Splendoarea muntelui Kyllini era cu adevărat impresionantă, făcându-l să pară un spectacol arhitectural al naturii, căci, oriunde nu ți-ai fi aruncat ochii, vedeai aceeași frumusețe greu de imaginat și asta din cauza că natura-și permise să creeze capodopera sa cea mai de preț anume pe acel munte. Tocmai de aceea, privitorul, cel care avea acea binecuvântare de-a vedea acele locuri, simțea în piept o mulțime de senzații, precum: încântare, fericire, împlinire și, nu în ultimul rând, acea dorință stranie de-a fi mereu pe munte.

Totuși fiind unul dintre cei mai înalți munți ai pământului, Kyllini nu era deloc accesibil. De aceea și ajunse atât de adorat și venerat de Titani. Desigur ei iubeau acel munte și datorită frumuseții extraordinare văzută pretutindeni, dar mai mult decât atât adorau Titanii faptul că era atât de solitar, că era încărcat cu puteri mistice, care păreau că izvorăsc și izvorăsc din adâncuri, căci, oricât de multă putere nu s-ar fi luat din acel munte, acel flux de putere nu seca niciodată. Tocmai din această cauză Kyllini a fost asociat cu Izvorul Puterii, cel din care puteau bea toți până la sătulie, simțind astfel cum corpul li se umplea de energie dătătoare de viață chiar și dacă atunci când urcaseră pe munte, ca să caute Poarta mântuirii, fuseseră complet goi pe dinăuntru.

Tocmai de aceea și li se părea tuturor straniu Muntele Kyllini, căci era total diferit de cum și-l imaginau privindu-l din depărtare. Astfel, ajunși în cele din urmă pe crestele lui, priveau lumea de sus și vedeau că nu-i un munte ca oricare, ci-i Oglinda Sufletelor, căci oricine ajungea acolo, sus-sus pe vârful cel mai înalt al Muntelui Kyllini, își dădea seama că nicicând în viața lor oamenii nu vor fi în stare să vadă adevărata frumusețe a naturii și desigur a lumii întregi. Și singura explicație pe care și-o puteau imagina era că acel munte era straniu din cauza Ciclopilor care trăiseră cândva pe acele creste și avuseră muntele în stăpânirea lui.

Erau însă greșiți oamenii gândind astfel, căci chiar dacă era adevărat că Ciclopii, conduși de-al lor rege, Shiman, trăiseră cândva pe Muntele Kyllini, ei nicicând nu-l văzuseră precum un loc pe care-l posedau, ci-l văzură ca pe locul din care-și luau puterea și care-i ocrotea de rele. Tocmai de aceea și fuseseră visători acei Ciclopi, căci ei crezuseră că-s total feriți de rele, că li se dăduse ca loc de trai anume acel munte care era Paradisul pentru ei datorită mirajului creat de împletirea puterii lor cu a muntelui, ceva ce părea să-i facă invincibili. Numai că ceea ce pentru ei era Raiul, pentru Titani era teroarea, căci vedeau în acei Ciclopi și-n puterea care le fusese dată în pază, un imens pericol ca să fie în cele din urmă detronați.

Tocmai de aceea, Helyos și Cronus, împreună cu alți Titani mici și mari, s-au aliat și-au făcut tot posibilul de-au alungat Ciclopii de pe munte. Și, pentru a fi siguri de a lor reușită, l-au acuzat pe Shiman și pe ai lui Ciclopi c-ar fi plănuit o răscoală ca să-l detroneze pe Uranus și să conducă lumea.

Titanii însă se înșelau căci Ciclopii nicicând nu căutaseră să se răscoale sau să domine pe cineva. Ei doar își doreau să trăiască în pace, departe de ochii curioșilor, ca să-și poate făuri în liniște ale lor opere de artă, căci Ciclopii lui Shiman erau bine cunoscuți pentru al lor dar în ale meșteșugului și că erau în stare să stea ore întregi în aceeași poziție, făcând același lucru, doar ca să-l ducă la desăvârșire.

***

CU ȘAPTE MII DE ANI ÎN URMĂ

„Locul vostru nu e aici!” Îi strigă Cronus înfuriat lui Shiman în timp ce cei doi stăteau în fața fierăriei Ciclopilor, de pe Muntele Kyllini. „Și nu-i acesta locul vostru tocmai datorită blestematului acestuia de foc veșnic care arde în ale voastre cuptoare, cel care secătuiește de puteri acest munte. De asemenea e de vină zgomotul nicovalelor voastre care lovesc întruna fierul încins, scuipând cu foc și lavă de jur împrejur, sugând astfel energie sfântă din al nostru munte, ceva ce nouă nu ne permite să ne încărcăm trupul cu energie aici.”

Auzindu-l pe Cronus vorbind astfel, Shiman zâmbi. Totuși i se păreau cuvintele Titanului nechibzuite și copilărești, căci Ciclopii erau acolo de mii și mii de ani, dar acel munte nu secătuise defel de putere. Acum însă erau acuzați că ar secătui muntele cu munca lor, cea care transforma metalele pământului în lucruri prețioase, iar asta se întâmpla doar la porunca lui Haos. De aceea și zâmbise Shiman: pentru că-și dădea prea bine seama că Cronus era acolo fără știrea părintelui Haos, căutând să-i facă pe Ciclopi să plece singuri de acolo, doar ca să aibă Titanii întâietate.

