Rophionii încă alergau prin pădure căutând cu disperare Poiana Umbrelor acolo unde cele două Samaya luptau. Dar, indiferent de ce nu făceau lupii, indiferent ce drum nu alegeau, împrejurimile arătau la fel și asta-l făcu pe bietul iepuraș să fie confuz și pe Dike să urle din toate puterile când înțelese că e neputincios în fața răului și în fața sorții.

  „Ceva se strecoară în spatele nostru,” un lup îi șopti lui Dike și Titanul doar aprobă din cap și se opri.

  „Vom avea câteva minute de odihnă,” spuse Dike și toată lumea răsuflă ușurată, căci era ceva neașteptat din partea liderului lor, deoarece știau că el nu renunță niciodată atunci când îi este familia în pericol. Dar probabil avea un motiv pentru care să acționeze astfel și dacă se puteau odihni câteva clipe atunci trebuiau să-i mulțumească doar.

  „Dar, tată…,” spuse Fenrir furios, în timp ce se apropia de Dike. „Dacă ne oprim poate fi periculos și Samaya e undeva…,” dar tăcu, când tatăl său își duse degetul la gură și băiatul înțelese că tatăl său nu se oprise doar pentru că nu avea altceva de făcut, dar din cauza că cineva îi urmărea. „Dă-mi voie să aflu cine e,” spuse băiatul, dar Dike dădu din cap că nu.

  „Nu, băiatul meu. Cel ce ne urmează trebuie lăsat să se apropie și nu să-l căutăm. Și, dacă avem răbdare, curând se va arăta. Doar ai răbdare, fiule și vei vedea ceva cu adevărat surprinzător,” și Dike se așeză pe rădăcina aeriană a unui stejar și, sprijinindu-și trupul de trunchiul lui gros, închise ochii și așteptă.

  „Ce face?” Se întrebară într-un glas lupii.

  „Ascultă șoaptele naturii,” răspunse cineva. Și așa și era, căci Dike aștepta un miracol și acel miracol nu întârzie să apară.

  După ce șoaptele lupilor se calmară și a lor privire era îndreptată în depărtare, putură vedea o siluetă apropiindu-se de ei în timp ce pășea cu grație printre copaci, atingând gentil ale lor trunchiuri trecute prin vreme. Acea siluetă purta o pelerină lungă, de culoare sur închis și din cauza glugii care-i acoperea complet capul nimeni nu-i putea vedea fața celui care se apropia. Dar ceva în mișcarea acelei persoane care se apropia spunea lupilor că este cineva important, cineva pe care Dike-l respectă și că ei trebuie să aștepte ca să vadă ce se va întâmpla în cele din urmă.

  Așezat lângă tatăl său, Fenrir privea cu atenție la cel care se apropia și înțelese că de fapt „intrusul” este o „intrusă.” De aceea Fenrir strâmbă la început din nas: „e ciudat,” se gândi el și răspunsul nu întârzie să apară în al său gând, rostit de vocea unei femei:

  „Și ai dreptate, pui de lup, sunt ciudată,” spuse ea și un râs melodios se auzi plutind în jur de parcă ar fi fost o muzică de basm. Băiatul zâmbi, plăcut surprins de acel râs și simți cum inima i se umple de bucurie și magie.

  „Parca,” șopti Dike, fără a deschide ochii.

  „Parca?” Se întrebă băiatul. „Dar acesta este numele…”

  „...Titanidei sorții,” răspunse vocea femeii și ea-și luă gluga de pe cap în același moment în care Dike-și deschise ochii. Astfel silueta unei tinere femei extrem de frumoasă se arătă în fața lor. Dar era ceva ciudat la ea, căci cei prezenți o vedeau diferit. Un lup o vedea ca fiind o fecioară cu păr de aur, în timp ce un altul susținea că ea are părul de culoarea castanelor coapte și ochi negri.

  În ochii lui Fenrir însă, Parca arăta exact ca mama lui: același păr lung și negru și ochi verzi, aceeași piele măslinie și zâmbet dulce. De aceea băiatul surâse înțelegând că de fapt nimeni nu putea vedea cum arată Parca de fapt.

  Dar băiatul greșea, căci Parca nu-și putea ascunde adevăratul chip doar în fața lui Dike. Avea într-adevăr păr lung, de culoare verde deschis, asemeni noilor frunze de primăvară și aceeași culoare vie se putea vedea privind în ochii ei. Pielea îi era albă ca laptele și extrem de mătăsoasă, putând fi considerată fără greșeală ca fiind o ființă cu adevărat splendidă. Ca o zână: atât de adorată de copii și visată de bărbați.

  Dike se ridică apoi în picioare și făcu câțiva pași în față, apropiindu-se de Parca, care-l privea calmă, de parcă ar fi așteptat a lui mișcare. „Auzisem că tu protejezi acum aceste pământuri, dar nu știam dacă e adevărat sau nu, căci putea fi de asemenea doar o invenție a oamenilor,” spuse Dike, oprindu-se la doar un pas de ea.

This tale has been unlawfully lifted from Royal Road; report any instances of this story if found elsewhere.

  „Ai dreptate, maestre lup,” răspunse Parca. „Sunt acum Gardianul Poienii Umbrelor, căci anume aici s-a născut Soarta și aici este locul unde Eris încearcă să-și stabilească al ei culcuș.”

  „Eris?! Am crezut că nu are o astfel de putere pe Pământ,” spuse Dike, mirat.

  „Uiți despre adepții răului,” răspunse Parca. „Chiar dacă Eris este întemnițată în cer, ale ei gânduri pot ajunge pe Pământ și din acele gânduri s-a născut Tarther.”

  „E a doua oară când aud acest nume azi,” spuse Dike.

