Un plăcut șopot de apă curgătoare se auzea nu prea departe de drumul pe care înaintau vulpile roșii. Dar, chiar și așa, nu se vedea acel izvor sau râu nicăieri. Doar o zăpadă albă, moale, acoperea trupul solului obosit, dându-i astfel răgazul să se simtă ocrotit și să-și recapete forțele până la primăvară, care de altfel se apropia de acele locuri cu pași rapizi.

„Și totuși e încă destul de rece,” murmură Inmar, strâmbând din nas în timp ce privea în jur. Apoi se ridică pe picioarele din spate și, cât ai clipi, luă al ei trup uman. „Și la fel cred c-o să fie o mare furtună aici curând. Nu înțeleg însă de ce simt asta. Tu ce zici, Samaya? Am eu dreptate?” Privind însă în jur n-o văzu nicăieri pe vulpița care-o urmărea mai mereu la doar doi pași distanță. De asta Inmar începu să se agite. Și, privind speriată în jur, începu să strige: „Samaya? Samaya, unde ești?”

Ajunsă din urmă de restul vulpilor, una din ele îi spuse: „nu-ți fă griji pentru copilă, Inmar! E oprită pe roca cea mare pe care am văzut-o cu toții în cale. Cea de pe care se vede valea ca în palmă. O găsești acolo de cobori vreo 500 de metri. Noi între timp vă vom aștepta la locul decis.”

Inmar nu-i spuse nimic vulpii. Doar dădu din cap că înțelese și începu să coboare cu pas grăbit panta. Dar nu coborî ea 500 de metri așa cum îi spusese cealaltă vulpe, ci doar vreo 200 și așa-i fu dat să vadă copila, în trupul vulpiței, stând pe acea rocă și adulmecând zarea.

Simțind-o pe Inmar apropiindu-se, vulpița spuse fără să întoarcă capul: „nu-mi place mie locul ăsta. E prea rece și ciudat. Aș fi preferat pădurea. Măcar acolo nu mi se zgribulește blana și nu mă ustură ochii de la atâta aer rece.”

Auzind-o vorbind astfel, Inmar zâmbi trist: știa prea bine ce simte copila, dar n-o putea ajuta defel, căci primiseră ordin să vină acolo și trebuia să asculte. Plus la asta: după întâmplarea din Poiana Umbrelor, când și această copilă fu cât pe ce să moară, decise s-o aducă totuși pe munte ca s-o protejeze, chiar dacă fetei asta părea să nu-i fie pe plac. Se apropie totuși de ea într-un final și-i spuse: „nici mie locul ăsta nu mi-i pe plac, Samaya. Dar totuși: e locul în care trebuie să fim pe moment.”

„De ce?” Întrebă vulpița, privind-o. „Și… încetează a-mi mai spune „Samaya.” Numele meu e Mayar. Așa vreau să fiu astfel strigată de acum încolo, căci acesta-mi e numele. Și, de altfel, sunt deja sătulă să fiu strigată cu numele celeilalte.”

Anume supărarea din vocea copilei o făcu pe Inmar s-o privească crucită. Mai ales o miră să audă că numele „celeilalte” era ceva ce-o deranja și că ar fi preferat să fie strigată cu numele ei adevărat. Și cum nu avea Inmar să fie mirată, când nicicând copila nu-i dăduse de știre că și-ar fi amintit despre trecutul ei, căci, după cum știa Inmar, de cineva-l întâlnea pe Mannar la viața lui, atunci își pierdea nu doar identitatea, dar și amintirile. Cu copila asta însă părea să fie diferit. De asta și-o întrebă: „Să-ți spunem Mayar? Dar… de unde știi tu acest nume? Unde l-ai auzit?”

Vulpița o privi crucită. Apoi râse: „și de ce ar fi trebuit să aud numele ăsta de undeva? E numele meu. Cel pe care mi l-a dat mama, adevărata mea mamă, când m-am născut.”

„Ce?” Aproape că strigă Inmar, extrem de uimită. „Tu-ți amintești al tău trecut? Dar cum e posibil asta? Chiar și după ce…”

Vulpița se întoarse cu tot corpul spre Inmar și-o privi atent în ochi: „să nu-mi amintesc trecutul? Tu ce, crezi că-s fantomă sau ce? Doar ele nu-și amintesc trecutul. Și mi se pare ciudat să mă privești astfel: de parc-aș fi murit și nu eram la curent cu asta.”

