„Pentru a câștiga în fața inamicului și pentru a deveni singurul stăpân al Universului, Maranam are nevoie să stăpânească peste Poarta Aeon-ului de asemenea. De aceea trebuie să-l ajutăm să deschidă acea poartă chiar cu propria noastră pieire,” îi șopti Parca la ureche lui Mayar, care stătea cu ochii închiși, plutind la doar jumătate de metru deasupra colacului unei fântâni aflate chiar în mijlocul Poienei Mannar, din acea proiecție întunecată a Pădurii Rophion.

  Dar chiar dacă nu era decât o reflecție din umbră a acelei splendide păduri, păstra totuși unele locuri cu exactitate, iar unul dintre acele locuri era chiar Poiana lui Mannar, complet pârjolită și fără viață în jur, cu singurul lucru existent acolo - fântâna, ce apăruse chiar pe locul în care se afla în acele momente celula care-l ținea captiv.

  Apoi Parca-și plimbă mâna peste trupul lui Mayar, fără să-l atingă, în colo și-ncoace și, de fiecare dată când mâna titanidei se afla deasupra frunții tinerei, corpul lui Mayar se apropria tot mai mult și mai mult de colacul fântânii.

  Ajunsă la doar câțiva centimetri de colac, când capul ei se afla la jumătatea gurii fântânii, Mayar deschise brusc ochii și o privire profundă, întunecată și supusă privi țintă la ramurile încâlcite ale copacilor ce-o străjuiau de jur împrejur, cu rădăcinile scoase din pământ și întinzându-se pretutindeni în poiană de parcă ar fi fost șerpi împietriți. Însă acele rădăcini se opreau la doar un metru de fântână și nu mai înaintau, de parcă acolo s-ar fi aflat granițele peste care le era interzis să pătrundă.

  Pe urmă, crengile cele văzute de Mayar în fața ochilor dispărură brusc, căci fuseseră doar o iluzie: până aproape de fântână ajungeau doar rădăcinile, nu și coroanele. Totuși Shiver Sun și Parca cea Întunecată folosiră acel truc pentru a avea mai mult control asupra lui Mayar, iar când lumina unui cer negru se văzu sus, cu nori burduhoși și fumurii gonind pe bolta celestială, Mayar se roti în aer, parcă mânată de o forță proprie și privi peste cap, în ape.

  La început văzu doar oglinda întunecată a apei dinăuntru. Ca după câteva clipe de privit țintă să vadă chipul Parcăi, reflectat în acea oglindă de ape. Dar… după alte câteva momente, în locul singurei reflecții, a chipului Parcăi cea rea, de parcă s-ar fi desprins una de alta, apăru și chipul Parcăi cea Bună, în dreapta reflecției întunecate, iar între ele se văzu un drum luminos, iar în zare, departe-departe Mayar îl putu zări pe Yggdrasil.

  „Copacul cu două capete,” murmură în neștire Mayar.

  „Așa e, căci Yggdrasil e Lumina și Întunericul, Viața și Moartea într-un singur trup de lemn,” auzi tânăra vocea li Shiver Sun undeva nu departe de fântână.

  „Dar… de ce-l văd eu?” murmură Mayar, clipind lent din gene.

  „Pentru a vedea în sfârșit adevărata profeție a timpului,” murmurară cele două Parca din apă și deodată Mayar o văzu pe Samaya, stând în aceeași poziție ca și ea acum, atunci când Haos o duse în Deșertul Uitării și-i arătă viitorul în Fântâna Adevărului. Dar ce nu văzuse Samaya atunci, văzu Mayar acum: cele trei elemente pe care Eris le luă de jos - o lupă, o cheie în formă de ac de ceasornic și o mică sferă de mărimea unui pumn cu un chip reflectat pe ea.

  Dar Mayar nu văzu al cui chip era reflectat pe peretele acelei sfere, dar zări disperarea din ochii celui închis acolo și un suspin amar ieși din pieptul ei, căci deși al ei trup și a ei minte căzură în cele din urmă pradă puterii malefice a Parcăi și a lui Shiver Sun, al ei suflet era viu în interiorul ei încă.

  Cele două Parca se întoarseră față în față în reflecția din ape și fiecare privi în felul ei - cea întunecată cu ură, cea bună - cu bunătate, iar când ambele întinseră mâna dreaptă în față, cu palma în sus, Mayar văzu câte o mică lupă pe fiecare dintre cele două palme. Și deși lupele erau asemănătoare ca formă, totuși aveau strălucire diferită - aurie în mâna Parcăi cu păr blond și roșie în cea a Parcăi cu păr negru.

