Un sunet strident străpunse pânza groasă a liniștii ce se lăsase peste Pădurea Tenebre. Nu era însă sunetul unei păsări ce zbura în înalturi sau al vreunei căprioare sau alte fiare alergând pe potecile înguste dintre copaci. Era sunetul unei imense strune lovite cu putere cu o monedă metalică, un sunet ce făcu înconjurul pădurii în doar secunde, băgând frica în oase și spaima în sufletele tuturor locuitorilor pădurii. Aceștia, temători, scoaseră brusc capetele de prin ale lor cuiburi sau vizuine și se uitară cu mare atenție în jur, încercând să înțeleagă cine era de vină pentru acel deranj.

În jur însă nu se văzu nimeni. Doar natura șăgalnică își fremăta îndelung coroana, de parcă ar fi dansat sub acea stranie melodie a unei strune invizibile. O strună al cărei sunet se auzea când abia-abia, când puternic, de parcă ar fi cântat cineva din interiorul unui butoi gol. Astfel, după ce invizibilul cântăreț ar fi ciupit struna cu putere, sunetul cela deveni titirez. Apoi, învârtindu-se cu repeziciune, se urcă tot în sus și în sus spre gura butoiului, ca mai apoi, când ajunse deja sus, să se audă ciudat, greoi și tainic în același timp, ceva ce făcu locuitorii pădurii să se simtă confuzi.

Ce-i făcu pe locuitorii pădurii să se simtă și mai straniu decât atunci când auziră acel sunet fu să vadă, pe acel drum șerpuit ce ducea spre Câmpia Ātmā, șerpi. Da, erau șerpi verzi, cu frunze și cu mlădițe de o culoare maroniu deschis, o culoare plăcută văzului și probabil și simțului, căci arăta atât de moale de parcă i-ar fi îmbiat pe toți să le atingă. Apoi, pe lângă plăcuta lor textură, acei șerpi-liane, adunate mai multe într-un mănunchi ce aveau forma șerpilor, erau și destul de agile, căci, în timp ce se strecurau printre rădăcinile aeriene ale copacilor, pe sub mușchi și chiar peste frunzele uscate căzute de sus, se unduiau delicat, amintind de o tainică atingere a naturii pe pielea umană. Și, pe lângă acea istețime, lianele erau și hâtre, căci, de încerca vreun copac mai curios să le prindă în palme, văzându-le șerpuind atât de tainic pe pământul pădurii, săltau brusc în lături sau treceau jos de tot, făcând practic imposibilă prinderea. Motivul? Ei bine, bătrânețea acelor copaci seculari, căci, trăind de când lumea, le era al naibii de greu să se aplece până la pământ. Puteau doar să-și crească mâini lungi sau să-și scoată picioarele-rădăcini din pământ și să pornească pe urma lianelor. Dar… cam atât, căci ele, lianele, fiind tinere și sprintene, nu se lăsau ajunse din urmă chiar atât de ușor.

Numai că, pe lângă istețimea și sprinteneala lor, lianele erau și solidare, căci, în timp ce înaintau discret și rapid prin pădure, ascundeau în ele o mare taină. Una vie de fapt. Ce secret anume? O mare cobră maro, pe care lianele o ascunseră cu ale lor mlădițe firave și cu ale lor frunzulițe verzui-deschis ce-o acopereau practic în întregime. Astfel, la adăpostul viu al lianelor, cobra Zeal se putea mișca în voie, fără teama că va fi descoperită de ochiul vrăjmaș.

În urma ei, printre crengi și frunze, se mișcau nimfele. Acestea, privind pădurea de sus, purtate lin pe corpurile lianelor mai groase, se asigurau că pericolul nu vine de sus sau de undeva din vreun desiș mai întunecat. Mai apoi, furișându-se printre tufișuri, acolo unde era posibil, sau ascunzându-se în scorburile copacilor când simțea că putea fi zărită de cineva, vulpea Inmar se asigura că va ajunge cu pielea întreagă înapoi în Tabăra Fiarelor. De altfel, nimic greu în opinia ei, căci nu doar odată trecuse al ei grup prin timpuri grele. Chiar și așa, în acel moment, cu Tikil pe urmele lor, pe care îl simțea și ea din ce în ce mai aproape, înțelese totuși că trăiesc timpuri cu adevărat dificile și că era necesar să fie dublu, dacă nu triplu, mai discretă și mai șireată decât înainte.

Tocmai de aceea își schimbă Inmar nuanța blănii, o putere pe care o avea doar ea sau mai bine zis un truc pe care îl învățase de la Anaya. Aceasta, la rândul ei, învățase acest truc de la Ahi, căci el, chiar dacă nu avea puterea să se transforme în fiară și să-și piardă astfel urmele, avea puterea să-și schimbe înfățișarea când simțea că era absolut necesar să treacă neobservat. Astfel, observându-l pe el făcând asta adesea, Anaya deprinse, în timp, acest șiretlic, despre care le vorbi mai apoi și vulpilor roșii. Dar, deși ea le arătă tuturor cum se face, doar lui Inmar îi reuși trucul, ceva de care ea se simți cu adevărat mândră. Și, schimbându-și blana într-un roșcat extrem de întunecat, întreg trupul de fapt, când mai înainte avea și locuri albe pe blană, Inmar se decise să mai adauge o schimbare ca să fie sigură de reușită. Acea schimbare nu era legată de culoarea blănii, ci a ochilor, care deveniră brusc de un verde sclipitor când mai înainte erau căprui închis. Apoi, ca să-și ascundă urmele, Inmar începu să pășească ușor, practic nelăsând urme pe pământ, căutând să calce doar pe frunze, pe rădăcini sau pe liane, care, fiind umede în marea majoritate a cazurilor, nu-i păstrau mirosul.

