„Ah, ce plictiseală,” bămbăni Calmac, întorcându-se de pe o parte pe alta și scărpinându-și corpul plin iar de bășici, căci de când venise în satul Rophionilor nu făcuse altceva decât să doarmă. Și, desigur, să mai bage zâzanie și printre alții. În special îi plăcea să-l zădăre pe Mago, pe care făcea ce făcea și-l „dădea dispărut.”

Ultima dată când asta se întâmplă fu atunci lângă Barieră. Atunci îi venise geniala idee de-al duce la râu undeva și de-al afunda în ape, de unde să nu fie capabil să iasă mai apoi nicicând. Doar că planurile îi fură date peste cap de Malon, care, luându-se pe urmele lor, după ce Calmac și Mago plecară de lângă Barieră, dădu peste ei la jumătatea drumului spre râul ce se afla în partea Vestică a satului Rophionilor. Un râu la care așa și n-ar fi ajuns din cauza că le-ar fi fost prea imposibil să treacă de Barieră. Calmac însă, prea cufundat în gânduri și bucurându-se înainte de vreme de-a lui victorie, nu se gândise la asta. Doar își spuse, „Ajungem acolo, pe urmă vedem ce-o fi.” Un gând prost asta cu „gânditul pe urmă,” căci, de-ar fi făcut un plan mai bun, de s-ar fi gândit la toate pro și contra ideii sale geniale, n-ar fi ajuns mai apoi apucat de guler de Malon, care-l trase ulterior mai departe de Mago și, lipindu-l cu spatele de trunchiul unui copac gros, îi șuieră ghoului printre dinți:

„Încotro?”

„Eu?” Întrebă Calmac, privindu-l extrem de inocent. „Doar… mă plimbam pe aici, admiram peisajul și ascultam ciripitul păsărelelor. De ce? Adică… de ce mă întrebi mă rog?”

„Pentru că mi se pare mie că umbli cu mâța în sac,” îi spuse Malon, arătându-i colții, deși a mușca cu ei nu era obișnuit. S-ar fi învățat însă cu mare plăcere pe gâtlejul lui Calmac, căruia îi spuse într-un final, „Lasă-l pe Mago în pace sau nu răspund de mine!” După care, luându-și brațul de pe gâtlejul ghoulului, pe care-l apăsase cu putere până acela simți că nu mai avea aer, făcu câțiva pași de lângă el.

Se opri însă cât de curând când îl auzi pe Calmac spunându-i printre icote de tuse, „Dar… ce-am făcut mă rog? Doar… încercam să-mi fac un prieten! Nu înțeleg de ce toată lumea e împotriva mea în ultima vreme. Și mai ales… care-i problema cu mine nu înțeleg. Adică… ce-ai cu mine de m-am ales cu tine belea pe capul meu.”

„N-ai vrea să știi,” îi spuse Malon ironic.

„Ce anume?”

Văzând inocența sclipind în ochii ghoulului, Malon se întrebă, „Ăsta-i prost sau doar se preface?” Înțelese însă curând că Calmac nu se prefăcea deloc când surprinse, abia vizibil, schițat doar cu colțul drept al buzelor, un zâmbet șiret. Ceva ce-l făcu și pe Malon să zâmbească la fel. Apoi, întorcându-se spre Calmac, pe care îl privi cu ochi de uliu, îi spuse, „Cum se simt colții unui om în gâtlejul unei fiare ca tine. Una mereu însetată de sânge și care a făcut o mulțime de victime în trecut, ca să termine ca victimă doar pentru că s-a pus cu cine nu trebuie.”

„Adică cu… tine?” Îl întrebă Calmac cu vădită batjocură în glas. „Dacă da, ești prost.”

„De ce mă rog?”

„Pentru că… numai gândește-te un pic, om fără minte ce ești: sunt ghoul, ai uitat? Unul mereu însetat de sânge și care doar așteaptă să-și înfigă dințișorii în gâtlejul tău. Ceva ce pari a căuta cu lumânarea în aceste clipe și ceva ce-s mai mult decât dispus să încerc.” Se trase însă Calmac brusc înapoi, deși-i scăpărară ochii de plăcere la gândul că va gusta cât de curând cărniță fragedă, ba chiar își linsese și buzele, când zări în mâna lui Malon, doar puțin scos din buzunar, un pumnal cu lamă de argint. Ceva ce-l făcu să șuiere printre dinți în cele din urmă, „N-ai îndrăzni!”

„Crezi tu?” Malon rânji. „Ba-s cât se poate de dispus s-o fac și nu doar să îndrăznesc. Așa că, vârcolac ce ești, stai departe de al meu prieten sau jur că-l încerc prima dată pe pielea ta.” Apoi, băgând brusc pumnalul înapoi în buzunar, Malon îi întoarse spatele ghoulului și se îndreptă în grabă spre Mago, care era oprit locului nu departe de ei, scuturând întruna din cap de parcă ar fi vrut să-și limpezească gândurile.

Calmac însă nu se calmă deloc. Se simți chiar cătrănit că un om îl amenințase cu moartea. „Unul căruia i-aș suci gâtița de aș avea șansa asta,” șuieră el într-un final printre dinți, privind la Malon, care, ajungând lângă al său prieten, îi puse un braț pe umeri, spunându-i ceva vesel. Ceva ce ghoulul nu înțelese, dar totuși ceva ce i-ar fi plăcut al naibii să audă.

De fapt tocmai de asta și se luă Calmac în cele din urmă după cei doi prieteni. O făcu cu pas furișat, ascunzându-se pe după copaci acolo unde era cazul, prin tufișuri pe brânci când era nevoie sau târându-se pe coate acolo unde nu avea unde să se ascundă. Dar, deși îi urmă el o bună bucată de drum pe cei doi, n-auzi mare lucru. Doar fragmente spuse de Mago, cum că, „Chiar nu înțeleg ce mi se întâmplă în ultima vreme și mai ales cum naiba am ajuns aici,” ca Malon să-i răspundă mai apoi vesel, „Blestemul unei cobre se pare, căci… ai uitat deja de Zeal, căreia i-ai făcut destule zile fripte cât am fost împreună. Se pare că anume ea te-a blestemat să te pârpălești la foc mic acolo unde nu-i foc. Și, să știi, ești la fel „blestemat” să mă ai mereu prin preajmă.” După care Calmac îl văzu pe Malon aruncându-i o ocheadă, semn că-l simțise călcându-le pe urme.

