Lacrimi… dulci părticele din sufletul unui lup demult uitat de lume, se scurg asemeni mărgelelor de viață din ochii lui Adamant, care stă întins la pământ, culcat cu capul pe labe și privind țintă la acel monument sacru creat din trei pietre albe, clădite cu grijă una peste alta.

  De fapt, acel mic sacru templu al inimii lupului era locul lui de amintire și cinstire a vremurilor când nu era singur, când alături de el se afla Sheen care reușea de fiecare dată să-l scoată din mrejele grijilor și să-l aducă pe calea fericirii.

  „Vei m-ai sta mult așa? Cu capul plecat și cu sufletul în flăcări, Adamant? Chiar n-ai de gând să faci nimic pentru a apăra această lume?” auzi el glasul lui Sheen plutind undeva alături de el și lupul roșcat își ridică imediat capul și privi pretutindeni, dar n-o zări.

  „Și normal că n-o să vezi nimic atâta timp cât inima îți este în doliu,” adăugă lupoaica și brusc apăru deasupra acelui sanctuar dedicat gloriei ei și numelui ei ce-a fost odată atât de sfânt pentru Adamant.

  „Sheen,” abia reuși să rostească glasul lupului, care se ridică numaidecât în picioare și-și plecă capul în fața celeia care-i era și acum soție, chiar dacă al ei trup și nume nu era pentru alții decât o simplă amintire.

  „Da, Adamant! Sunt eu și văd că încă n-ai trecut peste acele vremuri,” spuse lupoaica cu tristețe împletită cu reproș, simțită în al ei glas.

  „Cum să trec peste când sunt atât de singur?”

  „Singur? Și de ce ești mă rog singur? Numai privește în jur și-o să vezi cât de multe suflete frumoase te înconjoară. Este cerul înstelat ce pare bătut cu aceleași diamante pe care le scot gnomii din inima muntelui, sunt licuricii care te însoțesc la fiecare pas luminându-ți calea, sunt greierii ce-ți încântă sufletul și te fac fie și pentru o clipă să trăiești, la fel cum este natura cu al ei suflu sfânt ce-ți face inima să bată încă în piept.”

  „Dar… nu ești tu aici!”

  „Sunt! Sigur că sunt: în a ta inimă, în a ta minte, în fiecare fior ce-ți străbate trupul, căci chiar dacă al meu trup nu m-ai este ceva viu pe acest întins pământ, eu totuși trăiesc prin tine încă, iar pentru asta trebuie să-ți fiu recunoscătoare, ca și pentru faptul că nu am fost uitată încă.”

  „Dar, Sheen, e atât de greu fără tine! E atât de greu fără voi!”

  „Chiar și așa, dacă Soarta și Lumea ți-au dat încă o șansă la viață o fi pentru ceva. De aceea, trebuie să fii recunoscător pentru această oportunitate și să-ți duci misiunea până la capăt, Adamant, chiar dac-o fi să ardă această lume în flăcări.”

  Și glasul lupoaicei se stinse brusc, iar Adamant deschise ochii și văzu golul din fața lui: adormise și visase acea scurtă întâlnire cu doamna inimii lui, o ființă de care-i fusese atât de dor, a lui scumpă soție.

  „Soarta,” murmură deodată lupul în capul lui și un suspin adânc se grăbi să-i iasă din piept. „Oare chiar o fi atât de puternică această soartă ce ne face să fim robii inimii și puterii de la prima suflare și până la ultima?”

  Răspuns însă nu-i dădu nimeni și doar o dulce melodie cuprinse acel munte, prefăcându-l în clipe într-o lume de basm, într-un loc feeric în care oricine-ar fi dat întreaga lume ca să trăiască fie și măcar o clipă acolo. Adamant însă începea să-l simtă ca o închisoare în care era doar el și singurătatea.

  Deodată tresări și privi în dreapta lui, simțind o stranie senzație în peretele muntelui ce se afla la doar 300 de metri de el. „Ce se întâmplă?” se întrebă Adamant în sinea lui și se ridică în cele din urmă pe toate cele patru labe. „Să fi ajuns gnomii cu al lor săpat până aici și fără să-și dea seama o să spargă o gaură în afara lui?”

  Se înșela însă: nu gnomii ajunseră cu săpatul acolo, ci muntele însăși căuta uniunea cu viața ce-l înconjura. De aceea, curând după acel prim sunet auzit din al muntelui măruntaie și prima tresărire din inima lui Adamant, se deschise o poartă secretă chiar în fața lupului, cea cunoscută drept Nāṟcanti sau Poarta Răscrucilor de Drumuri. Însă secunde bune după aceea nimeni nu trecu prin acea poartă creată dintr-un fel de aer negru, ai cărei curenți se mișcau ritmic și la aceeași distanță unul de celălalt, desenând pe acea suprafață de fum negru și ceață densă un impresionat tablou dreptunghiular.

  Apoi, se auzi suflarea cuiva: atât de șuierătoare și atât de captivantă în același timp, iar numele acelui suflet Adamant îl recunoscu ca fiind suflarea pământului. Și vocea muntelui, pe care o crezuse uitată și demult îngropată în a sa minte, îi spuse lupului: „n-am crezut nicicând că te simți atât de singur, Adamant! Credeam că cu a mea simplă prezență îți e de-ajuns. Se pare însă că m-am înșelat.”