Văzând seninătatea cu care-i vorbea copila, Inmar se apropie de ea și, prinzându-i fața cu ambele mâini, privi atent în ochii ei. Dar nici de data aceea nu-i putu citi nici trecutul și nici viitorul în priviri. Și… iar i se păru ciudat. Tresări însă când Mayar se rupse din mâinile ei, șuierând printre dinți: „oh, un iepure!” Și vru să fugă după el. De asta Inmar îi atinse spatele și-un val de căldură îi pătrunse sub blană. Asta o făcu pe Mayar să-și reia trupul uman. „Dar, Inmar, nu-i corect așa,” se supără copila. „Puteam să-l…”

„Știu și eu că-l puteai prinde cu ușurință, copilă. Dar n-avem noi timp pentru asta. Trebuie să le urmăm pe celelalte. Așa că… mergi după mine!” Îi spuse Inmar cu voce poruncitoare, după care-i întoarse spatele.

Mayar însă n-o urmă numaidecât. Ea mai stătu câteva clipe pe acea rocă, tot cu ochii după iepure. Se încruntă însă cât de curând, când iepurele intră în a lui căsuță și-i arătă în cele din urmă coada neagră și pufoasă. Asta o făcu pe Mayar să șuiere dezamăgită printre dinți: „ce pierdere! Și arăta atât de apetisant.” După care întoarse spatele acelei văi și-o urmă pe Inmar. De-ar fi stat locului însă ar fi văzut că iepurele cela era unul șiret se pare, căci imediat ce ea plecă, el își scoase năsucul din vizuină și plecă liniștit în drumul lui.

***

În timp ce se apropiau tot mai mult și mai mult de vârful muntelui, vulpile lui Inmar se simțiră și mai zgribulite decât când începură a urca acea pantă, iar asta se datora aerului extrem de rece și încărcat până la refuz cu fulgi de zăpadă. Tocmai de aceea și începură ele a înainta cu greu.

Dintr-o dată însă, una dintre vulpi, ce părea mai bătrână decât celelalte și mai mare ca mărime, se opri locului și mirosi zarea. Apoi își zgribuli blana roșcată, de un roșu pal, și, ridicându-se puțin pe picioarele din spate, spuse cu voce gravă: „va fi o noapte destul de grea noaptea asta.” Apoi își luă al ei chip uman.

Se văzu astfel că era o femeie trecută de 60, cu păr lung și sur, împletit într-o singură cosiță din vârful creștetului și până în vârful cozii. Ochii îi avea căprui închis, dar totuși avea privirea caldă, păstrând totodată și frumusețea chipului de odinioară, chiar dacă era brăzdat pe alocuri de riduri adânci. Și, din felul în care adulmeca zarea, cu ochii închiși și formând o mică sferă albă în mână, se vedea că nu-i o vulpe obișnuită, ci una destul de puternică și care-a văzut multe la viața ei.

Apropiindu-se de ea, Inmar și Mayar o priviră pentru câteva clipe în tăcere. Apoi Inmar întrebă: „se întâmplă ceva, Anaya? Sau poate cineva străin se apropie?”

„Ba nu-i străin cel ce se apropie,” spuse bătrâna fără să deschidă ochii. „E vântul ăsta aspru, al cărui miros nu-mi place. I se spune Crivatis. Și, după suflarea lui aspră, îmi pot da seama că se apropie o mare viforniță de aceste locuri, ceva ce ne va zgribuli extrem de mult blănile noaptea asta. Și… va fi o noapte lungă și rece de asemenea. La fel simt și prezența cuiva străin aici. Dar nu-mi dau seama a cui să fie.” După care Anaya deschise ochii și făcu câțiva pași încolo și încoace pe acea pantă destul de largă ce părea să fie intrarea într-o grotă, chiar dacă nu se vedea nicio intrare nicăieri pe acel perete al muntelui.

Dintr-o dată însă Anaya-și fixă privirea asupra peretelui muntelui și strâmbă din nas. Totuși nu spuse nimănui că simțise pași apropiindu-se de ele dinspre adâncurile muntelui. Dar, chiar și așa, acea prezență nu era ceva care să le pună în pericol. De aceea și păstră tăcerea și așteptă cuminte.

Celelalte vulpi așteptară și ele în tăcere, așezate pe coadă și cu ochii închiși. Astfel le era mai ușor să înfrunte vifornița, care se lipea cu fulgi înghețați de blănile lor și le făcea să se zgribulească ușor. Și, chiar dacă simțeau că Inmar e neliniștită în timp ce privea zarea înghețată, niciuna din ele nu deschise ochii și nici nu se apropie de Inmar, care se apropiase de fapt destul de mult de marginea acelei poteci, care termina brusc și de pe care se putea cade apoi într-o prăpastie extrem de adâncă.

