Nori negri își scuturau din plin haina grea, încărcată cu picături reci de ploaie, chiar deasupra Pădurii Rophion. Și, imediat ce cădeau pe frunze, acele picături reci ca gheața făceau până și copacii să se înfioare, scuturându-și ale lor imense coroane și lăsând apoi să se audă și-un greoi oftat de jur împrejur.

Acele picături însă nu cădeau doar deasupra copacilor, plantelor și a micilor vietăți ce se vedeau ici și colo prin tufișuri sau printre crengi. De asemenea cei patru călători le simțeau și ei destul de bine când le cădeau pe brațe sau pe gât. Și la fel se înfiorau și ei din când în când, căci răceala acelor picături îi pătrundea uneori până la oase, iar asta era deja un sentiment extrem de neplăcut. Dar, cum n-aveau cui să se plângă de acea vreme rea, nu le rămânea decât să continue să se grăbească ca să găsească în cele din urmă ceea ce căutau: Poiana Umbrelor.

Și deciseră ei să caute anume acea poiană datorită unui gând pe care-l avuse Samaya: că Baradar putea fi găsit anume acolo. De ce gândise ea astfel? Nu știa sigur. Doar simțise asta. Și, când Samaya simțea ceva și era sigură că-i ceva ce-o poate ajuta să găsească ce caută, atunci făcea tot posibilul să găsească acel lucru. De aceea și-o ascultară Dike, Boor și Bestla când ea le spuse că ar fi bine să meargă anume în acea poiană.

Numai că, deși erau ei convinși să găsească acea poiană, locul cela părea să se încăpățâneze să se ascundă de ei. De aceea, chiar și după multe ore de mers în cercuri pe alocuri sau aiurea prin altele, nu le fu dat să găsească acel straniu loc. Ba chiar la un moment dat li se păruse că însăși Pădurea Rophion își bătea joc de ei, căci imediat ce li se părea lor că iaca-iaca o să dea de locul cela își dădeau seama imediat că nu fusese decât o iluzie.

De aceea și șuieră Bestla la un moment dat printre dinți, extrem de nervoasă, „Și unde naiba-i totuși locul ăla? Nu-l văd nicăieri, deși îmi pare că acuș dăm de el. Își bate cineva joc de noi sau ce? Căci am impresia că doar ne învârtim în cercuri și nimic mai mult.”

Samaya, care era în stânga ei, surâse. Pentru asta fu răsplătită c-un „mârâit” ieșit din gâtlejul Bestlei, semn că-i displăcuse ei acel surâs. Dar, când Samaya-i spuse în glumă, „Ar trebui să-i pui această întrebare lui Maranam, căci anume el se joacă cu noi,” Bestla deveni cu adevărat arțăgoasă.

„Eu pe tine te-am întrebat și nu pe el. Încetează a mai face pe alții responsabili.”

„Și eu? Cu ce-s eu de vină acum?” Întrebă Samaya râzând.

„Cu tot și cu toate,” îi șuieră Bestla printre dinți. „Anume ție ți-a trecut prin cap idea să-l căutăm pe Baradar în acea poiană. De l-am fi căutat în poiana lui poate c-am fi avut mai mult succes, da așa.”

„Doar ți-am spus motivul pentru care cred că-i în Poiana Umbrelor, Bestla. Nu înțeleg de ce te tot încăpățânezi.” Și Samaya iar râse.

„Da, da, mereu e Bestla de vină.”

„Acuma ai luat năravul lui Fenrir? Numai el spune astfel de cuvinte când e acuzat de ceva.”

„Poate el l-a luat de la mine, nu crezi?” Îi spuse Bestla nervoasă. „Și totuși, cum e posibil să nu știi unde-i poiana ceea? Doar ai dat de ea când erai mică.”

„Exact. Când eram mică, Bestla. Și… au trecut totuși 14 ani de atunci. E posibil ca anumite lucruri să se fi schimbat aici. Și…”

„De parcă o Poiana s-ar fi mutat din locul ei. Singură,” i-o întoarse Bestla în batjocură. „Mai bine ai recunoaște că nu știi tu unde-i. Așa ne scutești pe toți de-o durere de cap.”

„Singura care-i iritată dintre noi patru ești tu. Da iaca motivul pentru care ești arțăgoasă și de dimineață de altfel nu-l pot înțelege. Sau… să fie din cauza că Arion nu-i prin preajmă?”

„Să nu-l uităm totuși pe Nathaniel. Sunt mai mult decât sigură că l-ai fi preferat în locul meu. Cum faci mai mereu în ultima vreme.”

„Ești geloasă cumva?”

„Eu? Niciodată în viață. Geloasă pe-un… om! Mai bine…”

„Da să încetați ciorovăiala asta odată nu vreți?” Le spuse Dike apropiindu-se brusc de ele, căci el și Boor rămaseră câțiva pași în spatele fetelor. Apoi, băgându-și capul între cele două fete, privindu-le de altfel cu reproș, le mai spuse, „De nu, vă lăsăm singure să-l căutați pe minikin, iar noi ne întoarcem în tabără. Cine știe, poate dacă continuați să vă ciondăniți între voi, dați odată și odată de el. Când s-o termina războiul…”

„Dacă zici?!” I-o întoarse Samaya, zâmbind. „Oricum: nu era o ciondăneală. Doar… o discuție între fete.”

„Iar eu m-am născut ieri să nu știu când voi discutați normal și când aveți ceva de împărțit. În caz de ceva am văzut „discuțiile” voastre timp de 14 ani. Doar că atunci nu puteați împărți magia, iar mai nou bărbații. Iar asta-i deja ceva ce nu-mi place.”

„Sunteți cumva gelos, maestre?” Decise Bestla că-i timpul să glumească. Numai că, când zări și nasul mare al lui Boor prin apropiere și mai ales când văzu că acela se încruntase, înțelese totuși că n-a fost prea reușită gluma. De aceea și bătu în retragere, „Doar ziceam și eu!”

Cele două fete însă se opriră brusc în clipa în care Dike ridică mâna stângă în sus dându-le tuturor semnalul să se oprească. Apoi, ducându-și degetul arătător la buze, Titanul le dădu de înțeles să-și țină gura. Dar, privind în stânga și-n dreapta, nu văzu pe nimeni, iar asta i se păru ciudat.

Boor însă, care nici el nu văzuse nimic, deși privise atent în jur, se apropie în cele din urmă de Dike și-l întrebă în șoaptă, „Ai văzut ceva?”

„Nu. De asta mi se pare straniu, căci sunt sigur că am auzit un foșnet.”

Asta-l făcu însă pe Boor să surâdă. Dar, când văzu că Titanul se încruntă, Boor decise să-i explice de ce surâse, „Suntem în pădure, ai uitat? E normal să foșnească. Măcar pe alocuri.”

