Înaintând cu mare atenție prin tunelul ce ducea spre sala tronului lui Coallar, Boor se simțea ciudat. Avea și de ce, căci în acel loc simțea o influență străină, ceva ce nicicând nu mai simțise mai înainte. Ce anume însă nu putea înțelege și asta din cauza că el nu putea vedea acele fantome albe pe care le văzuse Mayar și la fel nu se aprindeau nici torțele lui Tenebre în calea lui.

Chiar și așa le simțea influența, precum le simțea și răceala alături. De asta și se înfiora uneori. Și, din când în când, când simțea de parcă o mână rece îi atingea gâtul, Boor tresărea și strângea și mai tare mânerul sabiei sale.

„E a naibii de înviorător să treci singur pe aici. Simți de parcă te pătrunde până la oase cuțitul gheții. Ceva ce nicicând n-am mai simțit până acum de altfel. Dar… știu eu cui anume se datorează această ciudată stare pe care o am. Lui Coallar. Cel care încearcă cumva să mă întoarcă din drum. Numai că, bunicule, ți-ai ales greșit prada de data asta.” Și, ca să alunge acel frig ce-l tot atingea din când în când pe piele, Boor formă o mică tornadă în jurul lui, care îl ajută totuși, căci ținu fantomele la distanță.

Astfel, ajuns în sala tronului, privi cu mare atenție în jur. Nu era nimeni acolo însă și i se păru ciudat. Chiar și așa era sigur că Coallar nu ștersese putina și era pe undeva pe acolo, pregătind cine știe ce surpriză pentru el.

De altfel avu dreptate Boor să gândească astfel, căci Coallar, care stătea ascuns în spatele unui perete de parcă ar fi fost una dintre fantomele de la intrare, își pândea cu mare atenție nepotul. Și… o mulțime de gânduri i se învârteau în cap, „Ce caută ăsta aici? Ce vrea de la mine? Să fi venit aici ca să se răzbune pentru ce i-am făcut micuței Crăiese a Zăpezii și lupoaicei? Nu, nu cred. Ar fi prea mult, căci, din câte țin minte, Boor nicicând nu s-a răzbunat. Și asta că Ahi a încercat să-i ucidă fetele și nu odată. Dar totuși…”

Tresări în clipa în care Boor strigă, „Hai, Coallar, arată-te odată că știu că ești aici! Și, cum suntem ambii persoane ocupate, zic să terminăm repede ce am în plan. Dar pentru asta trebuie să-ți arăți mutra. Altfel nu putem ajunge la un consens.”

Coallar însă râse. Dar, deși crezuse el că râsului lui nu fu auzit de Boor, se înșelase, căci acela imediat privi înspre locul în care stătea regele ascuns. Numai că, neputându-l vedea pe rege, Boor se încruntă. De spus nu mai spuse însă nimic. Doar făcu câțiva pași înspre acel perete, convins să verifice de nu era vreo poartă secretă pe undeva. Dar, după câțiva pași, se opri, auzind vocea lui Coallar de undeva din stânga de data asta. De aceea și zâmbi, când înțelese că lui Coallar îi era a joacă.

Și așa și era, căci, secunde după aceea, se auzi iar vocea jucăușă a regelui Coal. „La fel de nepoliticos ca întotdeauna,” spuse Coallar oarecum în batjocură. „Iar eu care credeam că anii o să te schimbe, nepoate. Văd însă că m-am înșelat, căci nici bătrânețile n-o să te facă înțelept. Păcat însă. Astfel am fi avut o șansă să stăm mai des la taclale.”

„Crezi?” Iar Boor rânji. „Ceva de care mă înșel totuși.”

„De ce?” Întrebă Coallar cu voce inocentă. „Doar sunt un biet bătrân singur căruia i-ar plăcea să stea mai des de vorbă cu unicul său nepot. Nu văd nimic rău în asta.”

„Eu însă da. De ce? Pentru că noi nicicând n-am fost uniți și nici n-am avut noi prea multe teme de discuții.”

„Chiar și așa, să știi că mi-a fost dor,” spuse Coallar ironic. „Și, să fiu sincer, aproape că-ți uitasem chipul. De aceea și bucur enorm că ești astăzi aici.”

Boor însă râse cu poftă. Ba chiar se așeză pe-o scară de piatră și-și analiză cu mare atenție pumnalul pe care-l scoase din teacă până își potoli râsul. După care, folosindu-și magia, reuși să reflecte chipul lui Coallar pe lama pumnalului. Dar, de cum îl văzu pe Coallar încruntându-se, înțelese totuși ce șiretlic folosea acela. De aceea și spuse, „Acum înțeleg.” După care tăcu.

„Ce anume?” Întrebă Coallar extrem de curios după mai multe minute de tăcere.

Dar, deși vruse să nu-și trădeze locația, Boor îi auzi clar vocea în spatele lui, exact din locul din care o auzise prima dată. De privit în urmă însă nu privi. Doar îi dădu șansa lui Coallar să se joace. Apoi, după ce mai trase puțin de timp, să vadă cât de tari erau nervii lui Coallar, pe care-l vedea încă schimonosindu-se pe lama pumnalului, spuse, „Mă refeream la temeri, bunicule. Și la faptul că cei ca tine, care trăiesc în grote, nu se deosebesc mult de guzgani.” Apoi rânji, văzând că reușise să-i rănească orgoliul regelui cărbune.

Acela însă, deși fierbea pe dinăuntru, decise că-i mai sigur să stea ascuns. De tăcut însă nu tăcu și iar întrebă, „Și de ce mă rog crezi tu că-s temerile cele care mă țin în această grotă?”

„Pentru că-i evident de altfel. În caz contrar mi te-ai fi arătat de imediat ce-am intrat în grotă. Sau mi-ai fi apărut în cale încă de la intrare. Dar totuși, trebuie să recunosc că a ta mișcare e una inteligentă.”

„Nu mai zi,” mârâi Coallar. „De ce mă rog?”

„Pentru că, netrimițându-ți „câinele” după mine, așa cum ai făcut cu Bestla și Samaya, m-ai ademenit aici, unde se pare că ți-i mai ușor să-ți dezarmezi victimile. Doar că tactica ta n-o să funcționeze cu mine. De ce? Pentru că ai uitat cine anume e Boor, Zeul vânturilor.”

Și Coallar iar strâmbă din nas. Avea dreptate Boor - uitase el ce-i poate pielea nepotului. La fel se grăbise permițându-i să intre în al său regat, deși ar fi putut trimite într-adevăr al său mistreț sălbatic să-l pună pe fugă. Doar că, când îl văzuse pe Boor venind, decise să se joace și-l lăsase să intre, convins fiind că anume în sala tronului îl putea bate pe nepot cu propriile arme.

