CU MII DE ANI ÎN URMĂ

Ieșind din Palatul său de gheață, care strălucea atât de splendid în lumea acelui soare „orb” ce lumina pe cerul lumii, Island privi în sus, la acea mare albastră și senină boltă celestială și zâmbi: „ah, e atât de frumos când lumea zâmbește,” murmură el, bucurându-se că încă odată ochii săi puteau admira frumusețile naturii și în special calmitatea locurilor în care trăiau.

  Totuși ceva-l neliniștea de câteva zile, iar asta-i provoca uneori dureri în piept, de parcă un vierme uriaș ar fi săpat tunele în al său piept, iar acea râmătură l-ar fi scurmat și pe el pe dinăuntru. De aceea, atunci când simți din nou presiunea în piept, și-l atinse cu palma și strâmbă din buze: „da iaca asta deja nu-i ceva ce să-mi placă,” bombăni tânărul Island și se întoarse din drum cu gând să intre din nou în palat și să se odihnească puțin pe al său tron așa cum făcea de fiecare dată când încerca să-și recapete puterile.

  Numai că un strigăt de vultur din înalturi îl făcu să-și întoarcă capul și să privească din nou spre cer. Astfel îi fu dat să vadă un întreg stol de păsări de pradă urmărind fără milă o mică pasăre albă.

  „Ce să fie asta?” se întrebă Island, îngustându-și ochii și încercând să vadă până la acea înălțime, căci de acolo de unde era el putea vedea pasărea ceea albă doar ca un punct și nimic mai mult. Dar când a sa privire ageră putu în sfârșit să ajungă în înalturi văzu că de fapt cea atacată era o pasăre măiastră, a cărei frumusețe era cu adevărat sclipitoare. Numai că pe dalbul penelor ei se vedeau mărgele roșii, semn că ciocurile dure și coroiate ale vulturilor gustaseră deja din a ei carne.

  Acea vedere fu cea care-l făcu pe Island să scrâșnească din dinți: „Cronus! Mereu după pradă!” Și, după ce fugi câțiva zeci de metri de lângă intrarea în palat, Island zvâcni în sus și se repezi în înalturi sub forma sa de dragon de gheață.

  Fiind la înălțime, dragonul se interpuse în calea vulturilor, care, orbiți de lumina soarelui ce se reflecta pe solzii de gheață ai dragonului, începură a striga ca apucații și a fâlfâi năprasnic din aripi pentru a se menține pe linia de plutire, căci ai lor ochi, orbiți de lumina solară, nu le dădeau posibilitatea să-și mențină dreaptă linia zborului.

  „Ce? Să vedeți ceva mai impozant nu-i pe placul vostru, nu-i așa?” îi provocă dragonul pe vulturi cu a lui întrebare, iar drept răspuns primit fu un zdravăn tunet din înalturi, semn că îndrăzneala tânărului prinț de gheață era ceva nu pe placul lui Cronus. „Da, da, știu: nu-i ceva pe gustul tău. Numai că… ups, urăsc când cineva este atacat pe teritoriul meu.”

  „Iar ceea ce eu urăsc sunt băgăcioșii care-și vâră nasul în treburile altora,” auzi el glasul lui Cronus, iar când privi în stânga, Island îl putu vedea pe Cronus apropiindu-se de ei pe spatele lui Argol.

  „Și tu, ca de obicei, te ascunzi în spatele păsărilor și nu dai ochii cu dușmanii așa cum trebuie: cu demnitate,” îl tachină dragonul pe Cronus, întorcându-se din zbor cu fața spre el. Având acea poziție, putu vedea în sfârșit cum acea pasăre măiastră era și ea oprită nu departe de el și așteptând ceva. Ce anume aștepta ea sau cine să fi fost în realitate Island nu realiză la început. Abia când văzu ochii lui Cronus scânteind de furie și mârâind un „să te ia naiba de soartă,” înțelese dragonul că aceea era de fapt forma Parcăi de care auzise, da pe care n-o văzuse nicicând.

  „La o parte!” îi strigă Cronus în cele din urmă dragonului, când îl văzu pe acesta că se lăsase pe aripa stângă și planase câțiva zeci de metri pentru a se interpune în calea lui Argol, care părea că se îndreaptă direct spre Parca. „La o parte am spus! N-auzi?” Mârâi iar Cronus și, dintr-o smucitură a mâinii, făcu să-i apară în mână a sa celebră sabie Turuppu, cea care făcea tunetele și fulgerele să apară pe cer.

  Numai că Island nu era prost: știa el prea bine că dacă să lupte cu Turuppu în forma lui de dragon ar fi fost învins. De aceea își luă brusc forma de Titan, rămânând totuși să plutească în aer, la aceeași înălțime la care plutise și dragonul mai înainte. Apoi, căscând dulce, în timp ce-și rotea încheieturile mâinilor în mici cercuri, făcu să-i apară în mâini două țepușe lungi și ascuțite, făcute dintr-un material asemănător gheții, numit de Poporul Makkaḷ drept Ūturva (de nepătruns). „Acum poți încerca din nou!” Îi spuse el lui Cronus, iar în al său glas se putu citi atât de clar batjocora.