Inmar însă nu era singura care recurse la acel șiretlic cu schimbarea culorii blănii. La fel făcu și Zeal. Aceasta însă, neputând să-și schimbe în întregime culoarea pielii, îi putu schimba doar strălucirea și regla temperatura corpului ca să nu fie depistată de cei cu puteri magice. Motivul? Ei bine, auzise ea de la Inlan Diar că Tikil era capabil să simtă de trecuse cineva printr-un loc doar atingând pământul sau oricare alt obiect. Astfel, de temperatura acelui loc se simțea abia-abia, însemna că pe acolo trecuse un animal. Ba chiar îi reușea să-și dea seama și ce animal, în marea majoritate a cazurilor după miros. În cazul oamenilor însă sau a celor cu puteri magice, căldura lăsată pe obiecte sau pe pământ era mai intensă, făcându-l să simtă ciudate furnicături pe piele. Prin urmare, simțind aceste furnicături, Tikil ajungea să-i dea acestuia de urmă cu ușurință și apoi să-și ducă la bun sfârșit planul, oricare ar fi fost el.

Ei bine, ca să-l înșele pe Tikil și să nu-i permită să le dea de urmă, Zeal l-ar fi putut folosi pe Argol, pe aripile căruia ar fi putut ajunge într-un final în tabără. Găsi asta riscant însă, căci știa prea bine că Melia și nimfele erau prin preajmă și nu le putea expune. În același timp mai era și Inmar, care n-ar fi ajuns în veci pe aripile lui Argol, din simplul motiv că, simțindu-i mirosul, uliul ar fi luptat și cu ea. Astfel, neavând altă șansă de-a ajunge în tabără decât traversând pădurea, chiar și dacă ura ea să-și ajute dușmanca, Zeal decise să-i stea alături, căci avea Inmar până la urmă dreptate: în războiul ce se apropia cu repeziciune de ei era absolut necesar să se folosească toate resursele, iar Inmar era totuși una de valoare.

Astfel, înțelegând iarăși acest adevăr, cobra Zeal se opri pentru câteva secunde locului și închise ochii. La fel se opriră din mișcare și nimfele, rămânând să spânzure pe ale lor liane, practic invizibile din cauza crengilor lăsate mult în jos, căci copacii, simțind pericolul apropiindu-se, deciseră să ajute. Cum anume? Doar… cum puteau și ei: crescându-și brațe pe unde era nevoie, plecându-și mult coroanele prin alte locuri sau făcând să apară scorburi acolo unde nu erau ca s-o protejeze pe vulpe. De altfel, când cobra Zeal se oprise, vulpea era anume într-o astfel de scorbură secretă. Și, neînțelegând motivul pentru care ele se opriseră, își scoase nasul afară și privi spre locul în care stătea Zeal.

Dintr-o dată însă, simțind un straniu miros din depărtare, închise ochii și strănută. Apoi, întorcând capul spre dreapta, de unde simțise mirosul, de pe același drum de pe care veniseră și ele, vulpea adulmecă zarea. O adulmecă îndelung de altfel, încercând să-și dea seama cine să fie. Dar… nu-i reuși totuși, căci era un miros pe care ea nu-l mai simțise până atunci, un miros venit parcă din adâncuri, ce aducea cumva a ape stătute și loc prost aerisit. Sau… era poate doar o înșelăciune a cuiva? Inmar nu era sigură, de asta scutura adesea din cap, stând cu ochii închiși și adulmecând zarea, încercând cu disperare să înțeleagă măcar ceva.

Tresări însă în clipa în care auzi glasul sâsâit al lui Zeal ajungând până la urechile ei, „E Tikil! Îi simt mirosul! La fel se pare că l-ai simțit și tu!”

„De simțit am simțit eu ceva, numai că nu-mi pot da seama cine să fie. Ei bine, nu mi-am dat seama până să-i spui tu numele. Acum însă pare logic, căci e un miros de stătut, iar Tikil, cum a stat timp de veacuri închis în adâncurile pământului, pare a mirosi astfel,” mârâi vulpea printre dinți.

Privi însă Inmar în stânga, spre copacul de printre crengile căruia abia văzu chipul Meliei, când aceasta spuse, „Și totuși e doar un șiretlic! Mirosul pe care-l simțim, căci, din câte știu, văgăuna în care Tikil a fost închis era una destul de aerisită.” Spunând aceste cuvinte Melia chiar era îngrijorată. Văzură asta în ochii ei și Inmar și celelalte nimfe. Zeal însă, stând cu capul ascuns printre liane, practic atingând pământul cu al ei gât larg, nu văzu privirea nimfei. Simțea însă că-i straniu la ea ceva. De aceea și-i spuse într-un final:

„Zic că-i timpul să ne despărțim, Melia! Luați-o la stânga la următoarea poiană! Eu și Inmar ne vom îndrepta spre Câmpia Ātmā!”

„Ba nu!” Se opuse nimfa. „Nicidecum, căci i-am promis deja comandantului Eṉōl că-ți vom sta alături și că nimic rău nu ți se va întâmpla. De aceea și nu vom pleca!”

„Din contră,” șuieră cobra printre dinți, ridicându-se brusc pe coada ei groasă și privind spre locul în care stăteau nimfele ascunse. „Vom fi mai în siguranță dacă ne despărțim. De ce? Pentru că, despărțindu-ne, dăm șansa măcar cuiva din noi să fie în siguranță.”

„În același timp și să înșelăm acest vulpoi bătrân care ne urmărește,” mârâi Inmar, ieșind din scorbura ei. Apoi, pășind spre Zeal, dar tot cu ochii pe împrejurimi, spuse, „De ne despărțim, acest diavol nu va putea să se rupă în două ca să ne urmărească pe toate. Prin urmare și vom fi în siguranță.”

„Eu însă sunt de altă părere,” insistă Melia. „Sunt de părerea că Tikil va merge anume spre Câmpia Ātmā, căci, sunt sigură, că chiar dacă nu știe pe cine anume urmărește, măcar bănuiește. Astfel cel mai logic plan va fi că al său dușman va încerca să treacă hotarul Paṉi Makkaḷ-ului ca să se pună la adăpost. Ceva ce el tot își dorește: ca să găsească măcar o portiță deschisă în Barieră și să atace.”

