„Atât de liniște e aici! Înspăimântător de liniște!” Murmură Tenebre, cutremurându-se, când în sfârșit își veni în fire și privi în jur: era încă în camera aceea numită Karuvil al Răului, cu cele 13 uși de jur împrejurul ei. „Dar… unde-s?” Se întrebă ea speriată. Și, agitându-se, începu a trage de fiecare ușă, căutând scăparea.

Să fugă însă se pare că n-avu noroc, căci toate acele uși erau închise sau erau doar de formă acolo, pentru a înșela pe cineva. De aceea și striga Tenebre ca apucata când înțelese acest lucru: „dați-mi drumul! Lăsați-mă să plec de aici!” Nimeni însă nu-i răspunse, deși ea începuse chiar să bată cu pumnii în fiecare ușă, tremurând toată.

Dintr-o dată însă se opri din a ei mișcare bezmetică. Chiar și așa își auzea bătăile inimii zvâcnindu-i și în urechi. Și… i se făcuse frică din cauza acelor pași care se auziră în spatele ușilor. Apoi, simțind că anxietatea punea cu totul stăpânire pe ea, începu a se lovi cu palmele peste urechi, murmurând întruna: „nu-i aud. Nu aud nimic. Nimic n-aud, căci nu-i real. Nu, nu e!”

Zgomotul acelor pași însă era real. Uneori se auzeau ca toții pașii, alteori hârșâiți de parcă cineva și-ar fi târât picioarele pe podeaua de lemn. Numai că, deși zgomotul acelor pași se auzea demult, nimeni nu deschise niciuna dintre acele uși. La fel nu se arătă nici stăpânul acelor pași, iar asta chiar i se păru ciudat lui Tenebre.

„Straniu,” spuse ea, strâmbând din nas. „Să mi se fi năzărit?” Dar, simțind încă inima bătându-i nebunește în piept, înțelese că fusese totuși real. De aceea și începu a respira accelerat, iar când simți că i se taie picioarele, se așeză pe podea. După care se târî în patru labe spre centrul camerei. Numai că, dintr-o dată, simțind un miros straniu, începu să-l adulmece de parcă era câine. Ba chiar și mormăi la un moment dat: „de unde totuși jilăveală în acest loc închis și mai ales… de ce mi se pare sunetul acelor pași atât de cunoscut?”

Răspuns însă nu-i dădu iar nimeni. Iar asta deja nu-i plăcu, căci își dădu seama că la sigur mai era cineva acolo. Nu cu ea în cameră, dar undeva în spatele acelor uși. Dar, când auzi un geamăt de sus, tresări și privi speriată spre tavan. Astfel îl putu vedea pe Ahi, prins într-un fel de plasă de păianjen și atârnând chiar deasupra centrului camerei.

Asta chiar c-o făcu pe Tenebre să-l privească ca trăsnită. Apoi, când uimirea trecu cât de cât, Tenebre simți teamă pentru al ei fiu, chiar dacă mai mereu susținuse că nu-l iubește și că doar avuse grijă de el pentru că-i dăduse viață. În acele clipe, văzându-l inconștient și atârnând deasupra ei în acea plasă ciudată, își simți iar inima bătându-i nebunește în piept. Dar, când înțelese că doar să stea și să se holbeze ca proasta la el n-o să-i ajute la nimic, începu să strige la el: „Ahi! Ahi, tu mă auzi?” Dar el tăcu. Și asta nu-i plăcu Titanidei. De aceea decise să-l trezească cu orice preț și începu să sară în sus cu gând să-l atingă și astfel să-l facă să-și vină în fire.

Numai că, ceea ce părea să fie o distanță de doar o mână ridicată în sus între ea și Ahi, fu cu adevărat mai mult, căci indiferent de cât de mult nu sări Tenebre în sus nu-l putu atinge și pace. De asta și mârâi într-un final printre dinți: „și asta ce dracu e? O iluzie? Dar de ce, căci pare atât de aproape de mine, dar nu-l pot atinge nicidecum. Și… de ce Ahi pare să nu mă audă? Mai ales: ce face el în plasa aceea? Să fie cu adevărat posedat? Altfel nu-mi explic cum a nimerit în capcană și nu poate ieși de-acolo. Nici simțind pericolul. Asta deja nu-mi place.”

Dintr-o dată însă tresări, auzind în spatele ei vocea lui Pakai: „pentru că-i separat în trei părți egale.” De asta și se întoarse Tenebre furioasă spre el, cu gând să-l învețe minte, căci își aducea prea bine aminte că anume el o momise în satul lui și încercase a-i spăla creierii ca să-l ajute. Dar, când dădu cu ochii de el și-l văzu în ce hal arăta: zgâriat ca vai de el și cu un ochi lipsă, Tenebre înghițiți în sec și se trase un pas doi în spate. Apoi, tremurând nițel, îl întrebă: „și… ce naiba s-a întâmplat cu tine?”

Întrebarea ei însă-l făcu pe șacal să mârâie. Apoi, atingându-și ușor rana cu laba, ceea ce-l făcu să scrâșnească din dinți, Pakai spuse: „să zicem că-i doar o amintire.”

„Amintire? De la cine?” Îl întrebă Tenebre și mai uimită.

„De la vulpea ceea roșie. Inmar parcă-i zice. Dar… jur că pun eu până la urmă laba pe ea și-i scot ambii ochi și nu doar unul. Și… nu pot să cred c-a îndrăznit să se pună anume cu mine. Chiar nu știe ea cine-i Pakai și ce-i poate pielea? ”

Tenebre însă zâmbi auzindu-l vorbind astfel. Și era ea cu adevărat fericită, căci reușise Inmar să o răzbune și pe ea astfel, chiar dacă niciuna nu se avuseră nicicând la inimă, mai ales de când Titanida aflase că era fiica lui Coallar cu muritoarea. Numai că, pentru îndrăzneala ei de-a zâmbi când lui Pakai îi ardea lumea în flăcări, Tenebre fu aruncată într-un final într-una dintre uși, de icni când simți lovitura. Apoi, după ce căzu cu zgomot la podea, și-și mai simți și oasele pârâind, Tenebre scrâșni din dinți și mârâi: „naiba să te ia de idiot ce ești.”