  „Acesta este Ochiul Diavolului,” spuse în cele din urmă Parca cea întunecată. „Este cel care va forma în cele din urmă Poarta Aeon-ului aici pe Pământ. Dar… deși este elementul care ne va ajuta enorm în obținerea victoriei, noi nu știm unde este acum, iar prima ta misiune va fi să-l găsești.”

  „Apoi urmează găsirea cheii,” spuse Parca cea bună de data asta și în locul lupei în mâna ei apăru cheia. „Aceasta v-a opri Ceasornicul Timpului și va permite deschiderea porții, căci acest lucru este posibil doar dacă timpul este oprit în ambele spații - atât în Aeon unde timpul nicicând nu curge, cât și pe Pământ.”

  „Dar… cum rămâne cu sfera?” murmură Mayar, iar cele două Parca se priviră în tăcere, dar totuși era o oarecare complicitate în ambele priviri.

  „Toate la timpul lor, Mayar!” auziră ele glasul lui Shiver Sun. „Toate la timpul lor, căci timpul nicicând nu se grăbește, ci curge în ritmul lui, și la fel trebuie să facem și noi de vrem să câștigăm.”

  Mayar închise iarăși ochii, cufundându-se într-un somn profund, sub privirile ațintite ale celor două Parca care priveau în sus, de parcă ar fi vrut să vadă ochii lui Shiver Sun în timp ce spuse acele cuvinte.

  Curând însă reflecția Parcăi cea bună dispăru, iar cea Întunecată ieși din ape și se așeză încet lângă trupul adormit al lui Mayar, ce fusese lăsat în cele din urme lângă colacul fântânii.

  În timp ce stătea lângă Mayar, sprijinindu-și trupul de colacul fântânii și privind în depărtare, Parca nu văzu nici urmă de Shiver Sun, de parcă doar și l-ar fi imaginat. Însă ochii cei de pe trunchiuri și faptul că rădăcinile lor ce păreau uscate începură să se miște deodată în jurul lor trădară faptul că acela nu era de fel doar un vis și că totul ce se întâmplase era produsul curgerii discrete a timpului.

***

   Un „Ah,” rostit cu atâta durere ieși din pieptul lui Baradar, care se întoarse în lumea reală, după ce fusese cuprins deodată de-un somn ciudat în care văzuse cele ce i se întâmplaseră lui Mayar nu demult, când văzuse cele trei elemente ce trebuiau să asigure câștigarea războiului.

   „Ai văzut lumea de dincolo?” întrebă Shiver Sun cel din lumea reală, iar Baradar se întoarse brusc spre el și-l privi crucit, căci era sigur că-l văzuse nu demult vorbindu-i lui Mayar, nu departe de colacul acelei fântâni, iar acum stătea la doar câțiva pași în stânga lui.

  „Tu!” murmură fără să vrea Baradar. „Tu… erai și tu acolo!”

„Știu! La fel cum era în acea pădure din visul tău tot ce vezi acum în jur, numai că acolo era totul cufundat în întuneric.”

  „Cum… cum știi asta?” murmură Baradar și, clătinându-se fără vlagă pe picioare, se lăsă să cadă în cele din urmă lângă trunchiul copacului din spatele lui.

  Apoi, de parcă l-ar fi deranjat să vadă imaginea lui Shiver Sun, cel aflat acum în fața lui, Baradar privi în pământ, la firele de iarbă ce creșteau atât de vii în jurul lor, la florile miresmate văzute pe alocuri, și la trunchiurile viu colorate ale copacilor din jur. „Acolo… acolo nu era deloc viață, Shiver Sun. Acolo era doar Moarte. La fel cum am văzut adesea în Pădurea Mortor, cea care astăzi nu m-ai e. Dar… nu înțeleg totuși ce-am văzut acolo și de ce.”

  Shiver Sun făcu câțiva pași spre Baradar, cu ale sale picioare greoaie formate din rădăcinile scoase din pământ, dar totuși nu scoase niciun cuvânt. Dar nu se opri Shiver Sun în dreptul lui Baradar, ci merse mai departe, încet-încet, în felul lui greoi.

  Baradar privi apoi în urma bușteanului, dar mintea lui era goală, mintea lui nu se gândea la nimic, de parcă s-ar fi temut să nu m-ai vadă odată cele văzute nu demult, în vis. Dar… văzând că bușteanul se îndepărtase cam mult de el, minikin-ul se ridică cu greu de jos și, cu pași târâiți, porni în urma lui Shiver Sun.