„N-are decât,” lăsă Zeal să-i scape un mârâit din gâtlej. „Să încerce să treacă de Barieră mă refer, căci, ce el nu știe, e că de acea Barieră trec doar cei cărora le e permis și nicicând nimeni n-o să deschidă poarta ceea.”

„Uiți de mine însă,” spuse vulpea, privind la Zeal de data asta. „Eu n-o să pot trece ca tine prin acea Barieră. Fără probleme mă refer. De aceea, ca eu să ajung din nou pe pământ sigur, cineva va trebui să-mi dea voie să intru.”

Zeal strâmbă din nas. Da, uitase de asta, că doar Oamenii Gheții puteau trece de Barieră fără permisiunea reginei și cei fără puteri magice. Cei de teapa lui Inmar însă, care controla de altfel Magia Neagră, chiar dacă nu era atât de puternică precum Ahi de exemplu, puteau intra pe pământurile Paṉi Makkaḷ-ului doar printr-o poartă specială deschisă de Inlan Diar în acel zid transparent. Dar, cum regina nu știa pe unde anume se vor întoarce ele, era practic imposibil să le reușească. De aceea trebuia să decidă repede care-i următorul pas. Așa că-i spuse lui Inmar, „Pe moment să ajungem la Barieră. Pe urmă ne gândim și cum să facem asta, adică cum să te trecem dincolo de ea.”

Auzind strigătul lui Argol din înalturi, Zeal privi brusc în sus. Apoi, dându-și în sfârșit seama cum să-și anunțe străbunica că aveau nevoie de ajutor, îi spuse Meliei, „Muzicuța! Din frunză de arțar! Folosește-o ca să-i transmiți un mesaj lui Argol! Spune-i s-o anunțe pe regină că venim într-acolo și să vină la Barieră!”

„N-o să fie periculos însă?” Întrebă Issaṉdrā. „Mă refer acum la faptul că dacă-i transmitem un mesaj lui Argol poate fi auzit și de acel Tikil. Prin urmare îi dăm de știre ce vrem să facem și atunci nu ne va reuși să-l înșelăm de-l întâlnim.”

Zeal rânji, „Atunci… o să fie mai interesant simțindu-l suflându-ne în ceafă. Așa că, Inmar, să ne grăbim, căci mai este cale lungă până pe Câmpia Ātmā și destul timp i-am dat lui Tikil să micșoreze distanța dintre noi! Iar tu, Melia, fă după cum ne-am înțeles: la următoarea poiană cotiți la stânga! Cine știe, despărțindu-ne, putem măcar câștiga puțin timp. Măcar cât să ajungem la destinație.” După care, întinzându-se iar pe pământ, cât era de lungă, și băgându-și capul printre liane, care, ca la comandă, o acoperiră iar, Zeal începu să se târască mai rapid spre vestita Câmpie Ātmā.

Inmar, văzând-o pe Zeal grăbindu-se, nu mai stătu locului, ci își grăbi pasul. La fel făcură și nimfele, care, folosind puterea gândurilor, cerură lianelor să-și grăbească mișcarea. Astfel, ajungând la următoarea poiană, Melia și restul nimfelor o luară la stânga, pe când Inmar și Zeal mai merse o vreme înainte. După care, simțind că era momentul potrivit, intrară într-un desiș întunecat, încercând pe cât posibil să-și piardă urmele.

***

„Încearcă să mă înșele deci!” Își spuse Tikil rânjind, fiind deja în locul în care Zeal și însoțitoarele ei ținură acel mic sfat după ce-i simțiră acestuia mirosul. Stătea Tikil în pirostrii în acel moment, atingând trunchiul copacului care deschisese o scorbură secretă în trunchiul său s-o ascundă pe Inmar. Astfel, atingând acel trunchi, Tikil simți clar căldura vulpii. Ba chiar îi simți și mirosul. Era însă unul înșelător, ce-l făcea să strâmbe adesea din nas, căci la sigur nu era unul pe placul lui. Dar, deși nu-i părea lui cunoscut, își dădu totuși seama că putea fi doar al unei vulpi roșii, căci își dăduse deja seama că Zeal era în afara regatului și-și puse în gând s-o prindă cu orice preț. Astfel, de-ar fi avut-o ostatică, ar fi putut-o forța pe Inlan Diar să deschidă acea Barieră fără doar și poate.

Era însă doar un gând frumos acesta, căci, oricât de mult nu grăbi el pasul, nu le putu ajunge din urmă. Ba chiar, la un moment dat, când nu mai simți căldura nimănui și nici chiar mirosuri nu mai simți, crezu că o cotise pe undeva greșit. De aceea își spuse să se întoarcă. Numai că, o urmă de șarpe lăsată pe frunzele umede, o urmă pe care Zeal probabil n-o observase ca s-o acopere, îi atrase atenția. Astfel, văzând-o, Tikil zâmbi și-și spuse, „Și totuși sunt pe drumul cel bun!” După care, mergând tot înainte, ajunse la acel loc unde ținuseră ele sfat.

În acel loc se opri și el. După care închise ochii și încercă să se conecteze cu natura ca să înțeleagă mesajul pe care îl transmitea ea. Nu-i reuși însă, căci natura de mult nu-l mai asculta. Ori poate doar îndeplinea ordinul cuiva și nu-i permitea să-i înțeleagă șoapta?! Ei bine, Tikil nu mai era atât de sigur. De ce era sigur însă era de acel sunet de strună ce se auzea în jur. Un sunet care-l făcu să rânjească iar, înțelegând prea bine cine era de vină pentru că era auzit în acea pădure: Maranam. Da, anume acel demon era de vină pentru că liniștea Pădurii Kiago fu deranjată, căci… se pare că se apropia și el de acele locuri.