Șacalul însă, văzând ură în ochii ei, îi arătă colții. Apoi îi spuse, șuierând cuvintele printre dinți: „să înțeleg că cu binișorul nu ne putem înțelege.”

„Să ne înțelegem? Tu și eu? Doar de-or îngheța apele fără vrăji și pe timpul verii,” îi șuieră Titanida printre dinți. După care, simțind o mare durere în tot corpul, se ridică în picioare și făcu un pas spre șacal, care rămase locului totuși. „Dar… cum simt că ai ceva să-mi propui… zic c-ar fi o idee să ascult ce-ți poate mintea.”

„Mintea?” Bombăni Pakai, rânjind. „Asta a fost demult demonstrat. Numai că tu, cu mintea ta de găină, n-ai înțeles nicicând. De asta mi te-ai aliat cu Coallar. Ba chiar i-ai mai făcut și doi copii.”

„Și… de ce am impresia că ești gelos acum?” Spuse Tenebre în batjocură.

„Eu? Gelos? Pe guzganul cela care nu iese din gaură?” Aproape că strigă șacalul. „În veci, căci nici nu mă întrece el la istețime și nici nu-i mai puternic.” Mințea însă pe toate fronturile, căci una la mână… într-adevăr era gelos pe Coallar, căci Tenebre îl alesese pe acela și nu pe el, când Pakai ar fi vrut-o de soție. Și doi la mână: era el atât de prost că singur nu putea vedea că Coallar l-ar fi putut strivi cu un deget doar de-ar fi fost încă viu și l-ar fi avut în față. Dar, cum Pakai răgea de prost ce era, doar putea să-și arate colții în timp ce se fandosea în fața Titanidei despre măreția lui, o „măreție” cu care ea era la curent deja.

La fel Tenebre era la curent cu moartea lui Coallar, căci atunci când ea-i spusese lui Ahi despre „a sărit în aer,” nu vorbise ea, ci Maranam care-i controla mintea. Dar, cum ea nu-și aducea aminte nimic din ce se întâmplase mai înainte, n-avea nici de unde ști ce-i spusese ea feciorului. Știa însă ce să-i spună lui Pakai. De aceea și bombăni până la urmă, iritată: „să lăsăm totuși morții cu ale lor și să ne concentrăm pe lucruri mai importante.”

Pakai însă o privi cu ochii cât cepele: „morții? Da cine-i mort?”

„Coallar, cine?! Și-a aruncat singur grota în aer. Acum șase luni.”

„Și… tu știi asta deoarece…?” Murmură șacalul cu oarecare teamă, căci cam știa el ce-i poate pielea Titanidei și că era mai mult decât capabilă să-l fi aruncat anume ea pe regele Cărbune în aer.

Tenebre însă nu mințea: ea cu adevărat credea că Coallar singur aruncase grota în aer și asta din cauza că nici ea nu era conștientă de faptul că Nikkari era reală. Ea doar văzuse o stranie prezență printre acele multiple fantome văzute în sala tronului lui Coallar, dar doar atât: nici nu atrase prea multă atenție acelei tinere și nici nu se interesă de soarta ei.

Ar fi trebuit însă. Așa ar fi putut afla adevărata istorie a celui care-i fusese soț atâta amar de vreme. Dar, așa, lăsându-l în urmă, putu fi martoră a morții lui doar de departe, căci Tenebre auzise explozia fiind deja la marginea Pădurii Tenebre și îndreptându-se spre Pădurea Kiago. Și, atunci când auzi explozia, neștiind ce se întâmpla de altfel, se aruncă la început pe burtă. Apoi se târî pe coate de se ascunse în spatele unui imens copac. Dar când sunetul cela asurzitor și apoi vuietul cela infernal care se auzi după explozie trecură, ea privi în urmă și se întrebă speriată: „și asta ce mama naibii a fost?”

De răspuns însă nu-i răspunse nimeni. Nici chiar pădurea și asta i se păru ciudat, căci avea chiar impresia că n-o mai ascultau copacii ca până atunci. Ba mai mult: nu zărea nicăieri nicio cobră din cele care-o slujeau și asta chiar c-o făcu să se crucească. De aceea și închise ochii și încercă să vadă ce se întâmplase cât ea nu fusese prin preajmă.

Astfel văzu momentul când Anaya trecuse prin acea pădure și se îndreptase spre Tărâmul Gheții. Dar, chiar dacă ei nu-i fu dat să vadă fantoma bătrânei vulpi, văzu totuși acea mare cobră maronie în care se transformase Zeal urmărind pe cineva. Și, după acea cobră, de parcă le-ar fi vrăjit, toate cobrele ei o urmau supuse.

De asta sări Tenebre în picioare și urlă ca apucata: „dar cum a îndrăznit ticăloasa ceea mică să atingă ce-i al meu? Cum a putut ea, mizerabila, să-mi ademenească slujitorii în cușca ei? O învăț eu minte!” Și chiar se pornise cu pași repezi înapoi spre grota lui Coallar.

Numai că, după vreo 10 metri de mers așa în grabă, de parcă i-ar fi dat cineva foc, Tenebre se opri brusc locului. Și, simțind o stranie senzație în piept, închise ochii. Astfel văzu ultimele clipe ale lui Coallar și cum după asta grota explodase.

De aceea și murmură ea înfrigurată: „nu poate fi! Coallar chiar e mort?” Și, văzând că n-are totuși cine-i da un răspuns, fugi cât putu de repede spre Grotă.

Ajunsă în fața grotei însă văzu totul în ruine. De asta și i se oprise ei inima în loc, căci, într-un fel, ea tot considerase acel loc a ei casă. La fel îl iubise și pe Coallar - în felul ei. Dar îl abandonase în cele din urmă fără măcar să-și ia rămas bun de la el și asta din cauza că, chiar în acea zi, înainte ca Ahi și cele trei vulpi să-l viziteze și ei pe Coallar, Tenebre-i ceruse soțului s-o ajute totuși cu al ei plan. El însă-i spuse plictisit: „n-ai decât să joci singură acest joc stupid. Oricum n-o să folosească la nimic, căci totu-i pierdut, Tenebre. La fel ca și lumea asta. De aceea n-am de ce să-mi mai bat capul cu nimic.”

