Cu mâinile întinse în lături, stând pe spate și cu ochii închiși, Mayar plutește în aer, cam la trei metri deasupra pământului, în același loc în care mai devreme stătuseră Island, Zeal și copiii, și încercând astfel să se umple cu energie vie, căci anume asta simțea ea că-i lipsea în acele momente: frumoasele clipe ale inocenței.

  Anaya în schimb stătea în același loc ca și mai înainte, lângă trunchiul copacului, și privea țintă către ultimele raze roșietice de soare care abia se m-ai zăreau pe cer. Abia după ce cerul își recăpătă culoarea lui obișnuită de seară, de un cenușiu-negriu, ea se ridică de jos și se apropie cu pași înceți de locul în care se afla Mayar.

  Fata însă nu se sinchisi deloc simțind-o apropiindu-se și continuă în starea ei latentă, simțind cu toată ființa acea dulce vibrație a cosmosului care o înconjura de pretutindeni. Deschise ochii abia când simți o ușoară boare rece de vânt, suflând dinspre nord, dinspre munte, semn că vremea se v-a înăspri în următoarele zile. Apoi, se ridică în poziție verticală, încă plutind, și privi în față la splendoarea naturii din jur care se legăna ușor în dulcea șoaptă a serii.

  În cele din urmă se coborî pe pământ, la doar câțiva pași de Anaya, și privi spre bătrâna ai cărei ochi păreau atât de pustii în acele momente. „La ce te gândești atât de profund?” întrebă Mayar.

  „La povestea lui Island și la faptul că bățul are două capete,” răspunse Anaya, practic în șoaptă.

  „Că bățul are două capete? Ce vrei să spui cu asta?” se interesă Mayar, încruntându-se, căci nu știa de ce, dar simțea un vierme ciudat strecurându-i-se pe sub piele: viermele trădării.

  Anaya surâse amarnic și, întorcându-i fetei spatele, se porni spre muntele văzut în depărtare, însă nu grăbi pasul, ci-i dădu timp și lui Mayar să pornească în urma ei. „Ai dreptate în legătură cu ceea ce simți pe a ta piele: e viermele trădării sau cum i se mai spune printre oameni, viermele Îndoielii.”

  „De unde știi ce simt?” se interesă Mayar, crucindu-se cum de știa această bătrână vulpe despre ale ei sentimente. Mult însă nu-i fu dat să aștepte răspuns, căci Anaya se opri, iar când fata ajunse în dreptul ei, îi luă mâna într-a ei și-și trecu ușor palma pe deasupra mâinii, simțind energia vie care venea din interiorul fetei și care-i făcu acesteia puful de pe piele să se zbârlească ușor.

  „Asta numesc eu simțuri cu adevărat: instinctul de supraviețuire și nu magia pe care o folosiți voi,” spuse bătrâna pe un ton tăios, căci ea mereu fusese împotriva magiei, a luptelor și a răului, dar nu avea ce face, căci anume magia și lumea în care trăia o forțaseră să trăiască printre rele, chiar dacă mai exista și o oarecare bunătate uitată printre vulpile lui Inmar.

  „Și totuși, Anaya, magia pe care-o porți în suflet n-o poți ascunde și oricât de dezvoltat nu ți-ar fi instinctul tot n-ai fi putut simți ce se petrece în interiorul meu fără a apela la puterea din tine.”

  „Poate că ai dreptate, dar totuși: pe cât e posibil o v-oi folosi cât mai puțin.”

  „De ce?”

  Anaya iarăși surâse. „Pentru că magia înseamnă rău, chiar și dacă e folosită în scopuri nobile. Nu uita că pentru toate există un început și un final prescris de soartă, iar de cineva schimbă ritmul mișcării sau traiectoria fie și măcar a unui fir de praf, schimbă de fapt și viața fiecărei viețuitoare și fiecărui obiect de pe acest pământ.”

  „Cum ar fi?”

  „Povestea. Cea pe care a spus-o Island copiilor: cât adevăr crezi că se află în acele cuvinte și câtă minciună?”

