„Unde suntem, străbunicule Accam Kuṉṟu?” Întrebă Zeal cu jumătate de voce.

„În inima Muntelui Fricii,” îi răspunse Accam Kuṉṟu tot în șoaptă, în timp ce muzica acelor locuri îi însoțea în a lor călătorie de pribeag sub munte. Muzica apei ce picura pe piatră, pic-pic, a vântului ce șuiera de sus, intrând prin cine știe ce cotloane ascunse ochilor curioșilor și rătăcind și el prin aceleași tuneluri sinuase prin care Zeal și pantera neagră înaintau, un loc secret și plin de capcane pentru mulți, dar atât de cunoscut muntelui și șoaptelor ascunse ale lui, un munte dornic de iubire, dar care avuse parte de atât de puțină dragoste în lunga lui viață.

„Inima Muntelui Fricii? Dar asta e…?”

„Așa e, Zeal! Inima Muntelui Fricii e anume locul în care e ascuns Sfântul Izvor.” Spunând aceste cuvinte Accam Kuṉṟu se opri locului și privi în urmă, la Zeal, care se oprise și ea la doar câțiva pași de panteră. „Și nu doar Sfântul Izvor poate fi găsit aici, ci și o inimă ce bate.”

„Inima cui?” Întrebă fata, încruntându-se.

„Inima muntelui, căci nu poate fi altfel. Doar acolo unde bate inima acestui munte, ce mie mi-a fost atât de drag, putea Universul crea un Sfânt Izvor al Puterii.”

„Hm, și eu care credeam că Părintele Haos a fost cel care a creat pământul și tot restul.”

Accam Kuṉṟu zâmbi. „Să știi că acea legendă are partea sa de adevăr și altă parte de minciună.”

„Minciună? Mi se pare că exagerezi acum, căci nu poate fi minciună când vorbim de Părintele Haos.”

„Crezi tu?”

„Absolut. Altfel… n-ar exista lumea, căci doar Părintele Haos e în stare să mențină echilibrul.”

„Aici țin să-ți dau dreptate.”

„Dar?”

„Dar… uiți un lucru extrem de important, Zeal: că Universul a existat mult înaintea Părintelui Haos. Chiar mult înainte de Marele Război dintre Genea și Gaura Neagră a lumii.”

„Cea care a fost pe cale să înghită Paradisul.”

„Văd că știi povestea Cosmosului, iar asta înseamnă că Inlan Diar ți-a vorbit despre asta.”

„Nu străbunica, ci bunicul Island mi-a vorbit odată. Demult de altfel. Când eram mic copil,” se bâlbâi Zeal, dând răspunsul. Apoi, făcând câțiva pași în față, trecu pe lângă pantera care n-o scăpa din ochi, așteptând parcă continuarea acelui gând. Zeal însă păstră tăcerea multă vreme, timp în care ea și Accam Kuṉṟu mergeau la pas lent, tot mai adânc și mai adânc spre Inima Muntelui.

Într-un târziu, simțind că liniștea aceea era mult prea apăsătoare, Accam Kuṉṟu spuse, „Să știi, Zeal, că nimeni nu știe când și cum a apărut lumea de fapt. La fel nu știe nimeni cine a creat-o. Chiar și așa se spune că anume energia a creat totul, cea care s-a desprins mai apoi în Magie Albă și Neagră.”

„Tu însă pari să ai o altă părere, nu-i așa?” Se interesă fata, fără să privească în urmă. Nu văzu astfel momentul în care Accam Kuṉṟu închise ochii pentru câteva clipe, oarecum cu tristețe, încercând să-și ascundă durerea cauzată de acea mare piatră ce-i apăsa pe suflet. O piatră ce apăruse nu în acele clipe de iminent război, ci demult, când Tikil și-a înfipt al lui pumnal în inima propriului tată. „Accam Kuṉṟu?”

Auzind glasul fetei strigându-l pe nume, Accam Kuṉṟu tresări. Apoi deschise ochii și, privind în față, o văzu pe Zeal stând la doar câțiva pași de el, privindu-l țintă, în timp ce ținea în mână o făclie aprinsă. Și… era atât de frumoasă a lui strănepoată, una cu puteri egale cu ale lui, căci mulți nu știau un alt secret al Muntelui Fricii, unul știut doar de marea panteră neagră, Accam Kuṉṟu: că schimbul de puteri se făcea odată la mii de ani, iar acel schimb se făcuse deja, iar asta însemna că unul dintre ei trebuia să moară.

„Numai nu ea,” șopti dintr-o dată Accam Kuṉṟu, făcând-o pe Zeal să tresară.

„Numai nu ea? Cine anume?”

„Nimeni,” se grăbi Accam Kuṉṟu să răspundă. Apoi, cu pași siguri, porni spre Zeal, întrebând-o cu voce veselă de data asta, „Despre ce vorbeam noi totuși?”

„Despre Energie și Magie Albă și Neagră. Cred.”