  În timp ce ei mergeau în tăcere, unul în spatele celuilalt, cu capetele plecate, natura se trezea parcă la viață în spatele lor, dar totuși păstrau în ale lor trupuri melancolia simțită în sufletele minikin-ului și al bușteanului și până și păsările din copaci începură să cânte în trilul lor melodii de jale. Dar chiar și așa, chiar dacă acele chiripituri aduceau a melancolie, aveau totuși un farmec aparte, amintind cumva de visare, de dor, de dorință, de tânjeală după cineva drag care plecase undeva și n-avea să vină nicicând înapoi.

  Se opriră în cele din urmă când ajunseră la marginea Poienei lui Mannar și priviră ambii cu jale la dezastrul și deșertul ce se vedea în jur.

  „Atât de jalnic,” murmură în cele din urmă minikinul și ochii i se umplură cu lacrimi, căci îl durea inima să vadă ce se alese de acea Poiană ce odată fusese atât de vie, atât de frumoasă, dar care zăcea acum în ruine, cu pământ pârjolit pe alocuri și cu iarbă și flori uscate pe celelalte, în timp ce era totuși înconjurată de copaci vii, de jur împrejur, de parcă însăși Pădurea Rophion ar fi decis așa, pentru a-și păzi celelalte locuri și a le feri de ruină.

  Numai un singur copac era complet uscat în acel șir de gardieni seculari și anume de el se apropie în cele din urmă bușteanul și, de parcă ar fi căutat alinare de la el, își lipi fruntea de a lui scoarță uscată și șopti cu durere: „acel Shiver Sun pe care l-ai văzut în al tău vis minikine a fost acest copac: fratele meu geamăn și singurul din gardienii Poienei care a căzut pradă răutății stăpânului diamantului negru, a celui numit Mannar.

  „Dar… cum e posibil ca el să-și spună tot Shiver Sun?” întrebă minikin-ul cu jumătate de glas apropiindu-se de buștean.

  „Oglinda sufletelor, Baradar, căci acel copac caută și acolo ce a avut aici: putere, admirație din partea celorlalți copaci, iar cum acolo nu există un alt Baradar, el și-a asumat responsabilitatea de lider al pădurii. Dar… niciodată nu se simte împlinit, niciodată nu simte că a făcut destul, chiar dacă mereu ascultă ordine, chiar dacă mereu e stăpânit de rău.”

„Atunci? Ce ar trebui să facem pentru a-l aduce înapoi? Ce ar trebui să facem pentru a-l reînvia, Shiver Sun? Huh, spune-mi! Ce am putea face pentru a-l aduce înapoi la tine, căci văd că al tău suflet tânjește atât de mult după un vechi prieten.”

  „Dacă aș putea aș da tot ce am pentru a-l aduce înapoi, minikine, dar știu că a mea dorință e un imposibil și că trebuie să accept că fiecare din noi are rolul lui pe lume asta - a mea e să te însoțesc pe tine, să-ți fiu bun prieten și sfetnic, în timp ce al lui e să-i slujească lui Maranam și răului, căci doar din cauza aceasta le-a permis lor să pună stăpânire pe al lui suflet.”

  „Dar totuși… consider că vraja care a căzut asupra lui poate fi inversată și el întors în lumea celor vii.”

  „Așa e, Baradar, ai dreptate și va reînvia acest copac cândva, dar doar atunci când Ochiul Diavolului va lucra pentru bine și nu pentru rău, dar acesta poate fi de asemenea un imposibil.”

  „Ochiul Diavolului? Te referi la lupa Fecioarelor Yātrīkar?”

  „Așa e minikine. Mă refer la Ochiul care poate deschide Poarta Aeon-ului pe pământ și cea care va da puteri imense celui care-i va deveni stăpân.”

  Baradar brusc se cutremură, aducându-și aminte că văzuse acea lupă odată cu Mayar, în reflecția din ape. „Gaea! Trebuie s-o vestim pe Gaea că Yātrīkar și Maranam sunt după acea lupă și că trebuie s-o ascundă,” murmură Baradar îngrijorat și brusc închise ochii, cu gând să se teleporteze și s-o găsească pe Gaea.

  „Nu, Baradar, aici te înșeli: lupa de la brâul Mamei Pământ nu-i decât un fals, o copie perfectă pentru a înșela răul și al ascunde până la momentul potrivit, dar… din păcate nici Gaea nu știe unde se ascunde acea lupă, precum nimeni din tabăra Rophionilor nu știe ce caută de fapt acum Maranam.”

