„Dike! Dike, trezește-te! Soarele este deja sus pe cer, dar tu încă dormi. Trezește-te, iubitule leneș, sau jur că dacă nu te trezești, voi…”

  Un sărut neașteptat pe obraz, o făcu pe Samandra să păstreze tăcerea. Și ea zâmbi apoi și se uită la soțul ei care o îmbrățișase cu toată forța și o săruta în mod repetat.

  „Ce spunea-i că-mi vei face dacă nu mă trezesc?” Dike o întrebă pe Samandra, care încă se uita la el cu ai ei superbi ochi verzi. Voia să pară surprinsă, dar tremurul ușor al buzelor într-un zâmbet oprit o trăda și izbucni deodată într-un râs cristalin atunci când urechile lui Dike deveniră deodată urechile unui iepure și el le mișcă comic deasupra capului.

  „Oprește-te! Oprește-te, imediat!” Îi ordonă Samandra. Dike însă nu era un om care să se supună atât de ușor. De aceea, printr-o avalanșă de săruturi și drăgălășenii, el îi spuse „Te iubesc!”

  Și inima Samandrei se topi, căci ea iubea atât de mult să audă acele cuvinte de la el, căci anume acele cuvinte i-au adus împreună și tot în urma unor astfel de cuvinte au devenit o familie, au avut doi copii frumoși și ea era complet împlinită acum. De aceea, se întoarse cu tot corpul spre el, îl îmbrățișă strâns și închise ochii, savurând din plin acel moment.

  Un tunet însă, ce străbătu cerul, îi făcu să tresară și se uitară apoi spre ușă, ascultând acel tunet auzit rostogolindu-se undeva în depărtare. „Plouă undeva,” spuse Dike. Apoi el își întoarse capul din nou spre a sa soție. Samandra însă nu mai era lângă el.

  „Samandra? Samandra! Unde a-i plecat?” Și Dike se ridică în picioare și se uită pretutindeni. Samandra însă nu era acolo. Nu era nici măcar afară, acolo unde cerul se revărsase deasupra pământului, înecându-l în lacrimi. De asemenea aceeași ploaie curgea șiroaie și pe trupul Titanului, udându-i hainele și răcindu-i teama. Dar chiar și așa nu era destul, căci Dike era atât de speriat, deoarece nu-și putea găsi soția. Și, într-un final, el începu să alerge prin ploaie, traversând pădurea.

  Alergă astfel multe minute de-a rândul, traversând poieni scăldate de lacrimi, drumuri acoperite de sălbăticie ce-i îngreunau pașii, precum trecu și prin locuri complet umbrite. Ea însă nu se vede nicăieri. De jur-împrejurul lui se vedea doar pădurea sălbatică, ce-l privea cu ochi răi, cu ochi dușmănoși, chiar dacă Dike nicicând nu-i făcuse nimic și mereu îi fusese prieten. De asemenea se vedea și fulgerul, spintecând complet cerul de parcă ar fi încercat să-i lumineze calea lui Dike cu a sa nebunie. De asta și se simțea Dike atât de agitat - din cauza că nebunia naturii era de fapt nebunia lui datorită pierderii Samandrei și a temerii că ceva rău i se întâmplase, iar temerile lui nu fuseseră nefondate, căci, într-un final, o găsi. Era într-o poiană, aflată adânc în inima pădurii, într-o baie de sânge, întinsă la pământ, cu ochii închiși și un pumnal înfipt în piept. Și, datorită lacrimilor cerești ce-i udau în acele clipe fața, Samandra era atât de frumoasă, asemeni unei zâne din povești.

  Văzând-o, Dike strigă înnebunit: „Samandra, nu!” Apoi, ajungând lângă ea, Dike îngenunche și luă al ei trup rece în brațele sale, strângând-o cu putere la piept în timp ce-și plângea înnebunit durerea. Dar, un alt fulger, ce străpunse iarăși cerul, îl aduse la realitate, trezindu-l. Astfel, ridicându-se pe șezute și privind în jur, Dike înțelese că se afla în a sa casă, în siguranță și la cald, iar el răsuflă ușurat.