„Bine că le știi tu pe toate,” i-o întoarse Dike tăios. „Oricum, nu la foșnetul frunzelor mă referisem. Ci la ceva straniu: ca și cum cineva și-ar târî picioarele după noi. Ceva umed sau pe ceva umed.”

„N-o fi din cauza ploii? Ea e tot umedă,” glumi Bestla. Se trase însă brusc în spate când atât Boor, cât și Dike o priviră furioși, semn că iar își băga nasul unde nu-i fierbe oala.

„Nu-i nimic. Trece până la urmă. Și, cine știe, poate pân la bătrânețe înveți și tu să-ți ții limba după dinți când trebuie,” o tachină Samaya, lovind-o ușurel pe spate.

Bestla însă nu gustă gluma. Și era cu adevărat furioasă că iar fusese certată pentru nimicuri. Da, își băga și ea adesea nasul în treburile altora. Dar nu era vina ei până la urmă: învățase asta de la lup, iar pe ăla mai nimeni nu-l certa. Pe ea în schimb… Totuși, când o văzu pe Samaya privind-o țintă, mârâi ușor printre dinți, „Da, da, știu, eu mereu mă supăr pentru nimicuri.”

„Și eu tot te iubesc, chiar și cu ale tale ciudățenii,” îi spuse Samaya, apucând-o cu brațul de după gât și trăgând-o spre ea. Dar, spre surprinderea ei, Bestla nici nu se împotrivi și nici nu începu hârjoneala cum făcea de obicei. Stătu chiar mult prea cuminte pentru gustul Samayei. De asta și-o privi tânăra lupoaică pe sub sprâncene. Numai că se miră enorm s-o vadă pe Bestla rânjind, când aceasta în sfârșit își ridică privirea și se uită drept în ochii ei, „Ce pui acum la cale?”

„Eu? Nimic. Doar mă gândeam la ziua când ne-am cunoscut noi două. Îți mai aduci aminte ziua aceea?”

„De parcă a fost ieri. De ce?” Și Samaya era cu adevărat confuză.

„Pentru că atunci ți-am spus ce li se întâmplă oamenilor pe care-i iubesc cel mai mult. Și, ca exemplu, ți-am arătat lumea mamei. De aceea mă întrebam: dacă tot te iubesc eu atâta, ce-ar fi să-ți arăt cât de mare e a mea iubire?” Samaya forță un rânjet, semn că „Nici chiar atât de dornică nu-s.” Bestlei însă îi era se pare a joacă, căci îi spuse cât de curând, „Și, ca semn al dragostei mele imense pentru tine, mă gândeam la un mare țurțur de gheață. Nu, ce zici: ți-ar plăcea s-atârni măcar o vreme cu capul în jos? Zic eu c-ar fi vesel și pentru tine. Măcar așa vezi și tu cum arată lumea invers, căci…”

Tresări însă și-și ascunse limba după dinți când văzu iar nasul mare al lui Boor chiar în fața ochilor. Apoi, când își ridică puțin privirea, dădu și de noi ochi negri care scăpărau nițel, semn că Zeul nu gustase deloc gluma nevinovată a mezinei sale. Dar Bestla deveni cu adevărat cuminte când Boor îi șuieră printre dinți, „Ce-ar fi să vă arăt eu cum să creezi ceva cu adevărat genial? Și, pentru asta, vă am pe voi două de exemplu, transformate în două buturugi pe care să ne așezăm în caz de ne dor șalele sau să menținem focul în vatră pe timpul iernii. Numai că încă mă îndoiesc, căci, la cum aveți câteodată capetele seci, ca în această clipă, puteți face focului celuia mai mult rău decât bine. ”

Bestla însă se bosumflă. Și, încruncișându-și brațele pe piept, își privi tatăl chiorâș, spunându-i, „Să știi că nu-i vesel deloc.”

„Aceeași părere o am și eu. De ce? Pentru că tare mă îndoiesc că sunteți voi conștiente de ce suntem noi aici.”

„Hm, mereu faci din țânțar armăsar. Doar… ne prosteam și noi,” i-o întoarse Bestla furioasă. „Ce? Nicicând n-ai glumit cu un prieten? Ba eu sunt sigură că da, căci nu odată v-am auzit pe tine și maestrul Dike făcându-vă șotii unul altuia. Chiar adineauri în caz de ceva.”

„Nouă ni se permite.”

„Nu zău?! Și… s-ar putea ști de unde aveți un astfel de privilegiu?”

„O fi pentru că suntem bătrâni de când lumea?” Și, după ce-i dădu un bobârnac în frunte, privi și la Samaya și le spuse, „Vă țineți limba după dinți și stați cuminți de nu vreți să știți cum se simte viața de buturugă. Și… nu glumesc de data asta.” După care se apropie iar de Dike, care tot privea atent în jur, încruntându-se.

Bestla însă nu se calmă deloc. Ba mai mult privi furioasă la Samaya și-i șuieră printre dinți, aproape în șoaptă, „Ai fi putut spune și tu ceva.”

Samaya însă zâmbi. „Ba bine că nu. Am învățat eu în timp că-i mai sigur pentru mine de-mi țin limba după dinți când tu te ciorovăiești cu surorile tale sau cu Zeu Boor. În caz contrar la sigur ajung buturugă.”

„Trădătoare mică ce ești! Amintește-mi să te răsplătesc după merit când o să vină vremea!” După care Bestla se întoarse cu spatele la Samaya semn că se supărase de-a binelea.

Pe tânăra lupoaică însă supărarea prietenei o lăsă rece. Și nu pentru că nu i-ar fi păsat, ci pentru că știa prea bine că Bestla reacționa astfel ori de câte ori nu-i convinea ceva și că până la urmă singură și căuta pacea. De aceea era mai ușor astfel: să-i dea timp să fie copilăroasă, ca mai apoi, când îi trecea supărarea, să fie iar acea prietenă bună pe care putea conta mereu.

Dintr-o dată însă, când cerul scăpără, crăpat de-un fulger, Samaya privi la Boor crezând că el se înfuriase. Nu era el însă, căci Zeul stătea cuminte lângă Dike, discutând ceva cu el. De aceea și privi Samaya la Bestla care și aceea era mirată de fulgerele de pe cer.

„Și tu l-ai văzut, nu-i așa?” Își întrebă Bestla prietena.

„Așa e. Dar credeam că cerul crapă doar când Zeu Boor e înfuriat. El însă pare destul de calm,” glumi Samaya.

„Nu-i mereu el de vină,” îi luă Bestla apărarea tatălui. „Mai este și Sephir vinovată câteodată. Și… nu-ș de ce am impresia că un anumit lup e posibil să fie de vină de data asta.” După care Bestla rânji fericită, căci, la gândul că nu era singura certată pe ziua aceea, îi trecuse supărarea.