  „Ar trebui atunci să ne grăbim și să-i găsim. Ar trebui să le spunem despre asta, Shiver Sun. Doar așa putem împiedica…”

  Bușteanul însă clătină încet din cap. „Nu, Baradar. Tu nu le poți spune despre asta, căci în momentul în care vei încerca să le spui despre asta, a ta limbă va înțepeni, al tău gând se va opri în circuitul minții și nu ve-i putea transmite niciun mesaj nimănui, iar asta se va întâmpla de fiecare dată când vei încerca să te opui sorții.”

  „Atunci, Shiver Sun, cum ar trebui să-i vestim pe ceilalți despre pericolul care-i așteaptă?”

  „Așteptând, Baradar, așteptând, căci ceea ce este menit să se întâmple se va întâmpla, iar Rophionilor li-i dat să afle despre asta, însă v-or afla la momentul potrivit și va fi însăși soarta cea care le va vorbi despre însăși planurile lui Maranam.”

  Apoi, bușteanul m-ai oftă odată privind copacul uscat. După care-i întoarse spatele și porni încet spre pădurea vie aflată dincolo de granițele acelei poieni fără viață.

  „Să mergem, Baradar! Avem multe lucruri de făcut, căci însăși Tarther se trezește la viață în Poiana Umbrelor, iar noi trebuie să ajungem în acea poiană până la apusul soarelui, de vrem să împiedicăm incendierea acestei păduri.”

  Curând bușteanul dispăru printre șirurile prelungi de trunchiuri care se aliniau frumos în zare, deși fiecare copac crescuse aleatoriu, după cum îi poftise inima. Dar chiar și așa fiecare copac păstra în sinea lui esența vie și magia Pădurii Rophion.

  Baradar porni și el curând după buștean, dar înainte să se afunde și el în sânul pădurii m-ai privi odată la Poiana lui Mannar, iar buzele lui șoptiră abia auzit, ca pentru sine: „curând această poiană își va revedea stăpânul și atunci noi toți v-om da ochii cu Maranam.”

***

  Grupul condus de Fenrir și Nathaniel ajunse la marginea pădurii Tenebre și se opriră unii lângă alții pentru a cercetarea zarea.

  Totuși, era totul cufundat în liniște: într-o liniște mult prea apăsătoare, de parcă ar fi fost acea liniște cunoscută de mulți drept ca cea dinaintea furtunii, în special datorită lanului mare văzut pretutindeni în fața ochilor lor, cu iarbă naltă și împânzit de flori albăstrii de cicoare, clătinate ușor de vânt și cu un cer vinețiu deasupra ce se întindea până hăt în zare.

  Deodată Samaya trecu printre Fenrir și Nathaniel, făcându-i pe cei doi s-o urmărească cu privirea până ce ea se opri locului, cam la vreo 10 metri de ei și privind preocupată în zare.

  „Se întâmplă ceva?” o întrebă Fenrir și vru să se apropie de ea. Se opri însă când Samaya ridică mâna și-i ceru să se oprească, căci vântul începu deodată să-și întețească bătaia, făcând frunzele copacilor să sune ciudat, iar firele nalte ale ierbii să danseze puternic pretutindeni.

  „E Maranam? E iarăși acel Maranam?” se întrebară cu teamă oamenii din grup, dar tăcură când Nathaniel privi spre ei, cerându-le din priviri să facă liniște. Și ei ascultară, căci nu odată al șaselea simț al tinerilor îi scăpaseră de la moarte.

  „Samaya, atent!” strigă deodată Yellen luându-i pe toți prin surprindere, dar când priviră spre ea, fata-și pierdu deodată cunoștința căzând în brațele Bestlei care era la doar un pas de ea.

  „Yellen! Yellen, trezește-te!” îi strigă Nathaniel fugind spre ea, în timp ce Bestla-i privea cu ochii larg deschiși de uimire, murmurând fără să vrea: „n-am făcut eu nimic! Ea singură a căzut.”

Support the author by searching for the original publication of this novel.

  Fiind astfel concentrați pe ce i se întâmpla lui Yellen nimeni nu observă săgeata zburând din partea opusă lor, din față, și care se îndreptă cu viteză amețitoare spre Samaya.

  Totuși, tânăra simți vibrațiile săgeții zburând prin aer în ultimul moment și se aruncă la pământ și abia atunci Fenrir își întoarse ochii spre ea, dar n-o văzu și se alarmă, fugind înnebunit spre locul unde ea stătuse până atunci. Dar Fenrir nu putu trece de marginea Pădurii, căci fusese ajuns din urmă de Nathaniel și Mago, care luptară cu el pentru a-l menține la adăpost.