Acum însă Tenebre simți c-ar fi trebuit măcar să-i spună „adio.” Așa i-ar fi arătat că ținuse la el cât de cât. Era însă prea târziu, pentru toate și…

„Rememorezi timpuri trecute?” O întrebă Pakai în batjocură, fapt pentru care Titanida-l privi cu ură. „Sau poate momentele… picante… cu cel care-i acum doar un trup?”

„Nu-i treaba ta!” Îi șuieră Titanida printre dinți. „Și, de nu vrei să fii și tu un trup doar, ajută-mă!”

„Să te ajut? Cu ce?” Întrebă șacalul, încruntându-se.

Tenebre însă se întoarse brusc spre el, iar faptul că-i scăpărau la propriu ochii din cauza furiei îl făcu pe Pakai să se tragă un pic în spate. Apoi înghiți în sec când Titanida-i strigă: „să-l dau pe Ahi jos de-acolo. Sau ce: crezi c-o să mă spetesc singură după ce tu l-ai urcat?”

„L-am urcat? Eu?” Întrebă Pakai cu ochii cât cepele.

„Cred că nu eu. Și… mișcă odată!” Mârâi ea înfuriată.

Pakai însă se mișcă din loc doar când văzu o cobră în mâna Titanidei, un animal de companie pe care ea-l adora, iar el pur și simplu n-avea ochi să-l vadă. Dar, odată ajuns sub plasa în care era prins Ahi, sărind în sus, văzu cu stupoare că nici el nu putea ajunge acolo. N-avu însă prea mult timp de gândire sau să-i reproșeze Titanidei că nu-i în stare, căci se văzu dintr-o dată prins de blană de-un fel de cran apărut acolo din mila ei și urcat până ajunse în dreptul lui Ahi.

Numai că, când privi la un moment dat în jos și văzu cât de sus era, lui Pakai i se ridică părul după ceafă. Apoi, tremurând ca varga, murmură un „mamă, văleu, ajută-mă!”

Tenebre însă, auzindu-l plângându-și de milă, îi șuieră printre dinți: „și de nu vrei ca maică-ta, care-i acum pe lumea ailaltă, chiar să vină să te ajute, îți sugerez să te grăbești.”

„Cu ce?” Îi strigă șacalul înfuriat.

„Cu rosul,” îi strigă Titanida. „De nu… trimit frumusețea asta să-ți mângâie pielea. La sigur reușește ea să te convingă.” Și Tenebre începu apoi a mângâia cobra ceea ce i se încolăcise pe braț.

Asta însă-i dădu lui Pakai de înțeles că nu-i de glumit cu nebuna. Și, nici una, nici două începu a roade plasa ceea. Era însă a naibii de tare, căci simțea firele plasei intrându-i adânc între dinți și tăindu-i gingiile până la os. Dar… mai bine durerea decât cobra ceea pe piele.

Și, după mult efort și dureri de dinți, șacalul reuși în sfârșit să roadă plasa ceea, iar Ahi căzu cu tot cu ea la picioarele lui Tenebre. De aceea și se milogi Pakai: „acum dă-mi drumul!”

Titanidei însă puțin îi păsa de el. Ea doar se aplecă deasupra fiului și începu ai da aceluia palme să se trezească, căci ea era sigură că doar el știa cum să iasă din locul cela. Dar… la fel cum nu cureți cerul de nori negri c-o cârpă udă la fel nu trezești nici „mortul” cu palme. Și, înțelegând în sfârșit asta, Tenebre se așeză pe podea și începu o criză de isterie mai urâtă decât cea a unui copil ce nu și-a primit acadeaua.

Asta însă-l făcu pe Pakai s-o privească chiorâș. Pe urmă, văzând că isteria ei se înrăutățea, se încruntă și bombăni: „la sigur și-a pierdut mințile. De altfel, de ce mă miră?! Nicicând n-a avut toții boii acasă.” În voce însă spuse: „ce dacă te scot de-aici?” Iar întrebarea chiar o făcu curioasă pe Titanidă, care-l privi cu interes. De asta Pakai rânji: „și, de mă lași jos, am și-un bonus pentru tine.”

„Bonus? Care anume?”

„Eliberarea lui Mannar?! Numai că…,” icni însă în clipa în care cranul îi dădu brusc drumul de blană, iar Pakai lovi podeaua cu pântecele.

„Acum că ești liber, cântă!” Îi șuieră Titanida printre dinți, nescăpându-l din ochi.

Acela însă, cu ochii ieșiți din orbite din cauza durerii, murmură: „măcar dă-mi voie mai întâi să respir.” Și, tot icnind, se ridică în cele din urmă pe șezute, luându-și trupul uman.

Asta însă o uimi și mai mult pe Titanidă, căci văzu aceeași rană pe față și același ochi albit, deși ea crezuse că doar forma lui animală avusese de suferit din cauza lui Inmar. Nu spuse însă nimic. Doar își fixă privirea asupra lui, lovind nervoasă cu degetele în corpul cobrei, făcând-o și pe aceea nervoasă, de-i ieșea limba de-un metru din gură, îndreptată desigur spre Pakai.

Anume asta-l făcu pe Pakai să se tragă un pic mai departe de ea. Și, tot cu ochii pe cobră, spuse: „când m-am referit la eliberarea lui Mannar, chiar asta și-am avut în vedere.”

„Numai că asta-i ceva al naibii de dificil, căci, din câte știu, magia neagră a primilor Titani poate fi ruptă doar de una dintre gemenele-formă. Noi însă n-avem niciuna de partea noastră.”

„Ce dacă te înșeli?” Spuse Pakai rânjind. Astfel, simțind o satisfacție enormă în timp ce privea la curiozitatea din ochii lui Tenebre, murmură: „la fel magia ceea poate fi ruptă de tatăl uneia dintre gemene.”

„Acum înțeleg de ce Ahi e aici!” Murmură Tenebre, confuză.