  „70% adevăr și 30% minciună?” întrebă într-o doară Mayar.

  „50% la 50%.”

  „Nu cred. La cum am învățat să-l cunosc pe Island și pe restul celor de pe lângă el, ei nu-s capabili de minciună.”

  „Eu n-am zis că el minte sau a mințit. Doar că n-a spus tot adevărul.”

  Privirea fixă a bătrânei în privirea ei o făcu pe Mayar să se întrebe ce cu adevărat ascundea acea poveste a lui Island, căci niciodată până atunci nu-și puse astfel de întrebări, deși mai auzise ea și mai înainte poveștile lui, căci îi plăcea să-l asculte spunând basme, chiar și dacă nu știa de ce, și deseori se strecura încoace, la umbra copacilor de la marginea Pădurii Kiago, când el venea cu copiii pe acea vastă câmpie și-și dezlega baierele sacului lui cu povești. Acum însă, simțea că nu cunoscuse niciodată cu adevărat tâlcul poveștilor și mai ales nu cunoscuse magia cuvintelor.

  „Ți-i cunoscută și ție acea istorie?” o întrebă Mayar pe Anaya după minute bune de stat în tăcere, în același loc în care se opriseră.

  „Desigur. Cine nu o cunoaște pe aceste meleaguri?! De fapt aceea este povestea lui Baradar și a Oamenilor lui Noear, doar că tâlcuită diferit.”

  „A lui Baradar? Cel știut astăzi drept Spiritul Pădurilor?”

  „Exact.”

  „Dar… știam că a sfârșit altfel și că nu era nicidecum un parfumier. Cel puțin asta e ceea ce mi-au spus Ahi și Inmar.”

  Anaya zâmbi: „ai întrebat și tu lupul despre ce gândește oaia când e pe cale s-o mănânce,” și se urni din loc, iarăși pornind spre munte. „Uiți cine de fapt e implicat în toate relele celor întâmplate Noeiei și a poporului ei.”

  „Șarpele Ian Gyar?”

  „Exact, iar Îndoiala din povestea lui Island sunt Moirae care au reușit în cele din urmă să-l convingă pe băiat să bea din al lor venin, prin vicleșug. Astfel blestemându-și sufletul și distrugând raiul în care trăia.”

  „Dar… în povestea lui Island, Îndoiala e bună și arată exact ca și Hubo, doar că e o ea și nu un el.”

  „La fel și Moirae: în fața lui Baradar ele s-au arătat precum o fecioară neprihănită, gata să-i pună inima la picioare. Însă Baradar nu a văzut viermele putrezelii din sufletul lor, căci anume îndoiala a și pus stăpânire pe el, crezând că-și dorește de fapt ce nu și-a dorit nicicând: nemurire. Însă el nici până azi nu știe despre faptul că nu tot e adevăr din ceea ce-și aduce aminte și că de fapt a fost judecat pe nedrept de alții.”

  „Oricum, nu cred că-i pasă prea mult, în timp ce nu mai e în viață.”

  Anaya iar se opri și-o privi țintă pe Mayar. „Ești sigură?”

  „Despre?”

  „Că morții n-au sentimente! Dacă da, atunci te înșeli amarnic, căci eu am sentimente, deși la fel ca și Baradar sunt un suflet rătăcitor prin lume, fără un corp uman, deși arăt și simt ca unul.”

  „Anaya, era doar o vorbă, căci…”

  „Nu arunca cuvintele în vânt, copilă, căci nicicând nu le poți întoarce. Ele sunt ca pasărea: dacă zboară din colivie înapoi nu se m-ai întoarce, tocmai pentru că iubește libertatea. Spre deosebire de păsări însă, care nu fac niciun rău, cuvintele pot ucide. Un astfel de cuvânt la ucis și pe Baradar și l-a condamnat la o eternitate în suferință.”

  „L-au condamnat cuvintele? Ce cuvinte și de unde știi tu toate astea?”