  „Lăsați-mă! Dați-mi voie să trec! E sora mea acolo! E sora mea!” strigă Fenrir în timp ce se lupta să scape din captivitate.

  „Fenrir, revino-ți!” auzi el în sfârșit glasul lui Nathaniel strigându-l, când până atunci văzuse doar buzele lui mișcându-se în timp ce striga ceva, dar nu auzea niciun sunet ieșind din gâtlejul lui sau al lui Mago.

  „Nathaniel are dreptate. Uite-o pe Samaya! E bine!” îi spuse Mago și Fenrir în sfârșit auzi clar vocea lui și la fel de bine o văzu pe Samaya ridicându-se în genunchi, căci când simțise săgeata venind spre ea, Samaya se aruncase în lanul de flori care se afla la doar doi pași de ea.

  Dar când privi în jur, Samaya nu văzu nimic, nici măcar nu-și dădu seama unde zburase săgeata. Dar… ceva o atrăgea să privească mult în față, de parcă ceva sau cineva ciudat se apropia de ei.

  „Ce naiba se întâmplă acolo?” murmură și Fenrir, observând privirea țintă a Samayei, iar când Nathaniel și Mago priviră într-acolo și ei, văzură cum norii se adunau pe cer într-un singur loc și curgeau în jos pe pământ, de parcă ar fi fost atrași în gura fără saț a unui imens aspirator.

  „Doamne-Dumnezeule!” murmură și Bestla privind tot în aceeași direcție.

  „Ce se întâmplă, Bestla? Vezi ceva?” întrebă Fenrir speriat.

  „Da, însă nu pot vedea ce. Arion, ajută-mă să…,” strigă ea, dar când se întoarse și privi țintă într-acolo nu-l văzu și se miră. Dar își aminti rapid că el se duse să cerceteze locurile din față și să se asigure că e totul sigur pentru trecerea lor.

  „Nu-i nevoie de panică,” auziră ei vocea șoptită a Samayei plutind în jur. „Va fi totul…,” dar ea păstră deodată liniștea când, ridicându-se în picioare, o văzu în sfârșit pe Mayar pășind prin acel lan și venind spre ei. Dar… aceea Mayar era diferită de cum o știa Samaya: era diferit al ei port - mai sigur, cu pas ferm, ceva asemănător mersului Fecioarelor Yātrīkar, chiar dacă nu avea aceeași pieliță pe ochi și hainele ei erau diferite.

  Însă era înspăimântătoare a ei privire: de un negru abisal, fără pic de albeață, nici măcar cea a globului ocular, iar în centrul lor, chiar în punctul de mijloc al retinei, ardea un foc imens, de parcă ar fi fost un o reflecție a flăcărilor ce se ridicau până la cer pe suprafața lucioasă a ceva foarte mic.

  „Mayar!” șopti abia auzit Samaya, dar totuși a ei șoaptă fu auzită de Fenrir, care-și ciuli imediat urechile. „E Mayar! E aici!”

  Deodată privirea Samayei o întâlni pe cea a lui Mayar și aceasta din urmă se opri locului, privind cu ură la cea din fața ei și o dorință arzătoare de moarte licări în a ei privire.

  Samaya se cutremură văzând iarăși acea imagine pe care o văzuse și în Fântâna Adevărului: cu Maranam tăindu-i capul și vru să închidă ochii și astfel să alunge acea strașnică viziune, dar văzu că nu poate, de parcă Mayar ar fi hipnotizat-o.

  Apoi Mayar schiță un zâmbet viclean și ridică brusc mâinile în față, îndreptând un arc și o săgeată către Samaya, dar nimeni altcineva în afară de tânăra lupoaică nu vedea această vedenie a celeilalte Samaya cu arcul și săgeata ațintită asupra ei.

  Și Mayar trase deodată și săgeata zbură ca vântul pe deasupra acelui câmp colorat în verde și albastru de cicoare, și nu se abătea din drumul său nici măcar cu un milimetru săgeata, ci-și continua drumul cu viteză, amenințând să-și atingă ținta.

  Un răcnet al Samayei îi alertă pe toți cei din tabăra ei care priviră într-acolo, dar nu văzură nimic ciudat - doar vântul începu să bată deodată mai violent și un vuiet straniu de bucium și jale cutreieră împrejurimile.