„Exact. Sau ce: crezi că degeaba v-am momit pe ambii aici?” După care șacalul se ridică în picioare și începu a merge prin cameră. „Aveam nevoie de el pentru a-l elibera pe Mannar, pentru că puterea lui Ahi poate fi de ajutor. Și… asta din cauza că el mereu i-a putut face față lui Mannar când Coallar îi întărâta unul împotriva altuia.”

„Dar tot din cauza asta Ahi nu va accepta să ne ajute. Nici chiar de l-ai despărțit tu în trei părți și-i mort acum,” mârâi ea.

„Iar tu cu siguranță ești proastă,” spuse șacalul scuturând din cap. „Chiar crezi că Ahi ar mai fi atârnat până nu demult de tavanul cela de era mort? Nu fi proastă: el ne e folositor viu, iar asta a fost decis de noul nostru stăpân - Maranam. Anume el a spus că dacă-i separăm corpul în trei avem succes. Astfel trupul lui e aici, mintea îi umblă naiba știe pe unde, iar puterea lui… ei bine, asta cred că plutește undeva prin cameră.”

„Chiar și așa n-o poți folosi puterea ceea,” îi spuse Titanida în batjocură. Dar când șacalul rânji înțelese ea șiretlicul lui: „ai nevoie de mine ca să pui mâna pe puterea lui Ahi.”

„Măcar la asta-ți merge mintea. Și da, ai dreptate: am nevoie de tine să-l pot urca pe Maranam pe tronul lumii, căci anume el e cel mai puternic.”

„Ce dacă nu-i chiar așa? Ce dacă există cineva mult mai puternic ca Maranam ăsta?”

„Te referi la Eris?” Și Pakai rânji. Șacalul însă se încruntă: „de parcă o vrăjitoare de când lumea ca ea, închisă naiba știe unde în Cosmos, poate face ceva.”

„Atunci… nici n-avem un pact, Pakai, că dacă eu te ajut cu ceva tu trebuie să faci la fel.”

„Credeam că eliberându-l pe Mannar va fi suficient,” mârâi Pakai înfuriat. „Lăcomia strică, surioară, și…”

Unauthorized tale usage: if you spot this story on Amazon, report the violation.

Tenebre însă-l întrerupse înfuriată: „nici nu ți-s soră, da nici mare iubire. Așa că termină cu pălăvrăgeala și decide-te odată, Pakai: mă ajuți - te ajut sau n-avem pact.”

„Asta va fi însă trădare. De stăpânul Maranam află…”

„Atunci n-ai decât să dai fuguța și să-i spui. O să-l aștept cuminte aici. Numai că, dacă află că propunerea mea poate să-i fie mai de folos decât ajutorul tău inutil, cine știe… poți să te alegi nu doar cu un ochi scos și cu patru răni pe față. Așa că… tu decizi!”

După care Tenebre căscă plictisită și se întinse pe podea, culcându-și capul pe pântecele lui Ahi. Asta însă funcționă, căci Pakai, care într-adevăr nu prea gândea el normal, mai ales după ce rămase fără un ochi, îi strigă cât de curând: „fie pe-a ta. Dar, de aflu că pe urmă m-ai trădat sau mă lași pe dinafară, jur că rămâi fără cap, Tenebre, și la sigur nicio surată cobră de-a ta nu te ajută să scapi întreagă din ghearele mele.”

„Dacă zici,” murmură Tenebre și mai „plictisită.” După care ridicându-se pe șezute, îl privi cu oarecare dispreț: „nu, ce, începem?”

„Da,” mârâi Pakai înfuriat. După care se transformă iar în șacal. „Începem noi, căci n-avem timp de pierdut. Dar mai întâi fă jigodia ceea verde, ce-și tot întinde gâtul spre mine, să dispară. Altfel… rămâne fără cap.” Apoi îi întoarse spatele lui Tenebre și merse de se apropie de Ahi. Iar Tenebre, rânjind, făcu cobra să se încolăcească pe podea, după care, pocnind din degete, o făcu să dispară sub formă de fum verde. Apoi, tot căscând, se porni spre Pakai, care-i tot dădea târcoale lui Ahi.

Și, neînțelegând mare lucru din ce făcea el, Titanida îi spuse: „se poate ști totuși ce faci?”

„Prind purici,” răspunse Pakai înfuriat. „Ce-aș putea face eu învârtindu-mă în jurul unui Mago inconștient ca Ahi dacă nu căutându-i sursa de energie?! În caz contrar aș fi stat cuminte pe coadă și mi-aș fi lins rănile.”

„Și-ai fi făcut un bine lumii, că prea ești hidos din fire,” îl tachină Titanida. Văzându-l însă înfuriindu-se, își ridică mâinile în sus, semn că se predă.

Pakai însă, după ce se sătură de mârâit la Tenebre, ridică laba dreaptă și începu a și-o plimba peste trupul lui Ahi. Și, găsind în sfârșit sursa energiei lui, undeva sub coaste, în partea stângă, îi spuse lui Tenebre: „mișcă încoace!”

Nu-i prea plăcu Titanidei să se audă strigată ca un câine, dar n-avu ce face: trebui să se supună. Și, la pas lent și tot strâmbând din nas, se îndreptă spre Pakai. Ajunsă lângă el însă văzu cum șacalul își apropie botul de corpul lui Ahi, acolo unde-l atingea cu laba. Și, după ce fu sigur că anume acolo era sursa de energie, îi spuse: „atent la ce faci, Tenebre. În caz contrar îl ucizi și pe ăsta cu mâna ta, dar și Mannar rămâne pe veci închis.”

„Și? Cum fac să-i țin pe amândoi în viață?”

„Doar… concentrează-te!” Îi spuse Pakai sec. „Sunt sigur c-o să-ți reușească să faci măcar asta.” Apoi, după ce-și luă laba de pe Ahi, o împinse pe Tenebre de la spate ca să-i ia locul. După care, cu glas sever, îi spuse: „doar concentrează-te pe ce se simte ca un vârtej negru. Doar atâta ne trebuie. În caz contrar: ne ucizi pe toți, căci ăsta-i vulcan pe dinăuntru.”

„Vulcan?” Întrebă Tenebre privindu-l țintă.