Accam Kuṉṟu pufni în râs. „Crezi? Nu ești sigură de asta?”

„Ba da. Sunt sigură că am vorbit despre asta, doar că nu-s sigură că am înțeles clar mesajul. Cel pe care se pare că ai vrut să-l transmiți. Mie.”

„Și… ce te face să crezi asta?”

„Ale tale cuvinte?! Ei bine, dacă sincer, de când bunicul Island a început a-mi spune povești, mi-am dat seama că în spatele fiecărei povești spuse de el există câte o pildă. O învățătură sacră. Și, de tu ai învățat-o pe străbunica Inlan Diar măcar parte din ce știi tu, sunt sigură că ea la fel și-a învățat feciorul, iar bunicul Island…”

„…v-a învățat pe voi.”

„Cam așa ceva. Dar, aici există o dilemă.”

„Care anume?”

„Mesajul ascuns în spatele cuvintelor tale, căci deși mi-i ușor să-l înțeleg pe cel ascuns în spatele poveștilor bunicului Island, cu tine pare mai greu. De înțeles mă refer. Da iaca nu înțeleg de ce.”

„Pentru că eu am stat ascuns în Inima Muntelui, Zeal. Mii de ani de altfel. De asta și vorba mi-i mai ascunsă și secretele mai greu de înțeles.”

„Și totuși nu înțeleg de ce.”

„Pentru că am învățat să nu mă încred în lume. Doar astfel mă puteam apăra de ea și apăra și acest munte, căci… am greșit odată crezând în alții și-am fost trădat.”

„Vorbești de Tikil acum?”

„Așa e, Zeal. Anume Tikil și-a înfipt al lui pumnal în a mea inimă, transformându-mă în ce sunt astăzi.”

„O panteră frumoasă, înțeleaptă și puternică. Aș spune eu o ființă care n-are de ce să aibă regrete c-a trăit astfel. Da, poate și-ți era mai bine în trupul pe care-l aveai în trecut, dar… asta nu înseamnă că nu te-ai bucurat de viață și după asta.”

Accam Kuṉṟu surâse. „Crezi că există viață după moarte, Zeal?”

„După moartea oamenilor simpli poate că și nu. Pentru cei ca noi cred eu că există. Tu ești exemplul viu.”

„Și totuși nu-i așa, Zeal. Odată pierdut ești pierdut pentru totdeauna, căci… nu poți fi complet când ai pierdut parte din tine.”

Zeal tresări. „Vorbim despre tine acum sau… despre alții?” Întrebă ea dintr-o dată, privind chiorâș în ochii panterei, căci îi părea ei nu-și de ce că el spusese acele cuvinte despre ea. De ce anume despre ea? Pentru că Zeal nicicând nu se simțise completă după dispariția Zayleei, iar asta mereu a împiedicat-o să-și folosească în întregime întreaga putere pe care o deținea. Știa doar că o deține, dar nu o putea controla, iar asta i-a dat mereu bătăi de cap. Până să-l întâlnească pe Accam Kuṉṟu și după asta să-l primească pe Argol în slujbă, căci după acel moment simți atât de bine energia vie curgându-i prin vene. Dar…

„…greșești acum gândind astfel, Zeal,” îi spuse pantera, apropiindu-se de ea. La doar un pas de fată, Accam Kuṉṟu se opri și, ridicând capul, privi adânc în sufletul fetei. Văzu acolo o furtună ciudată, asemeni gândurilor care-i rătăceau prin minte, gânduri pe care Zeal demult nu le mai putea controla. Gânduri legate de tot ce i se întâmplase în viață, despre dileme și nereușite, ceva ce-o marcase se pare mult mai mult decât se putuse aștepta. De asta și-i bătea atât de repede și inima în acele clipe, la fel de repede precum curgea energia în venele ei, curgere rapidă văzută clar de Accam Kuṉṟu în ochii fetei asemeni unui foc ce se ridica până la cer, mistuind totul în jur de-ar fi fost eliberat de Zeal într-un moment de furie. Și, văzând toate astea, Accam Kuṉṟu îi spuse fetei, „Să nu lași nicicând ura să te stăpânească, Zeal. Nu aici, în Inima Muntelui, și nici chiar pe munte, căci poți ajunge să fii prizonieră în capcana pe care o vrei întinsă pentru alții.”

„Capcană? Despre ce vorbești acum, Accam Kuṉṟu?”

„Despre ura ta față de lume, Zeal. Despre dorința ta de răzbunare și despre visul tău de-ai vedea căzând pe cei ce ți-au rănit inima.”

„Dar… eu… nu simt toate astea,” se bâlbâi Zeal, ascunzându-și privirea, căci se simțea dezgolită în fața panterei.

„Și totuși e așa,” spuse Accam Kuṉṟu aproape în șoaptă, captând iar atenția fetei. „Simți toate astea, chiar dacă le negi.”

„Eu nu neg nimic, Accam Kuṉṟu. Doar… nu simt ceea ce spui.”

