea briză caldă simțită adesea în jur. Diferit însă la ele era faptul că în timp ce Āstiriyā aducea secete, Īramāṉatu binecuvânta pământul cu ploi bogate și desigur cu fertilitate.

Urma apoi Karayel-ul sau Traista Goală cum mai era cunoscut printre localnici. Acesta era fiul cel mare al lui Kkāṟṟu, pe care acesta-l avuse în tinerețe cu o briză marină a cărei nume de fapt îl uitase. Și, din cauza că fusese crescut doar de-al său tată, acest vânticel se închina doar lui Kkāṟṟu, chiar și dacă cei doi își desfășurau „activitatea” pe tărâmuri diferite. Chiar și așa aveau același caracter și din această cauză le era și suflarea fierbinte și uscată, ce făcea adesea prăpăd în jur. Și, de se lua de mână cu Foehṉṉ-ul sau cu Āstiriyā, pământul gemea la propriu. Dar chiar și așa erau extrem de rare cazurile când cei trei își făceau de cap împreună și asta din cauza că nu se suportau pur și simplu.

Și, în cele din urmă, dintre vânturile controlate de Inlan Diar, care de altfel erau considerate neînsemnate dintr-un motiv necunoscut, erau: Vigadalm-ul sau vântul ploilor și al grindinilor; Vōjōt-ul sau vântul aducător de ninsori, care era de altfel mezinul lui Kirivas; Mēṟku sau Apuseanul; Kiḻakku sau Esticul; Vatakku sau Norteanul - fiul cel mare al lui Kirivas și cel care făcea totul în jur să se înfioare chiar dacă sufla pe timp de vară; și ultimul vânt, dar nu cel din urmă - Teṟku sau Miazăzi, un vânt destul de ciudat la ale lui, care nu asculta de fapt de nimeni și care adesea era considerat nebun și că nu prea are toate șuruburile prinse bine în a sa tărtăcuță seacă. Dar, chiar dacă nu le prea lua lumea în considerare pe aceste patru vânturi, ele erau de fapt cele care controlau într-o mare măsură Balanța Naturii, cea compusă din cele patru emisfere ale lumii: Nord, Sud, Est și Vest.

Dar, chiar dacă fiecare vânt în parte-și avea a sa caracteristică, ce-i făcea diferiți și unici în felul lor era faptul că atunci când era nevoie se ajutau ca frații. Și, de cuiva îi trecea prin cap să se pună rău cu ei, se adunau cu mic cu mare și-i trăgeau acelui implicat împotriva lor o săpuneală soră cu moartea. Astfel, de scăpa acela cu zile, după ce era alungat de pe munte, spunea și altora că acele vânturi de pe Muntele Fricii nu-s deloc întregi la minte și-i mai bine să fii cu ei decât împotriva lor.

Tocmai de aceea și-și pusese Inlan Diar toată nădejdea în ei, căci știa că vânturile care ascultau a ei poruncă puteau uita de rivalitatea dintre ei atunci când era nevoie. Astfel, simțind războiul bătându-i la ușă, regina suflă din corn și-i anunță pe toți că-i timpul să se strângă cu mic cu mare la palat ca să protejeze astfel regatul gheții și fără doar și poate libertatea și frumusețea acelui munte.

Dintr-o dată însă, auzind un gong din depărtare, Inlan Diar fu trezită din a ei visare cu ochii deschiși. Și, înțelegând din ce cauză se auzea acel gong, mai ales de șase ori la rând, regina se cutremură și, privind cu groază într-acolo, murmură, „Nu poate fi! Războiul e deja aici, ne bate la ușă. Acel mare război al oamenilor și al fiarelor se pare că se apropie. Și, ah Doamne, cât am sperat să nu aud acest gong niciodată. Mai ales în aceste șase luni. Dar… se pare că n-o să avem noi parte de liniște înaintea morții.”

Apoi, întorcându-se cu spatele la câmpia ce se vedea întinzându-se mult în zare și care era o prelungire a regatului ei, Inlan Diar închise ochii. Și, întinzând mâinile în lături, se lăsă să cadă de pe acel zid de apărare. De atins atinse totuși pământul sub formă de căprioară, aceeași căprioară ale cărei urme le văzuse Arvam sub conacul prințesei Curse, bine conturate de altfel în zăpada pură.

***

„Pe poziții! Toată lumea pe poziții! Nimeni să nu miște, căci nu știm cine se apropie de noi!” Striga Eṉōl cât îl ținea gura, văzând că soldații, care stăteau la hotar, în jur de câteva sute, începură a tremura de frig și a-și acoperi ochii cu brațele, căci de acele locuri se apropia o furtună aprigă, care mătura la propriu totul în calea ei: pietre, țărnă, nisip, frunze și crengi uscate și alte drăcovenii uitate de soartă pe întinsul pământului. Și, fiind prea concentrat să-i îndemne pe soldați să stea locului, Eṉōl n-o observă pe Zeal apropiindu-se de el. Doar când tânăra-i smulse arcul din mână, tresări comandantul.

De aceea și se întoarse el într-un final brusc spre stânga, privind țintă la Zeal, care luase o săgeată din tolba unuia dintre soldați și apoi se pregăti de tragere. Și, văzându-l Eṉōl privind-o țintă, neînțelegând ce voia ea să facă, fata îi spuse, „Lasă-i să vină, Eṉōl. Pentru asta și suntem aici. Și, de-au crezut că-i ușor de trecut acest hotar, s-au înșelat la sigur, căci aceste pământuri nu-s de vânzare și nici de dat altora pe degeaba. De aceea, de vor să le aibă, vor trebui să treacă mai întâi de noi.”