De altfel gândul lui Coallar fusese unul inteligent. Cel puțin crezuse asta la început, căci șiretlicul lui, cel pe care plănuia să-l folosească și împotriva nepotului, funcționase mereu cu alții. Ei bine, șiretlicul cela nu era cine știe ce, dar totuși băga spaima în oasele îndrăznețului, căci odată ajuns în chiar inima regatului lui Coallar, se vedea înconjurat de taine, de-o ciudată aură neagră și asta-l făcea să tremure ca varga. Mai ales când simțea și el acele atingeri reci pe piele. Iar faptul că Coallar nu se vedea nicăieri putea fi considerată cireașa de pe tort.

Boor însă era într-adevăr diferit. El nu doar că era obișnuit cu modul de-a lupta al bunicului său și cu ale lui șiretlicuri. La fel era la curent cu faptul că Coallar nu mai era demult acel mag puternic și asta din cauza că de multă vreme nu mai văzuse soarele. Plus la asta: îi slăbiseră enorm puterile datorită temerilor, cele despre care îi vorbise Boor cu atâta încredere.

„Frica de oameni, Coallar. La asta și mă refer,” spuse Boor dintr-o dată, trezindu-l pe Coallar din reverie, căci acela prea se afundase în gânduri. Dar, deși avea o mulțime de gânduri în cap, decise să tacă și să aștepte. După câteva secunde însă se răzgândi și întrebă:

„De ce totuși temeri? Nu văd de unde ai aflat tu astfel de chestii banale.”

„Da nu zău?!” Spuse Boor cu vădită batjocură în glas. „Ba eu cred că-s cât se poate de reale. De ce? Mi s-a spus mie deja că stai ascuns în gaură de teama oamenilor.”

„Ți s-a spus?” Întrebă Coallar, tresărind. „De către cine?”

„De vânturi?!” Și Boor râse. „Și tot acele vânturi mi-au spus că umblă niște zvonuri prin lume cum că regele Coallar a ajuns să se ascundă chiar și de soare în urma unui blestem. Un blestem al unui tată care și-a pierdut fiica din cauza ta și care te-a blestemat înainte de moarte să n-ai nicicând liniște cât vei mai trăi pe pământ.”

Apoi Boor tăcu și ascultă cu mare atenție. Îi fu dat astfel să audă cum Coallar înghițise în sec. De arătat însă nu se arătase și asta putea fi doar una din două: chiar se temea de Boor ca de drac ori cuvintele nepotului îl pusese pe gânduri. Dar, cum nu era sigur care din aceste două răspunsuri era cel adevărat, Boor decise să-i dea un pic de răgaz lui Coallar să vadă ce-o să-i treacă aceluia prin minte după aceasta.

Coallar însă stătu cuminte. Pentru multă vreme de altfel, timp pe care și-l luă să se gândească, căci, venind acolo și spunând astfel de cuvinte, Boor nu reușise decât să-i răsucească un cuțit în rană.

„Al naibii șarpe,” gândi regele într-un final. „De unde totuși a aflat că mă tem chiar și de soare? Să-mi fi scormonit prin amintiri? Nu, nu cred. Din câte știu n-are o astfel de putere. Sau… să mă fi înșelat eu în tot acest timp și nepotul meu are puteri ascunse de care nu știam eu? Ei bine, n-ar fi nimic straniu. Mai ales că fiicele lui și ale mele strănepoate sunt atât de diferite și cu puteri atât de diferite. În special cea mijlocie, care controlează cobrele asemeni lui Tenebre. Asta chiar că e ciudat, de parcă Island ar fi fiul lui Tenebre și nu a lui Inlan Diar. Și asta chiar că e straniu, căci…”

Simțind o durere ascuțită în partea dreaptă a abdomenului, Coallar se chirci. Ba chiar icni și scrâșni din dinți, ceva ce auzi și Boor. Acela însă doar întoarse puțin capul și privi în spate, cu coada ochiului, asigurându-se că Coallar nu se arătase. Dar, văzând că sala tronului era încă goală, privi iar la lama pumnalului său și-l văzu pe Coallar schimonosindu-se de durere și cum îi era fața acoperită de broboane negre de sudoare.

„Straniu,” gândi Boor oarecum încurcat. „Coallar simțind durere? Credeam că e ceva imposibil. Dar totuși… nu-i prima dată când văd asta.” Și Boor avea dreptate, căci îl mai întâlnise odată, cu vreo câțiva ani în urmă, când Coallar încercase să traverseze pădurea. Doar că soarele, de parcă i-ar fi fost cel mai mare dușman, începu dintr-o dată să ardă atât de puternic încât se simțea aerul din jur atât de înăbușitor de parcă ar fi fost o saună. Din această cauză și începu Coallar a transpira abundent, iar asta-l slăbea de puteri, căci Boor îl găsi atunci chircit la poalele unui mare copac. Dar, deși avea Boor destule conturi de reglat cu al său bunic, văzându-l în halul în care era în acele clipe și înțelegând că n-o să simtă nicio satisfacție rănindu-l, îl lăsă în pace. Chiar și așa îl pândi în ziua aceea și văzu cum Coallar se târâse pe brânci spre a lui grotă în care se ascunse.

Ce văzuse în ziua aceea, Boor nu spuse nicicând nimănui. Doar începu să treacă mai des pe la grota lui Coallar. De văzut însă nu-l mai văzu din ziua aceea decât odată. Doar pentru câteva clipe, când Coallar încercă să iasă din a sa închisoare noaptea. Numai că, imediat ce dădu să treacă pragul grotei, văzu fantoma Anayei fugind din acel loc așa cum fugise și tânăra în acea dimineață, crezând că era scăpată. Și, la vederea tinerei, Coallar începu să se înăbușe, iar asta îi provocă o imensă durere în piept, o durere care trecu odată ajuns în sala tronului. De aceea și se decise el apoi că-i mai bine să stea ascuns, cel puțin o vreme, până capătă noi forțe.

Se înșelase însă, căci acel „doar pentru o vreme” dură mai bine de patruzeci de ani, timp în care-i slăbiseră puterile și la fel devenise și slab de fire. Dar, cum Coallar pur și simplu ura să-și arate slăbiciunile, învățase să le ascundă. La fel învățase să stea și el ascuns, căci… era mai sigur pentru el.