  „Ești invitat! Astea sunt cuvintele care au pecetluit soarta lui Baradar când le-a spus celor trei Moirae ce erau în fața lui sub un singur chip de fecioară, iar în ceea ce privește de unde le știu: l-am întâlnit pe Baradar. O singură dată. În Pădurea Kiago. A fost de ajuns însă să înțeleg că soarta noastră e scrisă și pecetluită de mult și dacă vrem s-o schimbăm, atunci nu trebuie nicicând să luptăm cu noi înșine.”

  Ochii bătrânei, ațintiți în cei ai lui Mayar, reflectară o ciudată lumină care întoarse iarăși înapoi roata timpului, căutând parcă un adevăr adânc ascuns în inima bătrânei.

***

CU TREI LUNI ÎNAINTE

  Foșnetul frunzelor, aroma copacilor, și muzica ierbii ce foșnește sub picioare sunt melodiile preferate ale Anayei, în scurtele ei momente de libertate, când îi este permis să colinde împrejurimile de una singură și singurele care-i permit amintiri proprii, ce nu pot fi citite mai apoi de alții, cum ar fi Mayar, Inmar, sau Ahi.

  Era deja trecut de amiază în acea zi când i se permise din nou să hoinărească împrejurimile de una singură. Dar chiar și așa, soarele încă scălda bogat sânul naturii ascuns în desișurile pădurii de parcă ar fi fost sulițe de aur, spintecând bolta crengilor verzi. Se opri însă locului și privi în sus, când auzi acea ciudată șoaptă a copacilor, însă din cauza luminii orbitoare își duse mâna la ochi și abia când se obișnui cu razele puternice privi din nou în sus, printre degetele răsfirate și zări printre crengi bolta albastră a cerului.

The genuine version of this novel can be found on another site. Support the author by reading it there.

  „Atât de minunată,” șopti ea și zâmbi.

  „Nu-i așa?” auzi ea glasul lui Baradar lângă ea și tresări, căci nu se așteptase să întâlnească pe cineva în acea parte a pădurii. „Mă cunoști?” o întrebă Baradar și ea dădu din cap că da, căci deși nu-l m-ai întâlnise personal mai înainte auzise despre el și putu să înțeleagă cine e după al lui port și după ai săi ochi profunzi precum verdele ierbii din jur.

  „Baradar. Spiritul Pădurilor… aici?” întrebă mirată bătrâna.

  „Așa e. E un pic ciudat și pentru mine să mă aflu în aceste locuri, dar totuși era necesar să vin.”

  „Necesar? De ce? Din câte știu tu poți controla copacii prin puterea gândului transmisă prin unde magice pretutindeni, fie că ești aici, fie că ești în mult prea îndepărtata Pădure Rophion, casa titanului Dike.”

  „Vorbe înțelepte zici, bătrână Anaya, însă uiți că am putere asupra naturii doar, nu și asupra oamenilor sau a sufletelor, iar în acest moment am nevoie să transmit un mesaj nu copacilor sau ierbilor, ci oamenilor sau mai bine zis spiritelor.”

  „Un mesaj? Ce fel de mesaj și cui?”

  „Ție!” și ochii lui Baradar se oglindiră în a ei privire de parcă ar fi vrut să-i transmită acel mesaj prin undele energetice ale gândurilor. Însă el se lovi de un blocaj de aer transparent și ciudat, ceva ce m-ai întâlnise doar o dată mai înainte, și puterea propriei minți se întoarse la el sub formă de mici valuri, dar puternice, care-l loviră în față, făcându-l să închidă ochii și să tresară înfrigurat.

  „Bariera!” murmură Baradar, căci o mai întâlnise odată, la Fenrir, când încercase să pătrundă în ale lui amintiri, dar dăduse peste lupul Fenrir și aflase un mare secret despre al lui trecut. Acum însă bariera Anayei nu-i spuse nimic, iar asta însemna un singur lucru: el și bătrâna erau asemănători: două suflete pribege fără un trup, iar asta nu permitea niciunuia dintre ei să treacă dincolo de ea și să controleze mintea celuilalt din față.