Apoi Shiman era oarecum și dezamăgit, căci mereu trebuia să asculte plângerile lui Cronus, care, de când descoperise puterea de pe Muntele Kyllini, își întețise vizitele înspre acel loc, iar asta-i încurca pe Ciclopi să lucreze în liniște. De asemenea Shiman era oarecum deranjat de acele vizite, căci i se cereau în ultima vreme tot mai multe armuri și săbii mărețe, care mai de care mai sofisticate și impozante, doar ca Titanii să se poată făli între ei. Numai că acele cerințe, chiar dacă nu erau greu de îndeplinit, căci într-un fel erau un mod de creație, cereau timp, timp pe care Ciclopii nu-l aveau din cauza acelorași Titani care mereu își schimbau cerințele și le încurcau treaba.

De aceea și îndrăzni Shiman să-i spună lui Cronus într-un final: „mie însă, mărite Cronus, mi se par absurde ale tale cuvinte,” iar asta-l făcu pe Cronus să se înfurie. Și, cât de curând, ochii lui scăpărară amenințător, căci i se părea sfidare din partea regelui Ciclopilor, ca un fel de chemare la război. De aceea și strigă Cronus cât de curând:

„Încerci cumva să mă provoci acum?” Shiman însă nu-i răspunse, căci înțelegea că-i inutil să răspunzi urii chiar și cu vorbe bune. De aceea tăcu și ascultă ce-avea Cronus în minte. Acesta însă strigă iar: „de asta nu mi-ai plăcut nicicând, Shiman, pentru a ta aroganță și pentru faptul că mereu ne sfidezi și ne pui la îndoială autoritatea. De aceea mi se pare mie că ce visezi tu e să-mi detronezi tatăl și să urci pe tron în locul lui.”

Shiman însă surâse: „și greșești amarnic de crezi asta, Titane, căci nici eu și nici Ciclopii mei nu ne dorim să conducem. De fapt nu ne-am dorit asta nicicând. Doar am vrut să fim lăsați în pace ca să ne ducem la bun sfârșit munca dată nouă de însăși părintele Haos: cea de-a face lucruri mărețe care să dăinuie veșnic pe acest pământ.”

„Minți!” Strigă iar Cronus.

„De ce aș face-o?” Îi răspunse Shiman liniștit.

„Pentru că-ți cunosc prea bine râvna, Shiman. O văd bine în ochii tăi. Și la fel de bine văd că-mi vrei locul ca să poți domni peste acest pământ. Eu însă… n-am să permit asta nicicând, m-auzi?” Și, cât de curând, Cronus își scoase sabia din teacă și-l amenință pe Shiman. Dar când lama sabiei sale zvâcni în aer și se lovi de ceva dur, dar nu de trupul lui Shiman, Cronus se încruntă și apoi începu să fiarbă la propriu, căci nu mai fu în stare să miște sabia aceea din loc. Doar… flăcările din vatră începură să ardă vâlvătaie.

Cronus însă nu văzu flăcările care păreau să controleze aerul, ci doar fața zâmbitoare a lui Shiman care nu se mișcase din loc. De aceea și consideră trădare asta Titanul, care-i spuse lui Shiman: „și-am avut dreptate când am zis că stai ascuns de ochii soarelui pentru că faci lucruri rele în fierăria ta. Se numește asta magie neagră. Și, din această cauză, vei fi chemat curând la judecată.”

Shiman însă, auzindu-l vorbind astfel, nu se înspăimântă deloc. Doar se plecă ușor în fața lui Cronus, chipurile „fă ce-ți poftește inima, Titane. Eu… nu voi fugi!” Și anume această liniște a Ciclopului îl făcu pe Cronus să ragă ca leul în cușcă, iar răcnetul lui chemă acolo al său cal negru înaripat, pe spatele căruia se urcă și apoi se îndreptară spre Cosmos, spre tronul de piatră pe care domnea Uranus peste lume.

Astfel, ajuns în fața tatălui, Cronus se dădu rapid jos de pe cal, pe care-l lăsă liber și se plecă în fața părintelui său. Uranus însă nu-l privi, deși vedea clar, cu ochiul minții, că al său fiu tremura din cauza furiei. El se concentră doar pe a sa misiune imposibilă: cea de-a da viață stelelor moarte.

Într-un final însă, văzând că Cronus tace, lăsă stele moarte să plutească în derivă prin Univers și-i spuse fiului, privindu-l: „ce de data asta, Cronus?”

Cu voce tremurândă, Cronus îi spuse: „Ciclopii lui Shiman se pregătesc de război!” Dar, chiar dacă Cronus mințise, Uranus nu văzuse asta. De aceea, înfuriat, sări de pe al său tron de piatră și privi prin Univers, strigând:

„Dar cum de au îndrăznit?! Cum și-au permis să se răzvrătească împotriva mea? Cel care le-a dat nemurirea! În loc de asta, în loc să-mi fie recunoscători pe veci, au ales trădarea și-mi vor tronul. De aceea vor plăti și cât de curând, transformați fiind în țărna din care i-am făcut.” Apoi, privind spre un punct negru văzut în depărtare, strigă cu glas de tunet: „Elyzar, vino aici! Ascultă-mi chemarea și arată-te.”

În locul calului negru înaripat însă apărură ochii Haosului, plutind undeva între Uranus și Cronus. Apoi, cu voce poruncitoare, Haos îi spuse fiului său: „nu fi nechibzuit, Uranus! Și la fel nu lăsa avariția să-ți întunece intelectul.”

„Dar, tată, cum poți să-mi ceri asta când Ciclopii lui Shiman îmi vor puterea?”

„Oare?” Spuse Haos cu neîncredere, privind atent la al său fiu Uranus care tremura din cauza furiei. „Ia zi-mi: ce te face să crezi asta? S-au ridicat oare cu arme împotriva ta?”