  Privind în jur văzu că focul Hestiei ardea încă molcum lemnele de fag, care umpleau camera cu o aromă specială. Și, nu departe de foc, dormeau Fenrir și Samaya, într-o îmbrățișare dulce a inocenței, iar asta îl făcu pe Dike să zâmbească: „cel puțin ei nu au astfel de vise de coșmar,” se gândi el și se întinse din nou să doarmă.

  Astfel a lor colibă se cufundă din nou în liniște. Doar dansul flăcărilor mai tulbura ușor liniștea încăperii, iar ale lor antice mișcări era ceva nemaipomenit de privit. Era de parcă o pensulă imaginară umplea de culoare pânza aerului, revelând pe a ei suprafață fragmente ale timpurilor trecute, ale timpurilor ce aveau să vină, ale iubirilor mai vechi și ale prieteniilor uitate.

***

  Hestia era singura Titanidă care nu avea de fapt un corp uman. Cel puțin nu-l avea în prezent. În trecut însă fusese o femeie splendidă. Se transformase complet însă în clipa în care aceeași iubire de care fugise o viață o ucise într-un final.

  De aceea putea în prezent să-și reflecte frumusețea doar în dansul flăcărilor ei, reamintind astfel lumii despre al ei trecut chip uman. Astfel ea deveni în timp Sfântul Simbol al fetelor nemăritate, al tinerelor soții și chiar al văduvelor, pilon pe care se stabilea o casă, protejând-o de rău și de Umbre.

  „Mama,” murmură deodată Samaya, mișcându-se în somn. Și, întorcându-și fața către foc, copila zâmbi. „Îmi este dor de tine, mamă,” spuse din nou fata și o lacrimă fugară îi alunecă pe obraz.

  „Șșș, mama e cu tine,” se auzi o șoaptă venind dinspre foc. Apoi flăcările crescură ușor în volum și, din dansul lor, trupul unei fecioare fu dezvăluit lumii, ca o umbră, ca o proiecție, ca o frumoasă sculptură a tuturor timpurilor - Hestia.

  Titanida se arătă astfel, în coliba lui Dike, în forma unei tinere femei, la vreo treizeci de ani. Avea păr lung și roșu, ochi roșii umbriți de semiîntunericul camerei, piele albă ca laptele și era nu prea înaltă de statură. Purta rochie ce-i ajungea doar până la jumătatea pulpelor, cu margini neuniforme ce păreau a fi rupte pe alocuri, de parcă colții fiarelor s-ar fi apucat de ele in luptă. Asta îi dădea rochiei acea formă neobișnuită. La fel și materialul folosit pentru croirea ei - ceva nu atât de fin, dar totuși de textură elegantă, de culoare maro de diverse nuanțe, ce dădea deseori senzația celor care-o vedeau că-i asemănător texturii lemnului. De asemenea avea mâneci scurte, ce acoperea doar umărul și brațul doar de vreo patru degete lungime de la umăr, iar partea de jos, precum și deschizătura de la gât, aveau aceeași formă ruptă de colții fiarelor. Apoi ce mai era straniu la acel veșmânt era faptul că, în dansul flăcărilor, părea să le fure culoarea. De aceea se vedeau umbre de roșu, de nuanțe diferite, unduindu-se pe întregul ei corp.

  Apoi, coborând în jos, alunecând ușor, lumina revelă acea superbă cingătoare din tinere liane ce-i evidenția atât de mult centura. Totuși, chiar dacă al ei look putea fi considerat oarecum sălbatic, era ceva unic de altfel, căci era veșmântul specific Hestiei și a Fecioarelor Tineimu, însoțitoarelor ei, cele născute din a ei putere și suflare, ca să nu fie nicicând singură și astfel să poată proteja mai bine lumea de acel rău ce încercase s-o elimine pe ea.

  Totuși anume acest look sălbatic, chiar dacă splendid de privit, îi dădu Hestiei faima de persoană rece, în ciuda faptului că era stăpână supremă a flăcărilor. Ea însă, deși era o persoană caldă pe dinăuntru, căci doar o persoană cu inimă în flăcări poate stăpâni alte flăcări, preferă să nu disperseze acel mit și asta din cauza c-o ajuta de multe ori să evite dureri de cap și bătălii inutile, căci de oamenii ar fi știut că Hestia are o inimă mare și bună ar fi copleșit-o fără doar și poate cu rugăminți, iar ei nu i-ar fi rămas timp pentru alte lucruri, precum acela de-a veghea somnul sufletelor inocente - al copiilor.