„Negând adevărul n-o să te facă să te simți mai bine, să știi. La fel n-o să-ți aducă înapoi ce-ai pierdut. Și știi de ce?”

„Din cauza capcanelor ascunse pe Muntele Fricii? Cele despre care bunica îmi spunea că pot fi de ajutor celui care stăpânește puterea Sfântului Izvor, dar în care poate nimeri și el de nu-i atent?”

„Așa e. Anume acele capcane sunt arma de protecție a muntelui. O armă cu două tăișuri, care-ți poate fi ție atât prieten cât și călău.”

„Mie? Dar… ce treabă am eu cu acea putere? Eu… n-o dețin.”

„Doar n-ai fost conștientă de asta, Zeal. Tu însă ai fost mereu Noua Stăpână a Puterii Muntelui, cea care va trebui să-mi ia locul de va fi nevoie cândva.”

„Să-ți iau locul? Aici? În Inima Muntelui?” Întrebă fata, îngrozită. „Nu, nicicând, căci… eu n-o să pot trăi nicicând aici. E prea întuneric, prea rece, prea sălbatic. Mie… îmi place mai mult să trăiesc printre oameni. Acolo unde-i cald.”

Accam Kuṉṟu pufni iar în râs. „Să știi că poți face pe unul să râdă din toată inima de-ți propui asta.”

„Nu înțeleg de ce anume, dacă sincer.”

„Pentru că nimeni nicicând n-a spus că cel ce stăpânește Puterea Muntelui Fricii și-a Sfântului Izvor trebuie să trăiască doar în adâncurile lui.”

„Tu însă ai trăit aici, nu-i așa?”

„Asta pentru că eu m-am născut aici, Zeal. Anume în Inima Muntelui Fricii am văzut lumina zilei pentru prima dată. Tu însă ești născută din pântecul unei frumoase Titanide, cea care a stăpânit peste albastrul nelimitat al cerului, acolo unde-i mai mereu cald. De aceea și ție nu ți-e sortit să trăiești nicicând în adâncuri, ci sub soare, văzând mereu cerul în fața ochilor atunci când apar zorii și lumina zâmbește lumii din înalturi.”

„Un cer ce-i azi negru, acoperit de ură.”

„Un cer care totuși poate fi albastru de vedem iar ziua de mâine.”

„Ceva ce-i o enigmă, străbunicule Accam Kuṉṟu, căci nimeni nu știe cum să învingă Răul.”

„La fel cum Răul nu știe cum să învingă Binele. De asta s-a pornit acest război. Fără să știe nimeni că de fapt nu noi conducem lumea, ci lumea ne conduce pe noi.”

Accam Kuṉṟu oftă după astfel de cuvinte. Apoi, cu capul puțin plecat, porni iar înainte, călcând prin apă și pe pietrele lucite de ea, fără să-i pese de-și uda picioarele sau de era rece în suflet. De ce-i păsa era că lumea suferea în acele clipe, că Muntele lui drag se zvârcolea în adâncuri încercând să-și apere propria existență și că cei care s-au născut din el aveau de suferit multă vreme încă de acum încolo.

Văzând toate astea, văzând suferința din inima panterei, Zeal surâse trist. Îi părea rău pentru bătrânul gârbovit din fața ei, un bătrân cu trup de fiară, care-și trăise astfel parte din viață și asta doar pentru că se încrezuse în iubirea față de fecior. Ajunse însă trădat și jefuit de putere și de lumină, căci de când Tikil îi înfipsese acel pumnal în inimă, Accam Kuṉṟu nu simțise căldura solară și nici mângâierea plăcută a vântului, ceva ce iubise la nebunie în anii săi de pribegie pe întinsurile Muntelui Fricii, plăceri ce spera să le mai simtă odată, dar care era atât de sigur că-i erau interzise odată și pentru totdeauna.

„Să știi că mai e speranță pentru tine, Accam Kuṉṟu!” Îi strigă Zeal panterei, care se opri cât de curând, privind mirată în urmă.

„Speranță? Pentru mine? De ce crezi asta?”

„Pentru că-i adevărul, căci… de-om fi în stare să câștigăm războiul, o să vezi iar soarele și-o să-i simți iar raza caldă mângâindu-ți blana.”

Accam Kuṉṟu surâse iar. „Nu și-a dat seama de adevăr,” gândi el, încă zâmbind. „Bine pentru ea, căci chiar n-aș vrea să știe ce-i durerea. Nu încă. Nu când mai există speranță pentru ea, chiar dacă speranța a murit pentru alții și de multă vreme de altfel.”

***

Furia lui Tikil nu avea margini. Se înrăise enorm de-a lungul vremii și ajunse să socoată pradă pe oricine îi apărea în cale. În acele clipe nimfele îi ajunseră pradă, iar el era dispus să le ajungă din urmă cu orice preț și să termine cu a lor existență odată și pentru totdeauna de n-ar fi fost în stare să le facă să lupte alături de el. „Ceva ce totuși n-o să se întâmple nicicând,” șuieră Tikil printre dinți, dându-și totuși seama că Melia nu era dintre cele supuse, cel puțin nu în fața răului. De aceea și trebuia să facă orice să le distrugă.