„Mă refeream la faptul că-i făcut din foc pe dinăuntru, căci pe lângă sfera ceea neagră pe care ți-am spus s-o scoți din al ei locșor, Ahi mai are una mai mare, de foc. Numai că de-o atingem și pe aia, îi urmăm exemplul lui Coallar și-o să fim vesele artificii pe cerul nopții.”

Tenebre însă nu gustă gluma. Dar decise totuși să-și scoată pârleala pentru glumele deocheate ale lui Pakai după aceea. Și, după ce se sătură să tot strâmbe din nas, se concentră pe ce avea de făcut, căci știa ea cum se scoate o sursă de energie din corpul cuiva. Singurul lucru diferit era că mai înainte cei cărora le luă puterea îi fură dușmani sau persoane total necunoscute, pe când în acel moment îl deposeda pe propriul fiu de putere.

Totuși decise să nu renunțe, căci în joc era soarta lui Mannar. De aceea și trase adânc aer în piept, de mai multe ori până simți că se calmase. După aceea, punând palmă stângă peste palmă dreaptă, atinse corpul lui Ahi în locul indicat de Pakai. Și stătu astfel câteva clipe până simți și ea sursa de energie. Abia apoi începu a bolborosi ceva neînțeles, iar Ahi gemu iar. Asta însă n-o opri, ci începu Tenebre a murmura tot mai tare și mai tare, cuvinte stranii care-l făceau până și pe Pakai să simtă că-i pocneau urechile.

Asta cu descântecul nu dură decât vreo 5 minute. Dar, între timp, locul cela se umplu de o ceață deasă și se simți și rece în jur. Abia atunci Tenebre uni palmele într-un căuș și apoi le rotunji de parcă ar fi ascuns ceva extrem de mic între palme. Și, când simți ceva pulsând între palmele ei, zâmbi: „am reușit!” Murmură ea în delir.

La fel era și Pakai în extaz, căci anume asta și plănuise el de multă vreme: să-i fure puterea lui Ahi și apoi să devină și mai puternic. Dar, când se apropie extrem de mult de Tenebre și încercă să-și bage botul printre palmele ei și să inspire acea energie, Tenebre-i arse una peste răni de-l făcu să schelălăie ca apucatul, blestemând-o cu toate cuvintele rele ce-i veneau la gură.

Tenebre însă, deloc deranjată de urletele lui, ascunse sfera ceea mică și neagră în mânecă. După care-și folosi puterea ca să închidă cele șase Chakre ale lui Ahi ca să nu-i mai permită nimănui să-i fure din putere. Și, când termină ce-avea de făcut, îi ordonă lui Pakai: „acum că am făcut ce trebuia de făcut, să mergem!”

„Încotro?” Mârâi șacalul încă simțind durere ascuțită în răni.

„Afară. Unde în altă parte?!” Îi spuse Titanida cu vădită batjocură în glas. „Și… nu uita să-l iei și pe Ahi cu tine, căci aici nu-l las singur. În caz contrar: îi ții companie.”

Pakai însă înțelese că gluma se îngroșa când văzu cobre apărând pretutindeni în acea cameră. Așa că, când le văzu sâsâind amenințător și îndreptându-se spre el, se grăbi de înșfăcă plasa, pe care Ahi „dormea,” cu dinții și apoi îl trase după el prin Portalul format mai înainte prin care Tenebre deja trecuse. Dar, în timp ce făcea asta, șacalul murmura înfuriat, scoțând doar un fel de hârâit ciudat din gâtlej: „termin eu cu ale mele planuri și atunci vă arăt eu tuturor cine-i stăpân aici. Firar voi de…”

***

„Oh, simt atât de mult aer proaspăt în jur!” Murmură Kam fericit și bătu brusc din palme.

Asta-l făcu însă pe Ahi să strâmbe din nas, căci bucuria prematură a copilului i se părea nesăbuită. Totuși, când nările lui inspirară adânc aer proaspăt, zâmbi și el și murmură: „vasăzică am avut dreptate. Suntem pe drumul cel bun!”

„Desigur,” strigă și Taya fericită. Apoi, lovind ușor umărul stâng al lui Akka, spuse: „să mergem mai repede într-acolo. Să mergem!”

Văzându-i pe toți atât de fericiți, Akka zâmbi și el, dar mai discret. Apoi își grăbi pașii, lăsându-l pe Ahi în urmă. Dar, când simți că acela nu-i urma, Akka se opri și, întorcându-se spre Ahi, îl întrebă mirat: „dar tu? Nu mergi cu noi?”

„Ba, merg. Doar că… mă gândeam la ceva,” răspunse Ahi într-o doară. După care grăbi și el pașii după Tayakkam.

Odată ajunși în pragul grotei însă se opriră. Și-o făcură atât de brusc că se cutremurară cu toții și asta din cauza că exact după pragul acelei grote era un mal abrupt și drept, fără posibilitatea de-al urca sau coborî. De aceea și se puse dintr-o dată Taya tristă și murmură: „am zis eu că nu acest drum era cel corect.”

„Ba e anume asta,” răspunse Ahi sigur pe sine. „De fapt e singurul de unde se simte aer proaspăt. Și… de voi sunteți aici și din câte văd e singura intrare și singura ieșire de altfel, atunci la sigur pe undeva trebuie să fie și-o trecere secretă spre restul lumii.”

Remarca lui Ahi îi făcu însă pe cei trei Tayakkam să-l privească uimiți. Apoi, toți într-un glas, spuseră: „dar… noi n-am urcat până aici.”

„Atunci? Cum ați ajuns dar aici?”

„Cred că… dacă să fiu sincer… eh, nu-mi amintesc,” murmură Akka încurcat.

„A fost din cauza Parcăi,” auziră ei glasul Anayei de undeva. Dar, privind în jur, n-o văzură nicăieri. Până la un moment dat când apăru de nicăieri din fața lor, mergând prin aer de parcă ar fi fost pe pământ tare. „Anume Titanida Sorții i-a înșelat și i-a adus aici.”

„Și? Când anume?” Se interesă Ahi.

„Acum mai bine de 3 mii de ani. Și, Ahi, ești singurul vinovat de altfel pentru că ei sunt închiși în această grotă.” De aceea și se holbă Ahi la ea cu ochii cât cepele. „Mă refer că anume tu le-ai spus să-și găsească casă în această zonă periculoasă care nu-i de altfel decât Kaṟkaḷ Pēy-ul.”