Singura care nu părea însă deranjată de acea situație era Mayar, care căsca întruna, căci acel vânt rece o făcea să vrea să doarmă. Și, ca să se încălzească, începu să se joace cu un fel de ghemotoc de blană pe care a ei putere-l făcu să-i apară în mâini.

Tresăriră însă cu toatele când se auzi un sunet strident venind dinspre munte, de parcă peretele acestuia ar fi crăpat. De aceea și priviră ele într-acolo și văzură un fel de ușă deschizându-se în peretele muntelui. Apoi auziră glasul lui Ahi, care ieși din ceea ce părea să fie o grotă ascunsă: „e din cauza lui Island acest vânt năprasnic. Numai lui nu-i place când cineva străin îi calcă teritoriul fără voie. De fapt urăște asta al meu frățior mai mic. De aceea și l-a trimis pe Crivatis să ne colinde și să ne dea bătăi de cap.”

Auzind glasul lui Ahi, Inmar se întoarse spre el, căci ea fusese singura care nu se întoarse spre peretele muntelui când se auzi acel sunet ciudat. Apoi, plecându-se ușor în fața lui, Inmar spuse cu jumătate de glas: „frate, ești și tu aici? Credeam că încă ești departe de aceste locuri și n-o să te întorci mai devreme decât în trei luni.”

Ale ei cuvinte îl făcură pe Ahi să zâmbească. Apoi, cu mâinile la spate, Ahi se apropie de ea, zicându-i: „și ai dreptate, Inmar. Eram plecat spre tărâmurile nordice ale oamenilor. M-am întors însă nu demult, căci… să zicem că nu mi-a priit mâncarea lor.” Și el râse de gluma făcută. Dar… fu singurul care râse. De aceea și se întoarse spre vulpi și le văzu zgribulite, iar Mayar strâmbând din nas. De aia și spuse: „se pare că-s bătrân deja de nimeni nu râde la glumele mele. Ce păcat.”

Mayar însă decise să-l zădăre: „atunci ar trebui să înveți glume mai bune și nu să dai vina pe bătrânețe,” după care clătină din cap cu reproș. Asta le făcu pe celelalte vulpi, care atunci când apăruse Ahi se uitară în pământ, căci niciuna dintre ele nu îndrăznea să-l privească pe acesta în ochi, s-o privească mirate pe copilă. Dar, când văzură cu câtă îndrăzneală-i vorbea copila, n-aveau cum să n-o privească speriate, căci știau prea bine ce-i putea pielea lui Ahi când era provocat.

Asta însă păru să nu-l deranjeze totuși pe vrăjitorul Pietrelor Negre, așa cum mai era cunoscut de alții. Din contră: auzind cuvintele fetei, surâse și se apropie de Mayar, privind în ochii ei. Dar cât de curând strâmbă nemulțumit din nas: „interesant! Al naibii de interesant de altfel! În sfârșit întâlnesc pe cineva căruia nu-i pot vedea nici trecutul și nici viitorul. Ceva ce nimeni nicicând n-a putut ascunde de mine mai înainte,” și Ahi se aplecă și mai mult spre fată.

Mayar însă nu se sperie de el. Din contră: privi cu și mai multă îndârjire în ochii lui și cu un oarecare dispreț de altfel, căci nu-i plăcu ei acel bătrân nebun cum îl numea ea în capul ei, care părea să vrea s-o „citească” fără voie ca pe o carte deschisă. Mai ales nu-i plăceau ei ai lui ochi negri, de culoarea cărbunelui umed, ce-o sfredeleau parcă. De asta și strâmbă din nas, ceva ce nu-i fu pe plac totuși lui Ahi.

Dar Ahi căscă ochi mari de uimire, la fel ca și celelalte vulpi, când fata-i spuse cu ironie: „vom mai sta mult astfel? Pândindu-ne ca mâța și șoarecele. În caz că da n-ai decât să joci jocul ăsta singur, căci eu o să merg să mă plimb.” Și, întorcându-i brusc spatele, dădu să plece. Se prefăcu însă cât de curând într-o statuie neagră când Ahi-i atinse umărul drept, ceva ce-o făcu pe Inmar să strige speriată:

„Frate, te rog: nu-i decât un copil!” Și făcu un pas spre Mayar, care deși arăta ca o statuie din gheață neagră era clar că încă-i vie, căci se auzeau bătăile inimii ei și cum sângele curgea rapid prin ale ei vene.