Tăcură însă tinerele în clipa în care îl văzură pe Dike scoțându-l pe Ionas din teacă și formând un fel de cerc albastru în jurul lui. Și, din cauza că făcuse asta pe neașteptate, când lama lui Ionas trecu pe lângă picioarele lui Boor, îl făcu pe acela să sară în lături. Dar, deși nu-i plăcuse Zeului că nu fusese prevenit, tăcu totuși și privi cu atenție la ce făcea Dike.

Astfel îi fu dat să vadă cum după ce Titanul termină de desenat cercul pe pământul cela jilav, desenă și-o linie curbată despărțind cercul cela în două. Apoi, desenă cele două puncte în stânga sus și în dreapta jos, iar după asta Dike sări în afara cercului. Dar stătu nu departe de el, privind cu atenție la ce desenase.

Asta deja era ceva cu adevărat curios. De aceea Bestla, Samaya și Boor se apropiară de el și priviră și ei cu mare atenție la cerc. Dar… era doar un cerc desenat pe pământ și atâta tot pentru ei. De aceea și întrebă Samaya într-un final, „Pentru ce cercul lui Alabar aici, tată?”

„O să vezi!” Spuse Dike scurt. Apoi, le făcu semn cu capul să se miște în spate, iar după ce fu ascultat de cei trei, Dike-l băgă pe Ionas în teacă și închise ochii. Dar nu stătu și așteptă, ci-l poziționă pe Ionas în dreptul pieptului, ținând cu mâna dreaptă de mâner și cu stânga de teacă. Apoi scoase sabia iar din teacă, dar nu complet, doar vreo douăzeci de centimetri dezgolind lama. Astfel reuși să transmită un fel de raze de culoare albastră spre cercul cela.

Ce era însă ciudat la acele raze era că aveau formă de litere. Numai că nu erau cele scrise pe lama lui Ionas, ci „Vaḻi kāṭṭu,” ceea ce în limba antică însemna „Arată-ne calea!”

„Calea?” Se întrebă Samaya. „Care cale anume?”

Și, cât de curând, auzi glasul lui Dike, „E din cauza aerului. Simt miros de sânge în jurul nostru.” Numai că Dike spusese acele cuvinte în glas ca să audă toți. De asta și se priviră mirați ceilalți trei.

„Miros de sânge? La ce anume te referi, Dike?” Se interesă Boor.

Titanul însă tăcu. Ba chiar îl băgă brusc pe Ionas în teacă și deschise ochii. Dar lumina acelor cuvinte nu dispăru, ci continua să plutească chiar deasupra cercului, chiar deasupra acelei linii din mijloc, în timp ce de jur împrejurul lor se vedea cercul având o linie albastră. Doar cele două puncte se vedeau luminând diferit: cel din stânga -într-o lumină neagră, în timp ce cel din dreapta - în aurie.

Dar, pe lângă ce vedeau ai lui însoțitori, Dike mai vedea ceva reflectat în lumina cea neagră a punctului din stânga: vedea Pădurea Rophion posomorâtă, vedea ochi pe trunchiurile copacilor, ochi în care nu sclipea deloc viața, iar asta-i sfâșia la propriu inima, căci înțelese că copacii din pădurea lui dragă erau meniți să cadă pradă răului. Și, ce-l îngrijora cel mai mult pe Titan, era să vadă ale copacilor scoarțe - arse pe alocuri și mânjite de funingine în rest. La fel erau scorojite și pârjolite și crengile și rădăcinile copacilor, din care se scurgea ser verde acolo unde rănile fuseseră mai adânci. Din această cauză și scrâșni Titanul într-un final printre dinți, căci își dădu seama că până la urmă eforturile lui de-a scăpa Pădurea de la pericol ar putea fi în van.

De aceea și tresări, când Boor se apropie în sfârșit de el și-i puse o mână pe umărul stâng. Ba chiar Zeul întrebă, „Se întâmplă ceva, Dike?”

Titanul dădu cât de curând din cap că da. „E vorba de poiana care a dat naștere urii, Boor. Poiana pe care noi o căutăm acum. E cea pe care-o văd reflectată în lumina cercului Alabar.”

Boor, privind spre cerc, nu văzu însă nimic. De asta și se încruntă. Chiar și așa, întrebă, „Te referi la Poiana Umbrelor? Acolo unde Samaya și Mayar au luptat acum 14 ani?”

„Așa e,” murmură Dike, privindu-și trist prietenul. Apoi se uită la Samaya care-l privea și ea confuză. „Și mă miră că nici Samaya nu vede ceea ce văd eu: copacii desfrunziți, cu crengi, trunchiuri și rădăcini arse. La fel ochii de pe ale lor trunchiuri, care n-au pic de viață în ei.”

„Ce dacă-i doar o iluzie totul?” Spuse Bestla, făcându-i pe cei trei s-o privească mirați. „Mă refer la faptul că-i posibil ca cineva să se joace acum cu mințile noastre. Cel puțin asta bănuiesc.”

„La ce anume te referi, Bestla?” Întrebă Samaya mirată.

„Mă refeream la sufletul tău pereche. Cea de colo!” Și arătă cu capul spre dreapta, undeva mult în fața lor.

Astfel, privind înspre locul arătat de Bestla, cei trei o văzură pe Mayar, în locul unei creaturi ciudate. Ba chiar Mayar le zâmbea viclean, în timp ce stătea sprijinită de trunchiul unui copac, jucându-se cu Eftir Daudann pe care-l învârtea printre degete de parcă ar fi fost ceva extrem de ușor.

La vederea lui Mayar, Samaya scrâșni printre dinți, „Trebuia să mă gândesc că vulpea ar fi putut fi prin preajmă.” După care-și luă forma de lup, cu gând s-o învețe pe Mayar minte. Departe însă n-ajunse, căci îl văzu pe Dike pășind în fața ei cât de curând. Numai că Samaya, fiind prea înfuriată să-și vadă copia apărând iar în fața ei, îi spuse tatălui, „La o parte! Azi am de gând să-i arăt vulpii cum se simte să te joci cu mintea cuiva. Numai că eu n-o s-o fac pe ascuns. Doar o s-o las fără blana ceea roșcată care-o îndeamnă numai la gânduri rele.”

„Și… o să te simți mai bine după aceea?” Întrebă Dike cu voce severă. „Nu prea cred asta. La fel cum cred că Mayar e aici cu un scop.”

„Nici nu mă îndoiesc. De altfel îi știu motivul: să mă scoată pe mine din sărite. Numai că…”

„Numai că cea care nu gândește rațional acum ești tu, Samaya,” îi spuse Dike cu reproș. „Plus la asta: e ceea ce ea-și dorește, ca tu să dai un pas greșit și ea să profite mai apoi. De aceea și-ți spun să gândești înainte să reacționezi, căci ura nu-i nicicând un sfetnic bun. Și, dacă și dacă o să fie nevoie să lupți vreodată cu Mayar, o să te susțin. Acum însă nu-i momentul.”