Asta deja nu-i mai plăcu lui Tikil. Faptul că Maranam se îndrepta spre acel loc. De ce? Pentru că nu intra în planurile lui să fie supus. Ba chiar îl râcâia pe dinăuntru acest gând de a-și pleca capul. Ce crezuse el e că-i va reuși să cucerească Paṉi Makkaḷ-ul până când Maranam își va arăta nasul prin acele locuri. Astfel, având Regatul Gheții la picioarele lui, Tikil ar fi fost invincibil, căci… de asta și-l dorea atât de mult și Maranam, nu?! Desigur, Maranam își dorea același lucru, căci se știa prea bine că cei ce stăpânesc Paṉi Makkaḷ-ul ajung într-un final să stăpânească întreaga lume.

„Iar al ei stăpân trebuie să fiu eu fără doar și poate,” mârâi Tikil printre dinți, încă atingând acel trunchi. „Trebuie, căci nu degeaba am suportat atâtea milenii închis în văgăuna ceea și acceptând umilința! A fost în speranța de-a fi din nou la libertate cândva: ca rege și nu ca supus. De aceea, acum că acea Prințesă a Gheții e în afara Paṉi Makkaḷ-ului, trebuie să pun laba pe ea! Trebuie! Doar astfel pot să-mi asigur întâietatea în fața acelui idiot de Maranam! Ceva ce totuși o să am până la urmă: întâietatea! Așa că, Tikil, nu mai pierde timpul și urnește-te din loc până n-ai fost lăsat iar de izbeliște!”

Îndemnându-se pe sine cu astfel de cuvinte „dure,” Tikil se ridică brusc în picioare și începu să fugă. Își mărea viteza cu fiecare pas pe care îl dădea în față, în timp ce ochii și-i ținea pe fiecare mișcare a naturii, pe fiecare tufiș sau scorbură întâlnită în cale. Motivul? Găsirea urmelor, în special căuta să vadă încotro se îndreptase șerpoaica, căci anume pe ea și-o dorea captivă. De restul puțin îi păsa. Ei bine, de punea laba și pe vulpe ca să-i facă rău și lui Ahi, era un bonus plăcut. Dar… nu asta era important, ci…

„Să fiu al naibii!” Răcni el la un moment dat, ajungând lângă acea poiană unde nimfele o luaseră la stânga, când își dădu seama că pierduse orice urmă. La fel nu mai simțea nici mirosurile prăzii pe care o urmărea și nici căldura lor, chiar dacă atingea febril toate trunchiurile din jur, fiecare fir de iarbă sau frunză căzută pe sol. Chiar și prin scorburi își vârâse capul, dar fără rezultat. Făcuse el asta c-o viteză uluitoare, ceea ce făcu ochii „spionilor” naturii să se învârtă rapid în cap, simțindu-se amețite. Probabil de asta și chițcăi un sărman șoricel la un moment dat, ieșind din a lui căsuță și fugind cât îl ținură picioarele în aceeași direcție în care plecaseră și nimfele.

Tikil însă, deși îl urmări cu privirea, nu-l urmă. Doar stătu cu ochii pe acea poiană, care i se părea mult prea liniștită pentru gustul lui. La fel îl deranja și legănatul ciudat al lianelor, cele care continuau să atârne pe copaci. Și, anume de pe una dintre aceste liane, Tikil văzu căzând o frunză, una care se prinse de veșmintele Issaṉdrei când trecuse printre crengile unui stejar și mai apoi, lipindu-se de liana pe care ea o lăsase în urmă, ajunse să fie mărturie a „trădării” lor. O mărturie care îl făcu pe Tikil să șuiere printre dinți, „Și totuși, Melia, se pare că ți-ai încălcat cuvântul și ai intrat în acest război de partea dușmanului meu, când ar fi trebuit să fii neutră! Dar… toate la timpul lor! Acum n-am timp să-mi bat capul cu tine. Pe urmă… o să vezi cum se simte trădarea!” După care, auzind strigătul lui Argol dinspre Câmpia Ātmā, înțelese în sfârșit șiretlicul lui Zeal și al celorlalte dușmance ale lui. Și, fugind mâncând pământul, Tikil se îndreptă anume spre acel loc spre care se îndreptaseră Zeal și Inmar cu gând să scape.

***

Privind cu mare atenție la Câmpia Ātmā, Inmar strâmbă din nas, văzând cu câtă râvnă Cărbunarii ciopleau în pietre. La fel văzu și că niciunul din ei nu atrăgea nicio atenție locului în care ea și cobra stăteau, iar asta era un avantaj pentru ele. Dar se trase un pic mai la adăpost când îl observă pe Vvokkam aruncând o privire spre pădure. Ba chiar i se păru c-o observase, căci el continuă să se uite într-acolo. De aceea și-i spuse ea lui Zeal, „Ne-a observat, demonul cela se pare!”

The narrative has been illicitly obtained; should you discover it on Amazon, report the violation.

„Ba nu, e cu ochii pe altceva!”

„Pe altceva? Pe ce anume?”

„Nu-mi pot da seama dacă sincer! Dar… nu asta e important, ci cum să ajungem la Barieră.”

„Zic s-o ocolim! Să ne întoarcem puțin înapoi. După care, tot furișându-ne pe lângă primul rând de copaci, să găsim o cale să trecem pe pământ sigur.”

„Dacă facem asta, să ne întoarcem înapoi mă refer, putem da nas în nas cu Tikil, iar asta chiar e o idee proastă. De aceea, surată vulpe, singura noastră șansă de scăpare e să traversăm această câmpie.”

„Doar de vrei să-ți jupoaie pielea cei de colo cu ale lor cuțite ascuțite și dălțile. Ceva ce-o să li se primească de minune în cazul tău, căci… din câte am auzit, de se simt în pericol, cobrele își lasă pielea în spate,” spuse Inmar în batjocură.