Neauzind însă răspuns de la el, Zeal îl privi. Astfel văzu că Eṉōl privea țintă în zare. Și, pentru prima dată în viața ei, lui Zeal i se păru că comandantul se teme. Dar zâmbi când el îi spuse, „Aparențele totuși înșeală!” Apoi o privi și el surâzând.

„Și… se poate de știut la ce anume te referi?”

„La tot și la nimic concret în același timp. Dar în special mă refer la furtuna ceea ciudată care se apropie de noi. Ceva totuși nu-mi place mie la ea. Deloc de altfel.”

„De ce totuși simt că cele spuse anterior aveau legătură cu mine?”

„Pentru că aveți dreptate?” Răspunse comandantul, făcându-i ochiul. „Chiar și așa… tot nu spun nimic mai mult.”

„O fi din cauza că te temi?”

„Ba nu. E mai mult din cauza cobrelor. Nu-mi sunt ele pe plac,” îi răspunse Eṉōl surâzând. După care-i arătă cu capul spre armata ceea de cobre din spatele ei. „De altfel, de ce tot mă mir atâta?! Stau doar lângă una din ele. Numai că asta are două picioare și până când nu se târâie. Ceva straniu de altfel, căci mereu mi-ați părut mai blândă decât surorile dvs și mereu încercând să împăcați părțile rivale. Acum însă am impresia că căutați lupta cu cineva și-o căutați cu lumânarea.”

„Să zicem doar c-a fost o mască. Singur m-ai numit cobră, nu? Și, cum accept asta, spun doar atât: cobrele-s bune cu cei care-s buni cu ele, dar dacă le calci pe coadă…”

„Pot rămâne fără ea,” o tachină Eṉōl, iar pentru asta fu răsplătit cu un rânjet. „Și totuși… nu-i chiar așa ușor să-ți schimbi nici natura și nici năravul. Mai ales așa dintr-o dată.”

„Și ai dreptate, căci m-am schimbat eu în timp și nu dintr-o dată. După foarte mulți ani de „practică.”

„De practică?” O întrebă Eṉōl de data asta încurcat, căci el habar n-avea despre ce vorbea ea. Da, știa el despre ura pe care o nutrea Zeal în suflet după dispariția mamei ei, dar nu putea înțelege până la urmă dacă anume asta o schimbase. De aceea și deveni extrem de atent când ea-i spuse:

„Mă refeream la practica vieții, Eṉōl, căci… chiar dacă unii cred că dorm mai mereu și nu-s conștientă de nimic, se înșeală. Și știi… uneori legănatul pe frunze de lotus deasupra apei cristaline poate fi mai efectiv decât a sta de veghe la hotar.”

„Serios? Eu credeam că așa dormi mai bine,” glumi Eṉōl.

„Și asta-i drept. Dar, atunci când ești doar tu și natura, poți afla destule lucruri interesante. Precum acela de cine-ți e prieten și cine dușman. Și… chiar dac-o să ți se pară straniu acum, natura spune multe adevăruri despre noi: prin tremurul frunzelor, prin susurul apei, chiar și prin orăcăitul broaștelor, căci deși pare al lor cântec ceva inutil lumii ele totuși știu mai multe decât lasă ele să se înțeleagă.”

„Serios? Chiar știu broaștele despre natura umană?”

Zeal îl privi pe sub sprâncene, dar nu era deloc supărare ce se citea în privirea ei, „Desigur, căci… atunci când o cobră vrăjește o broscuță și-o face să vină spre ea, broscuța mereu strigă „oac-oac,” adică „salvează-mă! Săriți, oameni buni, și dați-mi o mână de ajutor. Numai că…”

„…dau toți bir cu fugiții atunci când ai cea mai mare nevoie de ei.”

„Exact. La fel se întâmplă acum și cu noi, căci chiar dacă bunica a trimis demult vorbă celorlalți aliați să se alăture nouă în luptă suntem până la urmă singuri acum, în fața acestei urgii ce se apropie cu pași repezi de noi. Prin urmare suntem ca broasca ceea vrăjită de cobră. Doar că de data asta am de gând să arăt altora că și broasca poate să-ți arate care ți-i locul de-o prinzi bine pregătită.”

Eṉōl zâmbi iar. „Acum înțeleg de ce v-ați zbătut să-i pregătiți pe soldați în aceste șase luni: era din cauza c-ați vrut ca broasca să învingă vraja cobrelor.”

„Absolut. Și… crede-mă, Eṉōl, o să ne reușească, căci am văzut destulă răutate pe pământ învinsă de o inimă bună.”

„Dar totuși mi-i interesant un lucru.”

„Care anume?”

„De ce totuși simt ură în glasul dvs, prințesă? Și… unde totuși a-ți învățat să luptați atât de bine? Din câte știu regele Island și Zeu Boor nu v-au învățat asta.”

„Ba aici te înșeli, Eṉōl, căci ei ne-au învățat anume prin modul lor de-a fi. Și… chiar dacă n-au stat să ne ducă de mânuță la locurile de antrenament, încă fiind copii ne-am dus noi singure acolo. Astfel am ajuns să știm cum se mânuiește o sabie, cum trebuie de mișcat în luptă și cum anume trebuie să te aperi.”