Ceea ce nu știa el însă era că ale lui slăbiciuni fuseseră aflate de alții. Chiar dacă acel eveniment, care-i marcase viața pentru totdeauna, era șoptit de alții tot ca un blestem, căci se întâmplase asta în seara morții Anayei, când oamenii veniseră la grota regelui cărbune cu zecile căutând răzbunare și să-l pedepsească pentru a sa mișelească faptă.

***

CU PATRUZECI DE ANI ÎN URMĂ

Așezat pe tronul său, Coallar moțăia. Și cu adevărat se simțea în seara aceea obosit chiar dacă nu știa de ce. Dar, după cum îi era felul, când se simțea plictisit, regele Cărbune decise că-i o idee a naibii de bună să doarmă.

Numai că la scurtă vreme tresări auzind cum cineva arunca cu pietre în a sa grotă. Asta-l uimi nespus, căci nu putea înțelege ce se întâmpla. De aceea și se încruntă, gândind că iar din adâncuri muntele își făcea de cap și, scuturând acele locuri de praf, arunca și cu pietre în jur. Dar, în clipa în care auzi strigăte înfuriate din afară, deveni atent.

Astfel, ciulind urechile, auzi destul de clar strigătele înfuriate ale oamenilor, „Mișele! Rege Coallar! Arată-ți chipul de câine și dă ochii cu noi, oamenii, cei cărora le-ai făcut atât de mult rău.” Dar, neînțelegând el ce făcuse ca oamenii să fie supărați pe el, Coallar se încruntă iar.

„Ce să fie?” Se întrebă el dintr-o dată. „Ce anume să se fi întâmplat iar de oamenii s-au supărat într-atât încât au îndrăznit să se răscoale și să vină la grota mea să-mi strige ura lor în față?” Și Coallar era de data asta cu adevărat confuz, căci nu-și amintea el să fi făcut ceva mișelește în ultima vreme.

Dar, ceea ce nu-și amintea regele cărbune, era ceva știut de oameni, cei care scoseseră în seara aceea trupul neînsuflețit al Anayei din ape și-i deplânseră plecarea. De aceea și se strânseră ei cu mic cu mare, se înarmară fiecare cu ce putu și se îndreptară spre grota lui Coallar. Asta fu însă posibil doar după ce bătrânul Aman, plângând la căpătâiul fiicei, le spuse și altora despre al său pact mișelesc cu Coallar.

Apoi, văzând că bătrânul era hotărât să-și facă dreptate cu mâna lui, deciseră oamenii să nu-l lase singur, căci chiar de era și el vinovat, până la urmă cel care o împinsese pe Anaya la moarte fusese un altul. De aceea se adunaseră mai întâi în centrul satului. Și, după ce-și spuse fiecare părerea, deplângând fiecare în felul lui moartea tinerei fecioare și se înarmară, se porniră spre Pădurea Tenebre. Dar, pe lângă furci, topoare și alte drăcovenii ce puteau fi folosite drept arme, oamenii mai luară cu ei și multe torțe aprinse ca să dea foc grotei în cele din urmă.

În calea lor o întâlniră pe Tenebre. De văzut însă n-o văzură, căci Titanida, simțind pericolul aproape, se ascunse de imediat ce văzu făcliile din depărtare. Chiar și așa, când oamenii furioși trecură pe lângă ea, simți că ceva cu adevărat grav se întâmplase și asta putea să-i aducă sfârșitul lui Coallar sau cel puțin să-i dea destule bătăi de cap. Dar, din cauza că se simțea trădată de Coallar, care-o uitase când pusese ochii pe o tânără fecioară umană, Tenebre decise să se răzbune și nu-l anunță.

Făcu asta Tenebre însă fără să știe adevărul, căci ea auzise din gura oamenilor doar, „El trebuie să moară. Neapărat trebuie să moară pentru ce a făcut.” În rest fu mister, căci, dintr-un motiv anume, Tenebre nu putu citi gândurile niciunuia dintre cei care se îndreptau cu gând rău spre culcușul lui Coallar și astfel nu putu nici afla că a ei rivală de moarte, cea care o ținuse departe de acea grotă timp de 6 ani, nu mai era de fapt pe pământ. De-ar fi știut însă s-ar fi bucurat enorm și s-ar fi simțit răzbunată, căci atunci când Anaya începu să vină zilnic la grota lui Coallar, regele cărbune îi spuse lui Tenebre să-și caute alt culcuș și să nu i se arate în fața ochilor decât doar dacă i-o trimite el vorbă.

Atunci, deși se simțea cătrănită de trădarea lui, mult mai cătrănită de altfel decât atunci când el o trădase cu Inlan Diar, Tenebre plecă. Și, ca să se ascundă pentru multă vreme de Coallar, își găsi cuib de nebunii în scorbura acelui imens copac. Dar, deși ea crezuse că Coallar se va plictisi repede de noua sa jucărie și că-i va trimite vorbă prin cobrele ei să se întoarcă acasă, se înșelase. Și, timp de șase ani, Tenebre nu primi niciun gând măcar de la Coallar, care părea s-o fi uitat. Din această cauză și stătu deoparte și permise acelorași oameni care-o detronaseră în urmă cu șase ani să se răzbune și în numele ei.

Astfel, ca să savureze din plin acea dulce răzbunare, Tenebre urmă grupul. Dar stătu destul de departe de ei ca să nu plătească ea în cele din urmă oalele sparte în caz că Coallar n-o să se arate din a lui ascunzătoare. Și, stând la adăpostul unei scorburi în care se ascunse, Tenebre văzu acel grup de oameni stând timp de mai multe ore în fața grotei și strigând numele lui Coallar precum și vorbe de ocară.

Asta deja i se păru ciudat Titanidei, căci nu putea totuși înțelege ce-i înfuriase atâta pe oameni. În special de ce erau înarmați, căci deși Coallar o ținuse departe de al său regat, iscoadele lui Tenebre lucrau liber în afara grotei. Și… niciuna din ele nu-i spusese Titanidei despre nimic important ce ar fi putut face Coallar încât să atragă furia oamenilor.

Numai că, în clipa în care Kiran păși în fața grupului de oameni, Titanida deveni extrem de atentă. Astfel putu auzi clar ceea ce le spuse tânărul oamenilor care aveau de gând să intre în grotă în cele din urmă, „Și totuși, chiar dacă noi ne dorim să-l rupem în bucăți pe acest mișel, cu propriile mâini, înăuntrul grotei n-o să ne reușească, căci acolo e teritoriul lui și sursa lui de putere.”