Zeal rânji, „Măcar noi scăpăm fără prea mare durere de se întâmplă asta. În cazul vulpilor însă nu-i ceva ce le reușește. De aceea, de pun ăia mâna pe tine, o să fie la sigur vai și-amar de pielea ta.”

„Bine că le știi tu pe toate! La fel cum se pare că pur și simplu speri ca asta să se întâmple, nu?”

„De ce să neg evidentul?! Dar… să lăsăm totuși asta pe mai târziu. Plăcerea de a vedea a ta piele uscându-se la soare mă refer. Acum zic să încercăm să-i înșelăm pe cei de colo.”

„Cum anume? Transformându-te în piatră?” O tachină Inmar.

„Poți încerca!” Nu se lăsă Zeal mai prejos. „De vrei să simți cum mușcă dalta din tine. Eu, între timp, mă furișez încolo, spre Barieră, căci… uite, avem ajutoare deja!”

Privind spre Barieră, Inmar o văzu pe Inlan Diar și pe Strebasus, împreună cu alți câțiva oșteni, îndreptându-se spre zidul invizibil. Nu se îndreptau pur și simplu însă, ci soldații aveau arcurile și săgețile pregătite de tragere. La fel Strebasus strângea bine mânerul sabiei sale în mână, în timp ce Inlan Diar strângea în mână o țepușă Īṭṭikaḷ. Astfel înarmați, când ajunseră la doar câțiva metri de Barieră, aceștia se opriră și priviră cu îndârjire la Cărbunari.

Nu erau singurii însă. Vvokkam, observându-i venind spre el, se întoarse cu tot corpul spre Barieră și nu-i scăpă din ochi. Ba chiar parte din Cărbunari făcură la fel, oprindu-se din muncă. Și, deși se așteptaseră ca al lor conducător să-i certe, nimic nu se întâmplă, căci regele Cărbunarilor părea prea concentrat pe inamicii de dincolo de Barieră ca să mai atragă și altora atenție.

La vederea celor două tabere inamice schimbând priviri, Zeal șuieră abia auzit printre dinți, „E timpul nostru, soră vulpe! Și… sper că n-ai frică de cobre!”

Inmar, auzind-o pe Zeal vorbind astfel, se încruntă. După care se uită chiorâș la cobră, văzând că aceasta se ridicase pe jumătate pe a ei coadă groasă și începu a-și dansa gâtul dintr-o parte într-alta. Un dans tribal ciudat în opinia vulpii, care întrebă cât de curând în batjocură, „Te pregătești de nuntă cumva?”

„Absolut! De una cu fanfară de altfel!” Auzi ea răspunsul telepatic al lui Zeal. Ceva ce-o miră enorm, căci nu înțelegea pentru ce recurse fata la telepatie când păreau să fie doar ele acolo. Înțelese însă cât de curând motivul când simți un straniu șuierat în jur. Un fâșâit mai bine spus, ce părea de frunze, dar un pic mai straniu. De aceea și se uită cu mare atenție în urmă, încercând să înțeleagă ce se întâmplă. Văzu astfel cum copacii „dansau” în ritmul gâtului cobrei, în timp ce de printre crengi, înfășurate de trunchiuri sau ieșind de prin tufișuri apărură… șerpii. O mulțime de șerpi de altfel, care se îndreptau direct spre ele și-o făcură pe biata Inmar să caște ochii cât cepele. Ba chiar făcu și câțiva pași în spate cu gând să spele putina de acelor jivine verzi le-o trece prin minte s-o atace. Se opri însă locului când auzi strigătul lui Zeal, doar în capul ei, „Nu mișca, Inmar! Și… n-ai de ce să-ți fie teamă, căci… nu-s după tine ele, ci după ei!”

„După ei? Ce ai…?” Se bâlbâi Inmar. Privind însă spre Câmpie, văzu că fuseseră în sfârșit observate de Cărbunari, care se îndreptau deja spre ele. Asta o făcu să cam înghită în sec. Dar, deși o trecu frica prin oase, simțind de parcă un fier încins o fripse pe piele, Inmar stătu locului. Ba chiar își zbârli blana, își ascuți ghearele și-și arătă colții, pregătindu-se de luptă. Una care nu avu loc într-un final, căci Zeal îi spuse iar:

„Stai cuminte, Inmar, și ține-ți ghearele ascuțite pentru mai târziu!”

„Și, ce propui mă rog? Să las daltele celea să mă pupe în frunte?”

„O idee delor rea,” fu răspunsul cobrei, care, privind la vulpe, sâsâi apoi printre dinți, „Și totuși… o idee pe care o lăsăm pentru mai târziu. Acum doar… fugi!” După care, întinzându-se cât era de lungă, cobra începu să se târască spre Barieră.

Vulpea, simțind pericolul înconjurând-o din toate părțile, nu așteptă o a doua invitație. Și, de cum simți primul sâsâit de șarpe chiar lângă coadă, o luă la picior, iar șarpele cela, crezând-o dușman, se luă anume după ea. Făcând asta însă, șarpele o ajută pe Inmar să fugă așa cum nu mai fugise nicicând: ca gândul și doar ca să-și apere pielea.

Pe câmpie însă dădură de-al doilea pericol: Cărbunarii! Aceștia, de cum cobra și vulpea ajunseră nu departe de ei, începură a lovi în stânga și-n dreapta cu ale lor cuțite mari și chiar cu dălțile. Unii luară pietroaiele aduse pentru cioplit și începură a le arunca spre ele. Pietroaie care nu-și atinseră ținta până la urmă, dar făcură totuși cele două suflete speriate să sară în stânga și-n dreapta doar ca să se salveze.

