„De ce simți că ești singur, frate? Aici, pe Pământ, ai a ta inimă și alături familia. Eu nu am pe nimeni acolo cu mine: doar un cer nelimitat și un vid de stele,” cuvintele lui Lodur se auzeau în capul lui Dike, de parcă ar fi fost ale sale gânduri transformate în sunete. Și Dike simți la fel ca al să frate: singurătate și dezolare.

  „Este din cauza că ceva rău se furișează prin preajmă, frate,” răspunse Dike, în timp ce se uita la cer. „Ea are aceeași putere pe care o ai tu. Ea îl poate vedea pe Haos.”

  Proiecția lui Lodur apăru dintr-o dată în fața lui Dike. În jurul lor - Valea Singurătății, în timp ce rafalele de vânt, care fremătau în jur, făceau și firele de iarbă să se aplece, strecurându-se pe lângă ei, de parcă însăși răul asculta acea Sacrală Vorbă. Și din nou fu auzită doar o rafală de singurătate.

   Și Valea Singurătății a fost numită astfel nu doar din cauza că cuiva îi plăcuse acest nume și i-l dăduse. Asta se întâmplase din cauza că vastitatea și singurătatea erau ca la ele acasă în acest loc de o frumusețe orbitoare: firele de iarbă verde, care acopereau asprimea pământului cu o pânză moale, încălzea sufletul Pământului în timpuri grele cu vânt și nopți reci.

  Ici și colo, roci mari, gri și negre, stăteau de pază, privind împrejurimile și așteptând nemurirea. Deasupra - un cer albastru și clar al unui apropiat apus. În jur - doar liniștea văii și, doar în partea dreaptă, pierzându-se în zare, se vedea Pădurea Rophion.

  Desișul pădurii avea astfel ceva mistic în puterea ei. Și, dacă este să te uiți dintr-o parte la acea pădure, puteai crede că e una calmă, Magică și înconjurată de splendoare. Dar totuși acea pădure seculară avea propriile secrete, tradițiile sale ascunse, precum și o forță enormă proprie.

  Iar acest lucru era spus străinilor ca povești de avertisment, prin tremurul frunzelor, prin mișcarea lianelor, prin ochii arzând ai lupilor care stăteau de strajă la marginea acelei Păduri Magice și Stranii. La fel ca și Dike, care stătea așezat pe o mare rocă neagră, chiar în mijlocul văii. Iar poziția sa stând, cu ochii săi închiși și mâinile semi-ridicate, aminteau totodată de postura unui călugăr Budist complet cufundat în rugăciune.

  Dike era un bărbat la aproape 40 de ani, cu păr lung și pudrat cu fulgi gri prin el, înalt de statură, aproape 1.8 metri în înălțime, corp atletic și piele măslinie. Veșmântul lui era la fel de simplu, ceva între hainele purtate de societatea bogată Egipteană și cea Europeană din secolele de început ale civilizației umane. În picioare purta încălțări moi, făcute din fire uscate de iarbă, care erau fixate cu tinere crenguțe de liană la glezne, înconjurându-le de parcă brațele unui îndrăgostit ar fi îmbrățișat trupul iubitei.

  Pantalonii îi erau în schimb croiți dintr-un material cafeniu închis, acoperind perfect partea de jos a corpului, în timp ce pe umăr și pe corpul său bine făcut cădea lejer o tunică, colorată alb-negru, iar la cingătoare avea o curea groasă, care prindea tunica ca într-un inel, nelăsând-o să respire, deși părea destul de largă. Lângă el, pusă cu grijă alături, putea fi văzută Ionas sau sabia Titanilor. Și acea sabie era cu adevărat specială, având pe mânerul ei metalic și pe teacă frumos și priceput sculptate simboluri și momente din trecut ce aminteau de Primul Război. De asemenea se cunoștea faptul că materialul din care Ionas era făurită era Mithrilul - materialul Prețios și Sfânt luat din tunele adânci ale Muntelui Olimp.