  Dar o văzură deodată pe Samaya pusă la pământ de ceva ce veni ca săgeata din înalturi și asta-i făcu pe toți să încremenească de uimire și spaimă. Însă Fenrir, chemat parcă de o voce interioară a geamănului legat pe veci de sufletul-pereche al surioarei sale dragi făcu câțiva pași spre Samaya. Dar se opri când o văzu pe Samaya ridicându-se în picioare, dar nu ca tânără, ci ca lupoaica cea sură, iar între dinții ei el zări acea săgeată trasă de Mayar cea din depărtare.

  Și abia atunci o putură cu toții vedea pe Mayar stând cu mult în fața lor, la celălalt capăt al drumului, pe pragul unui portal format din nori negri de ploi și tunete. În a ei mână dreaptă văzură arcul, în timp ce ea strângea cu putere al lui trup de lemn, iar buzele sale schițară iarăși un zâmbet.

  Apoi auziră cu toții vocea lui Mayar vorbindu-i Samayei: „acest drum e închis pentru tine, tânără lupoaică, ca toate celelalte drumuri spre Pădurea Rophion de altfel și va trebui să stai departe de locurile dragi atâta timp cât eu îmi voi îndeplini a mea misiune pe pământ și doar când va veni momentul să ne înfruntăm și să te înving abia atunci îți voi elibera calea ca să te întorci acasă, în locurile în care te-ai născut și care vor fi al tău mormânt până la urmă.”

  „Visează!” îi șuieră lupoaica printre dinți, scuipând săgeata în lături. „De crezi că mă poți împiedica să ajung acasă te înșeli amarnic, căci cea care este străină acelor locuri ești tu, în timp ce eu le sunt al lor iubit copil și a lor stăpână, pe când acolo ție și firul de iarbă ți-i dușman.”

  „Crezi?” spuse Mayar rânjind. „Așa o fi fost până acum. Dar odată ce-s parte a armatei de neînvins a lui Maranam sunt și eu invincibilă.”

  „Maranam?!” murmură Samaya cu dezgust. „Ai ales să te ascunzi în urma unui învins, Mayar, când ai fi putut alege calea victoriei. Dar… toate la timpul lor. Ve-i înțelege în cele din urmă cine-a avut dreptate și cine-a greșit.”

  Apoi Samaya-i întoarse spatele și porni la pas lent spre ceilalți, în timp ce-și arăta colții, semn că era extrem de nemulțumită de acea situație și mai ales că aflase într-un moment atât de neoportun pentru ei că Mayar schimbase taberele și se alăturase lui Maranam. Dar… Samaya se simțea atât de sigură pe sine și asta era pentru prima dată când se simțea așa, în toată viața ei și știa ea că această siguranță i se născuse în inimă după ce aflase că al ei cămin, ale ei scumpe pământuri sunt în pericol și că același imens pericol îi pândește și pe cei rămași din tribul lor ca să păzească al lor regat, în adâncurile Pădurii Rophion.

  În urma Samayei porni și Arion, care se ridică în picioare, după ce fusese până atunci ascuns de ierburile nalte, căci anume el sărise asupra Samayei pentru a o salva când văzuse a doua săgeată care fusese trasă spre ea.

  De fapt o văzuse și pe prima, însă nu reușise s-o avertizeze pe Samaya și văzuse el acea săgeată ieșind dintr-o gaură de nori aflați în formarea unei găuri ce părea distrugătoare tocmai când se întorcea să le spună celorlalți că nu văzuse nimic straniu în jur. Dar… înțelese că de fapt se înșelase și că de fapt multe dintre pământurile ce le fuseseră prietene până atunci, le deveniră acum dușmani, datorită nenumăratelor spirite ce trăiau pe acele locuri și care aleseră să se alăture armatei lui Maranam. Însă când văzu a doua săgeată trasă, mări viteza zborului și, transformându-se înapoi în trupul său uman, se aruncă din înalturi asupra Samayei cu gând s-o apere cu propriul trup, căci înțelese că să strige celorlalți s-o apere era prea riscant și le-ar fi trădat și lor locația.

  Însă când sărise pe Samaya, ea deja era transformată în lupoaică și prinsese și săgeata între dinți, dar impactul lui Arion cu trupul ei reuși totuși să-i facă pe ambii să se rostogolească, punând iarba la pământ.

  O a treia săgeată o ajunse pe Samaya din urmă tocmai când ea era la doar câțiva pași de ai ei. Însă săgeata nu-și atinse nici de data asta ținta, căci fusese prinsă în zbor de Fenrir care apăru de nicăieri în dreapta lupoaicei.

  „Te dai mare?” îi spuse lupoaica cu reproș, văzându-l zâmbind pân la urechi după succesul cu prinderea săgeții.

  „E ceva interzis?” o tachină el, făcându-i cu ochiul.