„La fel se întâmplă și în afara grotei,” strigă unul dintre săteni, înfuriat. „Și știm și de ce. Pentru că această pădure e controlată de soția acestui mișel. Care de altfel tot e împotriva noastră.”

„Da, dar măcar aflându-ne la libertate avem șansa să ne apărăm în caz de ceva,” îi răspunse Kiran sigur pe sine. „Căci o fi Tenebre soția tiranului ăstuia, dar ea nu poate controla totuși magia întregii naturi. Prin urmare, la libertate și sub protecția cerului care e unul pentru toți, putem să ne mișcăm liber.”

Tăcu însă tânărul când Aman se apropie de el și-i puse o mână pe umăr. Apoi, privind cu mare atenție chipurile celor prezenți în fața grotei, bătrânul spuse cu durere, „Kiran are totuși dreptate, frații mei. Cerul e doar unul și ne este prieten. La fel cum prieten ne este aerul din jur. Prin urmare și ne va proteja în caz de nevoie.”

„Asta e de la sine înțeles,” spuse un alt sătean. „Dar de stăm aici n-o să-l facem pe mișel să plătească, căci sunt sigur că n-o să dea ochii cu noi ca să plătească pentru cele făcute Anayei.”

„Anayei?” Se întrebă Titanida. „Acea tânără se numește Anaya? Dar… de ce totuși încearcă ei s-o răzbune? Ce i-o fi făcut Coallar atât de grav de-s ei aici?”

Aman însă o făcu iar să tacă când spuse, „Și are și de ce să stea ascuns mișelul. Se teme. De aia nu dă ochii cu noi. Dar, de nu se arată el, atunci o să apar eu în fața lui și tot eu o să-i înfig pumnalul în inimă făcându-l să plătească pentru cele făcute fiicei mele, căci al nostru pact a fost altul.”

„Pact? Care pact?” Continuă să se întrebe Tenebre, căci ea cu adevărat nu știa de niciun pact. Ea crezuse că fata venea de bună voie în grota lui Coallar. Dar… se înșelase se pare. Asta însă nu schimba nimic: Titanida încă o considera rivală și dușmancă de moarte. Ba chiar, fără să știe adevărul, începu s-o urască și mai mult și să-i dorească moartea.

Oamenii însă, cei prezenți în fața grotei, erau cu adevărat înfuriați. Și nu doar din cauza lui Coallar, dar și a bătrânului Aman, căci chiar dacă-l respectaseră mulți pentru faptul că lucra mult și era bogat, aflând că fusese în stare să-și vândă fiica pentru acea bogăție ajunseră să-l disprețuiască.

De fapt oamenii din sat începuseră a bănui că ceva nu era curat cu bătrânul Aman și a lui fiică Anaya de imediat ce observară că fata intra zilnic în Pădurea Tenebre, la răsăritul soarelui, și se întorcea doar la apus sau când se lăsa noaptea. Dar, deși bănuiau ei asta, deciseră să nu se implice, căci considerau a fi doar problema bătrânului. Chiar și așa șopteau despre cele bănuite pe la colțuri, unii susținând că văzuseră ceva, alții că auziseră, dar nicicând nu vorbeau deschis acele cuvinte de ocară în fața părintelui Anayei sau în fața ei.

Unauthorized reproduction: this story has been taken without approval. Report sightings.

Acele șoapte însă fură auzite de Kiran. Tânărul însă, fiind îndrăgostit, nu le dădu crezare. Ba chiar le consideră ca fiind spuse din invidie, pentru că bătrânul era putred de bogat. Mai mult decât atât: faptul că el o considera pe Anaya un înger o absolvea automat de păcate. Numai că, în acea zi, aflând despre faptul că Anaya dăduse naștere unui copil, pe ascuns, și că nimeni nu știa cine să fie tatăl acelui copil, Kiran aflase că se înșelase.

Chiar și așa el era sigur că copilul e al lui, căci doar cu el își petrecuse Anaya acea noapte. Ba chiar își spuse mai apoi că iubita lui ascunse totul de rușine. De aceea și se decise să meargă la casa ei și să ceară anumite explicații. Numai că, în drum spre casa bătrânului Aman, află de la vecini că Anaya și copilul dispărură, la fel cum nimeni n-o mai văzuse pe bătrâna moașă. Doar o femeie spunea c-o văzuse ieșind noaptea din sat, căci acea femeie își avea casa la marginea satului, înspre pădure, și nu dormea la acea oră. Și mai spuse acea femeie că auzise plânsul unui copil în brațele bătrânei care se furișa spre pădure, un copil care putea fi doar al Anayei, căci anume cu ea trăise bătrâna în ultimele luni.

Asta însă îl alertă mult pe Kiran, căci își dădea seama că era ceva mai mult decât rușinea la mijloc. Și chiar simți că-l doare în piept la acel gând că Anaya suferise, pentru că el era sigur că dacă ar fi fost copilul lui ea i-ar fi spus fără doar și poate. Dar ea nu doar că nu-i spusese nimic, ci și dispăruse undeva împreună cu copilul.

Astfel, temându-se că ceva rău i se putea întâmpla iubitei sale, Kiran se îndreptă spre minele de cărbune ale bătrânului Aman. Și-l găsi acolo, căci bătrânul obișnuia să nu iasă cu lunile la suprafață, orbit de ambiții și vrând s-adune și mai multe averi decât avea deja. Prin urmare habar n-avea de ceea ce se întâmplase în casa lui.

Dând însă cu ochii de tânărul pe care-l ura, Aman se încruntă. Apoi, aflând de la el că ceva se întâmplase cu Anaya și crezând că anume el îi dezonorase fiica, începu a lovi în stânga și-n dreapta cu târnăcopul vrând să-l facă pe individ să plătească pentru ale sale fapte. Dar, aducându-și aminte de Coallar și de a lui nebunie și interes bolnăvicios cu privire la Anaya, se cutremură. Și, în timp ce privea țintă în ochii lui Kiran, bătrânul se întrebă, „Să-mi fi vândut eu propriul copil diavolului? Să-i fi făcut eu rău fetiței mele cu mâna mea?” Apoi, încă strângând târnăcopul în mână și urmat de Kiran, porni în fugă spre casă.

Pe drum însă se întâlniră cu una dintre vecine care le spuse c-o zărise pe Anaya în zori, îndreptându-se spre Râul Tenebre. Mai mult, femeia le spuse că era atât de abătută sărmana fată și că la sigur ceva rău i se întâmplase. Dar, când femeia întrebă ce s-ar fi putut întâmpla cu ea, cei doi bărbați o luară la fugă de lângă ea lăsând-o cu întrebarea în gură.