„Nu, tată, căci chiar dacă au puteri nelimitate ei nu pot ajunge în Cosmos. Și asta din cauza că eu am prevăzut a lor răzvrătire și, când i-am creat, la porunca ta, le-am luat puterea de-a urca în Cosmos, căci…”

„Atunci, cum poți spune că ei îți vor tronul, dacă nici măcar nu pot ajunge la el?!” Strigă Haosul. „De asta îți spun să nu lași pe alții să te provoace la ură, Uranus. Iar tu, Cronus, nu căuta război acolo unde trebuie să fie mereu pace,” și Haos își privi nepotul care privea totuși în altă parte, tremurând ca varga, căci Haosul era mai mult decât în stare să-l transforme pe el în praf și pulbere și nu pe Ciclopi. Dar această neascultare și nesupunere îl înfurie și mai mult pe Haos care continuă să-și certe nepotul: „chiar dacă ești trup din trupul meu, fiind primul născut al Gaeiei și-al lui Uranus, ce-mi sunt ambii copii, eu tot pot să te fac praf de văd că-ncerci să distrugi lumea pentru care alții au muncit atât, în timp ce tu stăteai în Cosmos jucându-te cu stelele moarte și visând la tronul lumii. De aceea, tocmai pentru că n-ai făcut nimic ca lumea să crească, pe când Shiman și ai lui da, îți spun acum, nepoate: Ciclopii rămân pe munte și punctul!”

„Dar, bunicule, cum poți să-i lași nepedepsiți când ne fură puterea? E strigător la cer al lor foc ce ne arde muntele pe dinăuntru și…”

„Iar eu am zic că Ciclopii vor rămâne pe muntele Kyllini, căci…,” strigă Haos înfuriat. Tăcu însă când o flacără vorbitoare apăru în stânga ochilor săi. De asta Haosul privi într-acolo și la fel priviră și Cronus și Uranus. Și, în acea flacără, văzură reflecția lui Shiman care le vorbi:

„Iertată să ne fie nesupunerea, părinte Haos, dar noi am decis să plecăm, căci vizitele Titanilor pe Munte ne secătuiesc pe noi de puteri și nu putem să ne continuăm nestingheriți munca. De aceea cerem doar un loc doar al nostru unde să putem lucra liniștiți, părinte!”

„Pentru asta v-am dat muntele, Shiman,” îi spuse Haos cu glas de tunet. „Un munte pe care nimeni nu vi-l poate lua. Nici chiar Titanii.”

„Noi am prefera totuși marea,” răspunse Shiman calm. „Am prefera o insulă în loc de acest munte, o insulă complet înconjurată de ape, dar care să fie în afara puterii Titanilor.”

„Și-am avut dreptate când am spus eu că plănuiește ceva,” mârâi Cronus, pus pe harță.

Haosul însă-l privi furios și-i strigă: „Liniște!” După care se întoarse din nou spre flacără. „Dar totuși, Shiman, a voastră plecare va dezechilibra echilibrul pământului, căci puterea voastră și a Muntelui Kyllini se completează. De asta nu pot permite să plecați, căci Atlas și așa de abia ține această planetă pe umeri. Și…”

„N-o să fie o problemă de creăm o energie asemănătoare celei pe care-o deținem doar ca s-o echilibreze pe cea a muntelui.”

„O energie? La cine te referi anume, Shiman?” Întrebă Haos confuz.

„La cea de-a patra Moirae, părinte! Cea menită să fie Titanida Sorții pe Pământ.”

„Dar asta-i trădare,” strigă Uranus înfuriat. „Crearea unei alte Titanide a Sorții, care să aibă de asemenea puterea Urzitoarelor Moirae, e ceva ce va lucra împotriva Titanilor. Cauți cumva a noastră pieire, Shiman, creând o Moirae care să ne decidă soarta?”

„Ba nu, mărite Uranus. Din contră: a patra Moirae va fi diferită de surorile ei mai mari care-s identice la chip și la suflet. De aceea această a Patra Moirae trebuie să fie creată fără chip.”

„Fără chip? Dar cum e posibil așa ceva?” Întrebă Haos.

„E posibil, părinte, de va avea în sufletul ei Balanța Sorții, cea care va cântări bunătatea și răutatea și le va avea în măsuri egale. Tocmai astfel vom reuși să le dominăm pe cele trei Urzitoare Moirae, căci aceasta a patra nu va fi nicicând nici de partea Binelui, nici de cea a Răului. A ei putere și destin va fi asemeni oglinzii: va reflecta sufletele și evenimentele, dar nu va lua parte la înfăptuirea lor. Astfel, balansând între două lumi, această a Patra Moirae nu va fi nici de partea Binelui, dar nici împotriva lui. Astfel, de va fi pornit cândva un război pe Pământ, ea nicicând nu va fi parte din el.”

Cronus însă rânji auzind aceste cuvinte: „și? Cui să i se închine această a Patra Moirae trebuie? Nu-mi spune că Ciclopilor?”

„Ba bine că nu,” răspunse Shiman cu glas blajin. „Noi… n-avem nevoie ca Soarta să se închine în fața noastră, la fel cum noi nu ne închinăm decât în fața Haosului și nicicând în fața altora. Nici chiar în fața Titanilor.”

„Dar uiți un lucru, Shiman,” îi spuse Haosul cu voce gravă. „Că anume Titanii domnesc pe pământ.” Și, simțind că Haos era în acele clipe de partea lor, Cronus și Uranus zâmbiră. „De aceea și Ciclopii trebuie să se închine în fața lor.”