Fuga prin Pădurea Kiago rezultase însă una destul de anevoioasă. Liane îi apăreau în cale de nicăieri, trebuind să lupte cu ele când încercau să-l prindă în a lor capcană, cioturi uscate i se iveau în cale când se aștepta mai puțin și chiar mușchiul și ierburile ajunseră să-i fie dușmani. Până și aerul se simțea enervant de otrăvitor, ceva ce nicicând nu mai simțise Tikil mai înainte. „De parcă și-au pus în minte să mă alunge de pe aceste meleaguri cu orice preț. Numai că ți-ai calculat greșit pașii, Melia: nu aerul otrăvitor o să mă facă să cedez, ci a voastră moarte,” strigă dintr-o dată Titanul din toți bojocii, făcând să răsune pădurea.

Enjoying this book? Seek out the original to ensure the author gets credit.

Oprite într-un desiș, ca să-și tragă cât de cât sufletul, în special Issaṉdrā, care abia se mai ținea agățată de acea liană, nimfele priveau cu spaimă în jur să vadă de nu se ivea Tikil la orizont. Li se tăiase până și răsuflarea de teama răului ce se apropia, iar degetele lor, ce se strângeau puternic în jurul pumnalelor, ajunseră să le rănească pielea palmelor din cauza unghiilor ce le intraseră în carne. Niciuna din ele însă nu scoase niciun sunet sau gemu, căci știau prea bine că răul cela, ce și-l făceau cu mâna lor, era unul mic pe care-l puteau suporta cu ușurință, pe când, ajungând pe mâna lui Tikil, ar fi însemnat cu siguranță moarte, căci Titanul Groazei nu era deloc dintre cei miloși sau să dea drumul prăzii însângerate.

„Ceva ce-o să trebuiască să facă totuși,” spuse dintr-o dată Nikkari, făcând-o pe Melia să tresară.

„Să facă ce?” Se interesă nimfa, confuză.

„Să renunțe la vânătoare. Pentru asta trebuie să ajungem cât mai curând posibil pe Vârful Mēl. De nu… ne putem pierde sufletul, căci Tikil e plin de ură. Ceva ce-i mărește puterea și mult, o putere pe care nu mă așteptasem s-o aibă dacă sincer.”

„Asta pentru că muntele se pare că-l atrage,” murmură abia auzit Issaṉdrā. „Capcanele muntelui mai exact.”

Nikkari o privi încurcată. „Te referi la Inelele Puterii de pe munte?”

„Așa e, căci Tikil, fără să știe, atunci când a înfipt pumnalul în inima propriului tată, și-a semnat sentința cu mâna lui.”

„Poate și ai dreptate, Issaṉdrā,” spuse Melia îngândurată. „Poate că muntele îl atrage spre Vârful Mēl pentru că acolo Tikil trebuie să-și ispășească sentința sau poate că-l atrage anume într-acolo pentru că îl vrea stăpân.”

„Schimbul de puteri,” șuieră Nikkari printre dinți, făcând toate nimfele să tresară. Ea însă, fără să le atragă prea mare atenție, privi țintă în ochii Issaṉdrei, căreia îi spuse, „Câte cercuri ale puterii sunt pe munte?”

„Șapte din câte știu eu. Alții zic c-ar fi nouă.”

„La bazele muntelui sunt doar 3,” interveni Melia. „Trei ar trebui să fie anume în zona de centru, unde-s Pădurile Tenebre și Kiago, și trei, cum ar fi logic, ar fi în vârf de munte.”

„Sau doar unul, dacă-s totuși șapte,” spuse Nikkari hotărâtă. „Oricum, fie ele șapte sau nouă, trebuie să le facem să lucreze pentru noi și împotriva demonului de colo.” Spunând asta, le făcu cu capul nimfelor să privească spre luminișul aflat la cam 1 km de ele, unde se văzu Tikil apărând. „Iar acum să mergem! Prea mult timp am stat pe aici!”

„Eu zic totuși să ne despărțim!” Șopti Issaṉdrā, scrâșnind din dinți de durere. „Astfel îl putem încercui în caz că ne ajunge din urmă.”

„Nici vorbă!” Se opuse Melia. „Rămânem toate împreună! Doar astfel putem supraviețui!”

„Issaṉdrā are dreptate însă,” spuse Nikkari. „Trebuie să ne despărțim, Melia, căci… nu ne putem jertfi toate.”

Melia scrâșni din dinți. „Știu! Știu că te gândești la binele tuturor. Issaṉdrā însă e una de-a noastră! N-o pot lăsa în urmă!”

„Și n-o s-o lași! Eu o să fiu cu ea.”