„Apoi, ca să asimilezi toate acele învățăminte, ai nevoie de un somn bun, pe-o frunză de lotus, deasupra apei,” o tachină Eṉōl.

„Și ai absolută dreptate. Dar, deși ai spus ce-ai spus în glumă, totuși să știi că-i adevărul, căci răceala apelor călește, comandante. Prin urmare, atunci când simți că arde lângă tine știi exact ce trebuie să faci ca să te aperi. De aceea, tocmai pentru că am sufletul călit, inima împietrită și-s dură precum mă vezi, n-o să permit nimănui să-mi ia ce-i al meu, iar Paṉi Makkaḷ-ul e al meu, Eṉōl. La fel e a mea și câmpia ce-o vezi în față, cea pârjolită de dușman. De aceea-ți promit că cel ce mi-a rănit Câmpia Ātmā-lului va plăti cu sânge, chiar de-o fi să-mi dau și sufletul pe aceeași câmpie pe care vreau s-o apăr.”

„Până să-ți dai tu sufletul pentru țară ar trebui să gândești mai mult mai întâi,” auziră ei glasul lui Inlan Diar în urma lor. Și, când priviră într-acolo, văzură căprioara. De aceea și Zeal o privi cu ochii cât cepele, căci ea vedea acea căprioară pentru prima dată în viața ei. Dar, își reveni repede în fire când căprioara-i spuse, „Mă privești de parcă n-ai mai văzut fiare vorbitoare la viața ta. Mai bine ți-ai ține ochii pe zare și ți-ai păstra puterile pentru ce vine.”

„Dar… bunico, asta deja e…”

„O simplă armură,” glumi regina. Dar, privind în jur și nevăzând pe nimeni zâmbind, ci pe toți holbându-se ciudat la ea, Inlan Diar zise, „Doar măsuri de precauție. Nimic important. Și… să zicem c-a fost necesar de altfel.”

„Necesar? Pentru cine?” Insistă Zeal să obțină un răspuns.

„Pentru mine, desigur. Astfel mă pot camufla și afla ce anume orăcăiesc broaștele,” glumi regina, făcând aluzie la cele spuse de nepoată mai devreme. „Dar… trebuie să recunosc că armura nefolosită de ani de zile e un pic incomodă. Și… cam strâmt e corpul ăsta,” murmură ea comic, undulându-și un pic trupul, fapt ce-i făcu pe Zeal și Eṉōl să zâmbească. „Chiar și așa, e bună la spionat. Și nici nu te vede nimeni de faci asta.”

„Permiteți-mi să gândesc altfel, regină!” Spuse Eṉōl, plecându-și ușor capul. „Toată lumea știe că se apropie războiul, iar faptul că vă veniți dinspre acest regat va da la sigur de bănuit.”

„Și… de ce crezi asta, Eṉōl? N-o să fiu decât o biată căprioară coborând muntele. Nu văd nimic straniu ca o fiară sălbatică să vină dintr-aici, căci nu-i prima dată când fiarele pădurii ne traversează nestingherite regatul. Prin urmare nici n-o să dau de bănuit.”

„Eu totuși sunt de aceeași părere cu Eṉōl, bunico!”

„Și miracolul ăsta? Ca tu să fii de acord cu cineva?”

„Să zicem că-i doar ceva absolut necesar.”

„Așa o fi. Dar totuși consider că mai este bunătate pe pământ. Prin urmare, indiferent în ce tabără ești, dacă gândești logic…”

„Tocmai asta-i și problema, regina mea, că răul nu gândește logic. Nicicând de altfel. Și nici nu poate gândi astfel din cauza acelei lave care-i inundă cărările sufletului. Prin urmare va privi mereu cu suspiciune la tot ce se întâmplă pe acest munte. Chiar și pe cele mai ascunse cărări. De aceea și i se va părea totul ciudat. Chiar și-o „biată căprioară” o să fie considerată inamic. Prin urmare… nici nu știm cum se poate termina. De aceea, te rog, stăpână, nu risca! Nu fără un plan bine pus la punct.”

„Chiar și așa, simt că mă considerați deja bătrână de-mi puneți la îndoială deciziile.” Dar, deși cuvintele ei sunară ca reproș, nu se simți urmă de dojană sau supărare în vocea ei.

De aceea și se grăbi Zeal să-i spună, „Nu-i vorba de asta, bunico, ci de faptul că ținem prea mult la tine ca să permitem răului să te rănească, căci anume în el n-avem încredere. De aceea, te rugăm, ai încredere în noi. Și, de scăpăm de acest pericol, îți promit că te vom însoți să vezi ce totuși se întâmplă pe munte.”

Imediat ce Zeal termină de vorbit, interveni și Eṉōl, „Prințesa are dreptate, regina mea. Până la urmă nu știm ce se întâmplă pe munte, căci suntem totuși în prag de război și…”

Tresăriră însă toți trei când Strebasus, unul dintre ofițerii lui Eṉōl și pe care acesta-l trimisese să spioneze împrejurimile, se apropie de ei în grabă, strigându-i, „Comandante! Se aud zgomote ciudate dinspre grota Kaṟkaḷ Pēy-ului. De asemenea oamenii mei susțin că un sunet strident se aude și din adâncul acelor locuri, de parcă o imensă armată s-ar apropia de suprafață.”

„Sunet? Ce fel de sunet, Strebasus?” Se interesă Zeal.