  „Ce anume?” șuieră Cronus printre dinți după ce lovi ușurel spatele lui Argol și dându-i astfel de înțeles să plutească în loc.

  „Să mă dau într-o parte!” îi răspunse Island calm.

  „Atunci știi prea bine ce ți se poate întâmpla,” mârâi Cronus furios, iar când strânse mânerul sabiei, făcu cerul să crape de fulgere de trei ori. „Dacă continui să te prostești pot face în așa fel ca nici a ta măicuță Inlan Diar să nu te recunoască mai apoi.”

  „Dacă insiști!” îl tachină Island. Apoi Titanul privi spre pasărea măiastră care continua în același loc, căreia-i spuse pe-un ton poruncitor: „Iar tu, nu sta-n loc și-ajută-mă! Nesăbuitului ăstuia trebuie să-i dea cineva o lecție să știe cum să atace pe alții!” După care-i aruncă una dintre țepușe, forțând-o astfel pe Parca să-și ia trupul uman pentru a o prinde din zbor.

  „După cum vii placul!” strigă Cronus înfuriat, căci să fie numit „nesăbuit” fusese ceea ce umpluse paharul. De aceea și-i dădu pinteni lui Argol de parcă ar fi fost un armăsar și, cu sabia bine strânsă de mâner și ridicată în aer, începu atacul.

  Numai că, când m-ai erau cam zece metri între el și Island, un tunet de sus, care se rostogoli peste el de parcă ar fi fost un bolovan de energie, îl dărmă pe Cronus la propriu de pe spatele lui Argol și el începu apoi a cădea vertiginos în jos, căci Cronus era singurul Titan la acea vreme care nu putea singur să zboare, căci atunci când fusese născut, Uranus se temuse că va putea fi ulterior detronat și de aceea „luase” parte din puterea fiului.

  Văzându-și stăpânul căzând și apropiindu-se amenințător de pământ, de care s-ar fi putut strivi în cele din urmă, Argol scoase un strigăt asurzitor, după care se repezi în jos, cu aripile strânse pe lângă corp, ca să-l ajungă pe bolovanul Cronus din urmă.

  Island însă, surprins totuși că fuseseră ajutați din înalturi, privi mai întâi în sus. Dar când văzu că cerul n-o să-i dea totuși răspuns cu privire la cine-l bătuse pe Cronus cu propriile arme, ridică doar comic din umeri și, zâmbind, privi spre Parca, care continua să privească țintă spre al ei vrăjmaș.

  Privind și el într-acolo, Island văzu cum Argol reuși în cele din urmă să se poziționeze sub Cronus, iar acesta căzu pe spatele vulturului care era cu aripile larg întinse în lături. Apoi, după ce se așeză bine pe spatele lui Argol, Cronus privi spre Parca și-i mârâi printre dinți: „ne m-ai vedem noi și altă dată!” După care-i ordonă vulturului să facă cale-ntoarsă și se îndreptară într-acolo de unde veniră: spre vest.

  „Ce-are ăsta cu tine de te tot vânează?” o întrebă Island pe Parca în cele din urmă.

  „M-ai bine zis ce n-are cu mine,” răspunse Parca, scrâșnind din dinți. După care aruncă țepușa din nou spre Island și se aruncă spre pământ.

  Island iarăși ridică din umeri și făcu țepușele să dispară așa cum apăruseră. Apoi, simțid iar durerea ceea în piept, strâmbă din nas și coborî și el în cele din urmă pe pământ, acolo unde-l aștepta Parca cuminte.

  Odată ajuns lângă ea, Parca-i întoarse spatele și se porni spre Pădurea Kiago.

  Island privi câteva clipe în urma ei. După care decise s-o urmeze, căci era sigur că va m-ai urma ceva după aceea, ceva care să-i alunge plictiseala. Numai că, de-ar fi știut el ce urma, la sigur nu s-ar fi luat atunci după mintea Parcăi.

  Simțindu-l urmând-o, Parca spuse: „și totuși, nu-s singura mereu atacată!”

  „Ce vrei să spui cu asta?” se interesă Island, confuz totuși, căci nu știa la ce ea se referise în concret.

  „La ai tăi frățiori: Ahi și Mannar. Mi s-a transmis deja că le ești mereu carne de vânătoare ori de câte ori sunt întărâtați de câinele cela, Regele Coal parcă i-i numele. Ups, fără supărare: uitasem că ți-i tată!” Și, zâmbind, Parca se opri pentru câteva clipe locului, așteptându-l pe Island s-o ajungă din urmă.

  Island însă strâmbă din nas auzind-o menționându-i pe cei pe care-i ura. „Să zicem că și eu uit mai mereu că suntem familie,” spuse el în cele din urmă.