„Doar două, împotriva lui Tikil, când Issaṉdrā e rănită, înseamnă sinucidere curată. Nu pot accepta asta. De aceea și nimfele merg cu voi.”

„Ba nu, Melia! Voi mergeți spre baza muntelui și încercați să controlați cele trei cercuri de jos. Inlan Diar le va controla pe cele din mijloc, iar Zeal și Accam Kuṉṟu îl vor controla pe ultimul sau pe ultimele trei. Noi vom fi momeala. Și, de–or fi trei cercuri ale puterii sus pe munte, atunci vom putea să unim la fel trei puteri și să-l învingem pe Tikil. Odată și pentru totdeauna cum sper eu.”

„Dar, Nikkari…!”

„Ascultă sfatul ei, Melia. Măcar odată în viață!” Șopti Issaṉdrā aproape cu ultimele puteri. „Suntem aici să învingem nu să apărăm spatele altora.”

„Cum rămâne cu tine însă? Chiar vrei să renunț la tine?” Aproape că strigă Melia, cu ochii jucându-i în lacrimi.

Issaṉdrā însă zâmbi. „Cine-a spus că renunți? La fel nu mă jertfești. Doar… procedezi așa cum trebuie, Melia, căci nu poți jertfi toate nimfele salvând doar una.” Auzind urletul lui Tikil din dreapta, care se oprise chiar în mijlocul luminișului, unde i se păru că pierduse orice urmă a nimfelor, Issaṉdrā spuse speriată, „E acum sau niciodată, Melia! Acum!”

„Dar eu… nu pot pleca!”

„Trebuie! Tu… ai grijă de restul! Eu… o să am grijă de mine. Și, de-o fi să ne salvăm după asta, atunci te voi strânge în brațe și promit că nicicând n-o să mă mai despart de tine.” Spunând asta, Issaṉdrā apropie liana de cea a Meliei și-o strânse în brațe, șoptindu-i la ureche, „Kavaṉittukkoḷ, Meliyā! Iṉṟu nāṉ pūmiyai viṭṭup pirintāl ulakiṉ maṟupakkattil uṉṉaip pārppōm!” (Ai grijă de tine, Melia! Ne vedem dincolo de lume de-o fi azi să plec de pe pământ!) Apoi, lipindu-și fruntea de cea a Meliei, îi transmise un gând, „De trebuie, ucide! Doar astfel salvăm lumea!” După care, folosindu-se de toată puterea rămasă, făcu liana să se îndepărteze rapid de acel loc, petrecută de nimfe, care-o priveau cu ochii în lacrimi.

La fel jucau în lacrimi și ochii Meliei. Îi tremura buza de jos de ciudă că fusese nevoită să lase una dintre nimfe în urmă și la fel îi bătea nebunește și inima în piept. În urechi i se zbătea sălbatic pasărea cu numele frică, cea care-o făcu într-un final să privească spre Tikil, văzându-l pe acesta în pirostrii, chiar în mijlocul luminișului, atingând ierburile cu palma și având ochii închiși, încercând să simtă astfel energia nimfelor și încotro s-o ia după asta ca să le ajungă din urmă.

Văzându-l acolo, mult prea calm pentru gustul ei, Melia le spuse celorlalte nimfe, fără să le privească, „Pōkalām! Aṅkuḷḷa nāy eṅkaḷ pātaiyai maṇakkap pōkiṟatu” (Să mergem! Câinele de colo e pe cale să ne miroasă urma.” După care, strângând cu putere liana în mână, Melia se afundă prima în pădure, urmată îndeaproape de nimfe. Niciun sunet nu se auzi cât ele se mișcară din acel loc, căci acea pădure, cu tot răul care ajunse s-o controleze, era totuși de partea lor.

***

Mirosind urmele, ca un adevărat câine de vânătoare, Tikil ajunse în sfârșit în locul în care Melia și celelalte nimfe stătuseră. Acolo, stând încă în pirostrii și cu ochii închiși, Tikil zâmbi. „S-au despărțit totuși! Simt două mirosuri ciudate aici! La fel simt două energii: una plecând spre Nord, spre vârf de munte, în timp ce cea de-a doua a pornit spre poale. Nimic straniu, de mă gândesc că au făcut asta ca să se salveze, jertfind-o pe cea rănită, dar totuși ciudat de mă gândesc că s-au despărțit anume aici. Deci: care-i secretul sau șiretlicul?” Se întrebă Tikil, ridicându-se brusc în picioare.

Privind în jur, nu văzu nimic straniu. Doar pădurea „adormită” ce-l pândea cu ochii scoarței și prin porii frunzelor ce încetaseră parcă a respira. La fel nu se simțea nici un curent de aer în jur și nici un sunet nu se auzea din înalturi, de parcă întregul munte și natura ajunseră să se alieze, conspirând împotriva lui Tikil.