  „Nicidecum, mărite spirit al muntelui Kuṭṭi Mantiram,” se grăbi Adamant să răspundă și-și plecă privirea și doar simți cum prin acea poartă piciorul cuiva păși în lumea de afară, iar când ridică privirea îl văzu pe Kuṭṭi Mantiram stând chiar în fața lui și privindu-l cu ai lui ochi profunzi, negri, în timp ce trupul muntelui era înalt ca a unui Titan, cu haine lungi și cernite precum era și haina muntelui în sine, iar pe veșminte erau prinse figurine ale ființelor și plantelor ce trăiau în acel sălaș de vis.

  „Și totuși, Adamant, nu ești singur! Nu sunt doar eu cel care-ți ține de urât, ci întreaga lume e alături de tine, chiar de n-o vezi. Așa că nu dispera nicicând, iar de te simți singur vorbește: cu cerul, cu stelele, cu iarba, cu orice ființă întâlnită în cale. Poți vorbi chiar și cu aerul, chiar dacă ți se pare ciudat. Dar nu-i nimic ciudat în a spune măcar cuiva despre povara ce-ți apasă sufletul. Astfel te vei simți eliberat și vei găsi puterea de-a merge mai departe.”

  „Așa voi face, spirite Kuṭṭi Mantiram. Ca întotdeauna al tău sfat mă face să mă ridic de jos și să merg mai departe pe acest drum ce pare infinit.”

  „Mă bucur că-i așa, Adamant, pentru că am pentru tine o misiune.”

  „Misiune? Ce fel de misiune?” întrebă Adamant mirat.

  „Să duci un suflet demult trecut în neființă spre calea vieții.” Apoi Kuṭṭi Mantiram se dădu în lături și-i permise Karinei să treacă prin aceeași poartă, cea care era în acel moment un suflet mort trăind în lumea viilor.

  Ochii ei, ce-odinioară fuseseră atât de vii și-atât de sclipitori, păreau în acel moment goi și lipsiți de interes. Dar Adamant înțelese rapid adevărul, după doar câteva secunde de privit în ei: nu era decât o mască a sufletului ce fusese cândva deposedat de viață și care tânjea în acel moment după o nouă iubire.

  „Aceasta este a mea misiune?” îl întrebă Adamant pe Kuṭṭi Mantiram, privind spre acel chip ce părea cioplit în piatră, dar de-o frumusețe atât de rară și nemaiîntâlnită până atunci, iar Spiritul Muntelui dădu din cap că da. „Atunci, nu-mi rămâne decât să mă supun ție, Kuṭṭi Mantiram și să duc acest suflet pe calea împlinirii lui.”

  Kuṭṭi Mantiram nu m-ai spuse nimic: numai ochii lui vorbeau, binecuvântând cele două suflete ce porneau la drum și care puteau întâlni în calea lor atât de multe pericole. Și văzu Spiritul cum Adamant se apropie de Karina, îi atinse cu capul a ei robă lungă și neagră, semn că se va supune ei, iar Karina își puse imediat gluga pe cap, acoperindu-și chipul. Apoi urcă pe spatele lui Adamant și cei doi porniră la pas lent spre baza muntelui.

  „Să vă aibă cerurile și pământul în pază,” spuse Kuṭṭi Mantiram în mintea lui, privind după cei doi drumeți ce se îndepărtau la pas lent, lăsând acel colț de rai pentru întinsurile periculoase ale câmpiilor, ale apelor și ale pădurilor ce le era dat să le întâlnească în calea lor. „Și… de-o fi să te întorci vreodată aici, Adamant, voi fi pe veci al tău prieten,” murmurară ale Spiritului buze. După aceea el se întoarse în inima muntelui, trecând prin aceeași poartă, care imediat se închise în urma lui și doar stelele pe cer văzură acea stranie schimbare. Dar chiar și așa, secretul muntelui Kuṭṭi Mantiram era în siguranță, căci stelele nu puteau spune nimănui despre asta. Ele doar puteau clipi ușor cu a lor lumină feerică și doar privi lumea cu ai lor ochi reci și goi.

***

  „De mult s-a schimbat atât de mult lumea?” întrebă Karina cu voce joasă, privind la acea minunăție de pădure, numită și cunoscută de alții drept Kristallar.

  „S-a schimbat?” întrebă Adamant mirat, continuând să pășească încet în josul muntelui, ocolind cu grijă copacii, trecând ușor peste pietrele colțoase sau ferindu-se de arbuștii ce păreau atât de magici, dar care puteau ascunde atât de multe pericole. „Mie nu mi se pare schimbată. Sau poate e doar a mea impresie din cauza că am văzut-o zilnic în acești două mii de ani de viață.”

  „Două mii?” întrebă Karina și privi brusc în față, dar Adamant nu-și întoarse spre ea privirea, deși simți ai ei ochi fixați undeva înainte și trecând pe deasupra urechilor lui.