De asta și se opri ghoulul în cele din urmă, renunțând la idea de-ai urmări pe cei doi. Nu renunțase însă la idea de-al face pe Mago supusul său și, de nu i-ar fi reușit, să guste de-i era dulce carnea. Trebui însă să lase totul pentru mai târziu, căci evenimentele ce urmară îl cam puseră în încurcătură. În special îl cătrăni să afle că Kalimērā și restul „sursei de cărniță fragedă” se ascunseră în subterane. „Un loc unde eu în veci n-ajung,” își spuse ghoulul, întorcându-se pe altă parte și strâmbând din nas. Apoi, simțind că tolănit nu-l ajută să gândească, se ridică pe șezute și, încă sprijinit de trunchiul copacului sub care stătuse culcat până atunci, puse picior peste picior și luă o mină serioasă, de parcă gândise de când lumea.

Un gând însă îl făcu să tresară. Mai bine zis o amintire de când Mai și restul intraseră în tuneluri. O imagine a ceva rotund și ciudat, nu mic totuși, căzut din mâneca dreaptă a lui Yellen, ce se rostogolise mai apoi în tufișurile aflate nu departe de Porțile celea masive din piatră. Anume asta și-l făcu pe Calmac să lase trunchiul cela în pace, odihnindu-și într-un final coatele pe genunchi și privind gânditor în față, în timp ce gândul, „Ce să fi fost ciudățenia ceea?” nu-i dădea pace și gata. „Nu părea să fie o simplă bilă. Prea era ciudată la ale ei și prea mare ca formă. În același timp nu avea parcă nimic special la ea, dar totuși… de ciudățenia ceea umană o ținea ascunsă în mânecă înseamnă că era de valoare. Chiar și așa nu-mi dau eu seama la ce să folosească ea. Sau poate…?”

Se ridică brusc în picioare realizând că ceilalți erau prea ocupați cu ce se întâmpla ca să fi atras atenția la restul satului. Astfel, de avea noroc, găsea ciudățenia ceea de bilă în locul în care căzuse. De asta și săltă Calmac brusc de la locul lui și, cu pași furișați, ajunse în cele din urmă lângă Porțile Ārakkiḷ-ului.

Ajuns în sat însă se opri și privi cu mare atenție în jur. Privi Calmac atent tocmai pentru că nu i-ar fi plăcut să dea ochii cu nesuferitul cela de Malon sau, Doamne Ferește, cu Zorrota sau Izkina, căci aceia la sigur l-ar fi jupuit de piele după ce-ar fi aflat după ce-i el. Nevăzând pe nimeni însă, Calmac se lăsă pe burtă mai întâi, privind în stânga și-ndreapta. Apoi, nevăzând mișcare, de altfel nici o boare de aer nu se simțea în acele clipe, începu să se târască pe coate spre Porți. La jumătatea drumului însă se opri și iar privi stânga-dreapta. Nimic însă… nimeni acolo și nicio mișcare. De aceea și grăbi viteza de ajunse până lângă Porți.

Lângă Porți însă… surpriză: nu văzu nici tu arbuști și nici ciudățenia de bilă n-o găsi. „Lucrătura diavolului fără doar și poate,” mârâi el printre dinți. „Era aici nu demult. Unde naiba a dispărut? Și mai ales… cum naiba au dispărut arbuștii? Au suflet sau ce?”

Negăsind un răspuns plauzibil însă decise să renunțe. „Poate mi s-a năzărit totuși,” își spuse el, întorcând spatele acelui loc cu gând să se întoarcă sub copacul sub care trândăvise mai înainte și să continue ce făcuse până atunci… adică nimic. Numai că, când să pornească de lângă Porți, tot în patru labe, ceva îi atrase atenția… undeva în stânga lui, între una dintre Pietrele Vāyil și un copac secular, văzu o stranie scăpărare. Păru de parcă un imens fulger străpunse cârpa neagră a nopții celestiale, nu în zigzag însă ca orice fulger, ci pe orizontală, într-o tăietură perfectă. Și, de cum zări asta, Calmac își frecă fericit palmele, murmurând încântat, „Acum îi acum, Calmac! Pune laba pe ea și fii unic stăpân.” După care, fără să-i mai pese că putea fi văzut de cineva, Calmac se grăbi de ajunse lângă acea Piatră vestică Vāyil.

Acolo se opri, chiar la câțiva metri de un boț ciudat și negru. „O sferă!” Își spuse el. „Una pe care n-am văzut-o nicicând, dar care simt că-mi aparține. De ce? Ce naiba mă leagă pe mine de ea?” Scutură însă brusc din cap când i se păru că auzise răspunsul venind din interiorul acelei bile de mărimea unei mingi de fotball, care era de fapt Palantirul:

„Soarta!” Îi spuse Palantirul lui Calmac. „Asta e ce ne leagă pe noi doi.”

„Dar… de ce?” Urmă întrebarea prostească a ghoulului.

„N-aș putea răspunde la această întrebare nici eu. Dar totuși, de ne-a adus pe același drum Soarta, trebuie să fie pentru ceva, nu crezi?”

„Nu, așa pare a fi. Dar totuși… cine ești? Sau… mai bine zis… ce ești tu?”

„Soarta! Doar ți-am spus, nu?”

„Mi-ai zis că ne-a legat Soarta. Asta e ceea ce mi-ai zis. Și…”

„…așa e. Am zis asta și repet: Soarta ne-a unit drumurile și, de acum încolo, vom fi unul.” După care, atât de brusc că nici Calmac nu realiză cum se întâmplă asta, se văzu ținând Palantirul în mâini, pe care îl mângâia ca pe o mare comoară, în timp ce ochii îi scăpărau ciudat. În jurul lui o noapte neagră beznă, o noapte care devenea tot mai densă cu fiecare, „Al meu! A mea comoară! Doar a mea!” spusă de Calmac într-un adevărat delir.

***

„Ce-i asta?” Întrebă Ilēcāṉa extrem de mirat.

Privind în direcția spre care arăta tânărul cu brațul întins în față, spre Câmpia din fața Barierei Rophionilor, Yamu, Fenrir și restul văzură cu stupoare un imens mare nor negru apropiindu-se cu repeziciune de ei. Un nor cețos totuși, ce se mișca doar pe pământ, crescând și crescând în intensitate, un nor flămând ce părea să fie gata să înghită totul în calea lui, având ca destinație finală Tabăra Rophionilor se pare.

„Doamne Ferește!” Murmură bătrânul Uḻaikkum, văzând acel nor. „Pământurile Neruppu!”

Tresărind, ceilalți bătrâni îl priviră cu groază pe Uḻaikkum, ai cărui ochi jucau în lacrimi. În special fu uimit să audă acel nume Fenrir, ceva ce auzise doar odată, copil fiind, în poveștile de groază pe care obișnuia să le spună Yamu copiilor ca să-i țină departe de locurile groazei din Pădurea Rophion. În acele clipe însă era mai mult decât o poveste - era realitatea pictată în negru și fum, realitatea Tenebrelor Lumii de Dincolo, cea controlată de Umbre și care era păzită de Fecioara Mōrgaṉā și Apele Morții, aflate la intrarea în acel regat. „Ape care se pare că s-au retras în cele din urmă, lăsând loc Umbrelor să înghită pământul,” murmură Fenrir îngrozit.