Ajunși însă la râu împietriră ambii înțelegând că poate că era prea târziu, căci Anaya nu era acolo. Dar, cum e firea omului să nege lucruri, Aman spuse dintr-o dată, „Ea nu-i aici. Acea femeie s-a înșelat. Să mergem s-o căutăm în altă parte.”

Se opri însă bătrânul locului când Kiran îl apucă de braț. Și, privind la tânăr, văzu lacrimi în ochii lui în timp ce privea în față. Privind într-acolo bătrânul văzu același lucru ca și tânărul: un mic buchet de violete în locul din care Anaya se aruncase în ape. De aceea și se cutremură bătrânul când Kiran spuse cu glas gâtuit, „Ea totuși nu mai e. A noastră Anaya nu mai e în astă lume.” Și, îngenunchind, Kiran izbucni în hohote de plâns.

Bătrânul însă stătu ca împietrit, privind țintă râul, până noaptea târziu când oamenii scoaseră în sfârșit trupul Anayei din ape. Abia atunci Aman se urni din locul în care stătuse și se apropie de a lui copilă pe care sătenii o lăsaseră pe pământul rece. Și, îngenunchind lângă ea, Aman începu a-i mângâia părul ud, fața albă și buzele vinete. Chiar și așa ea părea atât de frumoasă în ochii bătrânului. Și, în timp ce-o privea ca pe un înger, bătrânul Aman murmura întruna, „Va fi bine, copila mea. Totul va fi bine. Se ocupă tata de restul. Tu doar odihnește-te în pace.” După care o strânse la piept și stătu cu ea așa ore în șir, căci sătenii, văzând durerea imensă din ochii lui, preferară să-i dea timp să-și ia rămas bun de la ea.

Abia într-un târziu Kiran îndrăzni să se apropie de bătrân. Și, când acesta înțelese că era timpul, tânărul putu lua trupul Anayei în brațe și se îndreptă spre sat. Apoi, ajunși în casa bătrânului, o lăsă pe Anaya în așternut curat, pregătit de bătrânele satului. După care, sărutându-i buzele și lipindu-și fruntea de a ei, îi șopti, „Să nu-ți pară rău Anaya pentru acea noapte, căci ea ne-a unit pe veci. De aceea noi vom fi unul și dincolo de moarte și nici măcar moartea nu ne va putea despărți.”

***

Sătul să tot audă cuvinte de ocară spuse lui de oamenii satului, Coallar se hotărî în cele din urmă să dea ochii cu ei. Astfel, în timp ce se apropia de ieșirea din grotă, unde îl văzuse pe bătrân stând și privindu-l cu ură, Coallar îi șuieră printre dinți, „Și totuși ești aici, bătrâne, deși am crezut că am avut un pact noi doi.”

„La fel am crezut și eu,” îi spuse bătrânul cu glas stins. „Dar se pare că m-am înșelat.”

Aceste cuvinte și calmitatea bătrânului îl uimiră pe Coallar. Mai mult de atât însă îl uimi să vadă întregul sat adunat în fața grotei sale. Dar, deși privi la fiecare chip văzut acolo, n-o putu vedea pe Anaya. De aceea și se încruntă, căci și-ar fi dorit s-o mai vadă odată și să-și bucure ochii. De altfel se înfurie chiar să n-o vadă acolo, căci o iubea. Da, într-un mod bolnăvicios, dar o iubea. Și înțelese asta după multe luni de stat în grota lui, timp în care se gândise la ea și înțelese că a lui dragoste și obsesie nu dispăruseră pe acel câmp de violete unde o făcuse a lui, ci din contră: și-ar fi dorit-o pe veci a lui. S-o caute însă nu îndrăznise, căci atunci când îi dăduse să bea acea licoare și-i spuse că în acea zi îl va vedea pentru ultima oară semnase într-un mod ciudat un pact cu ea, unul care-l ținea totuși departe de tânără.

Dar, dacă tânăra ar fi venit singură să-l caute, atunci acel pact ar fi fost rupt. Ceva ce-și dorea și Coallar extrem de mult. De aceea și continua s-o caute printre ceilalți cu atâta înverșunare. Numai că, în locul chipului ei de înger, vedea fața lui Kiran. Ceva care-l deranja enorm. Și, deși nu știa cine să fie acel tânăr, căci când o văzuse pe Anaya în brațele unui bărbat el nu-i văzuse chipul, Coallar simți că-l urăște pe Kiran. Dar, mai mult decât să-i vadă chipul, pe Coallar îl deranja să vadă ura din ochii tânărului, o ură pe care o considera nemeritată. De aceea și-i șuieră într-un final printre dinți, extrem de înfuriat, „Dispari din ochii mei.”

Spre marea lui surpriză însă Kiran râse. Ba chiar Coallar simți și batjocură în vocea tânărului când acesta îi spuse, „Să dispar eu? Ba bine că nu, căci singurul care trebuie să dispară de pe acest pământ ești tu, diavole. De ce? Pentru că nici soarele nu mai poate suporta să-ți vadă chipul, darămite noi, oamenii. Și de altfel suntem sătui să știm că trăiești liniștit, neplătind pentru a ta mișelie și pentru toate lacrimile tinerelor femei care au avut de pătimit de pe urma ta. De aceea și suntem azi aici: să cerem plată dublă pentru a noastră suferință.”

Din cauza acelor cuvinte, Coallar se încruntă. Ba chiar avu intenția să-l sugrume pe tânăr pentru ale lui cuvinte îndrăznețe. Doar că, fiind concentrat asupra tânărului, Coallar nu observă că bătrânul Aman scoase un pumnal de sub haine și-l înfipse în partea dreaptă a abdomenului, chiar sub coaste. Dar, chiar dacă simțea că-l arde acea rană, Coallar nu dispăru. El doar privi în ochii bătrânului Aman, cei care scăpărau cu ură, și la fel simți ură și el.

Dintr-o dată însă, simțind cum mânia punea stăpânire pe el, Coallar apucă strâns mâna bătrânului, cea care ținea pumnalul, și împinse în față. Dar Aman împinse acel pumnal cu și mai multă forță, de parcă ar fi vrut să-l implanteze în corpul regelui. Și, c-o ură necontrolată, îi spuse lui Coallar, „Asta e blestemul unui tată, mișele. Ura pe care ai semănat-o în pieptul unui părinte care și-a pierdut copila din cauza lăcomiei și că s-a încrezut în diavol. Azi însă acel pact se încheie, la fel cum sper ca otrava acestui pumnal să încheie și-a ta existență.”