  „Așa e! Suntem acum în anul 9950 al venirii lui Dike pe pământ. Și… s-au împlinit exact 6 secole de când al tău suflet a trecut pragul regatului Adamant Sheen în așteptarea renașterii.”

  „600 de ani,” murmură înfrigurată Karina. „Știam că a trecut ceva vreme de când Gaea ne-a vizitat în regatul gnomilor, dar n-am crezut că a trecut chiar atâta.”

  „Trecerea timpului nu-i o problemă, da iaca e o problemă faptul că noi nu simțim acea trecere,” spuse Adamant și al său suflet zâmbi amarnic.

  Karina nu spuse însă nimic. Dar Adamant simți acea mare furtună din sufletul fecioarei, când mâna ei strânse fără să vrea blana lupului, dar fără ai provoca durere. Sau poate… Adamant se obișnuise deja cu durerea de când trăia singur și nu-i m-ai atrăgea atât de multă atenție?!

  „Poate,” spuse în cele din urmă Karina și închise ochii, lăsându-se dusă în depărtarea acelor locuri, pe spatele unui lup ce-a fost cândva gloria muntelui Kuṭṭi Mantiram și care azi ajungea să-i fie sfeșnic și tovarăș de drum, în timp ce pe lângă ei treceau păduri, câmpii înverzite, apoi îngălbenite, pajiști întinse cu a lor bogăție florală și ape albastre, pe lângă care ei trecură în drumul lor spre viață, lăsând urme adânci pe nisipul acelor țărmuri străjuite de ape sau poate acele frumoase locuri treceau pe lângă ei și ei nu observau asta, la fel cum nu observa și nici nu observă nimeni trecerea timpului.

  Dar pașii lor, ce-și lăsară amprenta vie pe umedul nisip al malurilor, fu repede ștearsă de aceleași ape ce le scăldară odată sufletul și astfel deveniră și ele istorie ca tot ceea ce rămâne în urma unui suflet după a sa moarte.

***

  „Este timpul,” spuse Gaea aproape în șoaptă și-și descoperi capul de gluga pelerinei ei sure Veppam, iar asta atrase acolo durerea și moartea care-i pășeau mereu pe urme în ultima vreme, în special după ce Moirae și Parca aflaseră despre vizita titanidei în ținutul gnomilor.

  „Timpul pentru ce?” se auzi glasul Parcăi, iar când Gaea întoarse capul spre dreapta o văzu pe Titanida sorții venind spre ea. Numai că Parca părea să nu fie gata pentru o luptă cinstită, căci venise acolo sub forma ei de copilă, privind cu inocență în jur, deși în vocea ei se simțea hâtrenia.

  Gaea doar zâmbi viclean și ea și se întoarse încet spre Parca, luând și ea brusc chipul Karinei de când era doar o copiliță abia.

  „Ai ales să nu joci cinstit, soră,” îi șuieră Parca printre dinți.

  „Exact ca tine, căci de altfel ai fi venit aici nu astfel, ci pregătită de-o adevărată luptă,” și-un pâlc de petale de iasomie fură brusc aruncate asupra Parcăi, care răspunse atacului cu puf de păpădie, iar asta făcu aerul din jur să înghețe, făcând acele petale și acel puf să plutească în aer, de parcă ar fi fost în interiorul unei bule lipsite de viață, al unui imens vid.

  „Iasomie în Pădurea Rocu?!” scrâșni Parca printre dinți, căci anume această floare o ura ea cel mai mult, căci îi amintea atât de mult de ai natură și de ale ei lipsuri: dragostea și feminitatea, căci oricât nu s-ar fi străduit Parca să umple acele goluri nu putea și pace și nicicând nu putu afla motivul de ce. De aceea și ura florile de iasomie, a căror semnificație era dragostea și feminitatea.

  „Un cadou special pentru o ființă specială!” îi spuse Gaea în batjocoră și în jurul lor începu deodată să cearnă mărunt ploaia, cu ale ei picături rotunde și reci, dar care captau atât de bine natura din jur, reflectând în ele tot ce întâlneau în cale: verdele copacilor, transparența aerului din jur, trunchiurile maronii, pictate de trupul moale și verde al mușchilor, liane ce urcau și coborau de printre crengi. Însă ceea ce nu-i plăcu Parcăi fu să observe reflecția atât de clară a florilor de iasomie în fiecare picătură ce parcă îngheța trecând prin fața ochilor ei. Numai că acele flori de iasomie văzute în acele picături de ploaie nu erau cele aruncate de Gaea, ci erau vii, atât de vii c-o răneau pe Titanida sorții până-n străfunduri. Mai ales o răneau când ea le văzu la început doar ca flori singuratice plutind în vid, ca mai apoi să se adune în pâlcuri și în întregi crenguțe de iasomie, încărcate până la refuz de flori albe, ce-mbogățeau și înfrumusețau până la o splendoare de necrezut toți arbuștii văzuți în acea oglindă de ape și viață.

  Deodată însă picăturile de apă plesniră și florile Gaeiei fură aruncate cu toată forța spre Parca. Dar chiar dacă titanida sorții răspunse atacului neașteptat trimițând înspre ele o explozie de energie neagră venită din interiorul ei, totuși simți o arsură pe obrazul stâng, o arsură ce-i pătrunse în inimă.