„Știu și eu, prințesă: ceva asemănător armurilor ce se lovesc una de alta? Sau poate sute de picioare încălțate în cizme de metal lovesc în același timp pământul pietruit? N-aș putea să-l descriu exact.”

You could be reading stolen content. Head to the original site for the genuine story.

„Asta e deja de la sine înțeles,” spuse Eṉōl cu jumătate de glas. „Până la urmă nu știm nici unul ce se ascunde în blestematele celea de locuri. Dar, Strebasus, ți-au spus oamenii tăi dacă de mult se aud acele zgomote?”

Strebasus însă nu se grăbi să răspundă. El doar privi pentru câteva clipe spre căprioară, căci nici el n-o mai văzuse până atunci. Dar, auzind glasul lui Inlan Diar venind dinspre căprioară, se închină numaidecât, „Să-mi fie iertată îndrăzneala, regina mea. Eu doar…”

„Nu-i nevoie de scuze, Strebasus. Doar… vorbește liber, căci suntem până la urmă între noi.”

„Chiar și așa, doamna mea, să nu vă cunosc…”

„Atunci a fost o strategie bună să mă maschez astfel dacă nici tu nu m-ai recunoscut,” spuse regina zâmbind.

„Și aveți dreptate, regina mea. Astfel vă asigurați că n-o să vă trădeze aliații și…”

„Ba nu-i vorba de trădare aici, Strebasus. Eu am încredere în oamenii mei. Dar totuși ai și tu dreptate când spui că-i bine să fii precaut. Până la urmă suntem în război.”

„Aici sunt de acord cu dvs, regină Inlan Diar,” spuse Eṉōl. „Dar să revenim la zgomotele celea, Strebasus, cât de des se aud?”

„Se aud continuu, comandante,” îi răspunse Strebasus îngrijorat. „Și… am impresia că ceva al naibii de periculos se apropie din străfundurile pământului.”

Zeal îl privi însă pe sub sprâncene, „Chiar mai periculos decât acela care se apropie de noi?” Și-i arătă cu capul să privească în spatele ei. Astfel văzu și Strebasus acel nor de praf roșu ce se afla la cam 5 km de graniță și se apropia cu repeziciune de ei.

De aceea și bâlbâi Strebasus într-un final, „Să fiu totuși al naibii de știu!”

„Atunci e un lucru sigur: avem pericole din toate părțile. Chiar și așa zic să dăm mai întâi ochii cu ăsta care vine acum. pe urmă ne ocupăm și cu oaspeții pe care Tetapas pare să ni-i trimită din adâncurile pământului, căci nu degeaba mi-a apărut el în vis.” Și, spunând astfel de cuvinte brave, Zeal își reluă poziția de tragere. Și, când auzi atât de clar schelălăit de animale fugărite și chinuite, dinspre norul care se apropia, Zeal îi strigă, „Te-ai oprit chiar acolo unde ești acum, mumie, sau trimit săgeata asta chiar între ochii tăi!”

Iar tornada ceea roșie, de parcă ar fi avut urechi să audă ce-i strigase Zeal, se opri brusc. Chiar și așa se mai auzeau încă fiare schelălăind dinăuntrul ei, iar asta chiar era straniu. De aceea și făcu căprioara câțiva pași în față, căci i se păru oarecum cunoscut acel schelălăit. Ba chiar ea trecu hotarul, deși Eṉōl vru s-o oprească.

Astfel, când căprioara era deja de cealaltă parte a hotarului, Kkāṟṟu-și arătă fața, iar parte din nisipul cela roșu ce-l înconjura dispăru undeva. Și, când se arătă el căprioarei, ea putu vedea cât de rănit era el. De aceea și murmură regina îngrijorată, „Kkāṟṟu, tu aici?”

„Da, regină Inlan Diar,” murmură Kkāṟṟu, scrâșnind din dinți de durere. „Și… iertată să ne fie îndrăzneala de-a ne fi prezentat la ușa ta pe nepusă masă, dar… altă șansă să scăpăm n-avem nici noi, căci și ale noastre tărâmuri au fost atacate de Tikil. Prin urmare nici în lumea ceea nu-i chip de trăit în liniște, la fel ca în lumea asta. Și… vai de câmpia Illāmal-ului, căci… ”

„Câmpia Illāmal-ului? Dar ce s-a întâmplat acolo?” Întrebă Inlan Diar îngrijorată, luându-și brusc trupul obișnuit.

„Am fost atacați de Vanamari, Yātrīkare și Veḷḷami. Și, după cum poți vedea, a mea armată a fost și ea decimată!” Apoi, întinzându-și mâna în spate, îi lăsă să se vadă pe ai săi câini Kaṇṇīr, care arătau mai rău decât Kkāṟṟu, având răni adânci pe piele, ceva nemaiîntâlnit până atunci, căci arătau toți de parcă ar fi fost opăriți sau arși c-o torță aprinsă, iar locul rănit părea că dispăruse pur și simplu în aer sau devenise invizibil.”

De asta și se cutremură Inlan Diar, murmurând cu groază, „Sfinte Cerule! Ce-i asta?”

„Mila Monștrilor se pare!” Mârâi Zeal, luându-i pe toți prin surprindere. După care-i dădu arcul lui Eṉōl și făcu un pas spre a ei bunică. „Pe mine însă mă interesează mai mult ce caută ea aici,” și abia după ce Inlan Diar și restul priviră în dreapta văzură vulpile roșii apărând și ele din acea furtună roșietică.