Asta îl făcu pe Coallar să se cutremure. Dar nu din cauza faptului că aflase că pumnalul fusese otrăvit, căci el era nemuritor și nu putea fi ucis de oameni, ci din cauza că aflase de moartea Anayei. De aceea și continuă să privească țintă în ochii lui Aman, cerșind de la el îndurare și să-i spună că moartea Anayei era o minciună.

Bătrânul însă, înțelegând ce aștepta regele de la el, îi spuse șuierând cuvintele printre dinți, „Să n-ai nicicând parte de-o viață liniștită, Coallar. Și până la moarte să te zvârcolești asemeni șarpelui. La fel să nu simți plăcerea atingerii picăturilor de ploaie pe piele, ci să le simți asemeni smoalei încinse, căci acele picături vor fi blestemul fiicei mele, cea care a vărsat lacrimi amare din cauza ta. Și ale ei cuvinte, cele ce le-a spus ea înainte de moarte, să fie pentru tine tot un blestem, Coallar. Un blestem de care să fugi mereu, dar de care să nu te poți nicicând ascunde. Și, ca un ultim jurământ ce-l dau acestui pământ, îți spun să-i vezi mereu chipul fetiței mele, dar să nu simți nicicând plăcere văzând-o. S-o vezi ca o fantomă ce te va urmări pretutindeni, care te va vâna ca pe un guzgan puturos oriunde nu te-ai ascunde. Și să-ți fie blestemată existența chiar și de ceruri, căci nici el sărmanul nu te mai suportă la fel cum nu te suportă pământul.”

Apoi, spre surprinderea tuturor care scoaseră un strigăt, bătrânul Aman îngenuche și scuipă sânge. Asta se întâmplă din cauza că fusese neatent când l-a înjunghiat pe Coallar și de aceea s-a rănit și el. Dar, spre deosebire de Coallar care nu simțea încă nimic, otrava acționă rapid în cazul bătrânului.

Coallar însă, văzându-l pe bătrân agonizând, înțelese că și al lui sfârșit putea fi aproape. De aceea și dispăru atât de brusc după ce-l aruncă pe Aman de perete: pentru că văzu ura pe chipul oamenilor și dorința să-l vadă anume pe el mort. Dar, chiar dacă se ascunse în acea zi, Coallar înțelese că traiul liniștit se terminase pentru el. De aceea, închis în acea grotă, în care auzea voci și-o vedea pe Anaya pretutindeni, Coallar înnebuni încet-încet. Apoi mai era și rana provocată de tatăl Anayei, cea care nu se închise niciodată. La fel era și blestemul cel de tată, care-l făcu captiv al propriei iluzii, un blestem al oamenilor, cei de care mereu se temuse, dar cei care-l îngenuncheară în cele din urmă.

***

PREZENT

Atât de neașteptat, că Coallar se cutremură, fu înșfăcat de Boor de guler și apoi aruncat împotriva unui perete. Asta se întâmplă din cauza că, cufundat în amintiri, nu se controlă. Și, după cum era obișnuit, se întorcea la al său tron fără să fie măcar conștient de asta. De aceea și-i dăduse lui Boor șansa să se răzbune.

Apoi, când simți și-un val de energie rece ca gheața aruncată asupra sa și care nimerise pe pielea lui precum mici fărâme de gheață, Coallar scrâșni din dinți. Și avea de ce să simtă durere, căci acel val de aer rece, atingându-i rana deschisă, îl făcu să simtă de parcă zeci de cuțite l-ar fi înjunghiat în același timp. Dar, deși abia se putea ține treaz din cauza durerii, el tot privi cu ură la Boor și mârâi printre dinți, „Măcar spune-mi pentru ce atâta ură, nepoate.”

Iar Boor, înnebunit de-a binelea, se aruncă asupra sa. Și, înșfăcându-l de guler cu ambele mâini, îi spuse, „Pentru a ta îndrăzneală și pentru a ta veșnică obsesie de a-mi răni fiicele. Dar, după cum eu nu-s tu ca să stau și să privesc cum alții îmi rănesc copiii, sunt azi aici. Să te fac să plătești pentru toate cele săvârșite. În special pentru a ta nebunie de-a face pact cu șarpele Ian Gyar pentru mâna Sephirei, și asta doar ca să-i poți lua mai apoi puterea.”

Coallar însă rânji. Apoi, închizând pentru câteva clipe ochii, el spuse, „Asta era. Și eu care crezusem că-i ceva mai grav.” Apoi, cu mâini tremurânde, îl făcu pe Boor să-i dea drumul hainei. Și, după ce se ridică cu chiu cu vai în picioare, începu să se plimbe încolo și încoace pentru a-și dezmorți trupul. Abia într-un târziu se opri locului și fără a-și privi nepotul spuse, „Doar… am făcut ce trebuia să fac. Și… n-am avut de ales de altfel.”

„Nu mai spune,” mârâi Boor furios. „N-ai avut de ales. Și… cine te-a forțat mă rog să acționezi astfel?”

„Nevoia?!” Spuse Coallar rânjind. „Aveam nevoie de acea putere. Să ies de aici și să văd lumina soarelui. Ceva ce nu pot face fără puterea celor trei strănepoate. Și, cum ele sunt inutile acestui pământ, am decis să mă folosesc de ele, căci eu am nevoie să ies de aici și să-l găsesc pe al meu fiu, pe Mannar, care e menit să aibă tronul lumii.”

Boor însă râse, spre surprinderea lui Coallar. „De aceea și ți-ai zis că rănind pe alții poți avea de câștigat.”

„Absolut,” murmură Coallar, îndulcindu-și glasul de data asta. După care, dându-i târcoale lui Boor, murmură, „Și… dacă o să te gândești bine la asta o să înțelegi că am dreptate. De ce? Pentru că, controlând această lume, vei fi invincibil. Ceva ce nu poți avea însă fără a aduce drept jertfă puterea celor trei. Dar, de-o faci, de înțelegi că existența lor a fost doar ceva pasager și că ele au apărut pe lume ca să ne facă pe noi mai puternici, atunci nimeni nu te va îngenunchea nicicând. De aceea, nepoate, de fiicele tale mor…”

Un pumn în față, primit de la Boor, îl aruncă pe Coallar cât colo. De data aceea însă se putu controla și se opri la câțiva centimetri de a lovi iar peretele. Apoi, privind furios la Boor, care-l privea cu ură și forma un cub de gheață în mâini, îi șuieră printre dinți, „N-ai îndrăzni!”