  Cel mai mult însă Hestiei îi plăcea să vegheze somnul Samayei și al lui Fenrir. De ce? Considera că astfel putea simți, fie și pentru scurt timp, că poate îndeplini rolul unei mame, fie ea și de suflet. La fel cum se întâmpla și în acel moment când auzi murmurul Samayei, iar inima ei zvâcni în piept. De aceea și păși din flăcări, iar al ei picior gol abia atinse pământul, fără a scoate un sunet de fapt. Apoi ea se apropie de copilă, se așeză chiar lângă ea și-i atinsese într-un final capul, mângâindu-i părul. Totuși, mâna ei rămase la o distanță mică de capul Samayei, căci altfel căldura încă produsă de palma Hestiei ar fi putut răni copila, iar Hestia n-avea nici cea mai mică intenție să facă rău acelei copile. Totuși, căldura simțită de la ea fu ceva plăcut Samayei, care iar murmură: „mamă! Mamă, mi-i dor de tine!” Și din nou o lacrimă fugară i se scurse pe obraz, ceea ce făcu ca inima Hestiei să zvâcnească în cele din urmă de durere.

This story is posted elsewhere by the author. Help them out by reading the authentic version.

  Asta o făcu pe Titanidă să se ridice în picioare. Și, de parcă și-ar fi ridicat privirea la cer, ea șopti:

TAMIL:

   „Maṉita uruvam koṇṭa naṭcattiram vā! Uṅkaḷ āṉmāvai uṭaikkum cāpattai nāṉ viṭuvikkiṟēṉ, appāviyiṉ neṟṟiyil muttamiṭa uṅkaḷai aṉumatikkiṟatu.

RO:

  „Vino, tu, stea cu trup uman! Te eliberez de blestemul ce-ți rupe inima, permițându-ți să săruți fruntea inocenței.” Și, însoțind ale ei cuvinte, un mic uragan se formă lângă foc, fără a scoate un sunet, iar din forma lui apăru trupul Samandrei.

   Samandra însă arăta diferit de cum fusese cât încă trăise. În acele clipe avea păr de aur în locul celui negru ca pana corbului de care se mândrise cât încă fusese în viață. Iar ochii ei, ce fuseseră odată verzi, erau acum maro închis, cu scântei de lumină în ei. Doar pielea ei măslinie mai păstra nuanța umbrei, așa cum o avuse în viață.

  Deschizându-și ochii, Samandra se închină ușor în fața Hestiei. Buzele lor însă nu spuseră nimic, dar ai lor ochi vorbeau totuși: „ai doar câteva clipe pentru a-ți vedea puii, Samandra," spuse Hestia, „dar apoi trebuie să te întorci în al tău regat rece, căci dacă vei sta mult timp pe Pământ, carul Ursei Mici își va opri mișcarea și atunci lucruri rele se vor întâmpla aici.” Și, fără să aștepte răspunsul Samandrei, Titanida păși înapoi în mijlocul focului, iar trupul ei deveni din nou flăcări, care scădeau în volum.

  „Îți mulțumesc, Hestia, pentru acest dar de preț,” Samandra murmură. Apoi se închină din nou în fața flăcărilor. „Doar pentru o clipă să-i privesc și să fiu aproape de ei înseamnă pentru mine eternitatea.” Ulterior Samandra se apropie de ai ei copii, atingându-le gentil capetele. Și zâmbi, cu acel zâmbet trist al unei mame care poartă în a ei inimă o grea povară, știind că nu va mai avea vreodată posibilitatea să-i revadă iar, că nu va mai putea să le simtă iarăși parfumul și că niciodată nu-i va auzi chemând-o „mamă” - aici, pe Pământ.

  Dar, deși se credea că vorba unei stele precum era Samandra nu putea fi auzită de cei de pe pământ, Samaya deschise într-un final ochii. Și, văzându-și mama, ochii îi sclipiră de fericire, iar ea se ridică pe șezute. Și zâmbi, la fel cum zâmbi și Samandra, ce mângâia creștetele ambilor copii. Apoi, neluându-și ochii de la Samaya, care-o privea radiind de fericire, Samandra atinsese pieptul lui Fenrir, cu mâna stângă, lovindu-l ușor ca să-i păstreze respirația calmă. A ei mână dreaptă însă mângâia obrazul Samayei.