La fel văzură că și Inmar și vulpile ei avuseră de suferit în urma acelei bătălii. De altfel Inmar abia o susținea pe Alena, care avea răni adânci pe abdomen și din această cauză aproape că nu-și putea menține echilibrul și atârna de gâtul conducătoarei lor. Dar chiar și dacă Inmar abia o susținea pe a ei surată să nu-și piardă cunoștința, tot privi cu ură la Zeal și-i dădu răspunsul, șuierându-l printre dinți, „De altfel sentimentul e reciproc, prințesă. Dar chiar și așa cred că ne putem ajuta de data asta uitând de vechi rivalități și dușmănii.” Și, chiar dacă nu-i plăcea ei deloc să fie în acele clipe la hotarul Paṉi Makkal-ului, era totuși conștientă că Ahi avuse dreptate și doar vulpile nu le puteau face față acelor dușmani puternici precum păreau a fi Veḷḷamii. „La fel sunt și eu nemulțumită să fiu aici. Crede-mă! Dar… e necesar de vrem să supraviețuim acestui război.”

„Și totuși, ai fi putut cere ajutor în altă parte. Acelui Maranam de exemplu,” nu se lăsă Zeal mai prejos. „Chiar și așa te văd aici. De ce?”

„Chiar trebuie s-o spun mai clar decât am făcut-o? Ba bine că nu: am spus-o clar și-o repet - vulpile roșii sunt aici nu de plăcere, dar din necesitate. Plus la asta: crezi că-mi face mare plăcere să fiu aici, închinându-mă și cerând ajutor dușmanului meu de-o viață? Cu siguranță nu, căci ura noastră…”

„…nu-i deloc mai mică decât a noastră pentru voi, Inmar. Ba chiar aș putea jura că chiar e mai mare, căci…”

„De ajuns, Zeal!” Murmură Inlan Diar, gânditoare. Apoi, aducându-și aminte cuvintele Anayei, le șopti cu frică, „Un oaspete nepoftit ce poate deveni un aliat necesar și de nădejde.”

Și, chiar de Inlan Diar crezuse că n-o auzise nimeni, tresări când Zeal întrebă, „La ce anume te referi, bunico?”

Inlan Diar însă, deși mirată că și alții auziseră a ei șoaptă, nu se pierdu totuși cu firea și-i spuse, „La faptul că știam de această vizită. Mai bine zis mi-a fost anunțată din timp. Dar n-am spus nimănui despre asta deoarece credeam că-i ceva imposibil. Acum însă… chiar e nebunie să văd vulpile roșii aici, pe Kkāṟṟu și Kaṇṇīrii. Asta deja e… nu, e chiar greu de crezut că putem lupta împreună în acest război. E imposibil.” După care-și închise ochii. Și, scuturând puternic din cap, încercă să-și limpezească gândurile.

Apoi, lăsă să-i scape un oftat dureros din piept. De aceea și-și atinse într-un final pieptul cu mâna. Și, având încă ochii închiși, nu observă când apăru imaginea lui Accam Kuṉṟu proiectată undeva în fața monștrilor ceia roșii ai pustiurilor. Astfel, când Accam Kuṉṟu îi spuse, „Imposibil poate e, fiica mea. Chiar și așa trebuie să facem tot ce ne stă în puteri ca să câștigăm acest război împreună. De aceea îți sugerez să-i lăsăm să intre și să se pună pe picioare.”

„Dar… asta e nebunie,” spuse Zeal furioasă. „De-i lăsăm să intre o să ne sperie localnicii și…”

„Nu și dacă-i lăsați să stea în ținuturile Nordice. Acolo s-au adunat deja celelalte vânturi și așteaptă a ta comandă, Inlan Diar. De aceea, de cum se vor pune cu toții pe picioare, puneți umăr de la umăr și faceți ce trebuie ca să fortificați acest hotar. Nicidecum nu putem permite căderea Paṉi Makkal-ului.”

„Dar… Accam Kuṉṟu, să nu uităm că acești monștri…,” insistă Zeal.

De asta și-o apostrofă pantera cu asprime, „Fiecare din noi e monstru în felul lui. Să nu uităm asta. De altfel… chiar nicicând n-ai distrus nimic la viața ta sau n-ai luat nicicând o viață chiar dacă fără voia ta? Dacă crezi că nu atunci te înșeli amarnic, căci sunt sigur că nu odată a ta talpă a strivit micile viețuitoare în timp ce priveai cerul.” Și aceste cuvinte o făcură pe Zeal să înghită în sec, căci într-un fel pantera avea dreptate. Dar totuși… se simțea nedreptățită și că nu-i era respectată părerea. De aceea și scrâșni într-un final din dinți.

Inlan Diar însă, înțelegând cât de greu îi era fetei pe suflet, se apropie de ea și-i puse ambele palme pe umeri. Apoi, când fata o privi în sfârșit în ochi, îi spuse cu blândețe, „Chiar de-i greu, Zeal, trebuie să-i acceptăm. Și… la fel și mie nu-mi place această stranie alianță. N-avem însă încotro, căci și singură ai văzut cât e de nemilos dușmanul. Plus la asta sunt sigură că-i și numeros. De aceea și consider că orice ajutor, fie el cât de mic, indiferent din partea cui nu vine el, e binevenit în astfel de momente.”