  „De când colinzi lumea fără odihnă?” o întrebă Baradar, tot cu ochii pe ea, deși Anayei toate acele cuvinte și anume reacția lui Baradar i se părură ciudate.

  „Să tot fie două secole?! De ce întrebi?”

  „Pentru că al tău suflet s-a întărit și nu m-ai tânjește după odihnă. Prea s-a obișnuit printre oameni ca să tindă spre Aeon.”

  Anaya zâmbi. „Nu l-a fel simți și tu? Din câte știu tu tot ți-ai dorit să trăiești viață veșnică.”

  Baradar clătină ușor din cap că nu: „acum nu-mi m-ai doresc asta, ci liniște. O mare liniște în sânul propriei mele naturi, fără a fi zbuciumat de vise, de regrete, de amintiri,” șoptiră în neștire buzele minikinului.

  Anaya tresări. Nu știa de ce, dar tresărise și i se făcu teamă, la fel cum o cuprinse și îndoiala despre cine era ea cu adevărat pe acest pământ. Dar știa că totul e o prostie, căci minikinul nu făcuse nicicând rău nimănui și cu siguranță nu-i v-a face nici ei.

  „Să facem câțiva pași,” îi spuse el Anayei, care încuviință ușor din cap.

  Merseră în tăcere, umăr la umăr, spre ieșirea din pădure, pentru multă vreme, de parcă ambii ar fi încercat să se bucure din plin de șoaptele naturii din jur, pe care doar ei erau capabili să le audă.

  Abia când ajunseră la marginea pădurii și ambii văzură câmpia care ducea spre munte, Anaya se opri, se întoarse cu fața la Baradar, care rămase ascuns printre primele rânduri de copaci, și-i spuse: „și totuși, nu mi-ai spus secretul sau mesajul pentru care a-i venit aici.”

  „Pentru că nu-s sigur că-l ve-i înțelege.”

  „De ce? Pentru că nu-s decât un suflet care nu-și dorește decât să trăiască?” iar Baradar încuviință, clătinând ușor din cap. „Ei bine, te înșeli, bătrâne minikin, căci nu toate sufletele ce-și doresc să trăiască v-or săvârși rele, la fel cum nu toate sufletele ce trăiesc veșnic se v-or căi în cele din urmă și v-or lua calea Aeon-ului.”

  „Cele două adevăruri ale vieții!” șopti Baradar.

  „Așa e, căci acolo unde e lumină se poate ascunde întunericul, la fel cum în minciună unii pot găsi adevărul.”

  „Dar… ce se întâmplă cu cei care nu pot distinge aceste adevăruri?” întrebă minikinul.

  „V-or pieri pe calea spre Purgatoriu?”

  „Nu. V-or căuta să găsească nemurirea aici pe pământ, indiferent de cost. De aceea sunt aici: să te vestesc să nu intri în războiul care se apropie ori ve-i fi pe veci pierdută și nicicând nu ve-i renaște.”

  Anaya-l privi ca trăsnită, căci deși erau clare ale minikinului cuvinte, mintea ei nu le putea descifra al lor înțeles. „Despre ce…”

  „…vorbesc despre puterea imensă ce-o ai în a ta inimă, datorită Gaeiei și a lui Ahi, care e asemănătoare cu o sabie cu două tăișuri. Pe deoparte este Magia Albă și Bunătatea dăruită de Mama Natură atunci când ai renăscut din ape, iar pe de alta este viermele trădării pe care Coallar și Ahi l-au format în al tău suflet tot în aceeași zi.”

  „Coallar? Stai că nu înțeleg. Care e legătura dintre mine și regele cărbune?”

  Baradar zâmbi cu blândețe. „Nu grăbi evenimentele și nici nu sări înaintea timpului, Anaya. Pentru toate v-a bate ceasul potrivit. Tot ce-ți pot spune pe moment e să stai departe de acest război și să nu iei partea nimănui, iar de ve-i și intra în luptă totuși nu-ți îndrepta sabia asupra propriului sânge.”

  „Asupra propriului sânge? Despre ce sânge vorbim, minikine, căci eu…,” însă fu și mai uimită să realizeze că Baradar nu m-ai era în fața ei.