„Regatul lui Tikil?”

„Și-al lui Tetapas. De fapt grota Kaṟkaḷ Pēy se află cam la 6 kilometri de aici. Totuși, chiar dacă distanța dintre aceste două grote nu-i atât de mare, niciunul dintre Titani n-a dat de celălalt.”

„De ce?” Întrebă Ahi prostește.

„Asta deja va trebui s-o întrebi pe Parca. Desigur: în clipa în care te vei recupera pe tine, căci…”

„Ooo, uitați-vă! Devine invizibil!” Strigă Kam, arătându-l pe Ahi cu degetul.

Abia atunci înțelese Ahi că ceva straniu se întâmpla cu el. Și, privindu-și palmele și restul corpului, văzu că pe alocuri devenise transparent. De aceea și întrebă speriat: „mă evapor cumva?”

„Ba devii tu transparent ca orice fantomă,” glumi Anaya. „Oricum, nu avem timp de panică, căci e ceva pasager. Un fel de efect advers al minții care nu se poate obișnui cu faptul că n-are putere să controleze lucruri. Atâta tot. De aceea trebuie să ne îndreptăm și noi spre Pădurea Rophion, căci într-acolo se îndreaptă și Tenebre, care are acum parte din puterea ta, și șacalul cela, Pakai.”

„Cum rămâne cu corpul meu? Unde l-au lăsat?” Întrebă Ahi furios.

„Asta deja e ceva ce eu nu știu. Dar o să afli în clipa în care puterea ta, corpul și mintea vor fi iar un întreg. Însă, până asta se întâmplă, va trebui să te mulțumești să fii fantomă. Altfel… dispari.”

„Totuși, să trăiesc invizibil și cu Îndoiala în minte e un pic cam… Ia stai, Îndoiala, aproape că strigă Ahi, privind spre Tayakkam care-l priveau uimiți, căci nu înțelegeau ce-i cu atâta veselie la mag.

Anaya însă înțelese la ce se referise el și de aceea și-i spuse și ea veselă: „măcar entuziasmul nu l-ai pierdut. E de bine deja. Așa că… dacă facem lucrurile cu cap de acum încolo recuperăm terenul pierdut. Și… poate și pe Mayar într-un final, căci avem nevoie de ea de vrem să supraviețuim. Iar acum să mergem, căci e cale lungă de aici. Dar… pășiți cu grijă, căci cărărușa asta e destul de îngustă și… un pas greșit… vă poate arunca în gol. E valabil și pentru fantome!”

Înțelegând la cine făcuse ea aluzie cu „și pentru fantome,” Ahi mârâi ușor. Dar, văzând că Anaya se îndepărta cu pași rapizi de acel loc, decise s-o urmeze. Și, imediat ce puse piciorul pe acel drum, pășind pe urmele Anayei, deveni imediat invizibil.

În urma lor Tayakam se scărpinară în cap, căci era totuși ciudat pentru ei să nu vadă pe unde să calce. Dar, înțelegând că altceva n-au ce face de vor să iasă din acea închisoare, se îndreptară și ei spre acel drum invizibil. Chiar și așa, Akka murmură: „sper doar să ne țină.” Și puse piciorul pe acel drum. Dar, imediat ce simți că acel drum se mișcă, își retrase imediat piciorul înapoi, bâlbâindu-se: „nu, ăsta nu ne ține pe toți trei. Așa că mai bine stăm cuminți aici. De nu, murim.”

„Atunci n-aveți decât să stați o eternitate în beznă, Tayakkam, căci altă șansă decât asta să vedeți lumina zilei n-aveți. Și… să fiți pe veci recunoscători lui Ahi, căci doar datorită lui ați avut o șansă să scăpați, datorită minții lui de altfel, care și-a amintit de voi în clipa în care a fost desprinsă de trup,” auziră ei vocea Anayei ca un ecou. Dar, deși se simți de parcă bătrâna îi certase, Tayakkam simțiră totuși că era timpul să plece de acolo. De aceea și grăbiră pasul în urma celor doi.

***

Un strașnic mârâit, ceva ce te înfiora până la oase, se auzi brusc pe întinsul Câmpiilor Illāmal. De aceea și se ridicară toții lupii Vanamar în picioare și priviră cu groază în jur. Dar nu văzură nici ei nimic, la fel ca și Colte și Kaṇkaḷ, căci oriunde nu ar fi privit ei vedeau doar câmpia și atât.

Yatricarele însă, spre deosebire de Vanamari, nici măcar nu se clintiseră. Ba chiar părură a fi statui de piatră la un moment dat. Și, de n-ar fi clipit, ar fi fost considerate cu adevărat statui.

Chiar și așa, cu toată „normalitatea” din jur, Colte nu se lăsă înșelat. De aceea și începu a merge încolo și încoace prin fața soldaților lor, mârâind: „simt miros de mucegai. Ceva din Lumea de Dincolo.”

„Din Lumea de Dincolo? La ce anume te referi?” Îl întrebă Kaṇkaḷ îngrijorată.

„Dacă sincer, nici eu nu știu sigur. Doar simt că-i ceva ce nu-i de partea noastră, la fel ca vântul ăsta care te taie până la oase.” După aceea Colte se cutremură cu tot corpul, scuturându-și și blana.

Kaṇkaḷ însă-l privi crucită: „despre care vânt vorbești acum, Mūlai? Nu-i niciun vânt pe aici!”

Colte însă o răsplăti cu un mârâit: „dacă tu nu simți nu înseamnă că nu e. Și, ca să fiu mai explicit: nu-l simțiți voi pentru că sunteți moarte. Noi însă, cei încă vii, simțim bine ceea ce ține de Lumea de Dincolo. Iaca și tremurăm ca varga.”

Kaṇkaḷ însă se încruntă, întrebându-se în sinea ei: „ce tot îndrugă ăsta acuma? Bate câmpii sau ce? Care vânt? Care lume de Dincolo? Sau ce… de la atâta așteptat i se năzar lucruri?” Dar, când văzu într-un final poalele robei ei mișcându-se, înțelese că Colte nu mințea. „Și totuși ăsta nu bate câmpii. La fel cred că știu cine se apropie de noi.” Apoi spuse în voce: „cel care vine e anume Kkāṟṟu. Și se pare că-și aduce cu el și câinii Kaṇṇīr!”