„Atunci, părinte, ne vom supune poruncii tale. Dar, înainte de-a ne închina în fața lor, ne vom transforma în cenușă, căci mai bine morți decât să ne închinăm celor care n-au bunătatea în suflet și văd doar putere oriunde pășesc.”

„Netrebnicule,” răcni Cronus. „Cum îndrăznești să ne insulți? Tu… cel care nu ești decât…”

„Destul,” ordonă Haos cu voce calmă de data asta. „Am auzit destul. Și… fie, Shiman, fie pe a voastră de data asta: de vreți să trăiți înconjurați de ape, atunci vă dau insula Lamar. Dar c-o condiție: ca Ciclopii și tu însuți să vă închinați Titanului Dike, cel care trăiește printre oameni și cel care nu-și dorește putere supremă precum tu zici. De accepți asta, aveți permisiunea să plecați de pe munte și ca a patra Moirae să se nască. Nu, ce zici?”

Shiman însă nu-i răspunse dintr-o dată. El își luă timp să se gândească la ce auzise, căci știa despre existența lui Dike, dar nicicând nu-l întâlnise. Chiar și așa știa cine-i acest Titan, știa de-a lui bunătate și că păzise cândva Galaxia Monștrilor. De asemenea știa că fusese trimis pe pământ după ce fusese înșelat de Eris, dar… tresări auzind iar vocea lui Haos: „încă aștept al tău răspuns, Shiman!”

„Și al meu răspuns e pozitiv, părinte. Ne vom închina lui Dike de asta-i voia ta, căci am auzit despre a lui înțelepciune și bunătate. De altfel știe întreg pământul pe care l-a cutreierat. Și, înainte de-a părăsi muntele, îi vom cere și lui părerea. Iar acum, părinte, cer permisiunea de a mă retrage.”

Haosul nu spuse nimic. Totuși: strălucirea tot mai slabă a ochilor lui fu semnal pentru Shiman, iar el dispăru așa cum apăruse, când acea flacără vorbitoare dispăru precum scântei de foc, arzând prin Univers. Abia atunci se întoarse Cronus spre Haos și-i spuse: „bunicule, în locul tău n-aș avea atât de multă încredere în cei care…,” Haos însă-i întoarse spatele și ochii lui dispărură brusc în neant. De aceea și-și privi Cronus tatăl care spuse gânditor:

„Se pare că bunicul tău Haos e de partea Ciclopilor.”

„Atunci, tată, ce-ar trebui să facem? Să stăm și să așteptăm să fim îngenuncheați de Ciclopi, cei care se închină lui Dike?”

Uranus însă nu-i răspunse. Doar îi întoarse spatele și se așeză iar pe al lui tron, cufundându-se în gânduri. Abia într-un târziu spuse: „și totuși, propunerea lui Shiman nu-i chiar atât de absurdă precum am crezut la început.”

„Ce te face să crezi asta?” Întrebă Cronus confuz.

„Mă refer la nașterea celei de-a Patra Moirae. Astfel, chiar și dacă ne punem rău cu cele trei Urzitoare, nu vom fi nicicând disipați în neant de ura lor.”

Unauthorized reproduction: this story has been taken without approval. Report sightings.

„Dar, tată, dacă și acceptăm asta, ce-ar trebui să facem ca s-o avem pe acea a patra Moirae de partea noastră?”

Uranus surâse însă: „pentru că cea fără destin, cel furat de noi, va fi mereu la picioarele noastre, iar noi vom fi de neatins.” Și, privit îndeaproape de Cronus care era și mai confuz decât înainte, Uranus surâse și începu a-și țese în minte planul perfect pentru a o stăpâni pe cea de-a Patra Moirae, iar singurul gând potrivit fu acela de-a crea copii perfecte ale Titanidei Sorții în întreaga lume, în așa fel încât nici ea însăși să nu se poată recunoaște pe sine în caz de le va întâlni vreodată umblând prin lume.

***

„Sunt mii și mii de ani de când trăim pe aceste meleaguri, vremuri când am crezut că vom fi aici pe vecie. Dar totuși… suntem azi nevoiți să plecăm de aici și să luăm în cele din urmă calea pribegiei,” murmură Shiman cu tristețe, privind cu atenție intrarea în grota Arkadia, cea care le servise drept fierărie timp de milenii, care arăta pustiită și abandonată, așa cum el nicicând n-o văzuse.

Apoi Shiman privi în spate, la ai săi Ciclopi care stăteau cu capetele plecate, cărând în spate mari boccele cu al lor sărăcăcios avut, și așteptându-și regele să termine de privit a lor veche casă. Și erau sărmanii triști, erau neconsolați și la fel confuzi, căci nu înțelegeau defel de ce trebuiau să plece de acolo și să se avânte spre necunoscut. Știau însă că după ultima vizită a lui Cronus, cel care considerase nesupunerea lui Shiman sfidare, de-ar fi rămas acolo n-ar fi avut nicicând liniște. De aceea și deciseră ei cu toții să plece.

Înainte de asta însă, Shiman ținu sfat cu Hestia, cea care le binecuvânta munca și întreținea focul veșnic în vatra fierăriei lor. Al lui gând însă i se păru Hestiei nechibzuit. Chiar și așa decise să-l respecte. Și, stând pe pragul fierăriei și privind în depărtare, având trup de fecioară în acele clipe, Hestia spuse: „și ai dreptate, Shiman, Titanii nu se vor opri cu cerutul nici chiar dacă-ți vei pleca capul în fața lor. De aceea mi se pare înțeleaptă a ta propunere. Și, chiar de-mi umplu sufletul cu energie de pe acest munte, vă voi urma totuși, căci nu pot să stau și să văd cum nepoții mei, în lupta lor continuă de a-l detrona pe tata, încearcă să vă facă pe voi țap ispășitor.”