La un moment dat, văzând un pietroi cât toate zilele aruncat de sus direct spre ea, Inmar se culcă cu botul pe labe, sperând din tot sufletul ca pietroiul cela să treacă pe deasupra fără s-o atingă. Ceva care se întâmplă în cele din urmă, de sărmana răsuflă ușurată, jurându-se în veci să nu mai dea ochii cu Cărbunarii de-o fi posibil. Chiar și așa, tot simți acel pietroi atât de aproape de ea. Îl simți cu vârful blănii, care tremură la început simțind un suflu ciudat cauzat de șuieratul pietroiului prin aer. După care, când acesta trecu pe deasupra lui Inmar, îi atinse ușor blana, făcând-o pe aceasta să se tupileze și mai mult. Dar, când auzi pietroiul căzând undeva în urma ei, vulpea săltă pe toate cele patru labe și-o tuli cât putu de repede spre acea poartă pe care o observă abia deschizându-se în Barieră. Nu privi sărmana în urmă nici măcar pentru o secundă, ci tot înainte, căci chiar de fuga-i rușinoasă e și sănătoasă. Mai ales când trebuie să-ți aperi propria blană.

Cobra însă n-avu aceeași soartă ca și vulpea să scape ușor. Înconjurată la un moment dat de vreo 7 Cărbunari, care mătăhăiau cu măciucile în jurul ei, își aduse aminte, în secunde doar, toate trucurile învățate de la soldați. Astfel, aplecându-se stânga dreapta sau față spate, încercă să-și apere, pe cât posibil, scăfârlia. De nu, de fie și măcar una din acele măciuci i-ar fi atins capul, ar fi văzut la sigur nu doar stele verzi, dar cum rămâne fără el. Ceva ce decise totuși să nu experimenteze. De aceea, de vedea șansa, mai arunca câte o limbă bifurcată spre adversar. Astfel, mușcând din carnea amară a Cărbunarilor, se văzu adesea nevoită să scuipe în lături, căci simțea că nu-i era deloc ceva pe plac. Chiar și așa tot mai bine era pentru ea să simtă gustul cela împuțit pe limbă, decât măciuca după ceafă.

Numai că, în clipa în care văzu Vanamarii apărând la orizont, iar după ei Yātrīkarele, Zeal înțelese c-o cam sfeclise. De aceea deschise ochii mari și simți furnicături pe piele, înțelegând prea bine că ălora, de una singură, la sigur nu le face față. Astfel, fiind cu ochii pe ei, fu neatentă față de cei ce mătăhăiau pe lângă ea cu măciucile. Și, tot din neatenție, simți la un moment dat pe vârful cozii o lovitură ce-o făcu să urle din toți bojocii. Apoi, privind cu ură la cel ce-o lovise, îl pupă pe buze cu a ei limbă lungă de sărmanul simți nu doar gustul dulce al buzelor de viperă, ci și stele verzi văzu el într-un final. După care, cu ochii învârtindu-i-se rapid pe orbite, căzu pe spate, privind cerul negru ca cătrana, la orizontul căruia vedea o ciudată babă îmbrăcată în negru și c-o coasă lungă venind după el.

Căzând însă, Cărbunarul formă o breșă în cercul cela, una care îi dădu șansa lui Zeal să scape, că până să realizeze ce se întâmplase totuși și să se regrupeze, Cărbunarii se holbară la cel căzut. Astfel, cobra, șireată din fire, dar mai mult împinsă de la spate de instinctul de supraviețuire, se strecură prin locul cela, trecând chiar pe deasupra trupului căzut. După care, cu parte din alaiul șerpilor, pe care-i chemase în ajutor încă fiind în pădure, se îndreptă spre Barieră, unde poarta mai era încă deschisă.

Problema rămânea însă Vvokkam și parte din Cărbunari, care stăteau acolo și care nu îndrăzniră să se îndrepte spre Barieră și să intre. Motivul? Vvokkam era curajos, dar nu prost. Știa că de unul singur, într-un loc unde mulți aveau puteri magice, iar el era doar unul cu puteri slabe, n-ar fi supraviețuit. Tot ce-i rămânea era să țină poarta ceea deschisă până Tikil se întorcea sau măcar până Kaṇkaḷ, cu ale ei Fecioare Yātrīkar, și lupii Vanamar în frunte cu Colte nu ajungeau lângă Barieră. Aceea însă erau încă departe. Așa că, până una alta, își concentră privirea asupra marii cobre maro, oprită nu departe de ei și care era înconjurată de șerpi și cobre de diferite mărimile, ce se adunaseră în număr mare în spatele ei.

Astfel, privindu-se cu ură, stând cumva pe jumătate doar întors spre Barieră, el îi spuse lui Zeal, „Nu ce, prințesă cu ochi verzi, ai căzut în labele lupului?”

Cobra râse, „De tu ești lup, atunci eu sunt floare! Așa că, de nu vrei să simți și tu un sărut dulce pe buze, ca cel de colo, căzut deja, te sfătui să te dai în lături.”

„Ceva ce n-o să se întâmple însă!” Șuieră Vvokkam printre dinți. Apoi, smulgându-și sabia de la cingătoare, o scoase din teacă și porni spre Zeal.

Fata însă, fără să se teamă, rămase locului. Doar își mișca capul dintr-o parte într-alta de parcă și-ar fi dezmorțit gâtul. Apoi, privind spre pădure, unde-l zări pe Tikil, îi spuse lui Vvokkam, „Și totuși ataci fără acordul șefului. Nu crezi că după asta o să te cam mănânce pielea?”

Vvokkam, auzind-o vorbind atât de sigură pe ea, privi și el spre pădure și se încruntă. Ce-l deranja? Liniștea văzută în privirea lui Tikil, o liniște deloc pe gustul lui. De aceea și se întoarse cu tot corpul spre Tikil, căruia îi spuse, „Nu înțeleg ce aștepți, Titane! Fata e în mâinile noastre. Așa că, cum e șansa noastră, putem ataca!”