  Privi mirată în jur, dar nici urmă de el sau că ar fi fost acolo. „Să-mi fi imaginat?” se întrebă Anaya, însă nu-și imaginase, iar asta o simțea în inimă, asemeni unui vierme ce se zvârcolește pe pământ arid, căutând calea spre supraviețuire.

  Își duse mâna la piept și nu înțelese de ce primul chip pe care-l văzuse fu cel al lui Mayar, apoi pe cel al lui Inmar. „De ce ele?” iarăși se întrebă Anaya, dar așa și nu găsi răspuns.

  Când soarele se ascunse brusc după nori, Anaya dispăru de la marginea pădurii, căci anume acel moment al zilei o readucea ca prin magie lângă Mayar, de parcă a ei veșnică misiune era s-o aibă în grijă pe acea copilă.

  Abia când ea dispăruse, Baradar reapăru în același loc în care stătuse și mai înainte. De fapt fusese tot timpul acolo, dar lupta dintre cele două puteri sau adevăruri din sufletul Anayei îl făcură invizibil pentru ea, iar puterile despre care vorbise Baradar erau a ei fire umană, care încă trăia în grota lui Coallar, sub forma tinerei Anaya, și cea magică, a unei bătrâne vulpi, de mult trecută de poarta sorții, dar care n-avea încă puterea să vadă adevărul din propria inimă.

***

  Drumul șerpuit ce pornea de la marginea câmpiei și ducea sus spre vârful muntelui era pe alocuri bătătorit de atâta umblătură, în timp ce în rest era cuprins de viața sălbatică a muntelui, cu buruieni și ciulini crescuți pe el, în nevolnicie.

  Anume pe acest drum porniră spre casă Mayar și Anaya, ambele extrem de tăcute, fiecare gândindu-se la propriul adevăr ascuns în a lor inimă, căci acea poveste spusă de Island, aparent fără vreun scop anume, reușise totuși să le bulverseze pe amândouă.

  Deodată Anaya se opri și, suflând aer rece în față, făcu să aburească parcă zarea. Așa că o apucă brusc pe Mayar de mână, forțând-o să se oprească. „Ce se…?” vru să spună Mayar, însă bătrâna îi făcu semn să tacă și, folosindu-și totuși puterile magice, Anaya reuși să le ascundă pe amândouă de privirile curioșilor care se abătură prin acele locuri.

  Stătură așa minute bune, ascunse într-o lume crepusculară, dar nimic ciudat nu se întâmpla. Dar totuși, dacă Anaya recurse la acest gest, însemna că cu adevărat se temea de ceva. Așa că Mayar decise s-o asculte și să aștepte în tăcere.

  Alte minute bune nu se întâmplase nimic și deja noaptea se lăsase de-a binelea peste întinsuri. Abia atunci, de parcă ar fi ieșit printr-o poartă invizibilă, Tenebre și Ian Gyar apărură în fața lor, cercetând zarea.

  „Tenebre!” șuieră Mayar printre dinți, furioasă s-o vadă aici pe regina nopții eterne, deși mai înainte îi fusese indiferentă.

  „De unde-o cunoști?” întrebă Anaya, fixând-o cu privirea.

  „Am văzut-o în vizuina lui Coallar, când am mers să văd de ce tot am acele vise despre el. Plănuiau ceva despre copila lui Ahi,” și Mayar își fixă privirea asupra bătrânei, curioasă să afle de ea era la curent sau nu despre cine era fiica celui mai de temut Mago rău. Anaya însă nu știa nimic și nici nu avea de unde ști, căci nici Ahi, nici Inmar nu considerară necesar s-o înștiințeze despre asta. Doar îi ordonară să fie umbra fetei, pretutindeni, și să-i anunțe de se întâmplă ceva rău.

  „Copila lui Ahi!” murmură Anaya. „Interesant! Înseamnă că această vrăjitoare caută mântuirea propriului sânge.”

  „Mântuirea? Ce vrei să spui?”