„Totuși nu de teamă plecăm noi, Hestia, ci pentru că vrem liniște. Și la fel pentru că nu-mi doresc ca al meu popor să fie implicat în planuri mârșave și lupte pentru putere.”

„Chiar și așa, Shiman, plecând de aici fără luptă, le dați șansa să vă considere slabi. Și nu cred că se vor liniști după ce veți pleca de pe munte. Din contră: cred că vă vor urmări și pe insula Lamar și vor căuta și acolo să vă atragă în războiul lor.”

„Sunt conștient și de asta. Dar… după cum ne va fi soarta, căci cu ea nu ne putem pune.” Apoi, așezându-se pe o piatră, Shiman privi și el prin ușa grotei la soarele care se pregătea de culcare și care lăsase o impresionantă dâră roșie pe cer.

Și acea tăcere a Ciclopului o făcu pe Hestia să-l privească. Apoi îi spuse: „cum rămâne cu frumusețea acestui munte, Shiman? Chiar n-o să-ți fie dor de ea?” Pe urmă Hestia se întoarse și privi iar muntele, simțindu-i din plin energia sub formă de cercuri multicolore, o energie sacră pe care ea o simțise mereu de când fusese adusă pe lume. Dar aceeași energie, ce fusese dătătoare de viață timp de milenii, părea în acele clipe atât de secătuită și asta din cauza că Ciclopii erau triști, căci energia lor și a muntelui erau una și se reflectau reciproc.

Shiman însă nu-i răspunse timp de multă vreme. Abia într-un târziu se ridică de pe scaunul său de piatră și se apropie de ușă privind și el zarea. Apoi zâmbi și spuse: „e cu adevărat divină această energie. Atât de dătătoare de viață.” Și-și întinse mâna dreaptă în față. Iar Hestia, parcă simțind o stranie chemare interioară, întinse mâna stângă, o atinse de a lui, iar energiile lor unite formară un pâlc de raze multicolore de-a lungul crestelor montane.

Cât de curând după aceasta se auziră strigătele vesele ale Ciclopilor: „priviți, splendoarea muntelui!” Și atât Hestia, cât și Shiman îi văzură adunându-se într-un loc și privind ca fermecați la acele unde multicolore create de puterea lor. Ciclopii însă nu erau conștienți de faptul că ei fuseseră cei care creaseră acea splendoare și continuau să strige: „E părintele Haos. Datorită lui Energia Muntelui ne binecuvântează. Părintele Haos ne iubește totuși și ne dorește prosperitate. Numai priviți. Privi la atâta splendoare.”

Hestia zâmbi. „E atât de ușor să bucuri ființele pământului. E atât de ușor să-i faci să fie fericiți: doar cu un pic de culoare. Aș fi vrut ca și nouă, Titanilor, să ne fi fost asta de ajuns.”

„Nimănui nu-i de ajuns doar puțin, Hestia. N-o să simțim asta probabil nici după moarte, iar asta se vede în a noastră dorință de-a trăi și după moarte. Dar totuși, mai bine să fiu avar vrând pace pentru al meu popor, decât să-l văd suferind. Și, chiar de lăsăm noi în urmă aceste locuri sacre, plecăm cu speranța în suflet că le vom revedea curând, după a noastră moarte, când vom fi mici viețuitoare și ne vom întoarce iar aici și atunci da… nimeni nicicând nu ne va alunga de pe aceste întinsuri.”

„Și totuși uiți că ești nemuritor, Shiman,” spuse Hestia zâmbind.

„Speranța însă moare ultima. Și, cine știe: poate că Moirae ne vor schimba cândva soarta și vom renaște așa cum am spus.”

Cuvintele lui însă, deși avură rolul s-o facă să zâmbească, o puseră totuși pe gânduri pe Hestia. De asta și-o privi Shiman insistent până ea spuse: „Moirae! Cum de nu m-am gândit la asta mai înainte?!”

„La ce anume?”

„La faptul că Gaea a prezis mai demult nașterea unei a Patra Moirae.” Și Hestia privi atent în ochii Ciclopului care părea încurcat.

„Gaea? Mama Pământ a prezis ceva fără știrea Părintelui Haos? Dar cum e posibil?”

Și Hestia zâmbi, auzindu-l vorbind astfel: „pentru că lumea asta nu-i precum credem noi, Shiman. La fel… această lume e dincolo de puterea noastră, chiar și al părintelui Haos. Dar, chiar dacă consider că tata a greșit aducându-le la viață pe cele trei Urzitoare, care-și fac de fapt de cap pe pământ, ele își au rolul lor. De aceea, mai devreme sau mai târziu, anume ele vor echilibra Balanța Lumii. De asemenea vor pune și-o limită Titanilor.”

„Dar rămâne întrebarea cum de făcut asta.”

„După cum am spus: arătându-le care le e locul pe lume, iar nașterea celei de-a Patra Moirae va fi egală cu renașterea Balanței Echilibrului: aici pe Pământ și nu în Cosmos.”

„Uiți însă un lucru, Hestia: că nimeni nu știe unde-s părțile Balanței. Nici chiar părintele Haos. Și, să presupunem că Parca, cea de-a Patra Moirae, va echilibra această putere. Totuși: cum să-i convingem pe ceilalți de asta?”