„Kaṇṇīr?” Întrebă Colte uluit. „Cerberii de…?”

„Așa e: Cerberii Lumii de Dincolo,” spuse Kaṇkaḷ sigură pe sine. „Și, ca de obicei, al nostru Mărit Stăpân al Vânturilor Pustiurilor a decis că-i mai bine să se ascundă și să nu dea ochii cu noi.” Tresări însă auzind râsul pițigăiat al lui Kkāṟṟu, același râs pe care-l auzise și Anaya când merse la prăpastia Iṭaiyil de privi peste ea spre Porțile Regatului lui Maranam.

Dar, deși râsul lui nu reuși s-o impresioneze pe Kaṇkaḷ, ea totuși se întoarse spre dreapta, de unde-l auzise pe Kkāṟṟu râzând. Trebui însă să aștepte o vreme până putu vedea câmpia Illāmal complet acoperită de un aer roșu, la fel ca zarea, ceva ce făcea lupii Vanamar și Fecioarele Yātrīkar să pară o armată de fantome roșii.

Dar, deși Yātrīkarele și conducătoarea lor rămaseră locului, nu la fel se întâmplă cu Vanamarii, care, la vederea cerberilor Kaṇṇīr, se traseră un pas în spate. Și aveau de ce să se teamă, căci gurile căscate ale fiarelor Kaṇṇīr, din care picura salivă înveninată, erau cu adevărat înfiorătoare, mai ales înconjurate de acel praf roșu.

Asta însă o făcu pe Kaṇkaḷ să zâmbească, căci își dădu seama că arătându-și colții, atât Vanamarii, cât și Kaṇṇīrii, păreau atât de jalnici, căci fără ordin nu puteau face oricum nimic. Chiar și așa, chiar și de n-auzise ordin dat de Kkāṟṟu cerberilor săi, Colte ordonă lupilor săi: „nu mișcă niciunul! Și la fel îți spun și ție, Kkāṟṟu: ține-ți câinii în frâu, căci n-avem de ce să ne batem, odată ce suntem în aceeași tabără.”

Tresări însă când îl auzi pe Kkāṟṟu spunându-i în batjocură: „ești sigur că suntem în aceeași tabără? Dacă da, ești cu adevărat prost, căci Kkāṟṟu nu-i de partea nimănui, iar faptul că ați invadat această câmpie ce-o iubesc la nebunie, atingând-o cu ale voastre labe puturoase, n-ați făcut decât să mă faceți să-mi doresc să vă jupoi pieile de vii. Și, doar un ordin de-al meu va fi de ajuns ca lupii tăi să fie doar oase peste tot. Doar… mi-ai văzut deja „câinii," nu?”

„Același lucru li se poate întâmpla și „câinilor” tăi de lupii Vanamar sar asupra lor!” Îi șuieră Kaṇkaḷ printre dinți. „Să nu uităm că și Vanamarii au colți de os, poate chiar mai puternici decât ai Kaṇṇīr-ilor. Cine știe, poți fi cel sfârtecat până la urmă?!”

„Bla-bla-bla!” Spuse vântul în batjocură. „Și-am decis să facem filozofie pe o întinsă câmpie.” Și el izbucni în râs: „și vai: am devenit brusc poetic!”

„Ce mi se pare mie e că ți-ai pierdut brusc mințile!”

„Ești sigură?”

„Absolut. Altfel n-ai fi declarat război armatei lui Maranam pentru cine știe ce scopuri meschine. Mai bine ne-ai spune cui îi slujești acum: Eris? Dike? Ahi?”

„Și… ce câștig eu dacă-ți spun asta?”

„Rămâi cu pielea întreagă?!”

„De parcă ar fi ceva atât de impresionant de propus. Hei, păpușă Yātrīkar, tu chiar crezi că Vântului Pustiurilor îi este frică de-o smintită ca tine? Cea care și-a ucis mamă și soră doar pentru a deține întreaga putere?”

Asta o făcu pe Kaṇkaḷ să înlemnească. Și avea de ce să se teamă, căci nu putea înțelege de unde știa Kkāṟṟu al ei mare secret? Cum de știa el că anume pentru putere își vânduse mama Bocetelor și că mai apoi se descotorosise și de Keyṉ când aflase că era Karina. Ea doar nu spusese asta nimănui, la fel cum era sigură că vântul nu-i putea citi gândurile. Dar, când înțelese că altă metodă să afle n-are, întrebă: „tu… de unde știi asta?” Se bâlbâi Kaṇkaḷ. „E ceva care…”

„…ar fi trebuit să fie secret?” Spuse Kkāṟṟu cu ironie. „Ei bine nimic nu rămâne secret pe lumea asta. La fel și al tău trecut. Totuși: de unde știu sau cine mi-a spus va rămâne taină, căci… n-am de gând să-ți fac viața ușoară. Ups: uitasem că tu habar n-ai cum e să trăiești!”

„De parcă tu știi asta!” Mârâi Kaṇkaḷ și brusc Kkāṟṟu simți cum îi pocnesc oscioarele fălcilor.

Dar, deși era o senzație a naibii de neplăcută, Kkāṟṟu nu se pierdu cu firea: doar își mișcă de câteva ori capul în dreapta și-n stânga, până încetară să-i mai pocnească oasele maxilarului. După care strânse degetele mâinii drepte în pumn, pe care le apăsă apoi cu degetul mare de se auzeau pocnind, iar de fiecare dată când Kkāṟṟu își trosnea un deget, Kaṇkaḷ simțea acel sunet de parcă cineva i-ar fi pocnit timpanul cu barosul. Asta o făcu să scuture din cap de câteva ori până când Kkāṟṟu termină de pocnit ale sale degete. Apoi, furioasă, își coloră ochii într-un roșu aprins și corpul lui Kkāṟṟu începu a arde la propriu.