„Așa se pare,” răspunse Arion, deși cele spuse de Fenrir nu fuseseră întrebare. „Mōrgaṉā s-a alăturat și ea armatei lui Maranam.”

„Ceva imposibil!” Aproape că strigă Mūkkutti. „Fecioara Mōrgaṉā e a Rophionilor. Da, poate că ne ia sufletele căzute pradă celor blestemați, dar… nu poate fi împotriva Rophionilor. Nu, nicicând, căci însăși Oracolul nostru Tīrkkatarici a supus-o în acea zi când a murit a sa soră Lalli. Astfel… Mōrgaṉā nu poate fi nicicând împotriva lupilor magici. Nicicând, m-ați auzit?!”

„Și totuși e,” spuse Yamu cu glas stins. Apoi zâmbi și închise ochii pentru câteva clipe când zări, în acel nor de fum negru și gros ce se oprise nu departe de Barieră, imensa pasăre neagră Mōrgaṉā, plutind pe ale ei aripi mari și negre, înconjurată de pretutindeni de fum. „Mōrgaṉā e aici, după sufletele noastre! Și… la sigur azi cel puțin nu-i de partea noastră!”

Privind în aceeași direcție ca și Yamu, ceilalți Rophioni și restul celor care erau încă acolo o văzură pe Mōrgaṉā plutind lin pe ale ei imense aripi negre. Scotea din al ei gâtlej un sunet ciudat, asemănător unei chemări la oaste. Pe cine chema însă în ajutor nu era sigur, dar totuși… continuă să-și strige chemarea până când în zare, mult în depărtare, deasupra pădurii în flăcări, văzură iar venind spre ei corbii.

„Kākkai iar sunt prin preajmă!” Strigă Zorrota, pregătindu-și arcul și săgeata. „De vin iar aici, să-i întâmpinăm atunci cu tot festinul.”

„Săgețile noastre n-o să le facă niciun rău de această diavoliță e cu ei,” îi spuse Izkina, apăsând ușor pe arcul lui Zorrota și forțându-l eventual să nu mai țintească zarea. „Putem însă să ne gândim la alte metode de-a nu-i lăsa să treacă de Barieră.”

„Alte metode? Precum?” Întrebă Zorrota neîncrezător. „Cercurile de foc ale ghoulilor?”

„Da. Exact la asta și mă gândeam, căci… de cade Bariera Rophionilor atunci e singura noastră șansă să scăpăm. Cel puțin să tragem de timp până când ne vine o altă idee.”

„Cum rămâne însă cu Mōrgaṉā?” Întrebă Arion, privindu-i țintă. La fel îl priviră și ghoulii, neînțelegând prea bine la ce se referise Soan. De asta și-și continuă Arion gândul, „Mă refer la faptul că de când Tomai a închinat a voastră putere lui Moirae, sunteți vulnerabili chiar și în fața Mōrgaṉei. Astfel, de gândul meu e real, cercurile de foc ale Ghoulilor și puterea lor pot să nu fie de niciun folos.”

„Nu și dacă îi ajutăm să le controleze,” spuse Fenrir încrezător. Apoi, privind la Yamu, întrebă, „Cât adevăr e în legendele Rophionilor?”

„Te referi la poveștile care spun că cândva Rophionii au controlat aceeași Barieră de foc?”

„Așa e, Yamu. Anume asta și întreb, căci, de-i adevărat, atunci putem avea o șansă.”

„Uiți însă, prinț Fenrir, că Rophionii demult nu mai practică Alchimia focului,” spuse Aṭikkaṭi. „Astfel, tocmai pentru că noi am încetat să mai folosim focul după atacul lui Rawic și-al lupilor săi, suntem slabi la acest capitol.”

„Puterea însă rămâne, Aṭikkaṭi,” îi spuse Pāṇṭittiyam. „De altfel cred că nu degeaba prinț Fenrir s-a născut cu puterea focului. Pentru ceva trebuia să fi fost înzestrat el cu aceeași putere ca a Titanidei Hestiei.”

„Aici țin să-ți dau dreptate, Pāṇṭittiyam. Dar totuși… noi nu cunoaștem tainele acelei Alchimii și nici cum să ținem focul aprins,” insistă Aṭikkaṭi. „Astfel… chiar și de ne reușește să creem cercurile de foc e posibil să nu le putem controla și astfel să dăm foc pădurii cu mâinile noastre.”

„Nu că n-ar arde deja,” spuse Izkina oarecum ironic. Văzând mutrele acre ale bătrânilor Rophioni, privi în altă parte și spuse, „Doar un gând. N-o luați personal!”

„Un gând, dar totuși adevărul!” Spuse Fenrir sigur pe el. „Ghoulul Izkina are dreptate: Pădurea Rophion e deja în flăcări. Ceva ce de altfel ne poate ajuta să alimentăm puterea cercurilor de foc.”

„Atunci… să încercăm!” Spuse și Arion. „Dacă și dacă ceva merge prost atunci chemăm norii cu ploaie aici. Sephir, ajută-mă!”

„Am înțeles!” Îi spuse ea, urmându-l mulți metri în spate.

„N-ar fi rău să avem și ceva gheață în ajutor,” îl tachină Fenrir pe Island, care rămase tăcut în tot acel timp, privind zarea înnegrită din cauza acelui fum. La fel nu spuse nimic nici după ce Fenrir spuse acele cuvinte. Doar se duse și el în spate, după Arion și Sephir. Tăcerea lui îl făcu pe Fenrir să strâmbe din nas, „De parcă a ne ține limba după dinți e cine știe ce mare înțelepciune.”

„Ar trebui totuși să încerci. Măcar din când în când,” îl tachină Yamu.

„De ce să-mi pierd timpul cu asta dacă pot pur și simplu vorbi?” Îi răspunse Fenrir, rânjind. După care, formând flăcări deasupra palmelor, le ceru celorlalți să se dea într-o parte, glumind că „Îmi poate scăpa un fulger dacă ceva și pârjoli nu blănile care trebuie.”

Drept răspuns lupii magici tăcură. Se traseră și ei în spate spre marea mirare a lui Fenrir. Dar nu se traseră ei ca să se pună la adăpost, ci se puseră în semicerc în spatele lui Fenrir, Yamu, Ilēcāṉa și celorlalți doi ghouli. Apoi, privind unul la altul, se încurajară din priviri, după care, ținându-se de mâni începură a bolborosi cuvinte neînțelese, ceva ce-l făcu pe Fenrir să simtă că-l mănâncă limba, căci spuse cât de curând:

„E cumva o vrajă să-mi ardă mie blana în cele din urmă?”