  Atingându-și obrazul rănit, îl simți umed, iar când privi la buricele degetelor ce atinseră rana văzu câteva mărgele de sânge împodobindu-i pielea: o floare de iasomie-i atinse obrazul și anume acea atingere de dragoste și feminitate rănise până în străfunduri răul și ura ce se ascundeau în sufletul titanidei.

  Dar… ochii ei văzură în fața ei nu doar o singură dușmancă pe care să se răzbune pentru acea rană de pe față și din suflet, iar asta făcu să-i clocotească ura din inima ei asemeni unui ceaun plin ochi cu apă ce stătea deasupra unui rug încins la maxim și al cărui flăcări flămânde ardeau lemnul aruncat din belșug sub acel ceaun.

  „Hestia!” șuieră Parca printre dinți, văzând-o apărând pe titanida focului la doar doi pași în spatele Gaeiei și conturându-și trupul din flăcări. „N-am știut că astăzi e reuniune de familie în Pădurea Rocu,” adăugă Parca cu ironie.

This tale has been unlawfully lifted from Royal Road. If you spot it on Amazon, please report it.

  „Asta înseamnă că planul nostru de-a te atrage aici a fost cu succes,” îi răspunse Hestia, zâmbind fericită, iar ochii ei roșii deveniră atât de vii, luând culoarea frunzelor pădurii în care se aflau.

  „Plan? Ce plan?” întrebă cu neîncredere Parca.

  „Dac-o să-ți pui puțin creierul în mișcare o să înțelegi și singură. Nu cred că-i nevoie să ne chinuim să explicăm evidentul,” spuse fetița Gaea, care luă brusc chipul ei adevărat, iar asta o forță și pe Parca să se schimbe pentru a avea echilibru de puteri.

  Deodată însă tresări și privi în spatele Gaeiei și a Hestiei. Dar… oricât nu s-ar fi străduit să vadă cine se apropia de ei, oricât nu și-ar fi îngustat ochii ca să vadă dincolo de aparențe, nu vedea decât roșul frunzelor și maroul trunchiurilor copacilor colorate cu mușchi verde. Cu toate acestea simțea că cineva se apropie, cineva cunoscut ei, dar al cărui chip nu-l vedea și nici nu-și putea aduce aminte unde m-ai simțise ea acea prezență.

  Privi apoi spre Gaea, zărind-o făcând câțiva pași spre ea. Totuși, intenția Gaeiei nu fusese să se apropie de Parca, ci doar se dădu din calea Hestiei, ca aceasta să se poată apăra în voie în cazul unui eventual atac al Titanidei sorții.

  „Trădare!” murmură Parca, aducându-și aminte că cu o seară în urmă, în timp ce cobora de pe Muntele Fricii, după ce-și vizită ca de obicei surorile mai mari, pe Moirae, auzise murmurul ciudat al aerului ce colinda acele întinsuri, făcând florile și iarba să se plece în fața cuiva necunoscut, animalele să nu–i m-ai atragă atenția așa cum se întâmpla mai înainte, ci să se ascundă în vizuini, iar păsările de pe cer, de se nimereau pe deasupra Parcăi, păreau că îngheață în aer, iar Parca nu reușea astfel să audă a lor voce lăuntrică.

***

  „Ceva ciudat se întâmplă,” își spuse Parca cu o seară în urmă și privi cu grijă în jur. „Chiar dacă am senzația că cineva mă pândește, nu-i nimeni în jur. Și… sunt sigură că nu-i trebușoara lui Cronus. Dar… a cui?!”

  „A stelelor,” îi spusese atunci Tenebre, apărând brusc în fața ei.

  Parca se miră văzând-o pe Tenebre, căci deși cele două făceau parte din aceeași tabără, totuși nu se aveau de bine ca să se întâlnească astfel și să stea la taclale. Totuși, decise să afle care-i misterul și se apropie de Tenebre care se afla la câțiva zeci de metri în fața ei.

  „A stelelor zici? Și… cui se datorează această minune?”

  „Gaeiei, căci… sunt sigură că pune ceva la cale.”

  „Pune ceva la cale? Ce anume?”

  „Nu-s sigură, dar… urmărind-o am văzut-o nu odată intrând în Pădurea Rocu și petrecând acolo ore în șir. Dar… deși simt o stranie senzație plutind în jurul ei, o aură sau o magie poate a cuiva cunoscut, nu pot înțelege ce e.”

  „Pădurea Rocu,” murmură Parca pentru sine, privind undeva aiurea în față. „Locul de trai al Hestiei. Dar… ce tot caută Gaea acolo? Nu cred că merge acolo doar ca să-i dea alinare Hestiei care a căzut pradă blestemului și nu-i decât un rug fără viață.”

  „Eu… n-aș fi atât de sigură că-i doar un rug fără viață,” spuse Tenebre cu viclenie în glas și-n privire, numai că Parca nu observase acea stranie schimbare. „Dac-aș fi în locul tău aș merge și-aș vedea ce se întâmplă acolo.”