  Astfel sabia nu era frumoasă doar pe dinafară. Călită în focul Ciclopilor, de pe Insula Inetha, în fierăria Lamar, Ionas era o adevărată capodoperă, o antică relicvă asupra căreia însăși Shiman, regele Ciclopilor, suflase energia timpurilor străvechi, făcând lama să strălucească în bezna nopților de parcă Focul Sfânt al strămoșilor lumina împrejurimile, iar cei care aveau în puterea lor această putere Magică a lui Ionas erau protejați, acoperiți de o bulă magică care putea fi văzută doar de o inimă inocentă.

  De fapt singura care a putut vedea vreodată această bulă magică a fost Samaya. Asta se întâmplă într-o noapte când Dike și-a lăsat copii dormind dulce lângă focul Atar și a mers în Valea Tăcerii să se întâlnească cu Lodur. A fost atunci când Samaya s-a trezit din somn și, privind în jur, nu și-a văzut tatăl.

  Fiindu-i frică, s-a ridicat în picioare și a făcut câțiva pași în față. Astfel ea înțelese că fuseseră lăsați singuri în Poiana numită Luminișul lui Mannar. Și ea s-a cutremurat atunci, mai ales când văzuse cum flăcările lui Atar se mișcau într-un mod ciudat, chiar dacă în jur nu era nicio suflare de vânt.

  De asta ea încercă să strige, dar niciun sunet nu ieși din gâtlejul ei. A încercat apoi să fugă, dar nu s-a putut mișca de parcă ceva nevăzut, ceva care o putea răni, o ținea pe loc și pe pământ ceva rău și înfricoșător se mișca, ceva necunoscut.

  Și cu fiecare milimetru apropiat de copii de către forța nevăzută, flăcările lui Atar se ridicau tot mai sus și mai sus, iar un straniu suflu de putere pufăia de jur împrejur. Iar asta Samaya o simțea adânc în oase, căci blana ei, până atunci pufoasă și caldă, s-a ridicat brusc, iar colții ei au fost arătați lumii. Astfel ea începu să mârâie la cel rău necunoscut, iar acel necunoscut mârâia la ea, ca într-o oglindă.

  Și mai era ceva ciudat acolo: o ceață care devenea tot mai deasă cu fiecare respirație a micuței lupoaice. Apoi ea încercă să se calmeze, dar ceva în interiorul ei se trezea la viață: instinctul ei sălbatic ce făcea ca ghearele ei, până atunci ascunse în pernuțele lăbuțelor, să devină deodată lungi, ascuțite și tari, iar ea simți că putea ucide pe oricine ar fi încercat să o rănească pe ea sau pe Fenrir.

  Astfel ea înțelese că era capabilă de orice în acel moment. Și nu putea să se gândească la nimic, căci un fel de pieliță ciudată îi acoperi lumina ochilor într-un roșu-închis, parcă aruncat peste a ei retină, făcând-o să vadă totul în culori sălbatice și sumbre.

  Și lumea ei, care până atunci fusese calmă și verde, lumea de pace în care trăise până atunci se schimba și Samayei nu-i plăcea acest lucru, căci simțea ceva rău apropiindu-se de ei, dar nu-i putea înțelege scopul și nici desluși esența. Dar, în adâncul ei, acel sentiment îi era totuși cunoscut, căci suflarea ei întâlnise acel rău mai înainte, în Primul Război, când Eris și Haos au luptat pentru supremație, iar ea era doar un gând atunci. Și totuși, acel gând avea simțuri și ea-și putu aminti teama pe care fiecare stea din jur o simțise atunci. Și, în acele clipe, acel sentiment i se trezea din nou în piept, iar ea era gata să lupte împotriva acestui ceva care amenința să distrugă lumea.