„De n-oi fi cuminte, cel mai probabil că da,” îl tachină Ilēcāṉa.

„Bine că le știi tu pe toate,” mârâi Fenrir la el. După care, împingându-l pe Ilēcāṉa de lângă el, se apropie de Zorrota și Izkina, cărora le spuse, „Arătați-mi cum să creez cercurile celea, căci foc am, dar minte nu.”

„Măcar odată recunoști și tu că ai defecte,” îi spuse Izkina, arătându-i colții.

„Iar tu nu pierzi nicio ocazie să muști, nu?!” Își tachină Zorrota confratele. După care privi la Fenrir și-i spuse, „Doar… dă-ne sursă de foc. De restul ne ocupăm noi!”

Fenrir dădu din cap că înțelese. Apoi, transformându-se brusc în lup, începu să ardă vâlvătaie - o sursă perfectă de foc pentru cei doi ghouli. Aceștia, fără să mai aștepte o altă invitație, se puseră față în față, cu lupul între ei, după care, întinzând palmele larg deschise spre el, începură să absoarbă acea vâlvătaie ce venea dinspre Fenrir.

Privindu-i pe cei doi ghouli alimentându-se de la Fenrir, Yamu își trase feciorul într-o parte și-i șopti la ureche, „Mergi cu Sephir și restul, Ilēcāṉa! De se întâmplă ceva vei salvarea noastră!”

„Salvare? În ce?” Întrebă băiatul încurcat.

„La a fura lucruri! La asta te pricepi, nu?” Și mai încurcat decât înainte, căci chiar nu înțelegea la ce se referise tatăl lui, Ilēcāṉa se încruntă. Yamu surâse însă și-i spuse, „Doar… să le distragi atenția de vezi că se dau bravi și vor să ne supună. De restul ne ocupăm noi… eu și bătrânii. M-ai înțeles?”

„De parcă poate unul să nu înțeleagă când vorbești tu atât de clar,” bombăni Ilēcāṉa, întorcându-i spatele părintelui său. Înainte de-a pleca însă îi făcu cu capul să privească spre buzunarul său stâng, de unde scoase, pe jumătate doar, o ciudată potcoavă roșu cu negru. „Iaca la asta credeam eu că te referi cu „Priceput la a fura lucruri!”

Acoperindu-l să nu fie văzut de alții, căci s-ar fi făcut de toată rușinea, Yamu își întrebă feciorul, nervos, „Pe asta de unde-o mai ai?”

„De la cei doi bravi de colo! Au „pierdut-o” când au venit nu demult aici. Datorită mie desigur, căci… sunt și eu priceput la a „ține pe alții din scurt.” Și, de nu vrei să te las și pe tine fără ceva de valoare, fără armă mă refer, nu mă provoca, căci chiar sunt rău la ale mele când mă înfurii.”

Yamu scutură cu reproș din cap după ce feciorul îi întoarse spatele, îndreptându-se spre Sephir și Arion, care stăteau cu ochii pe cer. Apoi, înțelegând totuși că nu era momentul potrivit să-și bată capul cu metehnele feciorului, Yamu se alătură grupului de bătrâni, gândind să-i ajute cum poate.

Un trosnet asurzitor îi forță pe toți cei prezenți acolo să se oprească din ce făceau și să privească uimiți în jur. Curând însă uimirea din priviri se transformă în groază când văzură, venind dinspre satul lor, același fum negru ca cel văzut pe câmpie. Mai terifiant însă de-atât fu să vadă crăpătura de-a lungul Barierei Rophionilor, o crăpătură care deveni din ce în ce mai mare, multiplicându-se pe toată suprafața Barierei în doar secunde. Apoi, când râsul terifiant al Mōrgaṉei se auzi în spatele acelei Bariere, Fenrir și restul tresăriră și priviră îngroziți într-acolo, mai ales când Mōrgaṉā le spuse, „Ați crezut că-i începutul victoriei voastre, Rophioni? Ați crezut că mă veți ține supusă pe veci doar pentru că un anumit Oracol a reușit să mă învingă acum multe secole? Atunci… sunteți cu adevărat proști, căci nimeni nicicând n-o s-o mai poată face. Jur.”

If you spot this narrative on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

„Atunci… n-ai decât să aștepți cuminte, așezată pe coadă, scorpie, căci încă n-au murit ghoulii să treci tu de ei!” Îi spuse Izkina cu ură. După care, când Bariera crăpă pentru a nu știu câta oară, infernal, dispărând cât de curând după ce se făcu țăndări, ghoulul eliberă săgeata de foc din arcul pe care îl făcu să plutească, controlat de puterea minții sale doar. O săgeată care nu-și atinse ținta în cele din urmă, căci Mōrgaṉā o prinse din zbor, la doar milimetri de inima ei.

„Câine!” Mârâi Fecioara cătrănită, rupând în bucăți săgeata de foc, care-i rănea totuși mâinile.

„Un câine căruia frică de tine nu-i e deloc,” spuse și Zorrota. „Așa că… n-ai decât să încerci să treci de noi, de ești brează zic! Doar că… tare mă tem c-o să rămâi doar cu dorința!” După care, atât de brusc că tresăriră cu toții, în momentul în care Zorrota și Izkina își despărțiră palmele, care le stăteau deja față în față la nivelul pieptului, de jur împrejurul acelui loc în care se aflau și de jur împrejurul întregului sat de fapt, șase inele de foc, unul peste altul, la intervale de 3 metri, apărură de nicăieri.

La vederea acelor inele, Mōrgaṉā strigă cătrănită, „Nu poate fi! Iar inele de foc?”

„Nu iar, dar din nou!” O tachină Fenrir, scuturându-și brusc blana și împroșcând cu scântei de foc de jur împrejur. „Ceva ce-ai mai văzut odată, nu?! Pe vremea Oracolului Tīrkkatarici!”

„Ține-ți gura, lup fără minte!” Îi strigă Mōrgaṉā.

„De ce, dacă-i mai vesel așa?! Și… haide, atacă, că doar de asta ai venit până aici, nu? Sau ce… ți-a căzut bucuria în scârbă văzându-ne apărarea?”

„Ba o să-ți muști tu labele de ciudă, lup idiot ce ești când o să-ți jupoi eu blana! Atacă!” Le strigă ea într-un final corbilor Kākkai, care se năpustiră asupra celor șase cercuri de foc. Cercuri care creară cât de curând o perdea roșie între ele, încercând pe cât posibil să înlocuiască Bariera.