Se opri însă Inmar brusc, în clipa în care Ahi se întoarse spre ea și-i strigă: „Liniște!” Apoi magul se întoarse iar spre Mayar. Și, fără s-o atingă, își plimbă mâna pe deasupra corpului ei. Astfel, în timp ce el își plimba mâna încolo și încoace se văzu un fel de curent de aer negru ce părea să facă schimb de energii între palma lui Ahi și corpul lui Mayar. Apoi, curând după asta, din acel schimb de energii, fu formată un fel de oglindă ovală, de statura unui om de 1.9. Dar pe suprafața ceea neagră nu se reflecta nicio imagine. De asta și strâmbă Ahi din nas, văzând că nici folosind acel truc nu-i reuși s-o citească pe copilă. De asta-i strigă lui Inmar, oarecum furios: „Urmează-mă!” După care el păși prin acea oglindă de parcă ar fi fost ușa de la o încăpere. Și, deși Inmar n-ar fi vrut să-l urmeze, n-avu încotro. De aceea fu și ea înghițită de oglindă cât de curând.

***

Locul în care Ahi și Inmar ajunseră intrând prin acea oglindă era o imensă pădure cufundată în umbră. Dar, deși copacii stăteau încă în picioare și nu erau uscați, părea totuși o pădure moartă, căci atât trunchiurile, cât și frunzele, ramurile sau rădăcinile lor respirau a moarte, în timp ce toți copacii aveau o nuanță de maro închis și păreau încremeniți.

Oarecum speriată, Inmar privi în jur și întrebă: „ce pădure e asta, frate?”

Fără s-o privească, Ahi-i spuse: „lumea interioară a lui Mayar!” După care, când privirea-i fu atrasă de ceva, se apropie de-un copac cu un trunchi extrem de gros, care avea o scorbură destul de mare la bază. Astfel, aplecându-se în fața acelei scorburi, Ahi dădu la o parte pânza groasă de păianjen care acoperea intrarea. Apoi arse acea pânză cu flacăra unei candele care-i aparu în mână. Și, după ce apropie acea candelă mai mult de scorbură, o văzu pe copila Mayar, cea de 5 ani și care ucisese toți puii din satul cela de oameni, mânjită complet de sânge, stând ghemuită în acea scorbură și tremurând ca varga. De asta și șuieră Ahi printre dinți, furios: „acum înțeleg de ce nimeni nu-i poate vedea nici trecutul și nici viitorul. E din cauza că și-a „înghețat” amintirile. Astfel nu permite nimănui să-i pătrundă în minte.”

„Și-a înghețat amintirile?” Întrebă Inmar extrem de mirată. „Dar cum e posibil asta? Credeam că doar un Mago Negru poate face asta.”

Ensure your favorite authors get the support they deserve. Read this novel on the original website.

„Și… ai dreptate. E al meu copil, nu-i așa?” și Ahi privi cu ură spre Inmar, care începu să tremure de frică, evitând a lui privire. „E copilul meu, cel pe care l-am avut cu Morena. Dar… de ce? Am crezut că acel copil a murit, la doar câteva zile după ce s-a născut. E însă aici. Așa că, vulpe șireată, ia zi-mi: ce naiba mai ascunzi de mine?” Și, mișcându-se brusc prin aer, Ahi ajunse lângă Inmar, o prinse de gât și-o strânse cu putere, ridicând-o puțin de jos de parcă ea ar fi fost o pană extrem de ușoară. Apoi, apropiindu-și fața extrem de mult de a ei, Ahi-i șuieră printre dinți: „m-ai mințit, Inmar. M-ai mințit când ai spus că atât Morena, cât și copilul au murit atunci. De ce? De ce m-ai mințit?” Și Ahi răcni apoi ca apucatul.

Tremurând ca varga și abia respirând, Inmar încerca din răsputeri să se desprindă din a lui prinsoare. Și, cu ochii în lacrimi, începu a-l lovi pe Ahi peste mână, cerând îndurare: „dă-mi drumul, Ahi! Nu pot respira! Frate, te rog! Jur că nu te-am mințit. N-am făcut-o! Jur!”

Urlând ca apucatul, Ahi o aruncă într-un final înspre un copac. Apoi, după ce lovi trunchiul cela cu destulă putere, Inmar căzu la pământ și-și atinse pieptul cu mâna tușind din răsputeri ca să-și recapete respirația normală. Dar, chiar și așa, chiar dacă abia respira, auzea destul de bine ce-i striga Ahi: „toată lumea mă minte în ultima vreme. De ce? Arăt cumva a prost sau ce?” Apoi, după ce se puse iar în pirostrii în fața lui Inmar, care se trase brusc în spate până se lipi cu spatele de trunchiul copacului pe care-l lovise nu demult, Ahi spuse cu răutate: „ia zi-mi, Inmar, ia spune-mi surioară, ce m-ai ascunzi încă de mine?”