„Știu, bunico, numai că… cum să uităm trecutul? Cum putem uita durerea pe care am simțit-o cândva, atunci când acești „aliați” ne-au luat pe cineva drag de lângă noi?” Și, spunând astfel de cuvinte, Zeal privi iar cu furie la Inmar. Vulpea însă o privea cu mândrie, căci chiar dacă știa că și ceilalți i-au ucis cândva surate dragi în luptă ea măcar nu voia să-și arate ranchiuna pentru alții. Nu în astfel de momente, iar asta o învățase fără doar și poate de la Anaya.

„Aici țin să-ți dau dreptate, Zeal,” îi spuse Inlan Diar cu blândețe. Apoi, atingându-i obrajii cu ambele palme, îi zâmbi de ochii fetei se umplură de lacrimi dintr-o dată, căci înțelese că și străbunicii ei îi era greu pe suflet pentru că nu odată văzuse suferința nepoatelor când Ahi și vulpile lui Inmar încercaseră să le ia puterea. Dar trebuia să-și înghită orgoliul doar ca restul să poată vedea și mâine soarele.

Din această cauză, înțelegând totuși că nu-i loc pentru orgolii în viața lor, Zeal privi la Inmar și-i dădu de înțeles că accepta provocarea, chiar dacă nu credea ea în acea alianță. Astfel, surprinzând privirea tinerei, Inmar o lăsă pe Alena în grija lui Keṉṉal, după care făcu câțiva pași până ajunse în fața lui Inlan Diar și Zeal. Apoi le privi în ochi și spuse, „Știu că nu ne putem răscumpăra vina pentru tot ce-am făcut cândva. La fel știu și că nu-i momentul să luptăm ca să satisfacem vechi orgolii. Important acum, exact cum ți-a spus Anaya când a venit să te viziteze, regină Inlan Diar, e să facem tot posibilul să trăim. Pe urmă, de-om avea zile, vom plăti și pentru vechi păcate. Și… ca să-ți dau un bonus al acelei răzbunări ce-o să vină poate, îți spun doar atât: Ahi e în afara jocului. Pe moment sau pentru totdeauna. Asta n-o știm nici noi.”

„La ce anume te referi?” O întrebă Inlan Diar extrem de mirată. La fel o priviră și ceilalți auzind că Mago Ahi, cel mai rău și mai puternic mag din zonă, era cumva în afara jocului.

„La un joc simplu pe care l-a acceptat prostește punând un pariu cu Pakai. Astfel… l-a urmat într-un loc știut doar de ei. Și… nu s-a mai întors, deși promisese să revină până la apus și apoi să ne îndreptăm cu toții spre Pădurea Rophion și să ne alăturăm armatei lui Dike.”

„Să vă alăturați armatei Maestrului Dike? Voi? Asta deja-i prea mult!” Strigă Zeal. „Chiar credeți că veți fi acolo acceptați?”

„Noi am sperat că da, căci… doar astfel o putem salva pe Mayar.”

„Pe Mayar? De ce? Ce i se întâmplă acelei copile?” Se interesă regina, privind țintă în ochii lui Inmar, care-și tot ferea privirea.

„A fost supusă de Parca și Maranam. Astfel, controlată de ei, poate distruge multe lucruri în jur. De aceea am decis să ne alăturăm Rophionilor, în speranța ca cealaltă geamănă-formă s-o poată controla pe Mayar și s-o aducă printre noi.”

Din această cauză și se cutremură Inlan Diar brusc pe picioare. De căzut însă nu căzu datorită lui Eṉōl, care-i oferi brațul să se sprijine. Dar, văzând-o pe Inlan Diar atât de copleșită de acele noutăți, toți simțiră în cele din urmă că situația nu era chiar roz.

Până și Zeal se îngrijoră, văzând-o pe Inlan Diar în starea aceea. Și, după ce-o apucă cu ambele mâini de braț, o întrebă în șoaptă, „Ce se întâmplă cu tine, bunico?”

Abia atunci își întoarse Inlan Diar privirea spre nepoată și se uită la ea cu ochi îndurerați: „sfârșitul, Zeal. Asta ne poate fi sfârșitul, căci… de-i adevărat ce-am văzut în izvorul Caktiyiṉ Ātāram-ului, de Mayar se alătură răului, Balanța Iṟappu va prevala peste Vāḻkkai și atunci vom fi cu toții pierduți.”

„Nu și dacă împiedicăm asta!” Interveni Kkāṟṟu, de-l priviră toți mirați. „Să facem tot posibilul să-l împiedicăm pe Tikil să cucerească acest tărâm. Astfel… Maranam n-are nicio șansă asupra Balanței Vieții și a Morții.”

„Dar… Kkāṟṟu, cum poți fi atât de sigur de asta?”

„Pentru că… uiți pe care pământuri îmi duc veacul, regină,” spuse vântul cu glas stins, dar totuși sigur. „La fel cum uiți că mereu am stat cu ochii pe Porțile Maranam-ului. De aceea și știu că acea Lume, Cea de Dincolo, nu-i atât de diferită de a noastră de Maranam vrea să stăpânească în totalitate și această lume. Totuși… el nu știe această lume, precum nu știe aceste pământuri și la fel nu ne știe nici pe noi. De ar fi știut nu s-ar fi aventurat nicicând aici, căci aici până și aerul îi este dușman. De aceea și spun să folosim tot ce putem împotriva lui. Astfel… putem să ne asigurăm victoria.”