În contact cu cercurile de protecție ale ghoulilor, mulți Kākkai pieriră. Alții, controlați de puterea Mōrgaṉei, reușiră să treacă printre cercuri, atacându-i pe bătrânii Rophion și forțându-i pe aceștia să slăbească puterea care alimenta Bariera de foc controlată de Zorrota, Fenrir și Izkina. Un atac care-i forță pe Sephir, Arion și restul să le sară bătrânilor în ajutor, căci tot mai mulți și mai mulți Kākkai reușeau să treacă prin acele inele de foc. Motivul? Ei bine, era vorba de puterea Mōrgaṉei, cea care multe secole de-a rândul, după ce-a fost învinsă de Tīrkkatarici, a învățat diverse trucuri să se apere de foc și să nu fie iar supusă. Dar, deși învățase ea multe, nicicând nu putuse controla focul pe deplin. De asta și nu toți slujitorii ei demonici reușeau să treacă de Bariera Ghoulilor.

Era însă mulțumită și cu atât, căci prin acel loc prin care trecuseră corbii Kākkai se formau goluri. Apoi, prin acele goluri, Mōrgaṉā își folosi puterea să trimită acel fum negru care o înconjura, fum ce luase formă din Apele Morții, cele controlate de ea. La fel erau create și cu Puterea Umbrelor, cele pe care le eliberase cu puterea acelor Ape ale Morții, la îndemnul lui Maranam desigur pe care ajunse să-l asculte și să-l considere stăpân, căci își dădea prea bine seama că doar astfel putea ajunge să stăpânească și ea lumea… una supusă Tenebrelor, cele care ar fi recunoscut-o regină pe veci, a lor stăpână, cea care le-a redat libertatea după ce Titanii le-au alungat în adâncurile pământului, dând ale lor teritorii oamenilor și la restul reprezentanților vieții.

Anume acest gând o făcu pe Mōrgaṉā să râdă iar în hohote. Se vedea ea regină pe-un tron la care visau deja prea mulți. Un tron pe care îl căpătase cu multă trudă, slujind altora milenii de-a rândul. La fel o bucura enorm să vadă truda și suferința lui Fenrir și-a celorlalți, care se luptau nu doar cu fumul tenebrelor, dar și cu corbii Kākkai, cei care atacau cu înverșunare, lăsându-le răni adânci, otrăvite pe piele.

Se termină însă totul mult prea curând. Se termină în clipa în care cerul crăpă, iar deasupra satului Rophionilor se formă Primul Inel al Sorții. Se formă din cercurile de foc ale celor doi ghouli, ce-și alimentară puterea din focul controlat de un Rophion. Un Inel al Sorții care o făcu pe Mōrgaṉā să urle înnebunită, căci vedea cum tot efortul ei fusese în zadar… corbii Kākkai căzură fără vlagă, atinși de energia Inelului ce plutea deasupra taberei Rophionilor, trimițând raze roșii în jur, raze care dispersară fumul Mōrgaṉei în cele din urmă, făcând-o și pe ea să dispară atât de curând… chiar sub privirile uluite ale celor care crezuseră că venise timpul să-și înfrunte moartea… zburase ea de acolo ca gândul, scoțând strigăte infernale din al ei gâtlej, căci de nu, de-ar mai fi stat doar secunde acolo, ar fi fost și ea nimicită fără doar și poate.

***

Haos… teamă… prăpăd și deznădejde… era tot ce domnea în acele clipe în Pădurea Rophion. La fel se vedeau flăcări… peste tot, îmbrățișând copacii în ale lor flămânde de iubire brațe, acoperindu-i c-o haină roșie de flăcări și una neagră de fum, un fum gros ce începu să înconjoare pădurea în doar secunde, fără ca nimeni să-și dea seama de sursa lui. Același fum gros ce fu văzut în fața Barierei Rophionilor cu doar clipe înainte ca aceasta să cadă… odată și poate pentru totdeauna.

Pădurea însă nu era gata să piară. Nici chiar în îmbrățișarea morții nu simți gustul trădării lumii pe scoarța ei. Doar… începură a curge lacrimi de sus dintr-o dată, lacrimi fierbinți, dar totuși lacrimi… ale cerului care plângea durerea lumii cum putea și el. Un cer ce începu a plânge după ce Boor, pe spatele lui Navarro, se înălță dintr-o dată deasupra pădurii, lovind aerul cu al lui bici Cattai.

Lovi odată… dar nu se întâmplă nimic. Lovi a doua oară, dar iarăși nu se întâmplă nimic, căci prea însetată era zarea și prea înfierbântată era lava aruncată asupra pădurii din gura marelui Tarther, acel Tarther ce fu văzut apropiindu-se parcă cu viteza luminii de locul în care se aflau Boor și Navarro. Chiar și așa, nici Zeul și nici calul nu păreau gata să renunțe, căci un nechezat, ce-i ieși calului negru din suflet, făcu cerul să tune și norii să se adune la un loc. Exact ce-i trebui lui Boor de altfel, căci atunci când un fulger crăpă cerul negru ca cătrana în două, Zeul zâmbi și apucă al său bici Cattai mai strâns de coadă. Apoi, șuierând printre dinți, „Acum sau niciodată, Navarro!” Calul se ridică pe picioarele din spate, nechezând năprasnic din al său gâtlej, un nechezat ce mai crăpă cerul odată, exact în clipa în care Boor lovi aerul cu biciul său.

În timpul loviturii șfichiul biciului atinse zigzagul fulgerului din înalturi, îl crăpă în două la început, după care fulgerul crăpă în patru și tot așa, până ce întregul cer nu fu împânzit de-o setcă din crăpături de fulger. Crăpături ce se îndreptară în cele din urmă nu asupra celui care le formase, deși cerul înnebunit părea să vrea să-l pedepsească pe însuși Boor pentru a lui „neobrăzare” de-a controla natura după voia lui, ci asupra marelui Tarther, care apăru iar deasupra pădurii în flăcări.

Când capcana ceea de lanțuri de fulger căzură asupra lui, marele Tarther urlă din toți bojocii. Urletul lui se auzi până hăt în depărtare. Fu auzit de Fenrir și de restul, de-i făcu să privească îngrijorați mai întâi spre vestul pădurii, apoi spre nordul ei. Fu auzit și pe Muntele Kyllini, în fața Grotei Arkadia lângă pragul căreia stăteau cele trei Moirae în acele clipe. Strigăt ale păsării demonice care o făcu pe Klotho să murmure înfrigurată, „S-a început războiul, surorile mele! Cel mai feroce și de temut dintre toate.”

„Ba nu s-a mai început încă el,” răspunse Morta c-o oarecare viclenie în glas. „E încă liniște pe Muntele Fricii.”

„Nu pentru multă vreme însă,” șopti Decuma. „Curând se va instala teroarea și pe muntele drag al lui Accam Kuṉṟu.” O veselie simțită în vocea ei când spuse acele cuvinte, una stranie de altfel, de parcă pantera Accam Kuṉṟu i-ar fi fost dușman de moarte, iar ea transmise acel gând rău să-l vadă învins odată și pentru totdeauna.