„Succesul unuia nu-i în a convinge pe cineva de ceva, Shiman, ci din contră: cu cât încerci să convingi pe cineva de ceva cu atât va crede contrariul. De aceea, de vrem să înșelăm Titanii, atunci doar trebuie să menționăm că o asemenea putere există, iar ei singuri se vor convinge de adevăr. Și, desigur, vor trăi mereu cu teama de-a nu fi detronați.”

„Chiar și așa, Hestia: cum rămâne cu…”

„Doar fă după cum ți-am spus, Shiman, și astfel îți salvezi poporul de la pieire, căci… asta-ți dorești, nu-i așa?”

„Așa e. Dar nu vreau victorie obținută prin minciună.”

„Și cine a spus că-i minciună? Din contră: Nașterea Parcăi a fost hărăzită de Cosmos și nu de Titani. Și știi când s-a întâmplat asta? În clipa în care cele trei Moirae au furat apă din Fântâna Adevărului. Atunci Cosmosul i-a șoptit lui Yggdrasil pedeapsa perfectă pentru ele. Dar Yggdrasil nu i-a spus nici măcar lui Lodur despre asta, căci se temea că nu va fi crezut. Chiar și așa Gaea a aflat asta de la vânt și ploi, cele născute în Cosmos, și ea da a spus lumii. Dar n-a încercat nicicând să convingă pe nimeni de acest adevăr, dar a fost crezută.”

„Și-i straniu că a făcut asta, căci știu că Mama Pământ a fost cea care-a cerut părintelui Haos o Titanidă a Sorții.”

„Una, nu trei. De fapt Gaea a cerut părintelui Haos nașterea Titanidei Sorții, dar ea n-a știut că nu era încă timpul pentru asta. De aceea au apărut Moirae. Acum însă, când Cronus a ajuns să-și mintă tatăl ca să obțină profit, Cosmosul se pare c-a plănuit să echilibreze Balanța Sorții doar ca lumea să nu dispară de Uranus va fi cândva detronat, iar Haos nu va renaște nicicând. De aceea, Shiman, tu decizi: acum sau niciodată.” După care Hestia se întoarse în rugul ei și așteptă cuminte decizia lui Shiman, care de altfel nu întârzie mult și-i dădu acel răspuns favorabil.

 *** 

O mână caldă, pusă pe umărul drept al lui Shiman, îl făcu să tresară. Astfel, trezit din visare, Ciclopul privi peste umăr și văzu un străin zâmbindu-i. Apoi, același străin, îi spuse: „e timpul să-ți conduci poporul spre locuri cu mană cerească, Shiman.”

„Dar… cine ești tu, străine?”

„Eu? Sunt Dike,” îi răspunse Titanul vesel. „Cel care va fi regele Rophionilor, poporul care se va naște curând. Până când sunt aici, cu voi, trimis aici de părintele Haos ca să vă condus spre noua voastră casă.”

„Atunci… tu ești regele lup se pare.

„Așa e. Același lup care vă este și vouă prieten.”

Shiman însă se încruntă: „permitem să cred altfel, străine, căci prieten nu-ți poate fi cel în fața căruia ți s-a cerut să te închini.”

„Și? Cine ți-a spus asta? Că nu poți fi prieten cu cel pentru care ai respect, căci de asta te închini în fața cuiva, nu? Pentru că îl respecți,” și Dike zâmbi.

Shiman însă se scărpină confuz după ceafă, căci într-adevăr se simțea încurcat. Apoi murmură: „n-o spun eu, ci istoria. Dar… se prea poate să ne fi înșelat. Și acum zic să mergem, că-i cale lungă de mers până la a noastră nouă casă.” După care, mai aruncând o privire spre intrarea în grotă, Shiman întoarse spatele acelor locuri, urmat de Dike care rămase un pas în spatele lui și de restul Ciclopilor.

În timp ce traversau însă pădurea, coborând de pe munte, Dike îi spuse: „de ce să mergem totuși acest drum lung când am putea profita de energia pământului și ajunge acolo mai repede?”

Shiman însă-l privi iar încurcat. Dar totuși întrebă oarecum curios: „la ce te referi totuși, Titane? Cum am putea noi să profităm de pe urma energiei lumii?”

„E o poveste lungă asta cu povestitul. Eu zic ca mai bine să-ți arăt,” și, zâmbind, Dike păși în față, în timp ce șoaptele muntelui îi înconjurau de pretutindeni urându-le tuturor „drum bun.”

***

Șase lungi luni de zile au fost necesare pentru ca Ciclopii să termine de construit a lor flotă din bărci cu pânze. Le reuși asta însă datorită lui Dike, care le supraveghease munca îndeaproape, căci învățase meșteșugul construcției bărcilor cu pânze de la oameni, în lunga lui călătorie pe pământ. Și, îi veni acest gând în minte, tocmai când află de la Shiman care le era destinația - Insula Lamar, care era complet izolată de ape și nicidecum nu se putea ajunge la ea de pe uscat. Apoi idea cu bărcile îi veni când își dădu seama că Ciclopii, pe lângă faptul că nu puteau ajunge în Cosmos, nu se puteau nici teleporta. Totuși, chiar și dacă știau ei asta, nu se gândiseră ei niciodată cum să ajungă pe insulă când îi ceruseră lui Haos acel loc de casă.

Dar, când Dike le spuse idea cu bărcile, Shiman se simți și mai confuz și-i spuse: „noi n-am călătorit nicicând pe apă, Titane, și nici nu știm cum să facem asta dacă sincer.”