„Are sens ce spune!” Murmură Zeal strâmbând din nas. „Totuși: cum putem fi siguri că odată pătrunși în regatul nostru n-o să ne atacați și prin urmare să-l ajutați pe acel Maranam?” Zeal însă rămase crucită când Kkāṟṟu-i întinsă a sa palmă lată, cu fața în sus, și așteptă. „Ce? Ce acum?” Întrebă ea.

„Nu știu dacă ți s-a spus vreodată, dar… cea care controlează cobrele are de asemenea puterea să citească gândul vânturilor. Așa că… îți permit să faci asta. Astfel poți citi ale mele gânduri și vedea de ascund ceva rău de voi.”

Zeal însă nu se încumetă din start să-i atingă palma. Dar, văzând că Kkāṟṟu continua cu mâna întinsă spre ea și privind-o fără pic de ură, tânăra se uită la Inlan Diar, așteptând susținere. Astfel, văzând că Inlan Diar aprobă cuvintele lui Kkāṟṟu, Zeal se hotărî totuși să vadă ce-i cu vântul cela care stătea cu mâna întinsă spre ea. Ceva neașteptat totuși și nemaiîntâlnit în același timp.

Chiar și așa se apropie cu grijă de el, căci… nu era ea sigură că spunea el tot adevărul. Apoi, privindu-l cu mare atenție în ochi, își puse a ei palmă dreaptă peste palma dreaptă a lui Kkāṟṟu. Astfel, în momentul în care palmele lor se atinseră, Kkāṟṟu închise ochii. Și, în acest mod, Zeal putu vedea ce era în mintea vântului. Dar, văzând ceva ce ea nicicând nu mai văzuse până atunci, se încruntă, căci Pământurilor Iṭaiyil-ului, care formau de fapt și mintea lui, nu fură ceva pe placul ei. De aceea și-și retrase cât de curând mâna ca să se întoarcă în lumea reală. După care, strâmbând din nas, spuse, „Ei bine, mă așteptasem să văd ceva mai spectaculos acolo. Dar… cum e sec acolo peste tot și nimic rău n-am simțit, cred totuși c-am putea avea încredere în ei.”

Kkāṟṟu însă zâmbi auzind remarca fetei. Și zâmbi el tocmai pentru că înțelese că glumise ea din cauza că nu vruse să-i dea de înțeles că habar n-avea de ceea ce văzuse. Dar chiar și așa, îi spuse, „Nu, dacă spuneți, așa o fi, prințesă Zeal.”

Inlan Diar însă-i spuse cu voce severă de data asta, „Chiar și de vă permitem intrarea în Regatul Gheții, Kkāṟṟu, ține-ți monștrii sub control. Și, de fie și un singur suflet aflat aici pătimește de pe urma voastră, atunci te asigur că vă transform pe toți în stană de piatră. De altfel știi că nu glumesc defel acum, căci pe pământurile Paṉi Makkal-ului am această putere. Și… același lucru e valabil și pentru tine și vulpile tale, Inmar!”

Kkāṟṟu, auzind cuvintele reginei, doar se închină puțin în fața ei, semn că înțelese. Apoi se întoarse spre monștrii săi și le spuse, „Aṉaittum caṅkiliyil! Eṉ viruppamiṉṟi yārum nakara vēṇṭā!(toți în lanțuri! Nimeni să nu miște fără voia mea!) Astfel, la picioarele fiecărui Cerber Kaṇṇīr, apărură lanțuri, care mușcau adânc din a lor carne și așa rănită rău, iar asta-i făcu să scheune jalnic. Totuși se domoliră când simțiră privirea aspră a conducătorului lor ațintită asupra lor în semn de mustrare.

Dar, deși Kkāṟṟu și monștrii săi se supuseră poruncii lui Inlan Diar, nu la fel păru să se întâmple cu Inmar care tăcea. De aceea și se întoarse regina spre ea. Și, privind-o țintă, îi spuse cu voce severă, „N-am auzit răspunsul tău, Inmar!” Iar de nu-l aud, știi prea bine că…”

„Da, știu!” Răspunse Inmar sec, strâmbând din nas. „Al tău cuvânt e lege pe aceste meleaguri și nimeni nu intră fără un pact semnat cu sânge. De aceea… ai cuvântul meu!”

„De parcă cuvântul tău ar valora ceva!” Bombăni Zeal. Tăcu însă când văzu că Eṉōl o privea cu reproș. „Da, da, tac eu!” Apoi le întoarse spatele cu gând să plece.

Dar se opri cât de curând văzându-și cobrele venind în mare grabă dinspre palat, pădure și alte locuri aflate pe pământurile Paṉi Makkal-ului. Numai că, la vederea cobrelor, vulpile lui Inmar se traseră mai în spate, căutând pe cât posibil adăpost. Inmar însă rămase pe loc. Ba chiar își îngustă ochii încercând să vadă ce totuși făcuse acele jivine să se grăbească spre locul unde erau ei, căci ceva în comportamentul lor îi spunea că nu veneau să atace pe nimeni.

Apoi, după ce formă vestita ei sferă de foc deasupra palmei stângi, văzu armata lui Tikil, cu el în frunte, îndreptându-se spre hotarele Regatului Gheții. De aceea și privi la Inlan Diar, care văzuse și ea același lucru reflectat pe sferă, și-i spuse, „Se pare că Tikil, Veḷḷamii și restul găștii lui Maranam se îndreaptă încoace. Și vin cu tot alaiul de altfel.”