  „Știu și eu?! Oricum, ai permisiunea mea de-ai face fie și măcar o crestătură pe obraz. Nu de alta, dar… m-a călcat azi de-a binelea pe coadă și tare aș vrea măcar o dată să-i calc și eu pe bătătură și să-i las o dulce amintire pe mutră,” mârâi lupoaica, căci își aminti de semnul de pe umăr pe care-l avea încă din copilărie, după a ei luptă cu mica vulpe în Poiana Umbrelor, când aceea-și înfipse adânc colții în pielea ei.

„Cuvântul tău e lege pentru mine, surioară,” spuse Fenrir pe un ton vesel, dar n-apucă s-arunce săgeata, deși se pregătise, căci Nathaniel i-o luă brusc din mână, iar Fenrir aruncă în gol.

  „Tu…,” îi mârâi el tânărului om, arătându-și colții, dar când Arion îl bătu ușor pe umăr, zicându-i „vor m-ai fi și alte ocazii,” decise că ar fi o idee bună să se calmeze.

  Ajuns din nou chiar la marginea pădurii, cu săgeata în mâna dreaptă și cu arcul în stânga, Nathaniel se pregăti de tragere. Se opri totuși cu arcul și săgeata pregătite, când îl văzu pe Mago apropiindu-se de el și ducând cu el al său arc și tolba cu săgeți.

  „Cine se pune cu unul din noi, se pune cu tot poporul,” murmură Mago fără să-l privească pe tânărul lor lider. După care-i arătă lui Nathaniel să privească în spate și el îi văzu pe cei din neamul lui care veneau cu ei, cu arcurile în mâini și pregătiți de tragere.

  „Asta m-ai zic și eu iubire de frate,” murmură Fenrir. „Nu-i așa, surioară?” i se adresă el Samayei, văzând-o luându-și din nou trupul de fecioară.

  Samaya însă nu-l răsplăti nici c-o privire, ci, pășind pe lângă el, luă arcul din mâna unuia dintre bărbați și se opri între Nathaniel și Mago. „Tragem de la ultimul spre primul rând,” le strigă ea celorlalți. „Aveți o singură țintă: pe cea care seamănă cu mine și acel gol de nori ce ne tot fac în ciudă din depărtare.”

  Mago, Nathaniel și restul dădură ușor din cap că înțeleseră și apucară cu toții strâns de vergeaua elastică. Apoi, țintiră întâi cu toții în sus, când Nathaniel strigă: „Pregătirea!” Pe urmă țintiră în față odată cu al doilea strigăt al bărbatului: „Țintirea!” iar la „Atac!” o ploaie de săgeți străbătu zarea, făcând să șuiere aerul, iar florile și firele de dedesubt să tremure ușor din cauza energiei.

  „Bestla, m-ai ai coltele cela veninos?” o întrebă Fenrir, fără s-o privească pe fată.

  „Te referi la Țepușa Vânturilor?” spuse Bestla, zâmbind ușor.

  „La ea anume! Am de gând totuși să mă țin de cuvânt și s-o răzbun astăzi pe Samaya pentru toate câte i-a făcut vulpea ceea de-a lungul timpului.”

  „Dacă zici,” spuse Bestla într-o doară și-i întinse țepușa pe care o scoase de la brâu.

  Strângând acea țepușă cu putere în mână în ciuda faptului că cele trei vârfuri ascuțite ale ei mușcau adânc din carnea palmei sale, Fenrir se apropie de a sa soră, oprindu-se în stânga ei și văzu exact momentul în care Mayar reuși să doboare și ultima săgeată trasă spre ea, după ce le lovise cu arcul.

  „Pe asta însă n-o m-ai eviți,” scrâșni Fenrir printre dinți și, dintr-o puternică smucitură a brațului, aruncă țepușa spre locul în care se afla Mayar.

  Tânăra-l observă însă aruncând ceva spre ea, dar nu văzu nici lance, nici săgeată venind spre ea. Dar totuși, simțea ea că el nu se prefăcuse. Așa că luă poziția de apărare ținând strâns vergeaua încovoiată a arcului de parcă s-ar fi pregătit să arunce un bumerang. Dar… cu toate că auzea un vuiet străbătând zarea și îndreptându-se spre ea, nu văzu nimic apropiindu-se, iar asta-i făcea ochii să-i joace pe orbite, în timp ce încordarea așteptării o făcu să-și muște cu putere buza de jos.

  O durere ascuțită însă o aruncă pe spate, iar când lovi puternic pământul pe care căzuse, Mayar scoase un prelung oftat de durere.