„La fel cum eu sunt sigur că n-ai știut cum să respiri când ai apărut pe lume. Totuși: de cum ai văzut lumina zilei respirai. E la fel și cu construcția și călătoria cu barca.”

Shiman se încruntă văzând veselia Titanului. Apoi îi spuse sigur pe sine: „două lucruri pe care de altfel nu le poți compara, căci să respiri e ceva dat de natură, pe când construcția bărcilor și navigatul e o abilitate învățată.” Dar, când văzu privirea caldă a Titanului care nu-și lua ochii de la el, Shiman spuse totuși, uitând de a sa supărare: „Și totuși am putea încerca.”

De asta-i și făcu Dike șmecher cu ochiul. Apoi se întoarse spre ceilalți Ciclopi și le spuse să-și ia fiecare un copac gros pe umeri când vor trece prin poiana pentru defrișări și să-l care după ei până vor ajunge lângă ape. Iar Ciclopii, deși nu înțeleseră mare lucru din cele spuse de Titan, când ajunseră în poiana pentru defrișări, scoaseră câte un copac gros din rădăcini, îl aburcară pe umeri și-l cărară mai apoi până pe malul mării.

Ajunși acolo însă, deși se simțeau obosiți, nu-și luară răgaz de odihnă. Din contră: își scoaseră uneltele de pe unde le aveau puse și, chiar de nu știau cum se construiește o barcă cu pânze, își spuseră că orice meșteșugar, cu un plan bun și bine pus la punct, poate făuri orice. Și așa a și fost, căci Dike, folosindu-și puterea, schiță în aer scheletul unei bărci cu pânze, apoi le explică de la ce să înceapă, iar Ciclopii se apucară de treabă și în șase luni terminară de construit acea flotă capabilă să ducă întregul lor popor pe Insulă.

Înainte de-a urca însă la bordul bărcii sale, Shiman se întoarse spre Dike și-l întrebă totuși extrem de curios: „și totuși, Titane, cum de ți-a trecut prin cap să faci uriași care să-i ducă în pântecele lor pe alți uriași? Mie asta îmi miroase a magie neagră!”

„Cum rămâne însă cu magia focului?” Îi răspunse Dike șmecher. „Și acolo tot magie neagră e, căci nu poți s-o numești curată atunci când din foc dai naștere la săbii, scuturi și alte drăcovenii trebuincioase oamenilor.”

Asta-l făcu pe Shiman confuz, care iar se scărpină în cap. „Poate și că ai dreptate. Dar totuși: magia neagră mereu aduce cu sine ceva rău.”

„Ce dacă-ți spun că eu cred exact contrariul?” Spuse Dike vesel. Apoi urcă primul pe punte, urmat de Shiman și de restul. „Mă refer aici la faptul că în orice dar există un pic de magie neagră. Doar că noi suntem cei care decidem de acea magie e folosită pentru a crea sau pentru a distruge.”

„Și totuși nu înțeleg sensul cuvintelor tale,” spuse Shiman încurcat.

„La nimic complicat de altfel și ca să fac totul și mai simplu o să iau drept exemplu Muntele Kyllini pe care l-am lăsat în urmă. Astfel să ne imaginăm că acel munte e o ființă care deține atât magie neagră, cât și magie albă în proporții egale.”

„Nu, e clar exemplul tău. Doar că știm cu toții că magia neagră poate prevala asupra celei negre, la fel ca noaptea asupra zilei.”

„Și ai aici dreptate Doar că… acel munte-ființă vede lumea în felul lui. Prin urmare: de vede lumea ca pe-o amenințare, atunci va încerca s-o distrugă ca să supraviețuiască. Dar… de-o vede cât e de frumoasă și bună…”

„…atunci va folosi atât magia neagră, cât și cea albă ca să construiască și nu să distrugă,” murmură Shiman, extrem de uimit să afle o astfel de noutate. Și era cu adevărat mirat, căci deși mereu fusese vestit ca fiind o ființă înțeleaptă, înțelese totuși că era limitat în multe lucruri și asta pentru că trăise doar pe munte. Dike în schimb, cel care colindase pământul în lung și-n lat, avea alt mod de gândire și de asemenea vedea lumea în toate culorile ei și nu doar în alb și negru.

Titanul însă, văzându-l pe Shiman gânditor și bănuind la ce s-ar fi putut gândi el în acele clipe, îi spuse cu glas blajin: „nu fi atât de aspru cu tine, Shiman, căci nimeni nu s-a născut știindu-le chiar pe toate. De aceea și viața asta ne-a dat șansa să învățăm cât trăim. Prin urmare suntem singurii care pot alege încotro să se îndrepte: fie ea pace sau război.”

Abia atunci Shiman îl privi și întrebă: „și tu crezi, Titane, că războiul poate distruge?”

„La fel cum cred că fără dânsul lumea n-ar evolua.”

„Și… de ce crezi asta?”

„Pentru că… de fapt, să știi, sunt atât de multe lucruri care se spun despre războaie, căci nici eu nu i-am înțeles cu adevărat sensul. Chiar și așa știu un lucru: că mereu vor exista pe lume, căci există din cei ce vor să supună și de aceea vor ataca mereu.”

„Dar asta nu-i avariție oare? Mă refer la faptul că încercând să-ți mărești averea și teritoriul distrugi pe altul. Astfel poți trezi alți monștri, căci poți ajunge din pradă prădător și invers.”

„Și ai desigur dreptate. Totuși depinde și de convingeri. Să luăm de exemplu Ciclopii: dacă voi veți fi atrași cumva într-un război, vă veți dori voi oare să porniți apoi alt război ca să cuceriți pe alții?”