  Asta brusc o făcu pe Titanida sorții să reacționeze și s-o privească cu interes pe Tenebre, simțind ceva straniu la ea, căci Tenebre nu era din acele firi care dau sfaturi fără să fie sigure de al lor plan. Acum însă părea că încearcă s-o momească pe Parca în acea pădure, dar iaca motivul pentru care încerca să facă asta nu-i era clar Titanidei. „Și… de ce nu faci tu asta? Mă refer la de ce nu intri tu în acea pădure să vezi ce se ascunde dincolo de acel roșu al Pădurii de Salcâmi Delonix Regia?”

  „Eu am interzis intratul în acea pădure, ai uitat? Și asta datorită ție care-a-i avut grijă să-mi îngrădești calea spre Siari,” îi șuieră Tenebre printre dinți, făcând câțiva pași spre Parca și privind-o țintă în ochi. „Datorită ție Siarii sunt încă în siguranță până în ziua de astăzi.”

  „Dar tot datorită mie ți-a reușit să obții imposibilul: crearea Fecioarelor Yātrīkar.”

  Tenebre rânji, dar era un rânjet de plăcere răutăcioasă împletită cu ură, cu furie și cu deznădejde în același timp. „Și ce folos că Yātrīkar au fost create de nu mi se supun mie?!”

  „Atunci… ce propui? Ce anume cauți să obții de la mine?”

  „Fă astfel ca Fecioarele Yātrīkar să vină să se plece în fața mea,” îi spuse Tenebre care se afla la doar un pas de Parca. „Iar ca să fac asta trebuie să știu ce anume se întâmplă în Pădurea Rocu și de ce Gaea merge anume acolo, deși s-ar putea întâlni cu Hestia oriunde în altă parte, căci chiar dacă nu-i decât o Titanidă inutilă acum, închisă în blestemul propriilor flăcări, Hestia se poate încă deplasa prin lume. Dar… ele aleg să se vadă anume acolo, anume în locul unde Yātrīkar au luat trupurile Fecioarelor Siar-ului acum mai bine de șase sute de ani în urmă,” iar vocea lui Tenebre deveni deodată extrem de șuierătoare, de parcă ar fi vrut să capteze atenția Parcăi sau să-i semene îndoiala în suflet. „Dar… în timp ce eu nu pot trece nici de primul rând de copaci al acelei Păduri Blestemate, tu poți intra și ieși liber de acolo. Dar îți sugerez să nu mergi singură acolo. Ia cu tine și Yātrīkar-ii. Doar astfel o să-ți asiguri spatele și-o să te întorci în siguranță de acolo. Simt eu.” După aceea Tenebre trecu pe lângă Parca și porni în susul muntelui, în timp ce pe fața ei se vedea schițat un zâmbet larg, un zâmbet de izbândă.

  Parca stătuse minute bune locului și privi în urma lui Tenebre în acea seară, dar nu zări nimic ciudat în ea. Dar totuși: a ei discuție cu Tenebre o puse pe gânduri și ea decise să cerceteze totuși de-i adevărat sau nu cele aflate, iar pentru a grăbi lucrurile se transformă atunci în pasăre măiastră și zbură ca gândul de acolo.

  Când pasărea măiastră era deja departe de acele locuri și se vedea doar ca un punct negru la orizont, Tenebre se oprise locului și se întoarse și privi spre orizont. Dar… acea ființă nu era Tenebre, ci Gaea, care luă chipul surorii ei, cea pe care de fapt o ura de moarte, dar știa la fel de bine că doar astfel o putea înșela pe Parca și a ei izbândă fu totuși una sigură. De aceea Gaea și zâmbea în timp ce privea orizontul. Apoi spuse: „un total succes, soră! Și… sunt sigură că mâine vom reuși ceea ce ne chinuim de secole să înfăptuim, dar fără sorți de izbândă.”

  Imediat în stânga ei apăru proiecția de foc a Hestiei. „Atunci ne întâlnim mâine în Pădurea Rocu. Adamant și Karina sunt deja pe drum. Asta înseamnă că trebuie să ne grăbim.”

  „Nu-i totuși nicio grabă, căci… chiar dacă am așteptat acest moment atât de mult, totuși trebuie să ne urmăm al nostru plan. Și… sunt sigură că Parca n-o să apară nepregătită în acea pădure. De asta trebuie să fim pregătite, căci… două contra toate fecioarele Yātrīkar și contra Parcăi… va fi o luptă cu adevărat dură.”

  „Poate că ai dreptate, numai că… nu vom fi singure,” spuse Hestia cu încredere, ceea ce-o făcu pe Gaea să întoarcă capul spre ea și s-o privească uimită.

  „N-o să fim singure? Ce vrei să spui cu asta?”

  „O să afli mâine, Gaea! O să afli numaidecât! Și… după cum ai spus singură: nu trebuie să grăbim lucrurile, căci toate au al lor moment precis de trai în lume,” și Hestia dispăru precum și apăruse.

  Câteva secunde după aceea Gaea dispăru și ea, iar viața în jur își reluă cursul normal, dansând în valurile florilor parfumate și al ierbii mătăsoase, în timp ce melodia aerului din jur dădea lumii o nouă senzație de calm și splendoare.