  Stătu apoi câteva clipe cu ochii ațintiți spre cer și văzu abia atunci mica țepușă aruncată de Fenrir ieșind cu sens invers din portal și îndreptându-se spre locul din care a fost aruncată.

  Inspiră atunci Mayar adânc în piept aer rece de ploaie și lăsă din mână mânerul arcului și, cu mâna tremurândă, atinse umărul stâng unde simți ceva cald scurgându-i-se printre degete. Apoi, își privi palma însângerată și zâmbi trist, în timp ce murmură abia auzit: „te-au bătut cu propriile arme, Mayar! Te-ai încrezut prea mult în soartă și anume soarta te-a trădat. E timpul să-ți ei viața în propriile mâini,” și al ei trup fu brusc tras prin acel portal de parcă ar fi fost înghițită de o gaură fără fund.

  Câteva clipe mai târziu îngrămădeala de nori dispăru, fiind înlocuită doar de nori negri ce alergau pe cer, iar țepușa se înfipse în trunchiul unui copac, aflat în stânga lui Fenrir.

  „Punct ochit, punct lovit,” murmură el fericit.

  „E doar începutul, Fenrir,” îi spuse Samaya tot cu ochii în depărtare. „Asta a fost doar o avertizare. Pe urmă va începe adevărata vânătoare.”

  „Vânătoare?” întrebă mirat Nathaniel. „După cine?”

  „Vânătoarea lupilor-gemeni,” șuieră Samaya printre dinți. Apoi își privi mânioasă fratele: „ți-am spus doar să-i lași o urmă ca amintire, nu s-o rănești, Fenrir. Acum ai devenit și tu a ei țintă.”

  „Minunat atunci! Înseamnă că în sfârșit mă consideră un dușman demn să-i țină piept, iar ce ține de amintire: o s-o aibă pe veci. Rana ceea cu greu se va vindeca: de se va vindeca vreodată.”

  Le întoarse apoi spatele celor trei și se adresă celorlalți: „facem azi tabăra aici! Drumul spre cealaltă pădure e închis pe moment” și oamenii îl ascultară, îndepărtându-se în tăcere mai spre adâncurile pădurii.

  La marginea pădurii rămase în cele din urmă doar Samaya și Bestla să privească împrejurimile și ar fi vrut și Nathaniel să rămână acolo, dar o văzu pe Yellen încă inconștientă la rădăcina unui copac și decise că a ei prezență acolo și a ei forță Yātrīkar ar fi putut atrage armata răului încoace și nu era atât de sigur că le-ar fi putut face față Fecioarelor Demonice doar în componența în care erau atunci.

  „Ce crezi că caută de-a îndrăznit să te atace?” o întrebă Bestla pe Samaya.

  „Nu știu, dar… e schimbată extrem de mult, ca și cum mintea i-ar fi fost încețoșată, ca și cum ar fi controlată de cineva. Dar… cel mai straniu e că vedem ambele același lucru, doar că fiecare în felul ei.”

  „Diferit? Ce anume?”

  „Moartea noastră și un Maranam tăindu-ne capul, doar că în viziunea mea sunt eu cea care moare, în timp ce în a ei e ea cea care moare.”

  „Asta e un lucru favorabil, nu? Atâta timp cât crede că Maranam o poate ucide va lupta împotriva lui.”

  „Nu, Bestla, Mayar a schimbat deja taberele și e de partea lui Maranam. Nu știu prețul pe care-l va plăti sau la plătit deja pentru această trădare, dar… cea care va muri pot fi doar eu în cele din urmă dacă Mayar m-a schimbat pe mine pentru viața ei” și Samaya întoarse spatele câmpiei pornind după ceilalți și urmată în de aproape de Bestla, care tot continua șirul întrebărilor.

„Schimb? La ce schimb te referi anume, Samaya?”

  „Nu știu, Bestla, v-om vedea când va veni timpul. Acum însă să mergem să ne căutăm de treabă.”

  În urma lor rămase doar câmpia cu flori de cicoare și iarbă naltă ce se legăna încet sub ușoara boare a unui vânt năprasnic ce părea să se abată peste acele locuri. Dar… mai era ceva ciudat lăsat în urmă și pe care nimeni nu-l văzuse: chiar în mijlocul câmpiei, prin locul prin care trecuse săgeata lui Mayar, apăru acea Yātrīkar care murise de mâna propriei surori și al cărui suflet ulterior se ascunse în trupul copilei Yellen, iar în mâna ei se văzu Lupa, cea numită ochiul Diavolului, scânteind violent în lumina norilor de fum.