  „De ce?” se interesă Parca și iar începu a merge, de data asta în același ritm cu Island.

  „Pentru că… să zicem doar că-i o lungă istorie, pe care de altfel nu am chef s-o spun altora. Oricum, mai bine mi-ai povesti ce tot aveți tu și Cronus de împărțit.”

  „Puterea Muntelui Kyllini!”

  Island o privi încurcat: „și de la așa ceva lumea se ceartă?”

  A lui remarcă însă o făcu pe Parca să schițeze un zâmbet: ar trebui să-i spui asta lui Cronus. Numai lui i se pare că puterea acelui munte nu-i de ajuns pentru toți. Oricum: să ne întoarcem la ale noastre. Ce zici dacă te-aș putea ajuta?”

  „Să mă ajuți? Cu ce?” întrebă Island și mai confuz.

  „Să-ți îngenunchezi frățiorii și astfel să-i arăți iubitului tău tătic de ești în stare.”

  „Aaa, asta era! Oricum: nu cred că e ceva ce s-ar putea face în acest sens.”

  „Ce dacă ar fi ceva de făcut?” spuse Parca cu șiretenie, oprindu-se iarăși în loc și privind cu atenție în ochii lui Island, care se oprise și el și-o privea încurcat. „Mi s-a spus că Ahi e după cineva acum,” continuă Titanida, înțelegând că doar astfel îl poate convinge - nedându-i șansa să se răzgândească s-o asculte. „Numele ei e Curse!”

  „O Titanidă?”

  „Ba o muritoare! Numai că se pare că nu-i chiar o muritoare de rând.”

  „Are puteri magice deci!”

  „Ba nu! Oricum nu acel tip de putere magică cu care suntem noi obișnuiți. Ci… din câte am putut afla puterea ce curge prin venele acelei Curse are cumva de-a face cu Themis!”

  Island tresări: „cu Suprema Balanță?”

  „Așa e!”

  „Dar… cum e posibil? Am crezut că după ce s-a separat în mai multe, Themis s-a ascuns undeva în Cosmos și nu pe Pământ.”

  „Ei bine… ăsta cu ascunsul lui Themis e o totală enigmă, căci până și Yggdrasil și Haos nu știu unde de fapt e Themis sau cum ar putea-o restaura. Totuși, conform credințelor antice ale oamenilor, Puterea Supremă a lui Themis a făcut-o să-i aleagă anume pe Muritori pentru a fi cei care să-i poarte forța și s-o ajute să Renască în cele din urmă.”

  „Așa o fi. Totuși… nu înțeleg unde bați!”

  „Ahi caută să-și unească sufletul cu Curse, iar de asta se întâmplă și a lor uniune trupească o să aibă loc, atunci va avea șansa deplină de-a fi cel care să unească Balanța Themis, iar de asta se întâmplă…”

  „…atunci Puterea Supremă se va închina Răului,” murmură Island încurcat.

  „Așa e. De aceea trebuie să fii cel care să facă primul acest pas.”

  „Știi prea bine că asta e împotriva regulilor naturii, Parca. Dacă fac asta atunci va trebui să renunț la ceva prețios în cele din urmă.”

  „Orice victorie importantă cere un sacrificiu, Titane Island. La fel va trebui să faci și tu de vrei ca Binele să triumfe asupra Răului în cele din urmă,” spuse Parca sigură pe sine, după care privi țintă în ochii Titanului și-i spuse: „de te hotărăști să faci pasul ăsta, caută-mă în șapte zile sus pe Muntele Fricii, pe cea mai înaltă dintre crestele sale, și atunci îți voi da secretul îngenuncherii Răului și Supremația Binelui pe acest pământ.” După aceea, Parca dispăru brusc de parcă nicicând n-ar fi stat în fața lui Island.

  El însă rămase locului pentru multă vreme, privind crucit în față, în timp ce în minte îi roiau gânduri-gânduri. Și era deja spre amurg, când soarele se învelise deja cu un pâlc de nori roșietici pentru a merge la culcare, când Island se încumetă în cele din urmă și se îndreptă și el spre al lui Palat, căci propunerea Parcăi era totuși tentantă, iar el trebuia numaidecât să se gândească îndelung la asta.

***

  Era a șaptea zi după întâlnirea cu Parca când Island își puse a lui pelerină Veppam pe umeri și, dis-de-dimineață, când încă nici soarele nu se urcase pe cer, porni în susul muntelui, pentru a ajunge pe ale lui verșine.

  Dar… deși crezuse că toți ai casei dormeau și că nimeni nu-l văzuse plecând, Island se înșela, căci sus, de pe zidul de apărare al Palatului lor, îl privea Inlan Diar, care purta atunci o rochie lungă și albă și doar un șal negru avea pus pe umeri.