Tremurând ca varga și mai ales văzând că Ahi era gata s-o distrugă de nu-i spunea adevărul, Inmar abia reuși să îngâne: „e vorba de Mannar. Anume al tău frate a reușit să transforme acest copil în ce e astăzi. Și, nu știu cum sau de ce, dar a pătruns atunci în casa Morenei, la câteva zile după nașterea lui Mayar, și-a făcut din acest copil sclavul lui Eris. Al ei trup pe pământ se pare. Și…”

„Și…?”

„Mannar, are un diamant negru acum între coarne. Unul pe care chipul lui Eris e mereu reflectat. Și Mannar e complet nebun și nu-și amintește nimic despre al său trecut, iar eu am văzut asta când a ucis-o pe acea femeie, pe malul Râului Păcatelor.”

„Mannar a ucis o femeie? Pe cine anume?”

„Pe soția lui Dike. Samandra mi se pare că-i spunea. Dar atunci, când ei au luptat pe malul râului, ea a încercat să-i scoată diamantul de pe frunte. Atunci a fost când am văzut chipul lui Eris reflectat pe acel diamant și tot acolo am aflat și de ce Mannar a transformat a ta copilă în copia fiicei regelui lup.”

„Gemene-forme!” Șuieră dintr-o dată Ahi printre dinți. Și, ridicându-se în picioare, se holbă în jur. „Acum înțeleg de ce Mannar se ascunde mereu de mine și nu-l pot găsi nicăieri.”

Inmar însă scutură din cap: „nu. Mannar nu se ascunde. El pur și simplu nu-și amintește de tine și nici cine-i el.”

Asta-l făcu pe Ahi să se întoarcă ușor spre ea și s-o privească insistent. Văzând însă în ochii lui Inmar că ea era cu adevărat îngrozită și că nu mințea, spuse: „interesant. Continuă!” Și-i ceru lui Inmar să-i spună întreaga poveste tocmai c-o știa prea bine, căci chiar dacă ea-i spunea frate doar pentru c-o crescuse, Ahi era singurul care știa că Inmar îi era într-adevăr soră, căci anume el o crescuse pe copilă după ce mama ei se aruncă în apele râului Tenebre doar pentru a-și spăla rușinea de a fi născut copila regelui Coallar, după ce acesta abuzase de ea pe un câmp înflorit. Și, atunci, pentru a salva acea copilă, anume Ahi fu cel care-o transformă într-o vulpe roșie și-i dădu puterea să citească mințile altora.

Abia într-un târziu, după ce-și putu găsi cuvintele, Inmar spuse: „Mannar deja nu-i cel de altă dată, frate Ahi. Are o putere mult mai mare decât a noastră, a lui Island sau Inlan Diar și asta datorită lui Eris, care-a trimis a ei putere pe pământ ascunsă în acel diamant negru. De asta toți cei care-l întâlnesc pe Mannar înnebunesc sau își pierd mințile. Dar nu la fel s-a întâmplat cu Mayar: ea nu doar c-a rămas întreagă la minte, dar își amintește al ei nume și al ei trecut.”

„Interesant. Continuă!”

„Mare lucru nu-i de spus oricum, căci, după cum știi, n-am putut să-i citesc trecutul. Dar… am aflat totuși, întrebând de alții, că Mayar, pe când avea cinci ani, a simțit pentru prima dată gustul sângelui. A fost atunci când a ucis toții puii din sat, lăsându-i pe acei bieți săteni la mila soartei. Dar ce-i mai ciudat e că deși e cu mult mai mică decât mica lupoaică, cele două arată de parcă s-ar fi născut în același ceas. Și… tare mă tem, frate, că dacă Mannar o găsește apoi și-i ia puterea atunci va fi cu adevărat invincibil.”

„Mai întâi va trebui să treacă de mine, Inmar, căci n-am de gând să las pe nimeni să pună mâna pe-o putere a noastră. Și de asemenea nimeni nu-i invincibil pe lumea asta, că de asta se va întâmpla vreodată, atunci Haos și Yggdrasil vor da naștere unei puteri similare, dar opuse acesteia, doar ca să echilibreze Balanța Puterilor. La fel cred că cel care-l va învinge pe Mannar sau cel puțin cel c-o putere egală lui e deja născut pe acest pământ.”