***

  „Pregătiți-vă de drum!” îi spusese Parca lui Kaṇkaḷ, conducătoarei Fecioarelor Yātrīkar, apărând brusc în adâncurile Pădurii Kiago, acolo unde Yātrīkar își aleseră loc de popas.

  A lor tabără era așezată lângă o frumoasă cascadă de ape furtunoase de culoare chihlimbarie, înconjurată de pretutindeni de copaci și arbuști de pădure, de pietre scăldate până la luciu de ape și de mici lumini transparente ale licuricilor născuți de a lor magie neagră.

  „Să ne pregătim de drum? Unde anume vom merge?”

  „Pădurea Rocu!” spuse Parca cu încredere, iar asta o făcu pe Kaṇkaḷ să se cutremure.

  „Pădurea Rocu? Dar asta e locul de care…?”

  „… de care Yātrīkar se tem cel mai mult, căci anume acolo ați săvârșit acel mare păcat de a fura trupurile Fecioarelor Siar-ului.”

  „Și… chiar și așa ne ceri să ducem acolo? Știi prea bine că întoarcerea în acea pădure ne poate deposeda de trupuri și să ne întoarcă la Poarta Purgatoriului. Crezi că vom ceda atât de ușor la ceea ce am obținut până acum doar ca să te ajutăm pe tine?”

  Parca o apucă brusc de gât și, c-o putere și viteză uimitoare, cele două dispărură și apărură brusc în diverse locuri. Numai că puterea Titanidei sorții era de zeci de ori mai mare ca a Yātrīkar-ilor. De aceea reuși în cele din urmă s-o izbească pe Kaṇkaḷ cu spatele de peretele unei imense roci aflată nu departe de cascadă, continuând să apese cu forță pe al ei gâtlej.

  „Ați uitat se pare cine va ajutat atunci să scăpați de blestemul lui Haos și al Vieții și va întors de la Poarta Morții și va dat libertate pe acest pământ,” șuieră Parca printre dinți.

  „N-am uitat nimic. Dar…,” bâigui abia auzit Kaṇkaḷ.

  „Dar ați uitat totuși. Însă… am de gând să vă reamintesc de asta zilnic, căci îmi sunteți datoare pe veci. De aceea ve-ți merge mâine în Pădurea Rocu și-mi ve-ți apărea spatele, de nu vreți să termin în cele din urmă cu a voastră existență. Știi că nu-i cine știe ce mare efort pentru mine să întorc sufletele Fecioarelor Siar-ului în ale lor trupuri, iar pe voi să vă întorc acolo unde vi-i locul: în așteptarea nimicniciei.”

  Kaṇkaḷ își plecă în cele din urmă ochii, semn că se predase, iar Parca îi dădu drumul și făcu doi pași în spate. Kaṇkaḷ tuși de câteva ori încercând să-și recapete respirația normală, tot atingându-și gâtlejul înnegrit datorită forței depuse de Parca.

  „Oricum, nu vă cer să veniți toate cu mine. Am nevoie doar de zece dintre voi. Restul ve-ți rămâne aici, căci… n-am de gând să vă pierd pe toate de ceva n-o să meargă bine în acea pădure.”

  „Doar zece dintre noi? Și… cine anume?” întrebă Kaṇkaḷ cu jumătate de voce. Surprinzând însă privirea Parcăi îndreptată în stânga lor, Kaṇkaḷ privi și ea într-acolo și se cutremură, căci ochii Titanidei sorții erau îndreptați asupra lui Keyṉ, sora ei și cea care luase trupul Karinei. „Nu. Nicicând,” încercă să se împotrivească Kaṇkaḷ. „Voi merge eu!”

  „Nu. Va fi Keyṉ cea care va merge și 9 dintre însoțitoarele ei.”

  „Dar… de ce? Eu sunt mai puternică decât ea și-ți pot fi mai de folos decât a mea soră care…”

  „Tocmai pentru că ești mai puternică te vreau aici. În caz că Gaea și Hestia plănuiesc să atace acest loc. Și… m-ai este un motiv pentru care Keyṉ trebuie să meargă cu mine în Pădurea Rocu: faptul că ea are chipul acelei fecioare ce fu dragi inimii Gaeiei, cea pe nume Karina. Astfel, revăzând-o, Gaea va fi în încurcătură și, fiind slăbită pe dinăuntru de remușcări și îndoieli, pot fi sigură de a noastră reușită. Oricum, vom învinge acolo, indiferent de orice. Așa că: stai fără grijă! A ta surioară inutilă, Keyṉ, se va întoarce mâine - teafără și nevătămată,” iar ochii Parcăi priviră țintă spre Keyṉ și spre celelalte fecioare Yātrīkar, care se scăldau în apele chihlimbarii ale cascadei, iar al lor păr negru și ud, în lumina slabă a soarelui-apune, strălucea atât de frumos, la fel ca și al lor chip măsliniu ce amintea de frumusețe și demoniu în același timp.