  Astfel, privind îngrijorată în urma fiului ei, Inlan Diar formă aceste cuvinte în minte: „sper să nu acționezi nechibzuit, fiule și să decizi doar ceea ce va fi corect - atât pentru al nostru popor, cât și pentru acel sărman suflet. Oricum: indiferent de a ta decizie te voi susține, căci în fața ta stă o alegere asemănătoare unei monede cu două fețe, iar fiecare dintre cele două fețe ne va aduce și bucurii și tristeți în cele din urmă. Important e să alegi totuși răul cel mai mic, Island. Important e să nu ne alegi pieirea!”

  Apoi, Inlan Diar stătu multă vreme pe acel zid, cu vântul cela rece ce-i fremăta veșmântul și-i legăna părul lung și despletit pe lângă trup, în timp ce ochii ei petreceau pașii fiului sus pe munte, pe care-l urcă greoi, din cauza că plouase abundent peste noapte, de parcă însăși natura se împotrivea deciziei lui, dar numai Island nu vedea asta, de parcă o pieliță groasă i s-ar fi pus pe ochi, iar în urechi îi răsuna o singură voce de femeie: „trebuie s-o faci, Island! Doar astfel vei împiedica nenorocirea să-și facă cuib la tine acasă!”

Love this story? Find the genuine version on the author's preferred platform and support their work!

***

  „Pentru a ne încununa cu succes al nostru plan e absolut necesar s-o avem pe Ūḻal de partea noastră,” îi spuse Parca lui Island în ziua aceea pe munte, când martor le fusese doar vântul șăgalnic și muntele tăcut, care nu spunea nicicând nimănui secretele altora.

  „Dar de ce anume Ūḻal?” o întrebă atunci Island. „Ce are ea atât de special?”

  „Soarta! Ascunsă într-o minciună!”

  „Și… cu asta vrei să spui?”

  „O să vezi de îndată ce-o să ducem planul la bun sfârșit, Island. Nu grăbi lucrurile sau se poate întâmpla invers de cum vrem noi.”

  Cu astfel de cuvinte în minte, Island pătrunse în acea zi în Pădurea Umbrelor Niḻal, acolo unde sălășluia Titanida Minciunii. Și, pentru a reuși în al lor plan, Island folosi un vicleșug învățat de la Parca - își schimbă înfățișarea, devenind un tânăr extrem de chipeș, de piele măslinie și ochi verzi, cu plete negre ca abanosul ce-i ajungeau până la umeri. Dar ceea ce-l făcea cu adevărat atrăgător era al său corp bine lucrat, cu mușchi ce ieșeau destul de mult în evidență și care se cereau numaidecât „atinși” de mâinile unei domnițe dornice de iubire așa cum era Ūḻal, căci Titanida era vestită pentru „a ei inimă mare în care încăpea dragostea oricui capabil să o împartă cu ea.”

  Dar, așa cum îi spuse și Parca, Island n-o căută pe Ūḻal, dar se lăsă „găsit” de ea, căci imediat ce intră în acea pădure își scoase muzicuța de la brâu și începu a cânta o frumoasă melodie de dragoste.

  Astfel a lui muzică cântată totuși din inimă, căci era și el dornic de iubire, colindă acea pădure-n lung și-n lat și ajunse în sfârșit la micul pârâiaș lângă care stătea Ūḻal îngenuncheată, spălându-și trupul. Și, de cum auzi ea primele note muzicale ajungându-i la urechi, își întoarse capul și privi cu atenție în jur, iar a ei ureche se făcu pâlnie și căută să prindă toate semnalele trimise ei.

  Apoi, când în sfârșit ea înțelese de unde vine acel sunet divin, se ridică în picioare, își mușcă ușor buza de jos, rânjind de plăcere, căci în minte-i veni un… gând, destul de jucăuș și picant de altfel. De aceea-și grăbi ea pasul spre mijlocul pădurii, acolo unde ajunse de fapt Island cu înaintatul și unde se oprise în cele din urmă așezat pe un mare buștean, uitat acolo de vreme, după ce trunchiul gros al copacului căzuse, iar cariile lăsaseră din el doar scoarța ce se vedea undeva alături.

  Și… Ūḻal își făcu prezența nu ca tot omul, apărând de undeva din depărtare, ci direct în spatele lui Island, atingându-i gentil pieptul dezgolit, în timp ce al ei trup i se lipise deja de spate.

  Island zâmbi, când simți al ei piept îmbobocit atingându-i mușchii spatelui. Numai că a lui inimă nu simțea la fel ca ea și nu aceleași gânduri le avea și el precum le avea Ūḻal. Totuși el decise să joace același joc ca și ea. De aceea își întrerupse mai întâi cântatul și, întorcând încet capul spre ea, întrebă: „cine ești tu?”

  „Eu?” răspunse Ūḻal c-o întrebare, punând în voce toată dulceața de care era capabil al ei suflet. „Să zicem doar că-s cineva dornic să împart lucruri frumoase cu tine. Dar tu…?”