Tikil rânji. Un rânjet care o făcu atât pe Inlan Diar atentă, cât și pe Zeal. Aceasta din urmă chiar auzi glasul străbunicii ei în urechi la un moment dat, când aceasta îi spuse, telepatic, „Îl trimit pe Argol acolo!”

„Ba nu,” se încăpățână Zeal. „E periculos!”

„E mai periculos să fii singură pe câmpul de luptă, Zeal!” Îi strigă regina, care, amintindu-și de acea viziune arătată ei de Anaya, cu cobra Zeal zăcând în brațele ei, jumătate jivină și jumătate umană, se cutremură. După care, îi spuse strănepoatei, „Nu te încăpățâna și ascultă ce spun! Urcă pe spatele lui Argol de îndată ce-i posibil! Pentru asta însă e nevoie să-ți lași corpul de cobră în urmă. Doar astfel poți supraviețui.”

„Tikil însă pare să aibă altă părere decât Cărbunarii!”

„Alta? La ce anume te referi?” Întrebă Inlan Diar, încruntându-se.

„O să vezi!” Spuse Zeal, rânjind șiret. După care, luându-și chipul obișnuit, privi semeață la Tikil.

Făcând asta însă fata nu greșea deloc, căci simți ea ceva straniu venind dinspre Tikil. Acela, stând cu ochii pe ea, rânji. O făcu însă șiret, complice, ceva ce-i atrase atenția fetei. De aceea și privi ea cu atenție în jur, la toate chipurile văzute acolo. Astfel văzu că nu doar Cărbunarii o priveau, ci și ale ei jivine, pe care le chemase în ajutor. Nu departe de ei, opriți locului și așteptând o nouă comandă, stăteau Vanamarii și Fecioarele Demonice. Numai că, ce era straniu la toți, era acel chip „împietrit” văzut în jur, de parcă căzuseră toți pradă unei vrăji. Până și Vvokkam arăta la fel, ceva ciudat în opinia lui Zeal. De aceea își spuse ea la un moment dat, „Un camuflaj! Pentru ce însă?”

„Doar un mic ajutor!” Îi spuse Tikil. Astfel, auzind vocea lui plutind în jurul ei, Zeal tresări și-l privi iar. Văzu din nou acel zâmbet șiret pe chipul lui, ceva ce-o deranja totuși. Dar, chiar și dacă simțea că-i straniu, tot îi spuse:

„Ajutor? Și, cărui fapt îi datorez această onoare?”

Tikil surâse, „Doar… mi-ai căzut dragă. Astfel, cum suntem parte a aceleiași familii, scumpă nepoată, zic să te ajut măcar odată înainte să-ți jupoi pielea. De aceea… poți pleca! Ești liberă!”

„Liberă? Să plec?” Întrebă Zeal, încurcată.

Acel răspuns al lui Tikil însă o încurcă nu doar pe ea, ci și pe regină, care îi spuse lui Strebasus, „Pregătiți-vă de atac, Strebasus! Nu mă înșeală pe mine bunătatea demonului de colo!”

Strebasus, plecându-și ușor capul în fața ei, le spuse mai apoi ostașilor, „Pregătirea!” Iar soldații, ridicându-și mai sus arcurile și săgețile, așteptară următoarea comandă, „Tragere!”

Văzând pregătirile reginei, Tikil scutură din cap cu reproș și-i spuse, de data asta lui Inlan Diar, „Neîncrezătoare ca întotdeauna, surioară! Nu ce, chiar nu mă crezi în stare de bune intenții?”

„Doar… de s-o opri apa Styxului din a ei mișcare vertiginoasă!”

„Aaa,” murmură Tikil, ironic. „Nu știam asta. Totuși… să știi că nu-i ceva imposibil, asta cu opritul apei Styxului mă refer. De altfel s-a întâmplat odată: atunci când l-ai lăsat pe acel bătrân să meargă cu Samargo în al lor regat.”

Inlan Diar tresări, „De unde știi asta? Tu doar erai…?”

„…întemnițat?” Întrebă Tikil șiret. „Ei bine, să zicem doar că am metodele mele. Și, cum mai obișnuiesc să fiu și binevoitor la ale mele, mai ales știind că nu-i încă timpul să te lișez de una din scumpele tale strănepoate, o să fac un act de caritate și-ți întorc… cobra!” Ultima parte chiar o sâsâi Tikil printre dinți, chipurile își imitase nepoata.

Zeal, văzându-l jucând teatru, căci pe ea n-o înșelă deloc al lui comportament „de înger,” îi spuse, „Dacă zici, plec! Doar că, Tikil, să nu plângi pe urmă, ne-am înțeles?”

„Să plâng? Cu ce ocazie mă rog?” Întrebă Tikil cu glas prefăcut.

„Toate la timpul lor!” Îi răspunse Zeal zâmbind. „Și… nu grăbi lucrurile, căci pierzi toată distracția! La fel, zic c-o să fie mai interesant de nu plec singură de aici. Așa că, ce zici să-mi lași odraslele să vină cu mine?”

„O idee genială!” Se grăbi el să răspundă. După care, trimițând un val de energie întunecată peste acea câmpie, redă libertatea șerpilor și cobrelor. Apoi, șiret și frecându-și ușor palmele, în timp ce stătea cu ochii pe Zeal, care tot nu-l scăpa din ochi, îi spuse, „Cred că acum e mai bine, ce zici?”

„Zic că-i cât se poate de perfect!” După care, scoțându-și muzicuța din frunză de arțar de la brâu, Zeal se îndreptă spre Barieră, cântând acea muzică de vrajă, menită să țină șerpii și cobrele sub control. Ba chiar se îndreptă spre Barieră cu pași siguri, netemându-se deloc, căci vedea prea bine că Cărbunarii erau încă sub vraja lui Tikil.