  Prin urmare, când Atar se ridică 3 metri în înălțime, ceva nemaivăzut până atunci se întâmplă - o bulă magică, ceva colorat în roz… în roșu… în negru… în alb și galben, trasat cu dungi verzi, îi înconjură și atunci ceva cald și plăcut se strecură în sufletul Samayei, calmând-o. Și, din nou, blana îi deveni pufoasă, strălucirea ochilor ei negri își recăpătă lumina, bătăile inimii, până atunci lovindu-i pieptul la viteză maximă, pas cu pas își recăpătară ritmul natural și Samaya înțelese că este în siguranță.

  Astfel înțelese că acel magic val ce formase bula era de fapt proiectat de Ionas. Iar sabia, care fusese lăsată lângă Atar, proteja acum copiii și era oarecum legată de suflarea lui Atar, căci puterea lor devenise într-un final una. La fel se uniră și ale lor suflete ce transmiseseră un mesaj lumii: „nimeni nu ne poate răni, dacă noi nu permitem asta." Și mesajul a fost primit într-un final: răul nevăzut se retrase în măruntaiele întunecatei și desei păduri, acolo unde nimeni nu intrase vreodată, acolo de unde se simțea o mult prea rece respirație și doi ochi de foc priveau lumea, așteptând ceva ce va veni, ca mai apoi să transforme lumea din jur în câmpul lor de luptă.

Stolen content warning: this content belongs on Royal Road. Report any occurrences.

   Și, când și ultima rămășiță de rău se retrăsese complet în culcușul său, Samaya s-a întors la locul ei și s-a culcat alături de Fenrir, care era încă adormit. Astfel, lipindu-și trupul de al lui, ea de asemenea își culcă capul peste umărul lui, iar respirația calmă a băiatului curând deveni și a e Și, respirând în același timp, doi copii inocenți adormiră sub privirea protectoare a lui Atar.

  Dar puterea lui Atar nu rămase doar să protejeze locul. Focul sfânt își trimise respirația în depărtare, iar valul ei trecu timp și spațiu până-l găsi pe Dike. Apoi, la urechea acestuia, i-a șoptit despre cele întâmplate în Luminișul lui Mannar. Și, de atunci, Dike nu și-a mai lăsat nicicând copiii singuri, căci el era singurul care știa de ce este răul capabil și lui îi era atât de frică de asta.

***

  „Ți-i teamă din nou, Dike,” continuă proiecția lui Lodur să-i vorbească, în timp ce pășea încet spre fratele său. Apoi s-a așezat chiar lângă el. „Știi că Haos nu face niciodată nimic neprevăzut. Dacă Haos a ales-o pe Samaya pentru a transmite un mesaj, este pentru că ea are o misiune de îndeplinit în această lume.”

  „Știu, frate, dar asta nu înseamnă că nu-mi este teamă. Ea este atât de tânără încă. Ea tocmai și-a recăpătat înfățișarea omenească. Ea numai ce mi-a vorbit pentru prima dată, chiar dacă a făcut asta în felul ei. Nu-i pot permite să sufere.”

  „Dar suferința e ceva ce purtăm în noi și tu știi asta, frate,” și Lodur și-a pus palma pe umărul lui Dike și ambii frați se uitară unul în ochii celuilalt, privind cu atenție ceea ce se oglindea în privirea celui din față.

  „Valul Cosmosului își schimbă ritmul,” spuse Dike și Lodur doar dădu din cap, afirmativ.

  „Se schimbă, frate, la fel cum se schimbă lumea. Timpuri grele au trecut, timpuri și mai grele vor veni. Ai fost trimis aici să protejezi lumea. Și acum, când răul și-a mărit puterile, tu ai nevoie de cineva care să te ajute să-ți îndeplinești menirea pe acest pământ.”

  „Dar nu ea. Fiica mea este prea tânără pentru asta.”