Dintr-o dată însă, când se auzi strigătul lui Argol din înalturi, Tikil zâmbi iar. „Și totuși nu m-am înșelat,” murmură el, fericit. „De-i Argol aici înseamnă că și un important om al Paṉi Makkal-ului a ieșit din cușcă. Întrebarea rămâne însă: cine anume? Să fie iubita mea surioară Inlan Diar? Ori poate a ei nesuferită nepoată-șarpe? Ori… nu, nu cred că-i el, căci, din câte mi s-a spus, Island nu-i pe munte. Sau… m-au înșelat oare când mi-au spus asta?”

Un zgomot din spate îl făcu atent. Se întoarse brusc într-acolo, scrutând cu privirea zarea, dar nu văzu nimic. Era însă sigur că nu-și imaginase și că auzise acel zgomot. Simțea chiar și energia cuiva venind dintr-acolo, dar totuși nu văzu pe nimeni apărând nici la minute bune de privit într-acolo. De asta și se decise Tikil să vadă cine se ascundea în acele locuri, sperând astfel să dea de nimfa rănită, pe care avea de gând s-o jupoaie de piele de trebuia doar s-o facă să-i spună încotro plecaseră celelalte.

La jumătatea drumului însă, Tikil se opri. Făcu asta auzind un zgomot surd din stânga. Apoi se auzi un altul din dreapta, din spate, iar din stânga și apoi din față, de unde-l auzise pe primul. „Asta da drăcovenie,” șuieră el iar printre dinți. „Natura și-a trimis ostașii la luptă?” Gândi el. „Nu poate fi, căci singurii câini credincioși ai acestei păduri sunt nimfele, iar ele au plecat de aici. Deci: cine anume se ascunde?”

Strigătul lui Argol din înalturi îl readuse cumva în simțiri, forțându-l într-un final să privească cerul. Văzu acolo un punct alb plutind la orizont, un punct ce-i stătuse multă vreme în gât și pe care-l voia mort cu orice preț. De ce? Pentru că Argol fusese una dintre prăzile care-i scăpaseră din mâini. Odată, demult, când omul Alton se aventurase pe munte când n-ar fi trebuit. Un suflet pe care Tikil îl hăituse multă vreme după asta, dar pe care așa și nu pusese laba și asta din cauza lui Accam Kuṉṟu, care-l luă mai întâi sub aripa sa protectoare, după care i-l dădu lui Cronus, îngrădindu-i astfel lui Tikil orice cale spre izbândă.

„Ceva ce–o să am eu totuși,” urlă Tikil dintr-o dată, privind țintă la punctul alb care se rotea în mici cercuri deasupra locului în care se afla. „Să nu crezi c-ai scăpat pentru că alții ți-au dat o mână de ajutor, Argol! Ești al meu și al meu va trebui să fii pe veci, servindu-mă și cinstindu-mă ca pe al tău stăpân și nu fugind de mine ca un laș!”

„Atunci, vino și mă fă supus!” Auzi el glasul lui Argol din înalturi. „Ceva de care mă îndoiesc totuși: c-o să fii stăpân! Nici al meu și nici al lumii, Tikil, căci cel sortit morții nu poate fugi de ea nici ascunzându-se în gaură de șarpe.”

„Mă insulți cumva?”

„Doar spun adevărul, căci asta ai făcut, nu? Te-ai ascuns în gaura lui Tetapas, pe care l-ai convins cumva să-ți fie câine de pază. O vreme doar, căci pe urmă i-ai înfipt și lui cuțitul în spate, răsucindu-l în rană. Cum anume? Luându-i orice șansă la izbăvire și îngrădindu-i calea spre libertate.”

Tikil zâmbi șiret. „Asta crezi c-am făcut? Că l-am forțat pe Tetapas să stea pe veci ascuns în acea grotă puturoasă?”

„Cel puțin asta e ceea ce mi-a spus!”

„Minți! Tetapas n-ar fi putut spune nicicând asta. Și știi de ce?”

„Uimește-mă!”

„Pentru că datorită mie a fost în stare să părăsească grota ceea, una peste pragul căreia îi era interzis să treacă. Eu însă, folosindu-mă de a mea imensă putere, am spart acea Barieră de protecție și i-am dat măcar șansa să mai vadă soarele, fie doar și din când în când.”

„O bucată de pâine aruncată unui câine cumva?”

„Așa e: unui câine credincios, la fel cum pari tu, Argol. De asta și te vreau alături. Împreună putem împărți puterea.”

„Crezi tu? Că asta îmi doresc: puterea?”

„Toți vor asta. Nu poți fi o excepție, cred eu.”

„Atunci ești greșit, Tikil, căci nu puterea mi-o doresc eu, ci capul tău. Ceva ce-o să am totuși odată ce-o să cazi în aceeași prăpastie în care omul Alton a căzut acum mii de ani.”

„Ai renăscut sub formă de pasăre magică, căpătând viață veșnică după asta. Nu văd pentru ce ar trebui să plătesc când ți-am dat ceea ce toți visează, dar nu pot să aibă: eternitatea la picioare și libertatea în înalturi.”