  „Numele meu e Soal. Sunt spiritul apelor subterane ale puterii,” răspunse el cu vicleșug.

  Al lui răspuns îi atrase astfel atenția lui Ūḻal, așa cum se întâmpla de fiecare dată, căci ceea ce visa Titanida era să vadă, fie și măcar o singură dată, izvorul cela subteran al puterii. Dar… ceva-i spunea totuși să fie atentă. Numai că, așa cum îi era firea, înșelătoare ca și a ei menire pe pământ, Ūḻal alese să ignore al ei instinct și se așeză în cele din urmă în poala lui Island, încolăcindu-și brațele în jurul gâtului lui și susurându-i în urechi: „aș da o eternitate să văd și eu acea splendoare,” după care ea-l sărută fierbinte pe buze.

  Asta și era ceea ce aștepta Island. Și… după ce-i răspunse la sărut, Island o strânse în brațe și dispărură amândoi din acea pădure.

  Numai că, spre deosebire de așteptările lui Ūḻal, care crezuse că mai înainte de-ai arăta acel izvor magic, vor avea parte de… momente frumoase în doi, Island o duse direct pe malul izvorului și-o lăsă acolo.

  Când Ūḻal își veni în fire înțelese că privea direct în acele ape negre ca smoala, deși ar fi trebuit să fie străvezii ele, așa cum auzise ea că-s apele Caktiyiṉ Ātāram-ului.

  „De ce… de ce-s ele…?” bolmoji Titanida în cele din urmă. Răspuns însă n-auzi de la Island și asta o miră nespus. Dar când vru să-și întoarcă capul și să vadă unde era el, înțelese cu stupoare că n-avea acea putere, că era forțată de o putere imensă, invizibilă să privească la acele ape, de parcă acea suprafață de ape negre trebuia să-i arate ceva numaidecât.

  Totuși, după câteva clipe de privit țintă la acele ape fără să vadă nimic, Ūḻal auzi în sfârșit glasul Parcăi, undeva în urechea ei dreaptă la început, ca mai apoi vocea să se mute la a ei ureche stângă: „nimic nu e în astă lume așa cum ne așteptăm să fie sau cum ne dorim noi. Viața asta e imprevizibilă și precum minciuna spusă deseori de tine are picioare scurte la fel se întâmplă și cu destinul… nu poate sta ascuns și se arată lumii în toată splendoarea… mai devreme sau mai târziu.”

  „Dar… de ce-mi spui mie toate astea?” întrebă Ūḻal cu voce gâtuită.

  „Pentru că e absolut necesar să știi ce te așteaptă, surioară Ūḻal, căci adevăratul tău destin nu-i să-i minți pe muritori și nici să-i înveți să mintă. Al tău destin e altul.”

  „Altul? Care anume?”

  „Privește… în acele ape… și vei afla răspunsul… de vrei să-l știi desigur…,” auzi ea vocea Parcăi tot mai îndepărtată și mai îndepărtată. Iar când sunetul acelei voci se stinse într-un final, apele-i vorbiră lui Ūḻal… cu imagini sumbre, al unui pământ măcelărit de foc și acoperit de cenușă, cu străjeri negri, fantomatici așa cum rămaseră să zacă copacii, cu scheletele împietrite ale animalelor pământului, cele care fuseseră ajunse din urmă de flăcări, care-i mistuiră mai apoi, căci nimeni nicicând nu-i poate face față monstrului aceluia cu limbi multiple și culoare roșietică dansându-i în ale lui lungi plete.

  Totuși, ceea ce-i atrase atenția lui Ūḻal fu să vadă pe cineva înaintând spre acea imagine văzută în ape. La început însă ea nu înțelese cine să fi fost acel străin sau acea străină, căci avea chipul complet acoperit. Numai că, cu cât mai mult se apropia acea ființă încă vie, Ūḻal desluși ale ei mișcări și murmură apoi: „acea ființă vie-s eu! Dar… de ce mă apropii eu de acest loc și nu fug de el?”

  „Pentru că nu m-ai există loc pe pământ în care să te ascunzi,” îi vorbi Izvorul. „Imaginile pe care le vezi, Ūḻal sunt totuși reale și nu un produs al minții tale mincinoase. Da, e real, căci pământul e sortit să piară din cauza focului, iar ție să ai apoi acest chip,” și tânăra din imaginea din ape-și dezgoli apoi chipul, iar Ūḻal se văzu pe sine. Numai că a ei față era acoperită de cicatrici de arsură, semn că fusese și ea victimă a acelui dușman numit foc și flăcări. „Și… de vrei ca lumea să arate altfel, va trebui să te alături Vieții în cele din urmă și să lupți pentru dreptate. De nu… a ta menire pe acest pământ va fi inutilă, iar cum lucrurile inutile nu-s acceptate în această lume va trebui să pieri în cele din urmă. Așa că ține minte, Ūḻal: pentru a dăinui pe veci trebuie să jertfești!”