„Nu, desigur, căci cum să dorim moartea altora când noi însăși ne plângem morții?”

„La fel e și cu oamenii și cu lumea întreagă, Shiman. Ei tot își doresc pace. Mă refer la majoritatea popoarelor forțate să lupte. Dar… să nu uităm de excepții, iar aici trebuie să dăm credit Sorții desigur și acelei Parca care va fi Titanida Sorții.”

Shiman îl privi cu ochi mari de uimire: „știi și tu despre nașterea celei de-a Patra Moirae?”

„Desigur că știu,” răspunse Dike cu glas blajin „De fapt am și văzut-o, căci Parca e născută deja. Și s-a născut anume în inima Pădurii Rophion unde trăiește și acum până se va putea întoarce acasă.”

„Acasă? Te referi la cosmosul lui Haos?!

Dike însă scutură din cap: „ba nu, Shiman. Casa Parcăi nu-i Cosmosul, ci Grota Arkadia. Tot acolo va fi și temnița celor trei Urzitoare care vor fi închise pe veci acolo plătind pentru ale lor păcate. Dar… numai cerul știe cum vom trăi noi și cum se vor termina toate influențate de aceste patru Moirae.” Apoi Dike îi întoarse spatele lui Shiman, se apropie de balustrada de pe punte și privi în zare.

Shiman nu mai spuse nimic: doar dădu semnalul și ai lui Ciclopi urniră acele uriașe bărci cu pânze din loc pornind în depărtarea acelui monstru albastru, numită mare, îndreptându-se spre o țintă sigură - Insula Lamar, noua lor casă. Dar, ca să ajungă acolo, le trebuiră alte șase luni. Apoi avură nevoie de alte doispreze ca să pună bazele noii fierării și s-o facă exact ca cea de pe Muntele Kyllini. Chiar și așa, cu îndârjire și devotament, Ciclopilor le reuși, iar acea nouă casă fu mult mai frumoasă și mai plină de magie decât vechea lor casă. Și, ca viața să le arate a ei bunătate, în toate aceste luni de pribegie și chin, Ciclopii fură binecuvântați cu alte noi vieți născute printre ei.

Chiar și Shiman avu parte de o astfel de binecuvântare, când mai înainte nu avuse nicicând șansa să țină al său prunc în brațe. În acele clipe însă, strângându-și copilul nou-născut la piept, Shiman se apropie de Dike care privea zarea roșietică. Și, citind îngrijorarea în ochii lui, îl întrebă: „se întâmplă ceva, Titane?”

„E zarea,” murmură Dike trist. „Cea care-mi prevestește că un popor drag inimii mele e sortit să piară de mâna dușmanului care-l pândește demult.”

„Un popor e pe cale să piară? Care anume, maestre Dike?”

„Noearii,” răspunse Dike cu lacrimi în ochi. Apoi privi la fața Ciclopului care-l privea confuz. „Și nici nu știi cât de rău îmi pare că viața a decis astfel, iar eu nu pot face nimic. Deși mi-aș fi dorit asta, căci lângă ei am înțeles ce-i familia, ce-i respectul față de un prieten, la fel cum am învățat să disting șoaptele magiei de cele ale dragostei, căci într-adevăr mai există dragoste pe pământ, prietene.”

„Iar eu simt c-o să ne părăsești curând,” murmură Shiman la fel de trist, căci în acei zece ani de când el și Dike veniră pe insula Lamar, cu excepția dăților când Dike se teleporta în Valea Tăcerii ca să stea de vorbă cu Lodur, ei fuseseră mai mereu împreună.

„Așa și e,” îi răspunse Dike într-un final. „Căci chiar dacă nu pot împiedica soarta să aibă loc, măcar să le fiu aproape, căci și Noea-mi este prietenă, Shiman, și vreau să-i fiu alături în aceste clipe grele.”

„Atunci la sigur o să ai nevoie de asta,” răspunse Shiman sigur pe sine. După care se întoarse și privi în spate, iar unul dintre Ciclopi îi aduse o sabie învelită în pânză albă pe care i-o dădu însă lui Dike.

Titanul, extrem de mirat de acel cadou neașteptat, scoase sabia din teacă și-i văzu măreția. Și era cu adevărat impresionantă acea sabie și nu doar datorită metalului prețios, ci a faptului că avea propria magie, la fel cum îi putea înconjura pe cei aflați în pericol cu vestita bulă magică, cea care-i ocrotea de obicei pe bebelușii Ciclopilor când erau lăsați singuri pentru scurtă vreme.

Și, văzând încântarea din ochii lui Dike, Shiman îi spuse: „acesta-i Ionas, maestre, sabia care are menirea să te apere de rele.” Apoi, descoperind fața adormită a bebelușului său, Shiman spuse cu glas duios: „și același nume i l-am pus și copilului meu. De aceea, de vei avea nevoie vreodată de ajutorul Ciclopilor, iar eu nu voi mai fi, contează pe ajutorul lui, Titane, căci el și sabia vor fi uniți pe vecie.”

După care Shiman îl privi pe Titan și-i zâmbi, iar Dike văzu în ochii Ciclopului adevărul. La fel văzu truda depusă timp de ani de-a rândul pentru a făuri acea sabie, precum și nopțile pe care le petrecuse închis în al său atelier ca să încrusteze mânerul sabiei și să scrie cuvinte antice pe a sabiei lamă, precum acela că: „viața merită trăită, chiar de e ea atât de scurtă.”