„Luându-mi totuși ce-aveam mai de preț, Tikil: sufletul! Pentru asta și-o să plătești acum, cu propriul suflet, exact așa cum am pătimit și eu.”

„Atunci, coboară pe pământ și înfruntă-mă!” Spuse Tikil cu viclenie.

„Și-o s-o fac, dar nu aici, ci pe munte! În același loc în care a murit Alton, renăscând mai apoi cu numele de Argol.”

Tikil strâmbă din nas, căci își dădu în sfârșit seama unde anume încerca să-l momească Argol: pe Vârful Mēl, acolo unde Accam Kuṉṟu îi juruise cândva că-și va da și el sufletul. „Nu poate fi,” șuieră Tikil printre dinți. „A fost ăsta planul vostru de la început?”

„Planul? Nu înțeleg la ce te referi, dacă sincer!”

„Ba bine că știi, Argol! N-o fă pe prostul: tu și nimfele v-ați înțeles să mă momiți pe munte ca să mă atrageți în Capcanele Puterii. Ceva ce n-o să aveți totuși, căci… mai bine renunț la vânătoare decât să-ți dau șansa ție sau oricărui altcuiva care mi-a pus gând rău să mă răpună. Asta însă nu înseamnă că renunț la gândul meu de-a te jupui de pene, m-ai auzit?”

Râsul prelung al lui Argol, auzit pretutindeni în jur, ca un ecou, îl făcu pe Tikil confuz. La un moment dat i se păru chiar că-l vedea pe omul Alton în jur, pretutindeni de altfel, privindu-l speriat în timp ce pășea în urmă spre prăpastia ce se căsca larg nu departe de el. Îl vedea clar pe acel suflet oropsit pe care-l sortise atunci pieirii, dar nu-i aducea nicio satisfacție lui Tikil. Din contră: își simțea inima straniu bătându-i în piept și, așa dintr-o dată, Tikil simți teama.

„Nu poate fi,” murmură el, atingându-și pieptul cu palma larg deschisă. „Teamă? Să simt eu? Nicicând!”

„Și totuși o simți, Tikil! Atât de clar o simți în inimă: ca pe un ghimpe ce s-a prins de a ta talpă și pe care nu-l poți scoate și n-o s-o poți face nicicând.”

„Un ghimpe? Vorbești cumva despre tine?” Întrebă Tikil, pe-un ton răutăcios.

„Așa e. Sunt anume ghimpele ce te înțeapă acum și n-o să te lase să respiri nicicând liber. Un ghimpe de care poți scăpa doar urcând pe munte, Tikil: acolo unde mai ai o șansă de scăpare, căci cale înapoi spre tabăra Cărbunarilor nu mai ai să știi!”

După aceste cuvinte strigătul uliului din înalturi se auzi iar atât de clar. Se auzi răsunând practic în toată pădurea, ceva ce-l făcu pe Tikil să se înfioare, nu-și de ce. La fel începu să-l roadă pe dinăuntru acel ultim mesaj transmis lui de Argol, că drumul spre tabăra Cărbunarilor era închis. Nu înțelegea cum anume îi putea fi îngrădit acel drum, dar înțelese curând când dădu cu ochii de Poṟi Ivar, când acesta ieși în sfârșit din a lui ascunzătoare și, cu pași mărunți, se îndreptă spre Tikil.

Nu doar Poṟi Ivar porni spre Tikil, ci și restul mistreților Paṉṟi ieșiră din a lor ascunzătoare, strângând cercurile în jurul Titanului Groazei. Acesta din urmă privi doar cu coada ochiului la ceilalți mistreți, după care, neputându-și lua ochii din cei ai lui Poṟi Ivar, încremeni brusc. „Nu poate fi: Coallar?”

Nu-i răspunse nimeni însă la acea întrebare. De altfel nici n-aveau cum să-i răspundă, căci Poṟi Ivar era un mistreț magic, da, se știa bine asta, dar era totuși o fiară lipsită de inteligența umană. Doar ochii lui aminteau lumii de cel ce-a fost odată Coallar, regele Cărbune, dar care, în acele clipe, își dorea doar izbânda și îngenuncherea unui singur nume: Tikil, cel care, în ultimul moment posibil, își folosi puterea și se teleportă din acel loc, exact în clipa în care un cerc de energie albastră trecu pe deasupra acelui loc, parcă chemată acolo de Tikil să-l ajute să-și salveze pielea.

***

„Nu, nu, nu!” Strigă Tikil înnebunit când își dădu seama că nu ajunse în fața Barierei Regatului Gheții, în tabăra Cărbunarilor așa cum își propuse, ci pe vârf de munte. Da, ajunse exact pe acel vârf înzăpezit de care fugise timp de milenii, Vârful Mēl. Un loc în care magia era la ea acasă și energia locului era fără doar și poate împotriva lui.