„Copia lui Mayar!” Murmură Inmar încurcată.

„Ba nu, Inmar. Nu acea copilă-i copia lui Mayar, ci invers. Și anume asta mă preocupă pe mine, căci poate fi ceva ce să lucreze mai apoi împotriva noastră.” Apoi Ahi dădu să plece. Se opri însă când Inmar îl prinse de mână și apoi o privi. Astfel văzu îngrijorarea în ochii ei, mai ales o simți în vocea ei când ea spuse:

„Ce dacă nu e așa cum crezi, frate? Ce dacă Mayar arată astfel din cauza că Eris a citit soarta celeilalte și vrea astfel să le unească puterile care s-o readucă la viață?”

„Poate și ai dreptate, soră. Dar… sincer să fiu nici eu nu știu motivul pentru care copila Rophionilor și această copilă arată aproape identic și au și puteri similare. Chiar și așa sunt conștient că de noi toți se apropie un mare război, unul care-o să ne implice pe toți. Și, de vrem să supraviețuim în acel război, se pare că va trebui să fim alături de acest copil și să-l pregătim cum trebuie,” spuse Ahi, privind îngrijorat spre scorbura în care se ascundea Mayar.

„Dar, frate, dacă facem asta atunci și noi…”

„Să mergem, Inmar!” Îi spuse Ahi pe un ton poruncitor, privind-o în ochi. „O să ne gândim mai târziu la asta. Acum însă e periculos să rămânem aici, căci acest loc înghețat poate căpăta viață, iar de asta se întâmplă acest copil va fi pe veci pierdut, prins în ghearele fantomelor trecutului. De aceea nu ne permitem să-i facem noi rău cu mâna noastră când avem atâta nevoie de ea.”

După care Ahi trecu primul prin acea oglindă revenind în lumea reală, urmat îndeaproape de Inmar. Apoi, când Inmar era deja la câțiva pași de oglindă, aceasta se sparse în mici fărâme, iar așchiile dispărură de parcă n-ar fi fost nicicând acolo, iar Mayar, care nu-și amintea nimic din ceea ce tocmai i se întâmplase, își continuă drumul, urmată de Anaya, la porunca lui Ahi.

***

„Cine-i acel bărbat?” O întrebă Mayar pe Anaya în timp ce cele două traversau la pas lent poiana Ahilar-ului.

Fără s-o privească, Anaya-i spuse cu glas duios: „cel pe care l-ai întâlnit numai ce e Ahi sau cum mai e cunoscut de alții - Vrăjitorul Pietrelor Negre. De ce i se spune astfel?! Pentru că are putere asupra vechilor timpuri, cele ascunse în pietrele negre ale subteranului. Asta-i dă dreptul să folosească puterea trecutelor veacuri și de asemenea are influență asupra a tot ceea ce are culoare neagră. Și acest vrăjitor nu-i unul obișnuit, Mayar: el e unul temut de mulți, căci e singurul care a învățat și căruia i-a reușit să controleze puterea tunelurilor subterane, cele săpate în adâncurile acestui munte de gnomi, cei care-au trăit odată aici. De asemenea puterea lui crește în nopțile întunecate și atunci când se aude șoapta naturii moarte în jur. Prin urmare, de energia vieții părăsește ceva, anume acea energie rămasă îi revine lui Ahi. De aceea toată lumea se teme de el și-l ocolește pe de departe.”

„Cum rămâne însă cu Inmar? Ea, deși pare să se teamă de el, a ales să-i fie aproape. La fel ca și tine care știi atât de multe despre acest vrăjitor. De ce?” Și Mayar se opri pentru câteva clipe.

La fel se opri și Anaya. Dar bătrâna vulpe n-o privi pe copilă, ci se uită la acei copaci îmbrăcați în alb din cap până-n picioare, dar care mai aveau pete negre pe trunchiuri, în unele locuri. După care Anaya se așeză pe zăpadă, întinzându-și a ei coadă lungă și roșie pe zăpada moale. Abia atunci spuse: „pentru că nu mă tem de el și-l cunosc de când m-am născut. Mai bine zis de când am renăscut. De asemenea, rolul meu în astă lume și poziția mea mi-au dat șansa să aflu de la alții despre a lui putere. Astfel am aflat că nimănui nu-i convine să-l aibă de dușman sau va fi pierdut. La fel cum nimeni nu trăiește de-i rănește sora, pe Inmar.”