De aceea și începură Cerberii din spatele lui Kkāṟṟu a schelălăi, deși alții nu încetară a mârâi, iar asta-l făcu pe Vânt să strige înfuriat la ei: „gura! Am nevoie să mă concentrez aici!” După care începu a-și stinge focul de pe piele, lovindu-l cu palma. Dar, oricât de mult nu lovea Kkāṟṟu peste piele, locul pe care-l crezu stins se aprindea din nou, iar asta-l scoase la propriu din sărite. De asta și simți Kaṇkaḷ mai întâi cum cineva o lovise în moalele capului, culcând-o la pământ, de văzu stele verzi când mai lovi odată cu capul de pământ. Totuși, deși totul se învârtea odată cu ea, văzu cum Colte sărea de colo-colo pe lângă ea și un pumn imens, făcut din nisip roșu, lovea în stânga și-n dreapta.

Dar, deși-i jucau ochii în cap, la fel cum dansa Kkāṟṟu, Fecioara Demonică găsi totuși putere să se ridice pe șezute. Numai că, în clipa în care văzu un imens pumn de foc venind spre ea din înalturi, neputându-se mișca, doar închise ochii și se chirci. Simți însă brusc că se mișcă din loc, iar când privi în stânga îl văzu pe Colte, care-o apucase cu colții de robă și-o trase la adăpost.

Numai că prea mult n-ajută că intervenise el, căci Colte văzu cât de curând cum pumnul cela se duplică atât de repede până ajunseră la un număr de 12. Apoi văzu și imensul trup al lui Kkāṟṟu, care era aplecat de spate și lovea în stânga și-ndreapta, înfuriat, vrând să termine cu toți odată. Și, deoarece Vanamarii și Fecioarele Demonice nu se puteau mișca, Kkāṟṟu reuși să-i bagă pe mulți dintre ei în pământ, iar când mai lovi odată din laterală, începură a zbura care și pe unde.

Să privească însă acest joc de „lovește mingea” fu pentru Kaṇkaḷ un adevărat chin, căci își simțea capul amețit. De aceea și închise ochii ca să-și poată veni în fire. Numai că simți dintr-o dată cum e luată pe sus. Și, deschizând iar ochii, văzu speriată că atârna cu capul în jos, în timp ce mâna stângă a lui Kkāṟṟu începu a se strânge în jurul ei amenințând s-o rupă în două, chiar de la mijloc.

Dar, deși înțelegea că Kkāṟṟu e mai puternic ca ea, Kaṇkaḷ decise să nu se dea bătută. De aceea și începu a se împinge în sus cu mâinile, pe care și le proptise în degetele Vântului, încercând să-l facă să-i dea drumul. Ba chiar îi ceru și lui Mūlai ajutorul. Numai că mare lucru acela nu putu face, căci când se repezise spre Kkāṟṟu ca să-l muște de picior, acela-l prinse doar cu trei degete de blană, apoi începu a-l scutura atât de brusc de parcă agita ceva într-un borcan, ca la urmă să înceapă a-l lovi cu putere de pământ de parcă bătea covoare.

Din această cauză și se văita Vanamarul ca vai de el, căci de fiecare dată când simțea pământul sub el mai auzea câte un oscior pocnind. De aceea și crezu că nu mai scapă el în veci. Dar, când privi în dreapta, fără să vrea, mai lovind de data aceea iar pământul, văzu în sfârșit salvarea: monștrii Veḷḷam sau Puhoi cum mai erau cunoscuți, cei creați de Tikil în adâncurile pământului, cum săriră asupra Vântului și a câinilor săi, forțându-i să se lupte.

Și Veḷḷam erau cu adevărat înspăimântători și nu doar la înfățișare, căci aveau chip de drac și corp de cerber, ci și prin faptul că se puteau lichefia atunci când erau prinși în capcană și la fel lichefiau și victima de-o imobilizau. De asta și monștrii Kaṇṇīr schelălăiau năprasnic când erau atinși de labele Veḷḷam-ilor, căci fiind creați din nisip în flăcări, monștrii lui Kkāṟṟu pierdeau din puteri când erau atinși de mâinile lichefiate ale monștrilor lui Tikil, iar asta împrăștie în jur un fum negru-roșietic, care era atât de greu de respirat că te ardea pe dinăuntru de-l inspirai.

Astfel, simțind că nu mai poate respira, Kkāṟṟu dădu drumul victimelor sale, care, în contact cu solul, icniră de văzură iar stele verzi. Apoi el își acoperi gura și nasul cu mâneca și începu a tuși vehement. După care strigă ca apucatul: „înapoi! Ne ascundem din nou în adâncuri! Acum!”

Fu însă nevoit să se întoarcă brusc spre stânga, când îl auzi pe Tikil spunându-i: „ba n-o să ai tu norocul ăsta.” Și, înainte să poată reacționa, Tikil îl înșfăcă pe Kkāṟṟu de cingătoare, iar după ce reuși să-l trântească la pământ într-un final, începură să-și împartă unul altuia pumni și picioare de parcă ar fi fost dușmani de când lumea și abia acum se puteau răzbuna.

Astfel, fiind concentrați pe altceva, își scăpară la propriu monștrii de sub control, iar aceia se atacară unii pe alții, făcându-se fărâme. Dar nu doar monștrii lui Kkāṟṟu avură de suferit de pe urma celor ai lui Tikil: chiar și Yātrīkar și Vanamarii pătimiră, căci nemaifiind controlați de mintea lui Tikil, Veḷḷam nu făceau diferența dintre aliați și dușmani și de aceea-i atacară pe toți deopotrivă.

Și, în mijlocul acelei nebunii, se auzi dintr-o dată glasul lui Inmar strigând: „atacați! Acum! Nu lăsați niciunul viu!” După aceea, din acel aer roșu și negru, vulpile lui Inmar săriră asupra Vanamarilor și a Fecioarelor Demonice, jupuindu-le de piele sau chiar dându-le foc cu sfere încinse aruncate spre ei. Astfel reușiră să aducă iadul pe pământ chiar pe Câmpia Illāmal, care fumega și ardea vâlvătaie în acele clipe, ceva ce-i înfioră până și pe Colte și Kaṇkaḷ când aceștia își veniră în fire. Numai că… se pare că era prea târziu pentru toți…