***

  „Asta a fost ceea ce ai căutat,” șuieră Parca printre dinți, privind țintă în ochii Gaeiei, care părea atât de rece și atât de neatins în acele momente. „Ai căutat să aduc aici Fecioarele Yātrīkar ca să poți să întorci trupurile Fecioarelor Siar-ului. Numai că… se pare că ai eșuat în al tău plan - sunt singură aici,” și Parca izbucni într-un râs isteric. „Asta înseamnă că nicicând n-o să mă puteți învinge: nici ca putere, nici ca inteligență. Și… chiar dacă ați fi reușit: ar fi fost în zadar, căci chiar de acele suflete prigonite se întorc în ale lor trupuri se vor face cenușă, căci au trecut sute și sute de ani de la a lor moarte, iar asta înseamnă că șansă la viață nu m-ai au. Și… chiar de ar fi avut o șansă la viață, nu-s eu de acord ca ele să trăiască.”

  „Ești sigură de asta?” întrebă Gaea cu voce calmă, privind-o pe Parca cu ai ei ochii goi, cu a ei privire glaciară ce nu spunea nimic, o privire ce era oglinda unui suflet gol, de parcă și al ei suflet ar fi fost alungat din trupul titanidei cu sute de ani în urmă. „Că te-am adus aici în zadar?”

  „Da, căci…,” dar Parca tăcu brusc, văzându-l în sfârșit pe Adamant apărând de nicăieri la doar câțiva zeci de pași în spatele Hestiei și Gaeiei, iar pe spatele lui se zărea o fecioară. Însă, chiar dacă fața Karinei era ascunsă de materialul glugii pelerinei sale, Parca știa prea bine ce suflet se apropia de ei. „Nu… poate fi. E imposibil ca acest suflet… ca această copilă să fie aici. Să pășească pe acest pământ liber, ca orice suflet viu.”

  „E însă realitatea, Parca, căci oricât nu te-ai fi străduit să ucizi inocența, e de-ajuns o singură sclipire în ochi ca ea să renască din cenușă, asemeni acelei păsări maestre în care adesea-ți transformi trupul.”

  „Iar pentru asta se pare că trebuie să-i mulțumesc lui Shalamar și acelui Spirit nesuferit al muntelui Kuṭṭi Mantiram,” spuse Parca, scrâșnind din dinți. „Credeam că l-am nimicit în acel război, când i-am scos ochii și l-am transformat în cerber, condamnându-l să hoinărească sinuoasele tuneluri ale Regatului Gnomilor, simțind doar, dar nevăzând nimic.”

  „Însă… nu poți ucide ceea ce este destinat să aibă loc,” spuse Hestia. „La fel cum nu poți minți Viața și Soarta, Parca, iar tu aici nu ai venit singură.”

  „Ba… am venit singură,” murmură Parca speriată, chiar dacă voia să pară calmă.

  „Și iarăși minți. Vrei să-ți arăt că am dreptate?” adăugă Hestia și privi în cele din urmă spre Karina. „Îți poți arăta chipul, copilă! E timpul ca al tău suflet să se revadă cu al său trup, fie și măcar pentru secunde.”

  Parca se cutremură din străfunduri. „Nu… n-ai îndrăzni,” șuieră ea printre dinți. „Nu fă una ca asta, smintito sau în loc de o eternitate de așteptare la Porțile Purgatoriului te condamni pe sine și pe celelalte Fecioare la nimicire,” practic strigă Parca, văzând cum mâinile Karinei atinseră marginile glugii.

  Auzind cuvintele spuse de Parca, Karina-și opri mișcarea, iar asta o făcu pe Parca să creadă că învinse. Dar chiar și așa se trăgea înapoi, de parcă căuta o portiță de scăpare. Se opri însă auzind-o pe Karina spunând: „sunt moartă și goală pe dinăuntru oricum. Ce m-ai contează de-mi moare de tot sufletul?! Oricum nu văd rostul la o altă eternitate de așteptare.”

  „Nu,” strigă Parca, când Karina-și luă totuși gluga de pe cap, iar asta le făcu pe Keyṉ și pe cele nouă Yātrīkar ce o însoțeau să apară brusc la câțiva pași de Adamant și Karina.

  „Proastelor! Dispăreți de aici!” le ordonă Parca într-un strigăt, dar ceea ce-i menit să se întâmple nu poate fi împiedicat să aibă loc, așa cum nu poți împiedica sufletul să se vadă cu trupul.

  Keyṉ și Karina se priviră țintă în ochi de parcă ar fi fost vrăjite, chiar dacă ochii lor erau goi, lipsiți de energie și de viață. Apoi, mâinile lor drepte se întinseră în față, într-o mișcare necontrolată, de parcă ar fi fost însăși dorința Vieții ca acele două palme să se atingă.

  „Proastelor,” strigă iarăși Parca și vru să-și folosească a ei putere ca să le facă pe Yātrīkar să dispară de acolo. Dar… în momentul în care se pregătea să arunce acea minge mare de energie distrugătoare ce se forma între palmele ei cu o viteză uluitoare, Adamant sări asupra ei și cei doi, încleștați unul în celălalt, se rostogoliră la vale într-o luptă aprigă pe viață și pe moarte.