Astfel, înțelegând în sfârșit asta, Tikil începu să tremure din toate mădularele. Nu de teamă însă, ci de ciudă, căci își dădu seama că fusese atras în capcană de propria prostie. Cum nu de altfel, când își folosise puterea teleportării fără să se asigure că energia muntelui nu era în jur? Astfel, ajunse să se închidă pe sine în capcana Inelelor Puterii de pe Vârful Mēl, trei inele așa cum spusese și Melia, deși Issaṉdrā, precum restul lumii, crezuse că era doar unul.

Pe Vârful Mēl însă existau trei Inele ale Puterii: unul era controlat de puterea pământului, al doilea de puterea aerului și cel de-al treilea de puterea Cerului sau al Cosmosului, o putere pe care o deținuse Zayleea în trecut, dar care o părăsise în clipa în care șarpele Tetapas reușise s-o înșele și să-i închidă mai apoi sufletul în Koṭi. O putere pe care Tikil sperase să pună mâna atunci când îl convinse pe Tikil s-o atragă pe Zayleea în grota lui, căci anume el îi trimisese gând soției lui Rueb s-o ia pe drumul ce ducea spre poalele muntelui și nu în vârf de munte, acolo unde le-ar fi fost la toți salvarea.

Acea putere însă așa și nu ajunse pe mâna lui Tikil. Nu din cauza că cineva anume s-ar fi opus, ci pentru că anume Soarta i-a suflat-o de sub nas. O Soartă cu care nu i-a fost nicicând dat să dea ochii, dar totuși o Soartă care i-a stat mereu în cale. De ce? Nici măcar Tikil nu știa asta. Bănuia însă că ar fi putut fi pentru că și-a ucis propriul tată. Cel puțin că a ucis forma umană a lui Accam Kuṉṟu, pe care l-a lăsat să zacă închis în Inima acelui Munte, chiar lângă Izvorul Puterii, un loc în care i-a fost dat să ajungă doar o singură dată și asta datorită nesăbuinței lui Accam Kuṉṟu, care se teleportase acolo, deja rănit fiind, sperând să scape. În acel loc însă Tikil ajunse tocmai pentru că mai ținea de mânerul pumnalului când tatăl său se teleportă. Dar, în clipa în care dădu drumul mânerului, fermecat de frumusețea izvorului, puterea acelor locuri îl aruncară mai întâi pe Vârful Înzăpezit, după care îl închiseră în adâncurile Kaṟkaḷ Pēy-ului, îndeplinind astfel blestemul lui Accam Kuṉṟu.

Închisoarea însă nu-l sperie pe Tikil. La fel nu-l demoraliză și nici nu-l făcu să renunțe la a sa idee de-a nimeri iar lângă Izvorul Puterii. Ajuns iar acolo spera să pună mâna pe Energia locului și astfel să controleze întreaga lume. De asta și ținti puterea Zayeleei. Dar, pierzând-o, își dădu seama că era un mister mult mai mare decât credea el, unul care-l atrăgea ca un magnet, cerându-i să-l descopere, în timp ce avea coșmaruri pe de altă parte: coșmaruri în care era lăsat să zacă pe Vârful înzăpezit Mēl, cu pieptul înroșit de sânge.

„Un coșmar ce n-o să devină nicicând realitate,” șuieră Tikil printre dinți. „M-ai auzit, Accam Kuṉṟu? Nicicând! N-o să permit nicicând ca al tău blestem să mă ajungă din urmă.”„

„Și totuși te-a ajuns acum,” se auzi iar vocea lui Argol plutind în jur. Căutându-l cu privirea, Tikil așa și nu-l găsi. Știa însă că Argol era acolo, plutind lin pe aripile curenților de aer ale puterii, chiar deasupra lui, ceva ce el mereu visase să poată controla, dar nicicând nu avuse șansa.

Astfel, cătrănit, că al său mare dușman avea control asupra puterii muntelui, în timp ce el îi era captiv, Tikil strigă, „Un laș! Asta ești, Argol, căci vorbindu-i cuiva din umbră când ar trebui să-i stai în față înseamnă lașitate!”

„Ba-i doar o lege a firii, Tikil, căci nu-i momentul ca eu să-ți apar în față! Nu încă!”

„Atunci? Când o să fie oare acel moment?” Întrebă Tikil cu viclenie.

„Cât de curând, când cel menit să dea primul ochii cu tine se va ivi iar pe pământ.”

După aceste cuvinte, Argol strigă iar din înalturi, făcând să răsune zarea. Nu strigă însă ca să-și arate întâietatea în fața lui Tikil, ci ca să dea semnalul. Cui anume? Tikil nu știa. Era însă sigur că mai era un dușman acolo, unul nevăzut, ascuns privirii lui de puterea muntelui. De asta și-l căută cu privirea, vrând să dea măcar ochii cu Argol. De văzut nu văzu însă pe nimeni. Doar un sunet strident se auzi mai apoi din înalturi, spintecând mai întâi cerul și apoi pământul în clipa în care Titanul Tī se aruncă din înalturi chiar în fața lui Tikil.