Pe Inlan Diar însă acea vrajă o neliniștea enorm. La fel cum o neliniștea șiretlicul lui Tikil, căci ea era sigură că nu din bunătate își trădase aliații. Ce punea el la cale însă nu știa. Avea de gând să afle imediat ce Zeal ar fi fost în siguranță. De aceea și stătu cu sufletul la gură cât fata se îndreptă spre Barieră, privind când la fată, când la Tikil, care căsca plictisit, nefăcând nici un pas de la marginea pădurii. Dar, spre marea ei surpriză, nimic nu se întâmplă și atât Zeal, cât și ale ei noi ajutoare, trecură cu bine hotarul. Apoi, când niciun aliat nu mai rămase în afara Barierei, folosindu-și puterea, Inlan Diar închise poarta ceea la loc, ca să fie sigură că n-o să fie luată prin surprindere de Cărbunari. Dar… iar nu se întâmplă nimic, căci Cărbunarii, Vanamarii și Yātrīkarele continuau să stea locului, controlați de puterea lui Tikil. Doar când el crezu de cuviință, plictisit să vadă atâtea statui vii pe acea Câmpie, le dădu șansa să respire iar liber. Ceva ce-l înfurie la culme pe Vvokkam mai apoi, căci, realizând că fuseseră înșelați și Zeal era în siguranță, îi strigă lui Tikil, „Ce-ai făcut, nebune? Era șansa noastră!”

Tikil însă, căscând plictisit, îi răspunse, „O să mai fie și alte șanse! Mult mai… explozive! O să vezi!” După care, întinzându-se dulce, își dezmorți corpul „înțepenit.” Deveni însă atent când văzu zâmbetul șiret de pe fața lui Zeal, care nu-l scăpa din priviri. Mai ales i se păru ciudat faptul că ea făcu câțiva pași spre Strebasus, care încă strângea sabia în mână, stând și el cu ochii pe Barieră și pe dușmani. Ceva ce-l făcu pe Tikil să se întrebe într-un final, „Ce totuși pune cobra asta la cale?”

„Nimic ieșit din comun, Tikil!” Auzi el cât de curând răspunsul. „Și, ca să fie cu adevărat incendiar, iaca răspunsul meu la a ta „bunătate!” După care, c-o mișcare bruscă a mâinii, Zeal smulse sabia din mâna lui Strebasus. Apoi, cu ură chiar, tăie capul unei mari cobre negre ce se evidenția printre celelalte.

Văzând capul acelei cobre rostogolindu-se pe pământ, Tikil strigă ca apucatul, „Nu, ce-ai făcut, viperă?” Ba chiar fugi cât putu de repede spre locul în care stătea Vvokkam și de unde se vedea atât de clar cum cobra ceea se transformă în păcură încinsă, pe care Inlan Diar o îngheță cât de curând ca să nu pârjolească pământul sau să se transforme mai apoi în altă jivină menită să-i spioneze, căci înțelese în sfârșit motivul lui Tikil de-ai permite lui Zeal să se întoarcă acasă „în siguranță” - odată cu ea, el trimise și-o iscoadă. „Un dar!” Cum strigă el mai apoi. „Era un dar! Unul menit să vă ajute contra lui Maranam!”

„Ba unul menit să te ajute pe tine!” Spuse Zeal, întorcându-i sabia lui Strebasus, care-i șterse mai apoi lama, de pe care picurau încă stropi negri, c-o bucată de material scos din buzunar. „Numai că, Tikil, uiți un lucru: nu-i chiar atât de ușor să înșeli o cobră.”

„Aaa, nu? Și, ce te face să gândești astfel?”

„Știința, căci nimeni nicicând n-a reușit să mă înșele. Nu trimițând un spion-cobră printre jivinele mele, cele pe care le știu ca pe cele cinci degete de la mâna mea, Tikil. Știu cum ele respiră, cum le curge sângele și puterea în vene, la fel cum știu cum acționează ele controlate de puterea mea. Ceva ce al tău „ostaș” n-a știut și astfel nu s-a putut „camufla.” De altfel l-am simțit de îndată ce l-ai trimis printre noi. Dar, deși am simțit asta, mi-am zis că nu-i chiar o idee atât de proastă să-ți fac jocul. De ce? Pentru că astfel eu sunt în siguranță, iar tu învins. Așa că, ține minte, Tikil: nicicând nu încerca să înșeli o cobră! La fel nu juca murdar contra uneia ori poți ajunge înveninat de ea! Iar… până tu înveți asta, eu mă duc să mă odihnesc, căci chiar a fost azi o zi lungă!” După care, întorcându-i spatele, se îndreptă spre Palat. Era chiar fericită, căci, din prostia lui Tikil, ajunse în siguranță acasă, ceva de care nu fusese sigură tot drumul până pe Câmpia Ātmā.

În urma ei auzi clar urletul lui Tikil. Ba chiar îl auzi certându-și aliații pentru a lui nereușită și nu învinuindu-se pe sine. De aceea și zâmbi ea larg când Inlan Diar ajunse în dreapta ei și-i spuse, „Și totuși m-am temut degeaba: îți poți purta și singură de grijă!”

„Te-ai îndoit cumva de asta?”

„Ba nu! Nicicând!” Și Inlan Diar își prinse strâns strănepoata de mână. Privi însă chiorâș la Inmar, care mergea alături de ele, în stânga lui Zeal, când aceasta spuse:

„Eu însă m-am îndoit de ea. Motivul? Ei bine, nimic mai simplu decât - a fi o cobră mereu implică un risc. Unul de-a fi mușcat, nu credeți?”

„La fel se întâmplă și când ești vulpe, nu? Sau ce… ele sunt scutite cumva de trădări?” Întrebă Zeal, surâzând. Vulpea însă doar ridică comic din umeri. După care, grăbind pasul, le lăsă pe cele două în spatele ei. Zâmbea însă și ea, la fel cum zâmbeau Inlan Diar și Zeal. Cum nu de altfel, când răul din prostie se înșelase pe el, dându-le lor șansa să triumfe. Cine știe însă pentru cât timp?!