  După asta Izvorul tăcu, iar imaginile pe ape se perindară cu repeziciune: Ūḻal schimbându-și chipul în diverse multe altele, o mare bătălie dintre oameni și fiare în Pădurea Rophion și capul unei Samaya căzând de pe umeri.

  Anume această imagine o făcu pe Ūḻal să-și atingă îndurerată pieptul și să icnească. Pe urmă se târâi de lângă ape cu gând să plece de acolo și cât mai repede. Numai că ceva-i atrase atenția: tânărul Island zăcea inconștient lângă acel izvor, în timp ce din a lui tâmplă stângă se prelingea o șuviță de sânge, semn că cineva-l lovise cu putere în cap.

  „Soarta e mai mincinoasă decât toate minciunile lumii,” murmură Ūḻal cu voce gâtuită și privi din nou la ape, cele care reflectau în acele clipe o altă luptă: dintre spâni și monștrii conduși de un tânăr ce avea chipul lui Island, în timp ce fața celui ce zăcea lângă Izvor începu încet-încet să… dispară, lăsând în urmă doar o imagine neînțeleasă și ciudată.

***

  Stând în mijlocul monștrilor cu chip de câine și aripi de zmeu, Parca privea cu ură spre intrarea în Grota Celvam, dinăuntrul căreia se auzea sunet de tobe și cântec, semn că Spânii aveau un mare banchet în acele clipe.

  „În loc să cinstească Soarta, a cărei zi de cinstire e azi, acești păcătoși au decis să serbeze a lor izbândă,” mârâi Parca cuvintele, a cărei chip începu încet-încet să se transforme în cel al lui Island.

  Dar ea intră în acea grotă abia după ce era complet transformată în tânărul prinț al gheții, căruia de altfel nu-i luase doar chipul, ci și puterea, căci atunci când îl lovise cu putere în cap și-l lăsase inconștient lângă Izvorul Puterii, Parca-i „subse” întreaga energie, căci doar acolo Titanida putea lua forța cuiva și o folosi pentru a-și atinge propriile scopuri meschine.

  Numai că acel schimb de puteri era limitat și ea putea beneficia de acea energie a oamenilor gheții doar pentru șase ore. De aceea decise să se grăbească și, când simți că se poate în sfârșit controla, le strigă monștrilor ei Nāy Piṭc sau Câinii de Smoală: „intrăm!” Iar ei, ca toți câinii ascultători, se îndreptară spre intrarea în grotă, în timp ce din ale lor guri larg deschise, cu colți înfricoșători ieșindu-le în afară, saliva picura încet, iar locul pe pământ atins de acele picături de salivă era ars complet, lăsând astfel o pată neagră pe el.

  Și nu erau puțini acei monștri: erau sute sau poate mii, căci Parca-i crease în 666 de ani, folosind, fără știrea lui Tetapas, acele suflete pe care el le închidea în Koṭi, căci de fiecare dată când Titanul băga un suflet în acel cazan și-l ardea la propriu îl trimitea în Văgăuna Parcăi, acolo unde ea crea ai ei monștri Nāy Piṭc.

  De altfel acești monștri nu fuseseră creați ca prin magie, aruncând un fum negru în față sau turnând apă într-un ceaun mare din care ei ieșeau. Nu… ei bine, era ceva legat și de asta. Numai că era un proces mult mai complet.

  La început, pentru a fi sigură de al ei succes, Parca căută un loc ascuns, în vechea Pădure Iṟanta Varkaḷiṉ (Pădurea Morților), iar când găsi acea poiană ciudată, aflată chiar în mijlocul pădurii, ceva încercuit de copaci groși, uscați, cu scorburi multiple pe ale lor trunchiuri enorme și cu ale lor crengi lipsite de frunze înlănțuite și încurcate deasupra, croind astfel un fel de boltă prin care nici razele soarelui nu treceau, deși în acea lume în genere nu era soare, Titanida începu a săpa o groapă imensă chiar în mijlocul acelei poiene. Pentru a termina de săpat avu nevoie de multe sute de zile, căci făcea tot cu mâinile goale, râmând cu ale ei gheare lungi și negre, așa cum văzuse ea în visul cel avuse Parca cea rea. Apoi, acea perioadă lungă de timp pentru săpat se datoră și faptului că Parca putea intra acolo doar fiind cu trupul ei de Parca rea.

  Dar… termină ea în cele din urmă de săpat acea groapă. După care formă un ceaun mare cât toate zilele și negru ca cătrana exact deasupra acelei gropi. Însă… sub acel ceaun se vedeau multe mici tunele prin care se putea de vârât lemn ca să se întrețină focul. Apoi, când ceaunul cela fu format și focul încins sub el, ea dansă în jurul lui, iar al ei ritm fu dat de o muzică stranie, de parcă era o melodie fără cuvinte, ca un fel de răget gros, ieșit din gâtlejul unui bărbat. Și anume al ei straniu ritual făcu acea boltă de crengi să „plângă” cu picături roșii, parcă de sânge. Numai că picăturile celea nu cădeau pe pământ, ci, când erau la doar câțiva centimetri de sol, săltau în sus de parcă erau boabe de fasole pe o imensă pânză a tobei bătută cu bețe lungi și groase. După care picăturile celea intrau direct în ceaun până-l umplură cam 3 sferturi. Și… abia atunci lacrimile încetară a curge de sus, iar apa roșietică din ceaun începu a fierbe, stropind cu bulbuci fierbinți de jur-împrejur.