„Crezi tu? Ba din contră: sunt aici tocmai pentru c-am îndrăznit, bunele! Și știi de ce? Pentru că eu cred că puterea e în mâna celui care îndrăznește. La fel cum cred că e necesar să pedepsești cu propriile mâini și nu să aștepți pedeapsă după ce acela moare, în iad.”

De data asta însă Coallar râse, „Și, închizându-mă în cubul cela, o să te simți răzbunat? Ba bine că nu. N-o să-ți reușească decât să mă înfurii și mai mult. Și atunci da, Boor, a mea ură va fi atât de mare încât voi distruge tot ce întâlnesc în calea mea. Începând cu ale tale fiice. Și astfel o să obțin și plăcere văzându-te în genunchi, în fața mea, cerând îndurare.”

„Îndurare? Să cer eu? Ție? Ba bine că nu, Coallar. Visează, căci asta nu-i ceva ce-o să vezi tu de la mine. Plus la asta: tu nici măcar nu știi ce înseamnă îndurare, la el cum nu știi ce înseamnă să iubești sau ce e familia, căci mereu ai distrus ca să controlezi, inclusiv pe cei care au același sânge ca și tine.”

„Asta totuși ne face o familie.”

„Și ai dreptate. Suntem familie. Doar cu numele. Și, desigur, datorită sângelui care ne curge prin vene. Ale noastre inimi însă n-au simțit nicicând asta. Din această cauză și simțim plăcere atunci când vedem pe alții îngenuncheați în fața noastră, cerșind îndurare. Mai ales cei care ne stau în cale. Și… să știi că asta chiar am învățat-o de la tine.”

Dar, dintr-o dată, fu nevoit să facă față urii lui Coallar, care trimise asupra lui un val de cărbuni încinși. Pentru asta și aruncă cubul cela de gheață înspre Coallar. Numai că atât el, cât și regele Coal, căscară ochi mari de uimire, văzând că atât cubul, cât și cărbunii încinși, pluteau între ei, controlați fiind nu de puterea lor.

Abia când Coallar mârâi furios printre dinți, „Dike,” înțelese Boor ce se întâmplase. De aceea și rânji fericit și privi spre ușă, unde își văzu tatăl și pe Dike, privindu-i țintă. Dar, ceea nu Boor nicicând nu se așteptase să vadă la al său tată era calmitatea din ochii lui Island fiind în grota lui Coallar, cea de care mereu fugise și de fapt se temuse de când era mic copil, căci anume acolo îl atrase Coallar odată și-l puse să lupte cu Mannar. Iar după acea luptă, după ce atât el, cât și Mannar fură răniți grav, Island nicicând nu se mai apropiase de acel loc. Până în acea zi.

Totuși Boor nu spuse nimic. Doar așteptă în tăcere să vadă ce-o să se întâmple. Apoi surâse când îl auzi pe Dike spunându-i lui Coallar, „Văd că totuși nu ți-ai pierdut mirosul, copoiule. Încă miroși prada de la kilometri distanță.”

Numai că Coallar păru să nu fi gustat gluma și batjocura lui Dike. De aceea și-i mârâi furios, „Iar ce nu m-am așteptat eu e să vă văd pe voi aici. O adevărată reuniune de familie.” Dar, văzând mica sferă vineție cu care se juca Island în acele clipe, Coallar scrâșni din dinți, înțelegând ce avea Island de gând să facă, mai ales când văzu că cubul lui Boor începu să se învârtă în jurul lui. Chiar și așa își zise să-l scoată pe Island din sărite și astfel să găsească o cale să scape. De aceea și spuse cu oarecare ironie în glas, „Mai lipsește Inlan Diar. În caz că și ea vine, suntem în format complet.”

„De parcă mama n-ar avea lucruri mai bune de făcut decât să vină să-și viziteze soțul ticălos. Care e și avar și trădător pe deasupra.”

„Iar tu ești amabil și iubitor ca întotdeauna, fiul meu!” Și Coallar rânji. „De asta ai venit să-ți vezi bătrânul tată, nu? Sau poate… oh, nu-mi spune: ești aici pentru că ți-i teamă să nu-ți rănesc fiul? Unicul pe care-l ai de fapt.”

Island însă râse din toată inima. „De parcă i-ar fi teamă cuiva de tine. Și, Coallar, hai să fim sinceri: chiar crezi că Boor e atât de slab încât să fiu eu nevoit să vin aici să-l protejez? Ba bine că nu, căci, de-a venit el aici, a venit cu un motiv anume: să te pedepsească pentru a ta nerușinare de a-mi ataca nepoatele. De aceea și cred c-o să-ți scarpene rău de tot pielea. Și… va fi după merit de altfel.”

„După merit… pedeapsă… să-ți scarpene pielea,” mârâi Coallar iritat. „Mereu repetați una și aceeași. De parcă ați fi o moară stricată. Și nu înțeleg de ce sunteți atât de cătrăniți. Până la urmă n-am făcut nimic ieșit din comun. Am încercat doar să-mi protejez familia.”

„Pe a ta poate. Sau mai bine zis pe unicul fecior care ți-i drag, în timp ce-i rănești pe ceilalți. De altfel nici nu mă miră că ai încercat să le rănești pe Sephir, Bestla și Zeal, căci mereu ți-ai rănit ceilalți doi fii ca să-l aperi pe Mannar. Doar că… ups, puterea lor nu-i ceva ce-ți aparține.”

„Ba bine că da,” șuieră Coallar printre dinți. „Tocmai pentru că îmi sunt nepoate a lor putere trebuie să-mi aparțină. De aceea și le-am atacat, căci n-au vrut să renunțe la ea cu binișorul. Pentru asta trebuiau să plătească scump.”

„Iar tu, cum trebuie să plătești tu pentru ale tale fapte mârșave?” Întrebă Dike într-o doară.

A lui întrebare însă îl miră pe Coallar, care-l privi chiorâș, „Să plătesc? Eu? Pentru ce? Pentru că mi-am căutat dreptatea?”

„Ba nu. Pentru că ai încercat mereu să obții ceea ce aveau alții.”

„Aaa. Tu acum te referi la pumnale probabil. Ei bine, fiind ceva de ce am absolută nevoie… Cum se zice: scopul scuză mijloacele. Până la urmă iubita ta fiică e vie și nevătămată.”

„Datorită ție însă a cunoscut mult prea devreme o lume pe care n-ar fi trebuit să o cunoască. De aceea și-s și eu aici, Coallar: să văd cum plătești pentru a ei durere.” Și, atât de neașteptat că până și Boor și Island tresăriră, Dike îl aruncă pe Ionas înspre Coallar.