Klotho însă, deși ale ei surori păreau să aștepte un răspuns de la ea, nu spuse nimic. Doar își atinse palmele, frecându-le ușor, îngândurată însă. După care, ținând palmele larg deschise, cu fața spre cer, privi la ele multă vreme, văzând doar ea pe ele un adevăr ascuns… pământul acoperit de cenușă și deznădejdea în privirea lumii. Una care părea să fie pentru totdeauna stăpână pe întreaga lume și pe supușii ei…

***

„Tată, crezi că-l poți chema pe Shinar aici?” Întrebă Samaya dintr-o dată apărând în spatele lui Dike, care mătura flăcările cu pelerina lui Lodur, pe care acela o scosese de pe umeri, încercând cu disperare să ajute pădurea să scape de chin. O pelerină pe care lupul Dike o ținea cu dinții, încercând cu disperare să ajute măcar cum putea pădurea, cea care pierea chiar în fața ochilor lui.

Auzind întrebarea fiicei, lupul se încruntă. „Pe Shinar? Aici? Dar... pentru ce-ți trebuie el?” Întrebă Dike încurcat, căci chiar nu înțelegea ce putea fi în mintea fiicei lui. Chiar și așa, cu toată încurcarea din suflet și din gânduri, Dike nu-și încetă lucruri, căci prea era mare prăpădul văzut în jur și prea îl durea sufletul să-și vadă pădurea dragă făcându-se cenușă așa cum se întâmplase cu milenii în urmă cu Pădurea Mortor.

„Părintele Haos! Am nevoie să ajung cât mai aproape de cer și să-i trimit vorbă! Doar astfel putem pune capăt nebuniei păsării celeia demonice, căci, de Părintele Haos o va controla pe Eris, Tarther nu-i va mai auzi vocea și nici comenzile și astfel se va întoarce din drum.”

„Nu-i totuși sigur asta,” interveni Lodur în discuția lor, apărând alături de Dike și continuând a lovi flăcările cu puterea lui Alabar și a stelei Bayer. „Părintele Haos nu are influență pe pământ. Cel puțin nu asupra lui Tarther.”

„Are influență însă asupra lui Eris,” se încăpățână Samaya. „De asta zic…”

„Ba n-o să folosească la nimic,” auziră ei dintr-o dată glasul lui Ahi în spatele lor. De asta și tresăriră cu toții și-l priviră cu ochii cât cepele, căci îl știau departe de acele locuri. Mai mult de atât se mirară să-i vadă trupul aproape transparent, însoțit fiind de-o stranie creatură, ceva ce nu mai văzuseră până atunci… Tayakkam.

Cel puțin Samaya și Bestla nu-l văzuse pe Titanul Îndoielii până atunci, căci își ațintiră ochii larg deschiși asupra lui, întrebându-se ce ciudățenie li se arătase în fața ochilor. Mai ales le mira enorm să-l vadă pe acela rânjindu-le, cu bunătate însă, de parcă ar fi vrut să le fie prieten și nu dușman, deși îl însoțea pe nimeni altul decât pe al lor dușman de moarte. Plus la asta, cine era bătrâna din spatele lui Ahi? I se părea cunoscută Samayei, deși era sigură că n-o văzuse nicicând. Da, n-o văzuse, dar totuși era sigură c-o știe de undeva.

„Din amintirile lui Mayar,” îi spuse Anaya dintr-o dată, privind țintă în ochii tinerei lupoaice, căreia îi citi astfel gândurile. „De acolo mă știi, iar numele meu e Anaya, bătrâna vulpe-fantomă ce trăiește printre vulpile lui Inmar.”

Samaya tresări iar. „Vulpe? Fantomă? Amintiri? Dar stai, eu nicicând n-am citit nici gândurile și nici amintirile lui Mayar.”

„Asta e ceea ce-ai crezut tu,” răspunse Ahi în locul Anayei. „În schimb, atât tu cât și Mayar, puteți vedea amintirile celeilalte și citi și gândurile „copiei” de vă doriți.”

Dike se încruntă. „Ceva ce poate vouă v-a reușit, dar nu și nouă.”

„Doar… n-ați fost conștienți de asta,” spuse Ahi zâmbind. „Și… da, se poate, Dike. Se poate ca gemenele-formă să știe despre cealaltă tot, căci doar astfel se pot completa.”

„Ceva de care mă îndoiesc,” mârâi Samaya, transformându-se brusc în lupoaică și arătându-i colții. „De-aș fi putut face asta atunci la sigur aș fi împiedicat-o pe descreierata de vulpe să aducă prăpădul în draga mea pădure, căci… doar priviți ce-a lăsat în urma ei!” Strigă ultima parte Samaya.

Privind în jur, cu tristețe, Ahi îi spuse, „Asta pentru că într-adevăr n-a depins de voi… nici de tine și nici de Mayar. Și tu și ea faceți doar ce vă cere Soarta să faceți.”

„Blestemată să fie ea dar… și Soarta și a ta fiică Mayar,” șuieră Samaya printre dinți, întorcându-le spatele și vrând să continue să ajute pădurea, măcar cum putea.

Se opri însă când își auzi tatăl certând-o. „Blestemând Soarta ori un alt suflet n-o să ajute la nimic, Samaya. Din contră: poate aduce și mai mult prăpăd și durere în sufletul tău.”

„Atunci, ce propui, tată: doar să stau și să accept ce alții au decis pentru noi? Să stau și să văd cum draga mea pădure moare, arsă până la pământ de flăcările iadului, cele care doar vulpea și Parca, cea care se presupune că controlează Soarta, le-au creat și trimis aici? Ba bine că nu. N-o să accept nicicând decizia Sorții dacă asta distruge vieți. Nu pot accepta de altfel când e atâta foc și jale în jurul meu, căci… ascultă pădurea, tată! Ascultă-i jalea din voce și simte-i lacrimile fierbinți pe piele! De tu nu le simți, eu da! Eu aud cu sufletul și nu cu urechea cum plânge Pădurea Rophion! Plâng copacii… plâng arbuștii… se tânguie iarba pârjolită în crâng… la fel cum plâng viețuitoarele ce trăiesc aici, cele care au acceptat deja moartea doar ca să nu-și abandoneze casa. Anume asta și mă face pe mine să urăsc. Da, s-o urăsc pe vulpe, s-o urăsc pe Parca, să urăsc tot ceea ce distruge totul în jur, căci… pentru putere alții sunt gata să distrugă tot. Întregul pământ sunt gata să-l dea cenușii doar ca să aibă glorie și control asupra lumii. Ceva ce n-o să aibă nicicând.”