  „Acum e bine!” murmură Parca cea rea, oprindu-se din al ei dans de nebună. Și… după ce scoase de la brâu o mică trăistuță, aruncă cu praf magic peste acel ceaun și putu vedea astfel în el tot ce făcea Tetapas.

  În acel moment Titanul tocmai momise a 66 sa victimă, un bărbat, căruia-i frânse în cele din urmă gâtul și-i aruncase apoi sufletul în ceaunul cela al lui numit Koṭi, iar asta o făcu pe Parca să zâmbească și să-și frece fericită palmele, iar a ei mișcare începu să formeze deasupra ceaunului ei un fel de cocon, ca cei în care se înfășoară viermii de mătase, ca ulterior să renască ca fluturi.

  Numai că coconii Parcăi nu dădeau ulterior naștere la fluturii albi ai inocenței, ci monștrilor Nāy Piṭc, care căutau sânge și victime de la prima suflare. Dar… până să ajungă ei să facă victime, erau ținuți înăuntrul acelor scorburi ce se vedeau în trunchiuri, atârnând cu capul în jos ca liliecii, iar Parca se plimba adesea în jurul acelei poiene, analizând cu atenție cum se formau ai ei monștri, iar cei care nu se formau perfecți îi sortea direct pieirii, scoțându-le mai întâi ochii, după care le frângea și gâturile… doar nițel, căci erau ei încă fragezi cât erau în cocon.

  Și… cu astfel de imagini în minte intră Parca în acea zi în Grota Cervam, având chipul lui Island. Înăuntru însă nu dădu nimănui binețe și nici nu întrebă ea pe nimeni de sănătate, ci… când ajunse în sfârșit în locul unde spânii își aveau al lor sălaș, ordonă monștrilor să-i atace și să-i stârpească pe toți până la urmă.

  Ea însă stătu departe de acea bătălie, doar delectându-se cu privitul, în timp ce spânii se apărau cu săbii, topoare și orice altceva le putu servi drept armă. Numai că n-avură ei sorți de izbândă și pieriră ei toți până la urmă, în pozițiile în care ale lor schelete fuseseră văzute ulterior de Dike și de ceilalți Titani, deși toți crezuseră că se uciseră între ei.

  Parca însă nu se mulțumi doar cu acel măcel, căci ea era mereu nemulțumită de rezultate și râvnea la mai mult. De aceea, după ce văzu că niciun spân nu m-ai mișcă își trimise odraslele de acolo, făcându-i să se întoarcă din nou în Pădurea Morților, iar ea folosi puterea lui Island și dărmă stânci, blocând astfel intrarea altora în acea grotă, ca mai târziu Laṟṟa să se lovească și el de pietre, după ce Parca se folosise iar de șiretlic și-l făcu să creadă că-i viu, când era deja mort, căci el într-adevăr fusese înjunghiat de ai săi confrați.

  Numai că ceea ce-și amintea Laṟṟa mai apoi, cum că rămaseră ei doar patru și că ceilalți 3 prieteni ai săi hotărâseră să se descotorosească de el pentru ai lua partea de avere, era doar productul muncii lui Ūḻal, care, odată ieșită la suprafața pământului, decise să se răzbune pe Titanida Sorții și, cum văzuse ea în ape moartea Spânilor și mai ales știind unde să-i găsească, merse direct la grota Cervam cu gând să-i anunțe despre pericolul iminent și astfel să-i dejoace Parcăi planuri. Dar… se pare că Soarta cu siguranță nu era de partea lui Ūḻal în acea zi, căci ea ajunse în fața grotei exact în momentul în care Parca și ai ei monștri intrau. De aceea decise să aștepte și să vadă ce-o să fie.

  Îi atrase atenția însă un geamăt. De aceea se apropie de marginea prăpastiei și privi spre fundul ei. Acolo fu unde-l văzu pe Laṟṟa zăcând într-o baltă de sânge. Și, de parcă o chemare ciudată i-ar fi răsunat în urechi, se apropie de el, coborând însă cu grijă acea pantă abruptă.