„Maestrul Dike are dreptate,” spuse și Bestla, apropiindu-se de lupoaică și punându-i o mână pe spate, „căci chiar de n-o am la inimă pe a mea „adorabilă” verișoară, trebuie totuși să recunosc că uneori are o minte sclipitoare. De altfel nu m-ar mira dacă într-o zi ar stoarce apă dintr-o piatră seacă. Și motivul pentru care cred că-i hâtră ești chiar tu: a reușit să te scoată din sărite, deși tu ești mereu cea pașnică.”

„Poate și ai dreptate,” mârâi lupoaica printre dinți. „Numai că… mereu când îmi apare ea în cale uit cum e să te ții pe tine însuți în frâu.”

„E din cauza ei, fără doar și poate. Ca atunci pe câmp, când Fenrir a rănit-o. Atunci tot a reușit să te scoată din sărite și ați fost pe cale să vă luptați. Numai că nu pot înțelege un lucru: pentru ce tot caută să se lupte cu tine când sunt sigură că n-o să aibă multe de câștigat de vă luptați?”

Priviră însă cu toții spre Boor, când acela spuse gânditor, „E din cauza schimbului de puteri, căci de câte ori Samaya își pierde cumpătul și-o atacă pe cealaltă, Mayar adună puterea pe care Samaya n-o mai poate controla.” Apoi, privind la Mayar, îi spuse, „Ce de data asta, nepoată? Iar ai apărut în jurul lupoaicei cerșind putere?”

Și întrebarea își atinse ținta, căci Mayar își opri brusc jocul cu Eftir Daudann și-l privi pe Boor pe sub sprâncene. Chiar și așa Boor observă că-i scăpărară ochii, semn că avuse el dreptate. Mayar însă nu era gata să dea cărțile pe față și spuse, „Poate și ai dreptate, Zeu Boor, dar poate și n-ai?!”

„Ba eu zic că am,” răspunse Boor cu încredere. „În caz contrar n-ai fi fost aici, ci cu Parca. Și, ca să-ți explic de ce-s sigur, îți spun doar atât: poți încerca să-ți ascunzi gândurile de mine, dar nu și energia. De fapt o simt destul de bine și acum… atât de slabă e și asta din cauza rănii cauzate de Fenrir.”

Help support creative writers by finding and reading their stories on the original site.

Mayar rânji. Apoi, strângând mânerul pumnalului în mână, mârâi un abia auzit, „Și totuși uitasem că vânturile pot intra până și în gaură de șarpe.”

Aluzia însă o scoase pe Bestla din sărite. Și, uitând de propriul sfat dat Samayei, se înfurie și vru să se apropie de Mayar ca să se răfuiască cu ea. Dar se opri când văzu privirea lui Boor ațintită asupra ei. Abia atunci înțelese că Boor făcea asta ca s-o provoace pe Mayar și să afle cât mai multe de la ea. De aceea și se trase înapoi la locul ei. Dar chiar și așa continua să bombănească sub nas lucruri neplăcute la adresa lui Mayar.

Vulpea însă, deloc deranjată de furia Bestlei, se urni din locul ei și se îndreptă spre cei patru. Dar, la jumătatea drumului, își luă trupul de vulpe și, oprindu-se, privi spre Samaya, rânjind. Deveni însă atentă când văzu un zâmbet pe chipul lupoaicei și mai ales când Samaya îi spuse:

„Acum înțeleg jocul tău, Mayar: cauți să ne luptăm ca acum 14 ani. Doar că… n-o să-ți dau șansa atât de ușor să-ți iei revanșa. De altfel nici eu n-o să mă grăbesc.”

„De ce?” Întrebă Mayar.

„Pentru că… n-am eu chef să simt gust de vulpe printre dinți. Prea-i neplăcut de altfel. Dar totuși, dacă nu-i secret, ce cauți aici?”

„Vremuri trecute? Spuse Mayar cu vădită batjocură în glas.

„Vremuri trecute?" Întrebă Samaya confuză. „La ce anume… Aa aa, te referi la când am luptat noi două. Doar că…,” tăcu însă când auzi un corb cârâind în înalturi. De aceea și priviră cu toții în sus.

La fel și Mayar privi la corb. Doar că ea nu era mirată, ci, zâmbind, spuse, „Mai ții minte ce-ai văzut atunci când ai ajuns în Poiana Umbrelor?”

„Ce-am văzut atunci?” Se întrebă Samaya confuză, privind țintă în ochii vulpii. Și anume în ochii lui Mayar revăzu fragmente din acea zi. De aceea și murmură abia auzit, „Întunericul. Am văzut întunericul atunci.”

„Și mai ce?”

Ceea ce-o făcu pe Samaya să încerce din răsputeri să-și amintească acea zi a fost nu întrebarea lui Mayar, ci siguranța din vocea vulpii. Astfel, răscolind prin amintiri, revăzu momentul în care zărise atunci doi ochi mari și rotunzi printre crengile unui copac. Nu-și aducea însă aminte ai cui ochi îi văzuse. De aceea și spuse, „Am mai văzut ochii cuiva atunci. Pândindu-mă dintr-un copac. Și… am auzit și-un fâlfâit de aripi.” După care, văzând acele imagini reflectate și pe lumina cercului creat de Dike, Samaya privi țintă într-acolo. Privea în special la acei doi ochi zăriți printre frunze. Dar, oricât nu se stăruia să vadă ai cui erau, nu putea și pace.

Mayar însă, care nu vedea același lucru ca și Samaya, nu în lumina cercului, începu să se plimbe pe lângă el încolo și încoace. Dar, deși mișcările ei păreau haotice, Bestlei tot îi atraseră atenția, căci modul în care se mișca Mayar nu părea deloc întâmplător. De aceea și urmări Bestla atent traiectoria lui Mayar, schițând ceva în minte. Astfel, când văzu semnul சவ desenat de Mayar, fata tresări. Apoi, oarecum cutremurându-se, Bestla murmură, „Moarte! Desenează semnul Morții, cel cunoscut de Magicieni.”

De aceea și zâmbi Mayar, în timp ce ceilalți patru o priveau cruciți pe Bestla. Ba chiar vulpea spuse cu șiretenie, „Văd că știi câte ceva despre Magie Neagră, Bestla. Dar… m-ar interesa mai mult să știu de unde.”

„Pentru că am văzut acest simbol!” Și, de parcă l-ar fi desenat pe hârtie, Bestla-și mișcă mâna prin aer, conturând semnul சவ în fața celorlalți. Apoi, când ea termină de conturat acest semn, ceilalți îl văzură destul de clar plutind deasupra acelei lumini albastre. Ba chiar și Mayar îl văzu. Dar când Bestla spuse, „Acum mulți ani!” Mayar o privi crucită.