  „Știu și eu am fost cea care i-a spus să-ți vorbească despre asta,” și mâna Parcăi atinse blănița iepurașului care dormea acum în brațele lui Fenrir. „El este mesagerul Cerului pe Pământ. Numele lui este Ratatosk.”

  „Ratatosk? N-am mai auzit acest nume mai înainte,” Dike spuse de data asta. „Nu știu de ce, dar am impresia că Yggdrasil, Copacul Sfânt, are de-a face cu a lui existență pe Pământ.”

  „Și ai dreptate. A fost adus pe lume în aceeași zi în care Tarther s-a născut din gândurile lui Eris. Ei se completează astfel, căci după cum știi nicio umbră nu poate exista fără lumină și niciun rău nu poate respira dacă în lume nu există o forță a binelui, pândindu-l,” și Parca zâmbi.

  Întinzându-și mâna în față, Parca formă un Portal, făcut din apă transparentă, și, în acel Portal, Dike și ceilalți îl putură vedea pe Tarther. Pasărea răului avea totuși ceva uimitor în a ei ființă, chiar dacă era de temut. Era destul de mare încât să atingă cu ușurință mărimea unei păduri și al ei corp putea trece cu ușurință printre copaci și chiar prin trupul altor ființe de parcă ar fi fost o fantomă ce trăiește în umbră. Aripile ei enorme erau similare cu ale dragonilor, având aceeași formă și putere pentru a-i putea ține imensul trup în aer. Ciocul îl avea puternic și coroiat, asemeni nasului de vrăjitoare, iar ghearele le avea de mărimea și puterea vulturilor.

  Dar ceea ce făcea toate ființele Pământului să se teamă de ea era al ei strigăt înspăimântător. Strigătul îi era asurzitor și-ți intra adânc în creier de parcă ar fi fost un cui bătut cu ciocanul ca să poată intra cât mai adânc în a ta ființă și să te subjuge, să te facă să te ascunzi de al ei ochi atot-văzător, căci acei ochi aveau un foc imens arzând în ei: ochii lui Eris.

  „Eris,” strigă Dike și din al său gâtlej se auzi un urlet de parcă ar fi fost urletul unui lup închis în cușcă. „Nu înveți niciodată, Eris. Nu înveți niciodată și mereu ești în căutarea unui război, indiferent de unde se simte a ta respirație. Dar… n-o să conduci niciodată acest Pământ, Răule” și, terminând a sa scurtă cuvântare, Dike părăsi locul, urmat de oamenii tribului său.

  Numai Fenrir, cu Ratatosk în brațe, se apropie de Parca și-o privi în ochi. Astfel, în a lui privire, Titanida văzu ceva ce o surprinse atât de mult: „acest suflet nu s-a născut datorită bunăvoinței mele. Nu eu te-am creat,” șopti Parca.

  „Și ai dreptate, Parca,” se auzi vocea Gaeiei în spatele ei.

  Parca se îndreptă de șale și se întoarse ușor spre Titanidă. „Soră, acum înțeleg cine a decis soarta acestei creaturi fără să-mi ceară părerea. Făcând asta însă ai încălcat legile naturii și știi prea bine ce poate aduce.”

  Cele două Titanide se priviră și un fel de rivalitate li se citi în ochi. Dar deodată Gaea-și schimbă privirea, reflectând bunătate și, apropiindu-se de Fenrir, ea-l luă pe Ratatosk în brațe. „Mergi, fiule! Urmează-ți tatăl! Nu poți sta departe de el,” îi șopti Gaea băiatului.

  „Dar… Ratatosk…,” încercă Fenrir să se opună.

  „Tinere lup, trebuie să ne grăbim,” se auzi vocea unui lup, pe care Dike-l trimise după băiat.

  „Mergi cu el, Fenrir. Îți promit că Ratatosk va fi bine,” spuse Gaea și, mângâind capul băiatului, ea zâmbi și al ei zâmbet plin de bunătate îl calmă pe Fenrir.

  „Atunci îl voi lăsa cu tine, Mamă Pământ. Sper să-l revăd vreodată, într-o bună zi, și că atunci vom trăi vremuri mai bune,” și Fenrir se apropie de lup în grabă. După care-și luă a lui formă de pui de lup și cei doi se pierdură în pădure.

  Gaea se apropie apoi de Portal și, mișcându-și a ei mână prin fața Portalului, făcu imaginea să se schimbe și pe suprafața lui se putu vedea Deșertul Uitării. Chiar în centrul deșertului creștea acum Yggdrasil: ridicându-se atât de viu până aproape de cer. Apoi, Gaea trezi iepurașul, șoptindu-i la ureche: „acum te poți întoarce la al tău tată, Ratatosk. Ți-ai îndeplinit misiunea în această lume, pentru moment,” și Ratatosk, atingându-și lăbuțele din față în semn de respect, scoase un dulce chițcăit, după care sări din brațele ei pe una dintre crengile groase de la poalele copacului.

  Vocea de tunet a copacului se auzi dintr-o dată venind din Portal: „nu interveniți în acest război, Titanide! Acesta nu este războiul Titanilor. Dacă faceți asta atunci veți pierde mai mult decât puteți câștiga vreodată și știți că nimic nu poate fi mai înfricoșător decât Deșertul Uitării, acolo unde puteți fi aruncate pentru a voastră neascultare. Aștept gânduri și decizii înțelepte de la voi și dacă mă veți asculta veți avea parte doar de noroc,” spunând asta, Yggdrasil își mișcă ușor ale sale crengi, de parcă ar fi făcut o plecăciune în fața Sorții și în fața Pământului, în timp ce frunzele sale se mișcau ușor de parcă ar fi vorbit, dar numai Gaea fu cea care înțelese mesajul pe care ele-l transmiteau.