„Ce?” Aproape că strigă Mayar, așezându-se alături. „Acest Ahi e fratele lui Inmar?” Și Anaya dădu ușor din cap că da. „Wow, asta da surpriză. Am crezut că Inmar nu iubește pe nimeni și nici nu-i iubită.”

Anaya doar zâmbi auzind-o vorbind astfel. Apoi privi la copilă și-o văzu atât de concentrată asupra acelui monstru alb ce le înconjura de jur împrejur. Dar chiar și așa, Anaya știa că copila încă se gândea la cele spuse, fiind extrem de uimită de relația de rudenie dintre Inmar și Ahi. Și era ciudat modul lor de-a privi lumea - un pui de vulpe și una adultă - stând pe acea zăpadă moale și contemplând viața, în timp ce ascultau șoapta antică a bătrânilor și înțelepților copaci din jurul lor.

Și Anaya își continuă povestea abia într-un târziu, când găsi ea de cuviință că era necesar să facă asta. De aceea și spuse: „Inmar e cea mai mică dintre copii regelui Coallar. A patra la număr de altfel, a regele cărbune, cel ascuns în adâncurile acestui munte. Dar chiar dacă Coallar e temut de mulți și trăiește de mulți ani pe acest pământ nimeni nu-i știe istoria, la fel cum nici el nu știe câți copii are de fapt. De aceea i se spune regele nebun și toată lumea îl știe din cauza răului pe care-l aduce în jur.

Cum nu de altfel, când atât de multe suflete au suferit de pe urma lui?! În special gnomii, care la începuturile lumii ascultau a regelui Coallar poruncă. Ei însă i-au întors spatele și s-au răzvrătit în clipa în care Coallar și-a pierdut complet mințile și-a început să viseze să fie regele lumii. Și, după ce gnomii și-au câștigat libertatea, au părăsit minele de cărbune și s-au mutat în inima munților Sudici, formând astfel Regatul Adamant Sheen sau cum s-ar traduce în limba noastră „Strălucirea Diamantelor.”

Regele lor, Shalamar, e de fapt singurul lor rege, chiar dacă acel regat a fost format cu multe milenii în urmă. Asta a fost însă posibil deoarece Shalamar e singurul gnom binecuvântat să bea din Apa Sfântului Izvor al Nemuririi, iar cea care i-a dat această șansă a fost Gaea, ca recompensă pentru c-a ajutat-o să binecuvânteze natura de la suprafața pământului cu apele izvoarelor subterane care ajung astăzi și la suprafața solului.

Dar… asta a fost tot un blestem pentru gnomi, căci nemurirea lui Shalamar n-a fost ceva pe gustul lui Coallar. Acesta, când a aflat că Gaea l-a făcut pe Shalamar nemuritor și că a devenit astfel și mai puternic, a început un război contra gnomilor, iar a lui ură și nebunie i-a făcut să se ascundă și mai adânc în subteranele munților sudici. Și, văzând că singur deja nu le mai face față, Coallar s-a aliat cu Tenebre, cea cu inimă neagră și cea cunoscută ca Titanida Tenebrelor și-a Fricii. Cu ea l-au avut mai întâi pe Ahi. Dar, după cum i-i firea lui Coallar, schimbătoare, el a vrut mai mult decât puterea lui Tenebre. De aceea și-a luat o a doua soție, pe Inlan Diar, cu care l-a avut pe Island. Numai că acest fiu, avut cu Titanida Gheții, n-a fost ceva pe placul lui Coallar, căci Island s-a născut c-o inimă bună și, chiar de la naștere, Coallar a văzut că acest al doilea fiul al său n-o să fie nicicând de partea lui. De aceea a încercat să-l ucidă. Dar anume pactul semnat cu sânge cu Inlan Diar înainte de-a lor uniune l-a alungat de pe acele tărâmuri și el nu i-a putut face rău nici lui Inlan Diar și nici lui Island. De aceea, cătrănit, s-a întors în brațele lui Tenebre, cu care l-a avut pe Mannar, al treilea său fecior, demonul focurilor. Și anume în acest fiu Coallar și-a găsit salvarea, căci era exact feciorul pe care-l căuta. De aceea mereu l-a iubit pe Mannar și i-a înjosit pe ceilalți doi feciori ai săi.