„Ai văzut asta? Unde?” Întrebă Boor și mai mirat.

De răspuns le răspunse însă Samaya, „La demonii lui Ahi. Cei care-au atacat-o când Edda și-a dus fiica la râu. Sau mă înșel, Bestla?” Întrebă Samaya.

Bestla însă nu răspunse. Ea doar își aținti privirea asupra simbolului சவ desenat negru pe albastru de lumina cercului. Privi însă spre Mayar când aceasta spuse, „Aș putea să te ajut să-ți amintești de vrei. Ba nu, o să te ajut chiar și dacă nu vrei. De aceea te întreb: ce vezi prima oară la un necunoscut?”

„Ochii?” Murmură Bestla înfrigurată.

„Așa e.”

„Dar… sunt sigură că nu în ochii cuiva am văzut asta desenat, chiar dacă nu-mi aduc aminte unde l-am văzut, căci…”

„E pentru că ai văzut acest desen doar pentru câteva clipe, înainte ca acele persoane să dispară, căci acest desen nu era complet atunci când l-ai văzut, ci despărțit în șase elemente.”

„Șase demoni!” Și Bestla iar se cutremură, iar vulpea rânji.

„Și mai spuneai că nu-ți amintești! Bingo! Ai câștigat premiul cel mare, soră Bestla: azi ești absolut genială!”

„Nu înțeleg totuși care-i rostul acestui joc, Mayar,” interveni lupoaica, interpunându-se între Bestla și vulpe. Astfel reuși s-o facă pe Mayar s-o privească pe ea și s-o lase pe Bestla în pace.

„Doar un joc nevinovat,” răspunse vulpea calmă. „Și… voiam să se știe despre acest simbol, pentru că pe lângă „moarte,” mai are o semnificație. Numai că prea puțini o știu.”

Tresări însă când Boor spuse, „Ură!” De aceea și-l privi Mayar confuză.

Chiar și așa își continuă gândul, „Și, chiar de-i straniu să știu că tu ești la curent cu semnificația acestui simbol, Zeu Boor, trebuie să-ți dau totuși dreptate. Numai că sunt sigură că nu știi când a apărut acest simbol pe Pământ.”

„Și aici trebuie să-ți dau dreapte eu,” murmură Boor. „Tu însă pari să știi.”

„Așa e, căci l-am aflat demult. În ziua în care eu și Samaya ne-am văzut pentru prima dată. Și… Samaya, știi unde l-aș fi putut vedea?”

De parcă ar fi avut o viziune, Samaya văzu acel simbol desenat pe spatele marelui Tarther. Dar își aduse aminte de asta, căci văzuse acel simbol când vrăjitoarea Villō le arătase fragmente din ziua când Noearii dispăruseră sub focul celor două păsări Tarther, căci atunci văzuse nu doar cheia pe spatele micului Tarther, dar și simbolul சவ pe spatele celei mari. De aceea și murmură într-un final, gânditoare, „Pe spatele păsării demonice!”

Mayar râse. „Și câtă dreptate ai.” Apoi, îndreptându-se spre copacul secular din stânga ei, Mayar se opri chiar lângă trunchiul gros și privi în sus la acea ciocănitoare care bătea insistent în partea de sus a trunchiului. Și, gânditoare, vulpea spuse, „Exact ca atunci.”

Samaya însă, simțind un straniu imbold, se apropie de vulpe. De data asta însă nici Dike, nici Boor sau Bestla nu se opuseră. Și, după ce ajunse lângă Mayar, lupoaica privi și ea la cât de repede ciocănitoarea ciocănea în lemn. Apoi privi la Mayar când aceea spuse fără s-o privească, „Anume ochii acestei ciocănitori i-ai văzut atunci. Numele ei e Rsheus sau în limba noastră ar însemna…”

„…pizmă,” spuse lupoaica.

„Așa e. Și… ceea ce probabil nu știi e că anume ea a fost cea care a pictat pe scoarța unui copac simbolul சவ din care-a luat naștere pasărea Tarther ulterior.”

„Pasărea Tarther a luat naștere dintr-un simbol? Credeam că s-a născut din gândurile lui Eris.”

„Ei bine nu ești greșită în asta, căci Tarther cel mare s-a născut din acel ou desprins din diamantul negru. Doar că a fost ajutat ca să poată ieși din ou. Și, ca să fie sigură de-al ei succes și că n-o s-o vadă Titanii, Eris i-a trimis ale ei gânduri acestei ciocănitori. Apoi Rsheus a ales un copac extrem de bătrân în care circula deopotrivă energie negativă și pozitivă. Astfel, ascultând porunca lui Eris, Rsheus a tot lovit și lovit cu ciocul în trunchiul acelui copac, care azi deja-i istorie, și a lăsat adânc cioplit pe a lui scoarță acest simbol சவ care are azi trei înțelesuri: ură, moarte și pizmă.”

„Totuși, Mayar: de unde știi tu toate astea? Ahi ți le-a spus? Sau poate Inmar?”

Vulpea însă rânji. „Aici greșești, căci ei habar n-au de semnificația simbolului சவ. Cel puțin așa bănuiesc. Iar cea care mi-a povestit acea legendă a fost Parca.”

„Și ea ți-a spus asta ca să te convingă să continui alături de ea odată ce nu te-a putut supune, căci văd destul de bine că nu ești sub controlul ei.”

„Și așa și e. Parca n-a reușit să-mi controleze mintea. Cel puțin nu pentru multă vreme.”

„Atunci? De ce ai decis să-mi spui această legendă și mie?” Și lupoaica privi iar țintă în ochii vulpii.

Se miră însă s-o vadă pe Mayar privind în altă parte. Ba chiar văzu că aceea strâmba din nas. Chiar și așa Mayar spuse, „Pentru că mi s-a spus să-ți spun și ție.”

„Cine?” Insistă lupoaica să afle un răspuns.

Mayar însă, privind iar în ochii lupoaicei, îi spuse sigură pe sine, „Nu-i important cine mi-a spus, ci ce-am eu să-ți spun, căci îți pierzi timpul căutându-l pe Baradar. El nu-i important acum. Ce contează e al tău popor. De ei ar trebui să-ți pese, căci când Tarther cel mare se va trezi, primul lucru pe care-l va face scrum va fi tabăra Rophionilor. De aceea.”

Tăcu însă văzând că Samaya își reluă trupul de fecioară. Ba chiar o văzu și râzând. De asta era Mayar confuză. Samaya însă, deloc deranjată de privirea insistentă a vulpii, îi spuse, „Acum înțeleg de ce ești aici: încerci să ne faci să renunțăm la Baradar ca tu să ai șansa să pui mâna pe al doilea element care deschide Poarta Aeonului. De asta mi-ai arătat simbolul சவ, mi-ai spus Legenda lui Tarther și a ciocănitoarei Rsheus. Doar că, Mayar, ai uitat un lucru.”