„Pentru asta trebuie să plecăm capul,” spuse Anaya cu înțelepciune.

„Să plec capul? În fața cui? În fața Sorții?”

„Ba nu, tânără lupoaică… să plecăm capul în fața neputinței noastre. Apoi, după ce ne-om ogoi sufletul și ne-om bandaja rănile, să ne ridicăm de jos și să mergem mai departe, ajutând întreaga natură să revină la normal.” Spunând aceste cuvinte, Anaya păși spre lupoaică. Se opri la doar jumătate de pas de ea și, privind cu blândețe în ochii plini de ură și lacrimi ai Samayei, îi atinse capul, mângâindu-i ușor blana, fără ca lupoaica să se opună, după care îi spuse, „Și… chiar de nu-ți dorești asta, va trebui să ne accepți ajutorul.”

Samaya se încruntă. „Ajutorul? Cui? Al vostru?”

„Așa e,” răspunse Ahi sigur pe sine. „Doar împreună putem să-i punem piedică lui Maranam și să oprim prăpădul, căci deja sunt doar două tabere în lumea asta: cei care-s cu Maranam și cei care sunt împotriva lui.”

„Iar voi… cu cine sunteți voi, Ahi?” Întrebă Gaea, apărând brusc în spatele lui. Privind-o, Ahi văzu ura scăpărându-i în priviri. Nu spuse însă nimic, doar ascultă în tăcere continuarea, „Din câte știu Mayar e cu Maranam. De aceea ai ales greșit tabăra de ești aici. Sau… ți-au îndreptat alții pe-un drum greșit pașii? Mă refer la Titanul Îndoielii, la Tayakkam, care-i acum lângă tine.”

„Ba nu. Sunt aici pentru că asta mi-am dorit,” răspunse Ahi mândru de el, un răspuns care îi uimi pe toți, până și pe Tayakkam nu-și de ce. El însă, fără să-i pese de faptul că nu era binevenit acolo și că toți cei prezenți acolo, cu excepția Anayei și-a lui Tayakkam, l-ar fi vrut departe, spuse, „Pentru că un tată nicicând n-o să-și dorească ca al lui copil să sufere. Același lucru nu-mi doresc și eu pentru Mayar.”

„Ceva ce nu-ți stă totuși în puteri,” spuse Dike. „Mayar a ales să fie de partea Parcăi și-a lui Maranam.”

„Nu încă,” spuse Anaya cu încredere. „Mayar n-a ales încă tabăra. Nu știu de ce, dar încă ezită. De aceea e rândul nostru să facem ceva ca s-o atragem de partea noastră. După asta… ne vom gândi la ce să facem după asta.”

„Ce-ar fi să vă gândiți mai întâi la cum să învingem blestemata asta de pasăre Tarther?” Le strigă Boor din înalturi. „Singur nu-i pot face față cât voi stați la taclale.”

„Nici chiar singur,” se auzi vocea Bestlei din partea cealaltă a poienei unde crease oglinzi, încercând să-l prindă pe Tarther în capcana lor într-un final. Ceva ce nu-i reuși totuși, din cauza flăcărilor care-i topeau gelatina oglinzilor de cum le crea. „Dar totuși ai și tu dreptate… stăm la sfat după. La fel sucim gâturi după asta,” mârâi ea în cele din urmă privind furioasă la Ahi. „Și cred c-o să încep cu tine, unchiule Ahi, căci prea multe mi-ai datorat de-a lungul timpului.”

„Dacă zici,” răspunse Ahi ironic. „Până la mine însă, fă-i față ăluia de colo!”

Privind încotro îi arătă Ahi cu capul, Bestla dădu peste Tarther cel mic. Acesta pășea agale printre flăcări, dărmând la pământ copacii ce abia se mai țineau pe ale lor rădăcini arse și îndreptându-se direct spre ea. Nu era singur însă, ci cu Yĕn. Aceasta pășea la fel agale, în stânga lui Tarther cel mic, scuipând venin de jur împrejur și pârjolind și mai mult natura. O priveliște care o făcu pe Bestla să șuiere în cele din urmă printre dinți, „Numai voi doi lipseați, dacă sincer! Și, hei, Baradar, cu inima nu vrei să gândești dacă mintea nu-ți lucrează? Distrugi pădurea pe care singur ai apărat-o timp de milenii dacă ceva!”

„De parcă ar înțelege cuvintele!” Spuse Ahi, rânjind.

„Dacă n-ai o idee mai bună ai face bine să taci!” Îl apostrofă Bestla, privindu-l cu coada ochiului doar. „Sau… poți să lupți cu el în locul meu. Nu mă supăr de se întâmplă asta. În special poți s-o iei în primire pe frumoasa de colo. Îi zice Yĕn, o frumoasă care dacă te pupă odată pe buze alt sărut în veci nu-ți mai dorești.”

„Ai încercat cumva?” O tachină poneiul Vintai, apărând în spatele lui Tarther cel mic și Yĕn. „Dacă nu, atunci nu înțeleg de ce minți, prințesă Bestla! Ceva deloc frumos de altfel!

„Ce zic eu că nu-i frumos e să te bagi în discuțiile celor mari!” Îl apostrofă Bestla. „Dar dacă tot ești aici, îți las scumpa prietenă pe seama ta. Nu de alta, dar tu mai bine te înțelegi cu Yĕn decât mine.”

„Dacă zici!” Veni răspunsul plictisit al lui Vintai. Apoi, luându-și avânt, poneiul Vintai trecu în fugă pe lângă Yĕn, lovindu-i o copită din spate și aruncând-o cât colo până la celălalt capăt al poienei în care se aflau. Ba chiar, făcând asta neașteptat, o forță pe Anaya s-o îmbrățișeze pe tânăra lupoaică, dispărând ambele cât de curând. De nu, Yĕn le-ar fi luat în coarne în timpul zborului lejer.

Avu și Vintai de suferit, căci Tarther, înfuriat că poneiul îi atacase prietena pe nepusă masă, se întoarse brusc spre el, suflând aer fierbinte asupra lui. Ceva ce cam pârjoli părul de pe fața poneiul, făcându-l pe acesta să scrâșnească printre dinți, „Firar tu de lighioană ce ești! Îți arăt eu ție!”

N-avu însă când să-i arate lui Tarther ce mic care-i treaba cu furia poneiului, căci Samaya și Anaya apărură brusc lângă el. Apoi, după ce-l atinse, Anaya îl forță pe Vintai să-și ia mai întâi forma umană, după care îi spuse, „Lasă-l pe mâna celor care se pricep!”

„A fantomelor cumva?” I-o întoarse Vintai furios. După care, și mai nervos ca mai înainte, suflă aer rece peste fața înroșită să-și calmeze arsurile. Aer care-i îngheță și cele câteva fire de păr pârjolite ce se cârlionțaseră pe fața lui.