Regele Coal însă dispăru brusc, ca să apară câteva secunde mai târziu în spatele lui Dike. Și, până acela să reacționeze, Coallar îl lovi cu piciorul în șale, făcându-l pe Titan să se clatine. Dar, fiind concentrat să-i facă rău lui Dike, Coallar fu neatent. De aceea și nu observă când Ionas apăru în mâna lui Dike. Iar acela, rotindu-se brusc pe călcâie, lovi aerul din jurul lui Coallar, înconjurându-l pe rege c-o bulă transparentă, care se coloră cât de curând în mai multe culori.

Văzându-se captiv, Coallar mârâi, „Dă-mi drumul, Dike! Nici nu știi ce greșeală faci atacându-mă!”

„Ba bine că știu,” răspunse Dike calm. „De altfel, tocmai pentru că știu care-s consecințele actelor mele și-am făcut asta. Acum însă, că mi-am terminat treaba, te las pe mâini sigure.” Și, căscând ușor, de parcă i-ar fi făcut în ciudă lui Coallar, Dike se așeză pe scara tronului, la câțiva metri de locul în care plutea Coallar. Și, sprijinindu-și capul cu mâna, îl privi cu mare interes, de parcă s-ar fi pregătit să vadă o reprezentare importantă.

Coallar însă nu-l privi pentru multă vreme. El, înțelegând că trebuia neapărat să scape de acolo, începu să se agite în interiorul bulei. Dar, cât de curând, scrâșni din dinți când văzu mici cuburi de gheață plutind în jurul lui. Și, răceala emanată de acele cuburi de gheață, îl făcură să înțepenească încet-încet, după care păru că intrase în transă.

Abia atunci îi strigă Island lui Boor, „Aruncă cubul cela la mine, fiule!” Și, după ce prinse cubul din zbor, Island își folosi puterea de cubul cela înghiți sfera. Apoi, lăsând cele două obiecte să plutească liber în jurul bulei ce-l ținea captiv pe Coallar, Island făcu câțiva pași spre fiu.

Boor însă nici nu-și privi tatăl. El doar se uita țintă la acea bulă pe care se văzură reflectate amintirile lui Coallar. Dar, când simți mâna tatălui atingându-i umărul, Boor îl privi pe Island și întrebă cu voce joasă, „Crezi că asta ne va ajuta să află ceea ce căutăm?”

„Cel puțin vom câștiga puțin timp până Bestla și Sephir se vor întoarce în tabăra Siarului. Și, când asta se va întâmpla, ea, cu ajutorul Samayei, vor putea citi gândurile lui Coallar și aflăm, poate, și ce pune ăsta la cale.”

„Chiar și așa, sunt de acord cu Boor că poate să nu servească la nimic. Dar încercarea vină n-are,” murmură Dike. „De altfel… neștiința e ceva ce ne poate îngenunchea cu ușurință.”

Boor însă privi țintă la Island. Și, părând cu adevărat îngrijorat, spuse, „Eu totuși nu-l pot lăsa nepedepsit. Nu pentru ceea ce i s-a întâmplat Sephirei. Ea merită ca ăsta să plătească asemeni șarpelui.”

„De plătit o să plătească el mai târziu, fiule. Cu siguranță. Doar că cred totuși că răzbunarea n-o să ne ajute la nimic. Plus la asta: n-o să-ți reușească să-l faci pe Coallar să sufere prea mult, căci știi că noi nu-l putem ucide. O poate face doar Mannar. El însă e dispărut pe moment.”

„Cum rămâne cu titanii? Din câte știu titanii îl pot distruge pe regele Coallar.”

Privi însă Boor la Dike când acesta spuse, „Titanii tot nu-i pot face nimic. De altfel Coallar nu poate fi ucis de nimeni. Nu atâta timp cât Mannar e pe pământ. Și asta din cauza că Coallar a folosit un șiretlic: și-a ascuns parte din suflet în trupul lui Mannar. Iaca și și-a asigurat existența veșnică.”

„Vicleană mișcare,” mârâi Boor.

„Eu i-aș spune înțeleaptă. Astfel Coallar s-a pus la adăpost. Cu toate acestea însă, sunt de acord cu tine, Boor: trebuie cumva să-i limităm puterile. De aceea va rămâne pentru un timp în bula lui Ionas. Pentru cât timp va fi însă captiv nu știu. Cel puțin vom câștiga timp.”

„Tenebre-l poate elibera,” susținu Island.

„Nu. Ionas e în afara puterii lui Tenebre, iar dacă ea încearcă să facă rău bulei, atunci Ionas va fura putere de la ea. Nu cred să riște, căci știe prea bine care sunt consecințele. Mai degrabă va aștepta ca bula să dispară de una singură. Între timp noi vom afla ce plan au și vom pune ceva la cale ca să-i împiedicăm să-l împlinească. Cel puțin să le zădărnicim ale lor planuri.”

„Pentru asta trebuie să ieșim de aici. Și cât mai curând posibil,” murmură Island oarecum iritat, acoperindu-și nasul. „Duhoarea asta mă taie până la oase. Ca și privirea fantomei de colo.”

Privind și ei înspre tronul lui Coallar, unde privea și Island, Dike și Boor văzură fantoma tinerei Anaya, căci ea era captivă în acea grotă cât acționa blestemul bătrânului Aman asupra lui Coallar. De altfel mai era un motiv pentru care tânăra nu putea părăsi acel loc: faptul că Soarta îi despărțise chipul în două. Astfel, atâta timp cât bătrâna vulpe Anaya nu-și amintea al ei trecut, nici tânăra Anaya nu era liberă. Și avea să fie astfel până când cele două nu s-ar fi hotărât să părăsească pământul ca să se întâlnească la Poarta Purgatoriului mai apoi. Cel puțin asta era ceea ce credea tânăra fantomă.

Dar, deși fusese văzută de cei trei, niciunul din ei nu se apropiase de ea. La fel nici tânăra nu ieși din ascunzătoare. Doar privi cu atenție la tot ce se întâmplase. Și, imediat ce rămase singură cu Coallar, se apropie de bulă și-l privi îndelung.

„Și totuși pedeapsa divină există, diavole,” spuse ea într-un târziu. „Cel puțin în cazul tău există. Și, ca să fac acea pedeapsă să fie bine simțită pe a ta piele, o să-ți mai dau un motiv pentru care să suferi.” După care atinse peretele bulei și-i transmise ale ei amintiri lui Coallar. Astfel fu cum află și el despre existența lui Inmar.