„Am uitat? Ce anume?” Întrebă vulpea cu prefăcută indiferență.

„Că nu mai sunt cea de acum 14 ani. Nu mai sunt copila proastă și inocentă care credea în povești. Acum știu care mi-i scopul în viață și la fel îmi știu prioritățile. Așa că, după cum văd că azi n-o să luptăm, o să-mi caut de drum. La fel ar trebui să faci și tu, căci… pe minikin n-o să-l găsești doar încercând să mă convingi pe mine să renunț.” După care îi întoarse spatele și se îndreptă spre ai ei companioni.

Se opri însă după câțiva pași când Mayar spuse, „Ce dacă nu să te opresc a fost intenția mea?” De asta și se întoarse iar spre vulpe și-o privi. Astfel o văzu pe aceea rânjind ciudat. Și, privind în pământ, vulpea spuse, „Doar… am vrut să văd cât de interesant va fi acest joc. Și, după cum m-am convins că n-o să mă plictisesc deloc, îți urez succes. Doar că… te asigur că pierzi acest joc, Samaya. Altfel nu merit numele de Mayar.” După care vulpea îi întoarse spatele și se îndepărtă la pas lent de ea. Dar, în timp ce pleca, îi transmise un gând Samayei, „Ai grijă de tine, tânără lupoaică. Și la fel ai grijă să nu permiți altora să te rănească, căci acest drept îl am doar eu.”

„La fel îți spun, Mayar. Ai grijă de tine, căci pe cine o s-o rănesc prima dată în acest război o să fii tu. Astfel o să-mi scot pârleala pentru toate dățile când m-ai călcat pe coadă.”

„Atunci îți doresc succes!” Spuse vulpea. După care râse ca o nebună. Și râsul ei se auzi peste tot în acea pădure.

***

Fredonând o ciudată melodie, Mayar continua să avanseze prin acel crâng întunecos în care era în acel moment. Și, în acea melodie, se simțea o bolnăvicioasă și răutăcioasă plăcere a sufletului ei, căci deși întâlnirea cu Samaya nu decursese așa cum i-ar fi plăcut și nu putuse căpăta parte din puterea lupoaicei, măcar o pusese pe gânduri pe a ei rivală, iar asta chiar că era ceva ce-o făcuse să simtă măcar un pic că învinsese în fața „celeilalte.”

Dintr-o dată însă rânji și privi în dreapta auzind glasul Parcăi, „Nu crezi c-ai fost totuși crudă?”

„Crudă? De ce? Pentru că i-am spus adevărul?”

„Nu. Pentru că ai plecat când ar fi trebuit să explici anumite lucruri.”

„Să explic lucruri? Ba cred c-am fost cât se poate de explicită,” spuse Mayar, oprindu-se. „Și… am eu impresia sau tu într-adevăr simți simpatie pentru Rophioni în aceste clipe?”

Fu rândul Parcăi să zâmbească, fapt ce-o miră pe Mayar și-o făcu s-o privească țintă pe Titanidă. Parca însă, deloc deranjată de privirea țintă a tinerei, spuse, „Compasiune pentru Rophioni nu simt eu. Chiar și așa e ciudat să aud asta de la tine, căci nu credeam că știi astfel de cuvinte.”

Asta însă o făcu pe Mayar să izbucnească în hohote de râs. „Asta era,” spuse tânăra într-un final. „Că nu te-ai așteptat ca eu să cunosc astfel de cuvinte alese. Uiți însă de cine am fost crescută. Plus la asta: lăsând loc de interpretări, n-am făcut decât să-i dau șansa celeilalte să arate și ea ce poate.”

„Un joc plictisitor după părerea mea.”

„Ba din contră: eu cred că-i mai vesel așa, căci… lucrurile imprevizibile fac viața mai picantă, îți amintești?”

„Nu… aici trebuie să-ți dau dreptate. Doar că nu înțeleg de ce ții cu tot dinadinsul s-o protejezi pe „cealaltă” cum tot o numești în ultima vreme.”

„Eu? O protejez pe fiica Rophionilor?”

„Desigur. Sau ce, o să-mi spui că am vedenii?”

„Absolut, căci nici n-o apăr eu pe Samaya și nici nu am de gând să fac asta. După cum am spus… n-am făcut decât să mă asigur c-o să fie mai vesel jocul.”

„Dă-mi voie totuși să fiu de altă părere.”

„Și asta din ce cauză?”

„Pentru că am impresia că minți.” Și Parca se opri brusc, la fel ca și Mayar. Numai că Titanida se miră s-o vadă pe tânără privind-o țintă în ochi și neferindu-și deloc privirea, iar asta chiar era straniu, căci ea era sigură că Mayar mințea. Chiar și așa spuse într-un final, „La fel cum sunt sigură că în ultima vreme n-asculți de nimeni.”

Fără să se piardă cu firea, dar totuși oarecum neplăcut surprinsă să vadă că Parca-și dăduse în sfârșit seama că-i scăpase de sub control, Mayar spuse într-un final, „Doar am avut un bun maestru, nu? Pe tine! De aceea și prefer să mă joc! Și… să zicem că ador lucrurile complicate și… fierbinți!”

„Fierbinți? La ce te referi anume?” Întrebă Parca confuză.

Mayar însă doar rânji diavolește. Apoi, întorcându-i spatele Titanidei, îi spuse, „Nu grăbi lucrurile, Parca, de nu vrei să pierzi toată distracția când va fi necesar. La fel… de-o să aștepți cuminte o să vezi cât e de interesant să privești la cum alții cad în capcanele întinse anume de tine. Și… asta chiar că dă satisfacție unora…”

Pășind încet în urma tinerei, Parca se gândi, „Ce totuși pune asta la cale? Și… de ce totuși am impresia că capcanele celea nu-s doar pentru fiica Rophionilor, dar și pentru mine?” Dar își făcu să tacă vocea minții în clipa în care Mayar îi aruncă o privire. Și, ca să nu-i arate tinerei că-și dăduse oarecum seama de jocul ei, Parca râse isteric, ceva ce făcu până și copacii din jur să-și încrețească fruntea, căci nu le plăcea lor defel jocul celor două, mai ales fiind vorba de Prințesa Inimii Lor.

***

„Ești sigur că au spus „Să prindă în capcană un minikin?” Îl întrebă Kherā pe un pițigoi ce stătea pe una dintre crengile sale. Și, văzând că pițigoiul se umflă și mai mult în pene, Kherā-și ciuli și mai mult urechea albastră ce apăru pe a lui scoarță neagră-cenușie.