  „Dar va fi ea prea tânără dacă răul va decide s-o atace? Ce vei face tu dacă acel rău, pe care tu încerci din greu să-l ascunzi de ei, îi va răni? Dacă nu vei face nimic pentru a-i pregăti să lupte, atunci vor fi la mila răului. Prin urmare ei trebuie să știe ce îi așteaptă. De aceea, fii înțelept, Dike. Nu lăsa inima ta umană să te îngenuncheze, să te slăbească sau vei pierde.”

  Dike și-a plecat capul. Un fel de regret și tristețe îi simți inima. Și, pentru prima dată, el nu știa ce să facă. Pentru prima dată fusese certat de al său frate, dar Dike la fel știa că inima fratelui său era pură și că Lodur îi dorea doar fericirea.

  „Voi încerca să înțeleg ce se întâmplă în jur, dar tu știi că puterea mea în această lume este limitată. Pot doar privi și spune altora despre asta. Dar dacă acolo este ceva de care să îți fie teamă, atunci va trebui să-i faci față singur,” a spus Lodur de data asta și mâna lui, în semn de suport, a atins umărul lui Dike.

  „Știu, frate, după cum știu că am fost trimis aici pentru ceva. Dar acel ceva încă mă sperie și nu pentru că mă tem că mi se va întâmpla mie ceva, ci pentru că mă tem că ceva li se va întâmpla lor,” răspunse Dike și și-a ridicat privirea spre cer.

  „Shhh,” șopti Lodur dintr-o dată și privi cu atenție în jur, cu colțul ochilor doar. „Ceva se apropie. Trebuie să fim…”

  „…atenți?!” Vocea lui Fenrir se auzi în spatele lor.

  Auzindu-l pe băiat, Lodur zâmbi. Și cum să nu zâmbească când cunoștea atât de bine acea voce. Dar, dintr-un motiv necunoscut lui, el nu a fost nicicând în stare să simtă a băiatului prezență. Și nu putea el înțelege cine vine fără să-l privească sau să-i asculte vocea numai cu Fenrir și Samaya, iar asta însemna doar un lucru: Lodur era de asemenea vulnerabil și dacă Chaos ascunsese acei doi pui de lup și de ochiul său interior trebuia să fie pentru ceva. El însă preferă să nu-i vorbească lui Dike despre asta. Nu voia să-l preocupe mai mult decât era deja, fără ca măcar să cunoască răspunsul și Lodur a decis să aștepte și să privească în tăcere la ceea ce va urma.

  Apoi, imediat ce s-au apropiat de al lor tată și unchi, Samaya și Fenrir s-au așezat. De fapt băiatul s-a așezat lângă Dike, iar Samaya lângă Lodur. Și era ciudat pentru ea totul, căci Samaya nu-l văzuse pe Lodur nicicând fiind doar un pui de lup. Dar acum, când și-a recăpătat înfățișarea umană, l-a putut vedea și era ceva mistic în acea umbră. Poate asta era din cauza că nu-l mai văzuse mai înainte?! Totuși primul lucru pe care ea-l făcu, după ce s-a așezat, a fost să-l privească în ochi. Și gândi:

  „Ei nu luminează cu foc. Asta înseamnă cu nu acești ochi i-am văzut mai înainte și nu această voce am mai auzit-o.”

  Apoi, privirea blândă a lui Lodur se fixă într-a ei. Și, într-un final li se conectară și mințile asemenea sufletelor. Samaya însă nu observă asta la început.

  „El probabil că nu mă aude așa cum o face tata. Dar acești ochi îmi vorbesc și ei îmi spun că nu ne vor răni,” se gândi ea în timp ce-și mișca capul de pe un umăr pe altul. Și ea pur și simplu adora acea mișcare, la fel cum iubea sentimentul din sufletul ei, când urechea ei atingea pielea umărului și un fel de căldură interioară împăciuitoare i se strecura în a ei inimă: parfumul ființei sale umane.