  „Eliberarea lui Mannar, veșnicul rival al lui Ahi și copilul iubit al lui Tenebre și Coallar. Însă: de se v-a întâmpla asta nici ei nu v-or scăpa nevătămați, căci ceea ce nu știu ei este că Mannar e deja pierdut pentru vecie și chiar de-l eliberează din a sa închisoare, nicicând nu-l v-or readuce la viață. A reușit Eris să-l stăpânească până într-adâncul mădularelor.”

  Mayar privi cu interes la bătrână: știa mai mult decât îi spunea: „și… știi cumva unde se află acest Mannar?” întrebă Mayar, folosindu-și veșnicul șiretlic de-a întreba cu voce inocentă și aparent nepăsătoare. Anaya însă doar rânji.

  „De unde să știu? N-am eu treabă cu el și… ar trebui să nu ai nici tu dacă ți-i dragă viața,” îi spuse bătrâna pe un ton tăios, de parcă i-ar fi citit gândurile și asta o făcu pe Mayar să tresară.

  Apoi, privi brusc în față, simțind puterea focului ce creștea în intensitate, luându-și forța din palma lui Tenebre și care parcă o atrăgea spre el. Mayar încercă să se împotrivească acelui curent de chemare, tot intrând și ieșind din lumea ei interioară, dar ochiul minții ei n-o asculta deloc și ba chiar parcă-și pierduse din lumină.

  Abia când vântul în jur se înteți puternic, Mayar își reveni și-o văzu pe Anaya bolborosind cuvinte neînțelese și înțelese că bătrâna totuși recurse la puterea ei magică pentru a o proteja.

  Când vântul suflă mai cu putere, vâlvătaia din palma lui Tenebre fu aruncată înspre ea și parcă-i izbucni în față, de-o făcu să răcnească din toți bojocii: „blestemat munte! Niciodată nu mă ajută în ale mele planuri!”

  „Aici e mai mult decât puterea muntelui,” rosti Ian Gyar liniștit și căscând de plictiseală. „Mi se pare că avem „musafiri” care ne pândesc de undeva din umbră,” iar a lui privire îndrăzneață începu să cerceteze zarea.

  Anaya o strânse pe Mayar cu putere de mână și-i șopti: „folosește-ți mintea și cheamă-l pe Ahi aici ori ambele suntem pierdute.”

  Deși lui Mayar îi trecuse prin minte să apară în fața celor doi și să-i scarmene bine, totuși se liniști la auzul cuvintelor bătrânei, care o făcu oarecum să înțeleagă că n-are ea asemenea putere încât să lupte împotriva celor doi. Cel puțin nu de moment. Așa că închise ochii și se forță secunde bune pentru a restabili conexiunea cu al ei ochi interior. Abia atunci, când stătură față în față și puterea transmisă prin ai ochi încălziră oarecum ochiul minții, Mayar reuși să readucă strălucirea de odinioară a ochiului, care ulterior șopti: „iartă-mă, stăpână! Am adormit pentru secunde. Nu știu de …”

  „Cheamă-l pe Ahi aici! Nu avem timp de stat la taclale!” îi dădu ordinul ea și ochise ochii, permițând ochiului minții să proiecteze asupra ei întreaga lumină de care era capabil și astfel, când puterile lor se interconectară de parcă ar fi fost scântei de electricitate de jur împrejur, ea reuși să se proiecteze în fața lui Ahi, care stătea în fața grotei și să-i spună: „vino la baza muntelui! Tenebre și Ian Gyar sunt după mine!” după care proiecția ei dispăru.

  „La naiba!” strigă Ahi. „Inmar! Adună toate vulpile și vă mișcați la baza muntelui! Tenebre și Ian Gyar sunt după Mayar. Dacă măcar un fir de păr cade din capul fetei vă pârlesc la toate blănile!” strigă Ahi cu glas tunător și, înconjurat de-un nor de fum, se ridică în aer și, mânat din urmă de-un alt suflu puternic de vânt, fu mișcat spre baza muntelui, spre locul în care stăteau „ascunse” Anaya și Mayar.