„Atunci să ne grăbim!” spuse Inlan Diar cu hotărâre. „Iar voi… ne urmați!” Se adresă ea lui Inmar și Kkāṟṟu. „Și, după cum va spus tata, mergeți spre nord. Acolo veți fi apărați de celelalte vânturi și totodată veți fi la adăpost. Noi între timp ne vom ocupa să vedem totuși cum putem apăra acest hotar până vă reveniți voi cât de cât în fire. De aceea, Zeal, dă-i ordin lui Argol să bată alarma și să anunțe și restul viețuitoarelor pădurii să vină în regat sau să se ascundă bine. Nu vreau victime. Cel puțin nu în rândul inocenților, căci… va fi război de mâine se pare. Un mare război pe Muntele Fricii, o bătălie care ne va măcelări pe toți în cele din urmă.”

Totuși, deși cuvintele reginei sunau încurajator, Kkāṟṟu spuse trist, „Să sperăm totuși că va fi mâine și nu azi. Măcar să ne dea răgaz o zi să ne lingem și oblojim rănile, căci… în starea în care suntem, nu cred că le putem face față.”

„De parcă rugându-te la astfel de demoni ajută la ceva!” Îi spuse Inmar în batjocură. Dar, văzându-l pe Kkāṟṟu privind-o furios, îi întoarse spatele și se apropie de Keṉṉal ca s-o ajute cu Alena care abia se mai ținea pe picioare. După care trecură primele hotarul Paṉi Makkaḷ-ului.

Kkāṟṟu o urmă la scurt timp. Dar, înainte să treacă granița, se opri, văzând armata de cozi verzi care veneau dinspre pădurea aflată în afara hotarului. Și, abia după ce și ultima cobră trecu granița, își permise și el luxul să le urmeze pe Inlan Diar și Zeal. Luă însă cu el întregul alai de praf și nisip roșu și tot restul ce se mai adunase pe lângă el, la fel cum îl urmară la pas lent și ai săi monștri, căci așa era Kkāṟṟu de felul lui: nu putea lăsa nimic în urmă, nici chiar un fir de nisip, de acela i se lipea de bună voie de mantia sa roșie.

Dar, deși Inlan Diar trecuse granița înaintea lui Kkāṟṟu, se oprise la câțiva zeci de metri de ea și apoi privi zarea. Nu se vedea însă nimic la orizont. De asta și răsuflă ușurată într-un final. Și, ca să-i inducă pe dușmani în eroare, regina trecu mâna prin fața sa, formând un fel de oglindă protectoare la graniță. Astfel, cu acea Barieră de aer activată, celor care le-ar fi trecut prin cap să îi atace pe nepusă masă s-ar fi lovit de o mare piedică, căci nu era deloc ușor să treci de Bariera Paṉi Makkaḷ-ului.

Apoi, când fu sigură că-i reușise, Inlan Diar se întoarse spre Eṉōl și-i spuse, „Toată lumea să fie cu ochii pe graniță, comandante. Și se permite intrarea în acest regat doar a lighioanelor pădurii și a oamenilor ce-or veni să ne ceară ajutorul.”

„Să nu uităm totuși, doamna mea, că răul se poate transforma, încercând să ne înșele.”

„Totuși n-o s-o facă,” îi răspunse Zeal sigură pe sine, căci și ea se oprise nu departe de ei după ce trecuse hotarul. „Iar asta e din cauza acelui zid de protecție, căci Bariera bunicii simte magia de la o poștă. De aceea, de vor să fie cărniță fragedă pregătită la proțap, n-au decât să încerce. Până la urmă o să ne facă o favoare, căci astfel o să avem cu ce-i hrăni pe Kaṇṇīri, care-s mai mult decât sigură că-s lihniți de foame.” După care le întoarse spatele și se îndreptă spre pădurea Paṉi Makkaḷ-ului.

Dar Zeal nu se îndreptă într-acolo cu gând să găsească vreun izvor ceva lângă care să doarmă. Ea plecă spre pădure văzându-l pe Argol plutind pe deasupra copacilor. Și, când fu cât se poate de aproape de primul rând de copaci, privi în sus și-i transmise vulturului un gând, „Ai permisiunea mea să treci peste ape, munți și păduri, Argol. Astfel le poți da de știre tuturor să fie cu ochii în patru. Totodată vestește-i pe toți că armata răului se apropie, iar noi nu-i putem apăra pe toți. De aceea, de cineva simte că n-o să fie în stare să se apere singuri, să vină pe pământurile Paṉi Makkaḷ-ului. Doar aici putem încerca să-i salvăm pe toți.” Apoi, scoțând a ei muzicuță din frunză verde de lotus, Zeal începu a cânta atât de duios, așezată fiind lângă trunchiul gros al unui copac secular aflat chiar la marginea pădurii.

Iar muzicii și gândului ei, Argol îi răspunse cu un strigăt din înalturi. Apoi, lăsându-se dus pe aripile vântului, planând când pe-o aripă, când pe alta, vulturul se lăsă pradă magiei aerului, bucurându-se astfel de fiecare clipă de libertate care-i mai rămase, căci simțea și el din tot sufletul pericolul apropiindu-se de acele locuri. Chiar și așa știa că nu poate ceda, căci puteau dispărea viața și magia din acele locuri, acele întinsuri pe care Argol pur și simplu le iubea și pe care-și jurase, lui însuși în primul rând, să le apere chiar și cu propria viață de trebuia.