  Văzând că Parca fusese atât de neașteptat atacată, Yātrīkar își scoaseră armele de la brâu și se pregătiră de atac. Numai Keyṉ și Karina continuau în același loc, înțelepenite.

  „Acum!” strigă Hestia, când Yātrīkar se năpustiră asupra ei și a Gaeiei și, în secunde, sute de ruguri asemănătoare celui ce ardea sub tălpile Hestiei și al cărui flăcări îi ajungeau până la coapse, apărură de jur împrejurul lor, prinzându-le pe Yātrīkar în capcană.

  Abia atunci Keyṉ își veni în fire și-și retrase mâna, în timp ce buzele ei murmurară în neștire: „TINEIMU!” făcând câțiva pași în spate și-și scoase sabia din teacă, pregătindu-se de atac.

  Karina însă rămase locului, privind țintă spre ea. „Crezi că le poți învinge? Crezi că-mi poți lua încă odată ce-i al meu?”

  „Desigur că pot, căci acest trup îmi aparține deja de 600 de secole, în timp ce tu l-ai avut doar pentru 22 de ani. Asta-l face pe drept al meu și doar și doar moartă eu o să-l poți avea înapoi,” spuse Keyṉ cu ură.

  „Atunci nu ne dai de ales,” auzi Keyṉ vocea Gaeiei în spatele ei, dar n-avu timp să reacționeze când simți cum lama unui pumnal i se înfipse în spate.

  Un strigăt înfiorător al Fecioarelor Yātrīkar, ce se năpustiră asupra luptătoarelor Tineimu, cutremură zările, căci văzându-și conducătoarea atacată pe la spate aveau de gând să se răzbune.

  „Iṅkē nām oru kuṟukku vaḻiyil irukkiṟōm, viti! Nam neñcil maṉita itayam eppaṭi tuṭikkiṟatu eṉpatai oru kaṇam kūṭa uṇara vāyppillāmal inta nērattaiyum vāḻkkaiyiṉ mukattil iḻantōm. (Tamil)

  „Iată-ne ajunși la o răscruce de drumuri, Soartă! Am pierdut și de data asta în fața Vieții, fără a avea șansa să simțim măcar pentru o clipă cum bate în al nostru piept inima umană,” murmură abia auzit Keyṉ în timp ce cădea lin pe spate, susținută de mâna Gaeiei care-i atinse trupul, iar ochii ei începură a se limpezi brusc, privind la roșul frunzelor acelor salcâmi ce-i bucurau ochii cu a lor superbă culoare. „Gaea,” spuse ea abia auzit.

  „Spune,” murmură Gaea cu blândețe.

  „Crezi că m-ai este vreo șansă pentru noi la viață? Într-o altă lume? Cu o altă soartă?” gânguri Keyṉ, simțind firul vieții scurgându-se din al ei trup și începu a tremura ușor, prinsă în acel dans lin cu moartea.

  „Va trece timpul și vom vedea,” auzi ea răspunsul Gaeiei. „Niciodată nu-i târziu pentru ceva cred eu, cum nu cred că-i târziu ca un suflet să renască de s-a pocăit pentru ale sale fapte.”

  Keyṉ zâmbi, văzând pentru prima dată albastrul senin al cerului, atât de clar și atât de luminos, de parcă bolta aceea de frunze roșcate ar fi devenit dintr-odată transparentă, iar pielița albă de pe ai tinerei ochi dispăru complet. Dar dispăruse doar pielița, în timp ce acea priveliște a bolții celestiale era doar o iluzie creată de magia Hestiei, care se înduioșă pentru o clipă în fața morții și vru să-i dea măcar puțină alinare lui Keyṉ.

  O ușoară lovitură în spatele lui Keyṉ făcu ca din a ei gură să iasă o mică sferă transparentă la început, dar care apoi se coloră în toate culorile curcubeului și chiar de nu era mai mare decât o picătură de ploaie, acea mică sferă ce era sufletul lui Keyṉ plutea atât de viu în aer.

  Hestia pocni brusc din degete și sufletul lui Keyṉ apăru în a ei palmă. Privi apoi doar câteva clipe la acea sferă ce începuse a se evapora în dogoarea flăcărilor din jur, în timp ce pe a sferei suprafață m-ai persista ultimul zâmbet de pe buzele Fecioarei Yātrīkar înainte de a ei repentină moarte.

  În momentul în care Hestia strânse palma în pumn, sfera dispăru, la fel cum dispăru și a ei lumină multicoloră. Apoi, Titanida focului privi spre ale ei luptătoare, care aveau celelalte fecioare Yātrīkar îngenuncheate lângă ale lor ruguri și, în momentul în care Hestia clătină din cap, cu o mișcare neașteptată a mâinilor luptătoarelor Tineimu, gâturile celorlalte Yātrīkar fură frânte, iar ale lor trupuri căzură fără vlagă la pământ. „Acum, Gaea! E momentul!” spuse Hestia și Gaea încuviință și-ntinse mâna spre Karina care nu întârzie să se apropie de ea și, în clipa în care-i atinse mâna Titanidei și aceasta o îmbrățișă, sufletul Karinei dispăru brusc, fără urmă.