Anaya zâmbi însă. „Am o idee mai bună decât asta.” Apoi, făcându-i cu capul spre Tayakkam, care se îndreptau deja spre ei, îi spuse, „Îndoiala e cea mai bună apărare a unuia.”

„Îndoiala?” Întrebă Samaya mirată. „Ce-ai în vedere?”

„O să vezi!” Răspunse Anaya calm. „Între timp… să ne alăturăm celorlalți.”

„Cum rămâne cu pasărea asta nebună?” Întrebă Vintai, încruntându-se. „Doar n-o să-l lași singur pe ăla să-l facă tutun când l-o pupa în cele din urmă.”

„N-o s-o facă, căci până a mai sufla aer în afară va trebui să-și stingă focul lăuntric,” răspunse Anaya. După care, apucându-l pe Vintai de mână și pe Samaya de blană, dispărură iar din locul ăla, apărând lângă Dike și ceilalți.

Aceștia din urmă nu mai stăteau la sfat, ci se apucaseră de stins focul, căci prea se răspândea cu repeziciune. Chiar și în ciuda picăturilor de apă ce cădeau din cer pădurea continua să ardă. Flăcări flămânde care cerură măsuri radicale așa cum propuse și Ahi. Ce măsuri? Ei bine, dacă tot se zări fum negru în jur, fum împletit cu ceață de altfel în care recunoscu Umbrele de Dincolo, Ahi le propuse să-le folosească pentru a stinge pădurea. O soluție care nu le prea dădea încredere celorlalți, dar care totuși păru unica soluție pe moment, odată ce apa din ceruri n-ajuta la nimic.

Pentru a controla fumul și ceața ceea, Ahi le ceru Samayei și Bestlei s-o ajute pe Anaya. Cum? Simplu: Bestla trebuia să creeze oglinzi… cât mai multe de altfel, a căror reflecție ar fi ajutat la înmulțirea ceții, pe când Samaya, folosindu-și puterea, trebuia să creeze reflecții ale pădurii înverzite cu al ei cub de reflecții. O soluție care o confundă mult pe Samaya, căci nu prea înțelese ea din prima la ce-ar fi folosit acelui fum reflecții ale pădurii înverzite.

„Pentru că înșelăciunea e cea mai bună armă împotriva umbrelor,” îi spuse Dike, care înțelese planul lui Ahi.

„Așa e, Titane, căci… ce urăște de fapt cel mai mult umbra pe lumea asta și încearcă să domine?” Întrebă Mago.

„Lumina!” Murmură Bestla. „La fel tot ce-i verde umbra și răul caută să distrugă.”

„Corect. Astfel… de încercăm să înșelăm Umbrele și să le facem să creadă că Pădurea e încă verde și în putere, vor circula cu și mai mare viteză, stingând astfel focul cu aerul și puterea lor. Între timp… Dike, Lodur, Gaea și Boor trebuie să întețească picăturile să cadă, căci… astfel ceața va crește și ea simțind umezeala.”

„Sper doar să nu înecăm pădurea înainte de-a stinge focul ăsta,” spuse Gaea îmbufnată. Neavând altă idee mai bună însă nu-i rămase decât să facă așa cum le spusese Magul.

Astfel, scoțând ulciorul în miniatură de la brâu, începu a turna apă în a ei palmă stângă făcută căuș, apă care părea că izvorăște și izvorăște, nefiind sigur de unde-și lua sursa. A ei decizie îi făcu pe Dike și Lodur să zâmbească în sinea lor. Ba chiar Dike murmură la un moment dat, „Apă din Fântâna Adevărului! Cum de nu ne-am gândit mai înainte la asta?! Lodur, folosește-te de puterea lui Bayer ca să amplifici curgerea apei, căci sunetul curgerii va funcționa ca vrajă asupra cerurilor, deschizându-le.”

„Am înțeles!” Murmură Lodur. După care, lovind de trei ori cu partea de jos al lui Alabar pământul, aprinse lumina lui Bayer, care se reflectă cu toată puterea asupra ulciorului Gaeiei. Puterea stelei nu intensifică însă curgerea, ci sunetul apei curgând, o melodie plăcută care se auzi cât de curând în jur de până și copacii în flăcări își întrerupseră pentru câteva clipe vaietul, privind mirați în jur și căutând sursa plăcerii.

Cât se întâmplă asta, Lodur luă fluierul de la brâul Gaeiei și începu să cânte. Melodie care intensifică într-un final curgerea apei din înalturi. Apă de sus care curse șuvoaie în cele din urmă după ce Boor, care înțelese șiretlicul unchiului său Ahi, lovi cu biciul său Cattai în stânga și-ndreapta, de parcă ar fi făcut loc ploilor printre norii lui Maranam.

Între timp, Anaya, folosind puterea apelor și-a Titanilor, începu a șopti cuvinte neînțelese. Cuvinte rostite cât de curând și de Vintai. Ceva ce le uimi enorm pe Besta și Samaya, care schimbară priviri, căci nu crezuseră nicicând că Vintai știa vrajele Magilor. Ce nu știau ele însă era că vraja Anayei nu era inventată de Magi sau de cei cu puteri întunecate, ci de vechile vânturi. De altfel învățase ea acea vrajă anume de la Kkāṟṟu, demult, pe când îl vizitase în regatul său pentru prima oară. Atunci îl auzise ea bolmojind ceva. Și, neînțelegând ce-i, îl întrebă despre asta, iar Kkāṟṟu îi răspunse simplu, „Vraja umbrelor!”

„Ce-i asta?” Îl întrebase atunci Anaya.

„Nimic dăunător lumii de altfel. Doar… folosind-o, întețesc ceața și-o fac mai deasă atunci când e nevoie. În special când în jur sunt ape.”

„Asta e de la sine înțeles. Problema e că nu înțeleg pentru ce ai nevoie de ea.”

„Pentru ca pământul să nu sufere din cauza dogorii hainelor mele, bătrână vulpe. De asta și folosesc Vraja Umbrelor. Astfel apăr pământul, ierbile și micile viețuitoare pe deasupra cărora eu și monștrii mei trecem în drumul nostru prin lume.” O vrajă care i se păru ideală Anayei în acele clipe și de care își aminti datorită cuvintelor lui Ahi. O vrajă care se intensifică și mai mult datorită puterii Samayei și-a Bestlei, care creară oglinzi și reflecții în jur, făcând umbrele, fumul și ceața să înconjoare pădurea cu așa repeziciune că amețeai privindu-le. Totuși ceva folositor, căci flăcările se stinseră tot mai mult și mai mult, făcând pădurea să geamă ușor, scăldată doar de cenușă și umbre…