Pițigoiul însă, deloc deranjat de acea neîncredere a bătrânului copac, țopăi pe creanga pe care se afla și se apropie mai mult de urechea lui Kherā. Apoi, fiind chiar lângă urechea ceea albastră, piui abia auzit, „Sunt mai mult decât sigur, Barbă Albastră, căci le știu prea bine pe cele două. Ba mai mult… am simțit destul de bine bucuria răutăcioasă pe care o simțise acea vulpe când a vorbit despre a o înșela pe tânăra lupoaică.”

„Dar…,” bombăni dintr-o dată Kherā, „Cum anume vor s-o înșele?”

„Nu știu sigur. Vorbeau însă despre o ciocănitoare pe nume Rsheus și o pasăre diabolică pe nume Tarther. Și… cred că știu despre asta și copacii. Nu-i așa, Scoarță Cenușie?” Se adresă pițigoiul copacului ce se afla în stânga lui Kherā.

Copacul cela cenușiu însă, vechi și el de când lumea probabil, nu răspunse însă imediat. El doar se scărpină în cap cu ale lui degete-crengi. Apoi, gânditor, își scărpină și barba și spuse într-un final, „Și totuși cred că Ettippā (piuici) are dreptate, Kherā. Am auzit și eu astfel de zvonuri în ultima vreme. Doar că… am crezut că-s doar zvonuri și n-am tras prea mare atenție acestui lucru. Dar, de Ettippā spune că-i sigur, cred că n-avem de ce să nu-l credem,” și vocea tărăgănată a bătrânului copac se auzi tot mai departe și mai departe de acel loc de parcă ar fi vrut să le spună și celorlalți copaci despre ce vorbeau ei în acele clipe.

Și, în timp ce cuvintele lui Scoarță Cenușie se rostogoleau la vale, pe trunchiurile copacilor apărură mai întâi urechi, de diferite culori și nuanțe, ca mai apoi să apară și ochi de aceeași culoare ca și urechile. Apoi, de parcă s-ar fi întors cu fața spre locul în care vorbeau bătrânii crângului lor cu pițigoiul Ettippā, copacii își schimbară locul ochilor și-al urechilor. Și, dintr-o dată, deveniră toți extrem de atenți.

Kherā însă, fără să atragă prea mare atenție la ceilalți copaci, oftă. Apoi, gânditor, întrebă, „Și… totuși, ce mai murmură ceilalți copaci, Scoarță Cenușie? Mai știi și altceva? Eu nu pot gândi deloc logic în aceste momente și nu pot înțelege de ce.”

De răspuns îi răspunse însă pițigoiul, „E din cauza Titanidei Sorții și a acelei vulpi ce-a trecut nu demult pe aici. De aceea și nu poți gândi normal. La fel ca și celelalte viețuitoare, căci toți se simt confuzi și…”

„Așa să fie?!” Îl întrerupse Kherā, încruntându-se. „Oh, se pare totuși că ai dreptate, Ettippā. Și nici nu știi cât de mult urăsc eu să nu pot gândi liber. Chiar și așa cred c-ar trebui să ne implicăm și să le împiedicăm pe cele două s-o înșele pe a noastră tânără prințesă.”

„De împiedicat putem încerca. Numai că, Kherā, cum să facem asta?” Întrebă Scoarță Cenușie extrem de încurcat. Numai că, observând și el în sfârșit ochii celorlalți copaci ațintiți asupra lor, copacul se încruntă. „Și se pare că deja știe toată lumea,” bombăni el într-un final.

„Oricum nu încercam să ascundem asta de nimeni,” răspunse Kherā sigur pe sine. „Și, acum c-au aflat și ceilalți copaci despre ce vorbeam, zic eu că-i și mai bine. De aceea, ciuliți cu toții urechile și ascultați bine ce spun: să trimiteți vorbă și celorlalți copaci despre ale noastre gânduri și să le spuneți tuturor să stea de pază. În special cei din Poiana Umbrelor și de pe lângă ea. Și, de l-or vedea pe Baradar pe-acolo, să-i trimită și lui vorbă că-i în mare pericol și să vină aici că-l putem noi proteja. De asemenea, să-i mai spuneți minikinului că cine se pune cu el se pune cu toată pădurea, căci aici nu-s deloc fricoși și știm noi să apărăm ce-i al nostru.”

Scoarță Cenușie oftă însă. De aceea și-l privi Kherā confuz. Și, simțind privirea celuilalt copac ațintită asupra lui, Scoarță Cenușie spuse tărăgănat, „Totuși mă face să mă gândesc la a noastră promisiune, Kherā. Doar am promis să nu intervenim nicicând în treburile oamenilor și a Magilor. De facem însă asta ne încălcăm singuri cuvântul dat.”

Auzindu-l vorbind astfel, Kherā iar se încruntă. Dar, deși îi dădea dreptate confratelui său, el tot spuse, „Și totuși nu putem noi doar sta și vedea cum dispar florile parfumate, cum ne este jupuit mușchiul verde de pe rădăcini și cum ne sunt alungați cântăreții din crânguri și asta doar pentru ca alții să-și atingă ale lor scopuri meschine. De asemenea, eu nu cred că cineva poate sta calm știind că minikinul Baradar e în pericol, căci de el cade, Scoarță Cenușie, atunci cade și Pădurea Rophion la fel cum a căzut Pădurea Mortor. Și… eu nu-s dispus să-mi las casa să ardă vâlvătaie. Mai bine mor înainte ca asta să se întâmple,” strigă Kherā într-un final.

Uimit de reacția oarecum agresivă a lui Kherā, Scoarță Cenușie se scărpină iar în cap. Apoi murmură sub nas, „Poate că și ai dreptate. Eu la asta nu m-am gândit, căci dacă e să analizăm ce-ai spus… într-adevăr nu putem permite să ne ardă casa ca și Pădurea Mortor.” Iar ceilalți copaci începură și ei a da mașinal din cap că da, că erau de acord cu spusele lui Barbă Albastră și ale lui Scoarță Cenușie în același timp.

Astfel, văzând că ai săi confrați nu ezitau, Kherā spuse hotărât, „Atunci e decis! De azi deschidem larg ochii și urechile și ne punem rău cu răul. De aceea, de vor să-și facă de cap în pădurea noastră, vor trebui mai întâi să treacă de noi, ceva de care mă îndoiesc totuși. Și… fiți în special cu ochii pe blestemata ceea de Rsheus, căci deși o cunosc eu demult n-am știut că anume ea a sculptat în scoarța copacilor simbolul cela ciudat a celei numite Eris. Așa că, de face iar ceva ciudat pe trunchiurile copacilor, dați-mi de știre! La sigur o jumulesc eu cu propriile mâini,” și Kherā șuieră ultima parte a discursului său printre dinți. Apoi, lăsând să-i scape un răcnet înfiorător din al lui gâtlej de lemn, Kherā dădu de știre întregii păduri să fie alertă și să-și ciulească bine urechile, căci până la urmă erau deja în război.