Chiar și așa, doar cu ajutorul lui Mannar, Coallar n-a putut să-i înfrângă pe gnomi. De aceea și-a întors fața mai apoi spre cei doi fii pe care i-a prigonit mereu. Dar, spre deosebire de Ahi, care s-a supus poruncii tatălui, Island, cel cu inimă bună așa cum o moștenise de la maică-sa, a refuzat să-i stea alături părintelui său. De aceea și a început Coallar să-l urască cel mai mult, iar după ce-a pierdut definitiv contra gnomilor, în ciuda ajutorului primit de la Mannar și Ahi, Coallar și-a îndreptat ura spre Regatul Gheții. Dar nici acolo n-a avut sorții de izbândă. De asta și stă acum ascuns în adâncurile Muntelui acestuia: se ascunde din cauza rușinii.”

„Cum rămâne însă cu Inmar? Ea a cui fiică e: a lui Tenebre sau a lui Inlan Diar?” Întrebă copila.

„A niciuneia dintre ele, după cum am mai spus. De fapt Inmar nu-i fiica unei zeități, ci a unei muritoare, cea pe care Coallar a avut-o fără voia ei. Dar, imediat după nașterea copilei, a ei mamă s-a aruncat în apele învolburate ale Râului Tenebre, înecându-și astfel rușinea și încheiându-și socotelile cu viața.”

„Și totuși e ciudat!” Murmură copila gânditoare. „Că copila unei muritoare a devenit o vulpe roșie și că voi două v-ați întâlnit mai apoi. Sau Inmar a devenit o vulpe roșie datorită puterii tale?”

„Ba te înșeli acum, copilă, căci Inmar mereu a fost o vulpe roșie. De fapt era de când am cunoscut-o. Și, nu-ți pot spune cum dintr-o muritoare și regele cărbune s-a născut o vulpe, dar e purul adevăr.” Apoi Anaya închise ochii și, pentru multă vreme, păstră tăcerea. Abia într-un târziu spuse: „era doar o copilă Inmar când mi-au pus-o în brațe. Avea doar câteva zile de viață și era deja orfană. Mi-a dat-o Ahi în grijă atunci, chiar în ziua când am renăscut din ape. Mie însă mi-a spus atunci c-a găsit-o pe zăpadă, că i s-a făcut milă de ea și de asta a decis să aibă grijă de ea. Iar eu, cea care mereu și-a dorit copii, dar n-a avut niciunul, am acceptat acea creatură nevinovată și-am crescut-o ca pe pruncul meu. Și azi, când mă gândesc la acea zi și la cât de neprotejată era când mi-au pus-o în brațe, consider că anume acest copil mi-a fost cadoul și șansa la o nouă viață.”

Mayar surâse trist auzind astfel de cuvinte spuse de bătrână. Apoi murmură: „și mie tot mi-i dor de mama. Dar totuși, atunci, când noi am trecut prin acel sat de oameni îndreptându-ne spre acest munte, când am revăzut-o, n-am putut să mă apropii de ea.”

„De ce?” Întrebă Anaya mirată.

„Pentru că știu că nu mă va accepta nicicând așa cum sunt acum. De asemenea știu că fost forțată și să renunțe la mine, chiar dacă ea nu și-a dorit asta. Dar totuși consider că așa e mai bine: să fim departe una de cealaltă. Și, chiar dacă ne e atât de dor una de alta, ne putem revedea și îmbrățișa doar în vise, chiar dacă unora li s-ar părea crudă o astfel de soartă.” După care mica vulpe se întoarse cu spatele spre locul în care șezuse împreună cu Anaya și se întoarse pe același drum pe care veniseră, îndreptându-se sus pe munte, spre satul vulpilor roșii.

Anaya însă rămase în același loc, privind pentru o vreme în spatele lui Mayar. Mai apoi își întoarse capul și iar privi la acea zare albă, acoperită de nea. Apoi șopti tristă: „sărmanul copil, ce crudă soartă i-a fost scrisă. Și… am crezut că doar al ei trecut a fost greu. Văd însă că la fel de greu și trist îi va fi și viitorul. Tu însă, copilă, singură ai ales asta, căci, fiind moștenitorul lui Coallar, trebuie să fii mai mereu singură. Și tot tu vei fi cea care va trebui să decidă într-un final soarta tuturor copiilor regelui Coallar.”

După asta Anaya tăcu, se întinse cu botul pe labe și închise ochii, permițând mirosului proaspăt și oarecum aspru al zăpezii să-i pătrundă adânc în trup. Dar era totuși ciudat, căci locul pe care stătea Anaya, vulpea cea roșie, văzut din înalturi, era nebătătorit și alb, căci doar trei ființe pe lume o puteau vedea de fapt pe fantoma Anaya - Inmar, Mayar și Ahi, singurul care știa de fapt adevărata poveste din spatele vulpii roșii ce trăia acum ca fantomă în lume, cea cu numele de Anaya.