  Ajunse lângă el exact în clipa când al său suflet îi părăsea trupul. Și… văzând acel suflet atât de speriat, privind în jur și neînțelegând nimic din ce i se întâmplase, lui Ūḻal i se făcu brusc milă de el și atinse acea sferă multicoloră ce-l înconjura. Numai că, așa cum îi era firea Titanidei, îi trimise aceluia amintiri false. Astfel fu cum el se trezi mai apoi atârnând de acea margine fărmicioasă și acceptând și pactul Parcăi ca să se salveze. Dar… Ūḻal înțelese că al ei plan de a se răzbuna pe Parca eșuase și de aceea o urmă pretutindeni.

  Astfel află despre planul Parcăi și al lui Island, iar Ūḻal își vârî coada și acolo și fu astfel cum Arvam auzi acele șoapte și-l văzu pe Island. Totuși mare lucru nu înțelese el din cauza că puterea Parcăi era mai mare ca a lui Ūḻal. De aceea Titanida Minciunii merse de-i spuse apoi lui Ahi despre trădarea fratelui și-l ajută ulterior să-l creieze pe Ahilar, iar toate astea doar pentru a se răzbuna, cu toate că știa ea că a ei răzbunare nu-i aduse totuși niciun folos…

***

PREZENT.

  „Acum ți-ai amintit vechile păcate, Titane Island s-au trebuie să ți le spun eu?” spuse Ūḻal cu un rânjet larg, de plăcere pe buze.

  Dar… în timp ce ea aștepta un răspuns de la Titan, care nu făcea decât să privească tâmp în față, simțind vină față de feciorul său care se pare că văzuse adevărul în ochii lui Ūḻal, Boor acționă și, după ce-o prinse pe Ūḻal strâns de braț, Zeul o forță să se miște spre ieșire, în timp ce-i șuieră printre dinți: „ajunge să tot umbli cu fofârlica, vulpe șireată ce ești! Și… ca să fim siguri că n-o să ne joci și alte feste, o să ne urmezi… peste tot și nu scapi de noi decât atunci când o să-ți îndeplinești rolul pe acest pământ.”

  Însă, deși Boor era sigur că Ūḻal va sfârși având chipul Samayei, Titanida m-ai știa un adevăr ascuns, pe care decise totuși să-l treacă sub tăcere, căci… vorba ceea: unul nu-i prost să-și dezvăluie toți așii dușmanului și mai ales în plin război. De aceea-l ascultă în tăcere și merse unde-o împingea el, convinsă să-l învețe minte ulterior pentru a lui neobrăzare.

  Prima care-i urmă pe Boor și Ūḻal fu Gaea, care înțelese că ceea ce toți văzuseră în ochii lui Island era adevărul, deși știau prea bine că putea fi și un șiretlic al lui Ūḻal. Decise totuși să nu m-ai pună sare pe rană, înțelegând cât de greu era pentru Island. De aceea doar zâmbi când trecu prin fața lui și părăsi acea încăpere.

  Dike și Island însă rămaseră o bună bucată de vreme în același loc, privind fiecare la ținta lui: Dike la fața posomorâtă a prietenului, în timp ce Island privea la acel munte de aur și argint ce sclipea ademenitor în jur.

  Apoi, după lungi clipe de tăcere, Island întrebă fără să-l privească pe Dike: „ai și tu de gând să mă cerți pentru ale mele fapte?”

  „Am zis eu ceva?” întrebă lupul cu glas neutru și făcu apoi câțiva pași spre Island.

  „Nu-i nevoie de cuvinte. O văd în a ta privire.”

  „Atunci se pare că radarul înțelegerii tale are nevoie de niște reparații,” glumi lupul, „căci cu siguranță nu-i asta ce spun ochii mei.”

  „Și… ce spun ochii tăi atunci?” întrebă Island, privindu-l în sfârșit pe lupul care se așeză la picioarele lui și căsca dulce.

  „Simte și singur de ai îndrăzneala,” auzi el în cele din urmă glasul telepatic al lupului, care-și culcă capul pe labe și închise strâns ochii.

  Island tăcu însă. Apoi, după câteva clipe de privit la lupul ce părea atât de obosit, se puse și el în pirostrii și atinse capul lui. Astfel îi fu dat să simtă ceea ce simțea și Dike: preocupare… pentru ai săi copii și pentru lumea înconjurătoare, teamă că nu vor reuși în acel război, dar și dorință de-a învinge și iubire pentru toți cei pe care-i știa. În special simți Island că Dike-l aprecia nespus, chiar dacă nu era tot timpul de acord cu ale lui decizii, pe care totuși le respecta.

  În cele din urmă, lipindu-și fruntea de cea a lupului, de-l făcu pe Dike să deschidă ochii și să-l privească mirat, Island închise și el ochii și murmură: „să stăm așa măcar câteva clipe, prietene! În tăcere și lăsându-ne doar sufletele să vorbească.”

  După care Dike închise și el ochii și se lăsă pradă magiei prieteniei dintre el și Island, care-i umplea pe ambii pe dinăuntru, căci ceea ce nici lumea și probabil nici soarta nu știa era că prietenia adevărată face minuni, la fel ca dragostea pură, căci ea e singura care nu te trădează niciodată…