  „Ai venit,” gândi copila, în timp ce ochii ei sclipeau de fericire. „Am crezut că nu te voi mai vedea nicicând în această viață, mamă. Dar totuși tu ești aici.”

  „Am venit, copila mea. Dar doar pentru o clipă, să sărut ale voastre frunți și să vă binecuvântez cu viață lungă trăită în fericire, scumpii mei copii. Nu pot sta însă mult,” răspunse Samandra, cu o urmă de regret în al ei glas.

  „Știu. Acolo de unde vii deja îți simt lipsa și ei de asemenea așteaptă să te întorci,” spuse Samaya, în timp ce privea cerul prin ușa întredeschisă. „Chiar dacă astăzi cerul este înnorat, pot vedea stelele regatului tău strălucind slab în a ta absență. Și ele tot au nevoie de tine, mamă.”

   Samandra-și întinse mâna și atinse capul copilei de data aceasta. Apoi, simțindu-se melancolia în al ei glas, spuse: „Când ai crescut atât de mult, Samaya? Erai doar un prunc când am lăsat această lume. Am pierdut atât de multe lucruri de atunci.”

  „Nu fi tristă, mamă. Noi suntem bine și vom continua să fim bine și de acum încolo. Doar știind că tu ești acolo, undeva, privindu-ne somnul, este destul pentru noi. Dar nu pot să nu spun că nu ne e dor de tine, mamă. De aceea: poți să apari doar din când în când măcar, chiar și cu această formă?”

  „Știi, scumpa mea, că nu am această putere,” spuse Samandra cu lacrimi în ochi. „Știi că dacă aș fi putut, aș fi fost aici în fiecare noapte, veghindu-vă somnul. Dar nu pot și asta îmi frânge inima.”

  „Știu, dar asta nu înseamnă că nu mi-i dor de tine, mamă. Eu doar…,” spuse Samaya printre lacrimi. „…te vreau înapoi, aici cu noi. Tata și Fenrir - și lor tot le lipsești. Ne dorim familia înapoi, acea familie pe care răul a luat-o de la noi în acea zi când ți-a luat viața, acolo, pe malul râului.”

  Ura simțită dintr-o dată în vocea Samayei o făcu pe Samandra să fie preocupată. Astfel, apucând mâna fetei într-ale ei, ea se uită în ai ei ochi. „De unde știi asta? Cine ți-a spus? Spune-mi, Samaya! Cine ți-a vorbit despre a mea moarte?” Și, în timp ce-și întreba copila despre evenimentele trecute, Samandra tremura cu tot corpul, căci îi era atât de teamă că fata-l întâlnise pe Mannar, în același loc în care el o învinsese, și că astfel aflase acel secret teribil pe care Dike și Gaea încercaseră din răsputeri să-l ascundă.

  În locul răspunsului Samayei, Samandra auzi vocea Hestiei din flăcări: „Este deja timpul, Samandra. Este timpul să te întorci."

  Întorcând capul spre flăcări, Samandra spuse, preocupată: „știu, Hestia. Știu că e timpul. Dar totuși mai am nevoie de câteva clipe. Trebuie să aflu cum…”

  „Dacă nu te întorci, vei întoarce pe dos cursul timpului, iar asta va lucra în defavoarea copilei tale. Asta-ți dorești?” Strigă Hestia, cu voce de tunet. „Ți-am dat doar câteva clipe, dar îți încalci cuvântul. Nu mă fă să te transform în vid din cauza inconștienței tale și pentru neascultare.”

  „Va pleca,” rosti Samaya calm în locul mamei ei. „Cele câteva momente pe care i le-ai dat n-au trecut încă, pentru că Clepsidra Timpului e înghețată, iar nisipul din ea nu se scurge. Asta înseamnă că timpul s-a oprit, iar mama mai are încă puțin timp să vorbească cu mine.” Cuvintele fetiței însă le surprinseră enorm atât pe Titanidă, cât și pe Samandra, care-o priviră încremenite.

  „Samaya, tu vezi Clepsidra Timpului?” Își întrebă Samandra fiica.

  „Da. E chiar în spatele tău… deasupra focului Hestiei. De ce? Tu nu o vezi?” Întrebă copila, mirată să afle că era singura care vedea clepsidra.