  „De auzit te aud eu, la fel cum te pot vedea și sunt atât de fericit că mă poți vedea și tu. Asta înseamnă că de acum încolo putem vorbi și curând va trebui să-mi povestești despre visele tale,” îi spuse Lodur de data asta.

  „Asta înseamnă că tata ți-a spus despre ceea ce i-am povestit eu. Nu-i un lucru frumos din partea lui. Era un secret,” răspunse Samaya și se simți tristă și supărată, căci tatăl ei îndrăznise să-i destăinuie secretul unui străin.

  „Nu sunt un străin. Sunt fratele tatălui tău și sunt de altfel și străjerul Māṉsṭar Kēlaksi,” fură de data asta cuvintele lui Lodur adresate Samayei.

  „Ce-i Māṉsṭar Kēlaksi, unchiule Lodur?” Îl întrebă fetița, privindu-l insistent pe Lodur în ochi.

  Apoi, buzele lui Lodur se mișcară ușor într-o șoaptă și fata putu citi pe buzele lui „Galaxia Monștrilor!” Ea nu știa ce era asta. Știa însă că în curând va afla o istorie interesantă, ceva care va trece de orizonturile cunoașterii ei limitate și din acel moment o legătură nevăzută îi uni pe cei doi pentru totdeauna.

  „Despre ce vorbesc ei, tată?” Întrebă Fenrir, privind cum Samaya vorbea cu Lodur în limba ei.

  „Nu știu, fiule, dar sunt sigur că ei au o mulțime de lucruri să-și spună. Aceasta este prima dată când Samaya poate vorbi, iar ei trebuie să recupereze timpul pierdut,” a fost răspunsul blând al lui Dike. „Nu fi gelos, Fenrir. O inimă de frate trebuie să fie mereu blândă și deschisă ca să primească dragostea propriului sânge.”

  „Nu sunt gelos. Sunt doar curios. Știi și tu. Ori poate sunt gelos, dar nu din cauza că Samaya vorbește în limba ei interioară și că nu o pot auzi, dar din cauza că pentru prima dată ea vorbește cu cineva care nu-s eu,” a spus Fenrir cu o urmă de tristețe în voce.

   Dike a râs ușor. „Asta înseamnă că o iubești enorm.”

  „Și nu doar o iubesc. E sora mea. Trebuie s-o protejez. Chiar și de ea însăși.” Și, în ochii lui Fenrir, a sclipit o ciudată umbră. Și, pentru prima dată, în inima lui, sămânța îngrijorării încolțise. Pentru prima dată simțea că ceva rău îi pândea, așteptând s-o găsească singură pe Samaya și s-o rănească. De aceea băiatul decise să n-o lase nicicând singură pe Samaya. Și el era convins să moară, dacă va fi necesar, dar numai ea să fie în siguranță.

***

  Silueta lui Lodur se mișca încet în depărtare, pașii lui nelăsând urme pe pământ, la fel cum tălpile lui nu atingeau firele de iarbă, în timp ce el se îndrepta spre întunecata și deasa pădure văzută în depărtare. Acolo unde nimeni nu îndrăznise nicicând să intre. Acolo de unde o stranie suflare de aer ieșea de printre copaci, înconjurând lumea cu o ceață albă și groasă.

  „Se va întoarce el vreodată?” A întrebat Samaya cu o voce inocentă, în timp ce ea stătea pe o rocă, în dreapta tatălui, în timp ce Fenrir stătea în stânga lui. Și cei trei priveau spre Lodur care se apropia din ce în ce mai mult de pădure și în inima lor încolți preocuparea.

  „Se va întoarce,” răspunse Dike. „Trebuie.”

  Apoi, tatăl își îmbrățișă ambii copii la piept, de parcă încerca să le umple corpurile cu toată căldura pe care o simțea în a lui inimă. ȘI deși îi iubea enorm pe ambii era de asemenea preocupat pentru ei, căci Lodur avea totuși dreptate: trebuia să facă totul ca să-i învețe să lupte, căci un război se apropia de acele locuri.