***

Auzind din depărtare răcnetul lui Kherā, Baradar își ciuli urechile. Apoi, observând cum florile, copacii, iarba, păsările și restul viețuitoarelor se opriseră în loc și ascultau cu mare atenție ecoul acelui răget al bătrânului copac, minikinul privi spre Shiver Sun și întrebă, „L-am auzit noi acum pe Barbă Albastră?”

„Așa se pare!” Răspunse cu jumătate de glas bușteanul după ce ecoul vocii lui Kherā dispăruse la orizont deja. „Și se pare că acel bătrân copac e supărat. De aceea și mă întreb ce l-o fi supărat atâta de-a ajuns să-și răcnească durerea?”

„Și ai dreptate,” murmură minikinul încurcat. „La fel e straniu, căci natura pare liniștită. Nu crezi?”

„Ba mie mi se pare stranie,” spuse dintr-o dată Shiver Sun, privind cu atenție în jur. Astfel îi fu dat să vadă cum pe scoarțele copacilor apăreau ochi și-i priveau cu atenție în timp ce treceau. „Și nu-ș de ce am impresia că ne urmăresc anume pe noi.”

„Ne urmăresc? De ce, Shiver Sun?”

„Asta deja n-o mai știu. Dar totuși cred că ascund și ceva de noi totodată.”

„Ei, Shiver Sun, mi se pare deja prea mult. Să ascundă pădurea ceva de noi? Nu, nu cred. Până la urmă sunt al Pădurii Spirit și…”

Shiver Sun începu să râdă dintr-o dată. De aceea și-l privi Baradar țintă. Bușteanul însă îi spuse „Ești totuși atât de naiv, minikine,” după ce simți că calul nărăvaș numit râs galopase deja la orizontul sufletului lui. „Și… mai cred că nici după 7 mii de ani n-ai ajuns să cunoști copacii pe care-i ai în stăpânire. La fel n-ai ajuns să distingi între bunătatea și hâtrenia lor, căci acești bătrâni copaci îs într-adevăr hâtri când vor ei. Și, crede-mă, știu ce spun, căci am fost cândva copac și știu prea bine ce gândesc copacii. De asemenea le cunosc șiretlicurile și simt și ce vor ei să facă.”

Fu rândul lui Baradar să râdă. Apoi, văzând încurcarea din privirea bușteanului, minikinul spuse, „Mă gândeam la ciudățenia ta. Copacii să fie hâtri? Mi se pare mie că exagerezi!”

„Și totuși nu-i așa, minikine. Crede-mă: știu eu ce zic. De asemenea știu și cum se simt furnicăturile pe scoarța mea când privesc ochii acestor copaci. Simt eu că totuși ascund ei ceva.”

„Ceea ce știu eu însă sigur e c-ai îmbătrânit, Shiver Sun. Al naibii de mult de altfel. De asta vezi șiretenie în jur. Eu însă am încredere în copacii mei. Îi cunosc prea bine. Și, da, îs puși ei uneori pe șotii, dar știu să respecte aceste locuri. La fel mă respectă și pe mine. De aceea, de-ar fi fost ceva necurat la mijloc… pus la cale de ei sau de altcineva… ori poate vreun pericol pândindu-ne, Barbă Albastră n-ar fi tăcut, ci ne-ar fi transmis deja mesajul. De aceea mi se pare că te grăbești cu presupusul.”

„Ba bine că nu,” răspunse Shiver Sun nemulțumit și hotărât în același timp. „Și… prea nu-mi place mie Barbă Albastră acela. Se crede bătrân și înțelept, când de fapt nu-i decât o ghindă pe când eu am trăit milenii.”

„Iaca asta eu deja numesc gelozie,” murmură minikinul. Apoi, prinzându-se c-o mână de creanga ce-i servea bușteanului de braț, săltă pe ea și se așeză lui Shiver Sun pe umăr ca să vadă mai bine împrejurimile.

Această mișcare însă nu-l calmă pe buștean ca altă dată. Din contră: Shiver Sun se simțea și mai neliniștit ca înainte. De aceea și închise într-un final ochii, încercând să-și alunge nemulțumirea din suflet. Ba chiar scutură la un moment dat din cap. Apoi, când simți că-i era mai bine pe suflet, spuse, „De zici tu că-i gelozie, minikine, atunci să fie așa. Numai că eu sunt sigur că pădurea asta ascunde totuși ceva. Ce anume însă… nu știu. Nu încă.”

Asta-l făcu pe Baradar să râdă din toată inima, căci încurcarea din sufletul bușteanului i se părea comică și copilărească. Și, ca să-i dea cât de cât dreptate ca acela să se simtă mai bine, minikinul spuse cu glas vioi, „Nu, fie pe a ta! De zici tu că ascunde pădurea ceva atunci las să ascundă. Și, până să afli tu ce-i cu pădurea, eu zic să mergem spre est, să vedem de-i liniște și acolo.”

„De fapt mi-ai citit gândurile, minikine. Și eu tot mă gândeam să mergem într-acolo, căci…,” și glasul bușteanului se pierdu în zare, în timp ce cuvintele pe care le spunea tărăgănat răsunau totuși atât de dulce în jur.

În urma lor natura se întoarse la viața ei obișnuită, cu păsările ciripind prin copaci, cu florile împrăștiindu-și aroma în jur, cu gângăniile zburând pe deasupra florilor sau prin aer, în timp ce alte mici gângănii săltau de printre ierburi. Numai sus, printre crengile unui copac înnegrit, acoperit aproape în întregime de pânză de păianjen, se văzură multe piciorușe negre și păroase mișcându-se alene: era Yĕn, copilul lui Visam. Numai că, spre deosebire de a sa mamă, care-și petrecea majoritatea timpului în Lumea de Dincolo, Yĕn se afla în Pădurea Rophion, în al său regat, pe care și-l construise pe un copac ce căzuse pradă răului. Dar… deși era atât de înfricoșătoare a sa căsuță, era ea totuși nevăzută, căci… Yĕn ajunse să fie considerat copilul Pădurii. Și, prin urmare, nimeni nu se temea de ea.

Ar fi trebuit însă, căci Yĕn era acolo nu doar ca să înfrumusețeze acel copac ciudat cu pânză de păianjen și venin. Ea era acolo cu un scop, căci nu degeaba pândea la acea pădure de multe veacuri, din a ei căsuță ascunsă de frunze. Și, după atâta amar de vreme de stat în copacul cela, Yĕn îl părăsi într-un final, mișcându-se alene în urma lui Baradar și a lui Shiver Sun.