  De asta și murmură Hestia: „ea are puterea de a opri timpul. De ce? Credeam că doar părintele Haos are această putere, ce el a primit-o în dar de la Yggdrasil când a reînviat lumea. Dar, de ce vede și Samaya asta? Cum a putut ea să controleze timpul?”

  „Nu am făcut nimic,” spuse Samaya. „Eu doar m-am uitat la ceasul imens pe care clepsidra-l reflectă în a ei formă și acele ceasornicului pur și simplu s-au oprit. Dar… cred totuși că ele sunt stricate, căci arată că e amiază, când de fapt este târziu în noapte deja.”

  Ochii fetei o priviră uimiți pe mama ei, în timp ce Samandra, ridicându-se în picioare, privea țintă la Hestia, care iarăși păși în afara flăcărilor luând a ei formă umană. Dar nici Hestia, nici Samandra nu putură vedea ceea ce vedea copila: o clepsidră de statura unui om în dreapta Hestiei și un ceas rotund, de aur, reflectat în oglinda clepsidrei.

TAMIL:

  „Cāmantirā, itu uṅkaḷ maraṇa nēram, Samandra. Itai avaḷ eppaṭi pārkkiṟāḷ?

RO:

  „Acesta este timpul morții tale, Samandra. Cum de copila ta poate vedea asta?" Îi vorbi Hestia Samandrei, care doar scutură din cap, negând, căci nu știa răspuns la această întrebare.

  Samaya însă spuse: „Am văzut ceasul și clepsidra prima dată acolo, pe malul râului, când Bula Magică ne-a înconjurat. Această clepsidră zăcea pe jumătate acoperită de nisip, chiar lângă râu. Și, pentru că am fost curioasă să văd ce e, am atins-o. Dar ceasul ei era stricat de atunci, cred. Și… mai avea ceva… niște pete roșii pe ea, dar le-am putut șterge atât de ușor cu mâneca.”

TAMIL:

  „Uṉ irattattiṉ kaṟai, Samandra. Avaḷāl kiḷepciṭrāvaip pārkka muṭintatu, ēṉeṉṟāl avaḷuṭaiya irattam avaḷuṭaiya narampukaḷil pāykiṟatu. Avaḷ pūmiyil kēyās vaṭivam."

RO:

  „Petele sângelui tău, Samandra. Ea a putut vedea clepsidra deoarece are sângele tău curgându-i prin vene. Ea este forma lui Haos pe Pământ," șopti Hestia. „Dar… nu poate fi. Haosul s-a sacrificat. De ce? De ce a făcut una ca asta Părintele Haos?"

  „Deoarece-i este teamă,” și-a continuat Samaya al ei gând. „Se apropie ceva. Ceva rău, cred, dar el nu-mi vorbește despre acel rău. El este doar speriat, în timp ce privește Pământul. Eu însă văd, în spatele acelor ochi de foc, umbra cuiva. Dar nu știu cine poate fi acea persoană.”

  „Eris,” strigă Samandra. „Acel rău, care mi-a luat viața, iarăși spionează Pământul. Nu se va opri până când nu va pune mâna pe ceea ce-și dorește, se pare.”

  „Ce-i asta, mamă? Cine-i Eris?” O întrebă Samaya. Samandra însă era prea înfiorată ca să rostească numele acelui rău cu voce tare.

  Ea însă spuse totuși: „E doar cineva de care ar trebui să stai departe, Samaya. Și, de nu vei putea evita asta, atunci va trebui să te pregătești pentru a o înfrunta.”

  Tremurând cu tot corpul, Samandra îngenunche lângă a ei fetiță din nou. Apoi, luând ale ei micuțe mâini într-ale ei, Samandra îi spuse: „Ascultă-mă cu atenție, Samaya. Indiferent de ce se va întâmpla va trebui să te pregătești pentru ceea ce urmează. Iar pentru asta va trebui să-ți asculți fratele și tatăl. Doar astfel vei avea puterea să înfrunți răul care se apropie.” Spunând asta, forma Samandrei dispăru în aer, Samaya adormi din nou, în timp ce flăcările Hestiei reveniră la normal, iar zorii zilei începură să se contureze la Orizontul Estic, luminând puternic a lor casă și al pădurii suflet.