După multe zile de stat ascunși de teama lui Tarther și a Yātrīkarelor, Siarii îndrăzniră în sfârșit să-și reia rutina zilnică. Chiar și așa simțeau că le era destul de greu să se reacomodeze cu lumea de afară, după ce zile dea rândul inhalară doar aerul greoi al grotei. Dar, deși simțeau asta, se bucurau oricum de lumina soarelui, de aerul curat de afară și de frumusețea cerului.

Numai că, deși restul Siarilor se bucurau de acea zi frumoasă, Samaya părea îngrijorată. Mai mult decât atât nu-și lua ochii de la cer și asta de minute bune deja. Astfel o găsi și Yellen, când tânăra se întoarse de la râu cu un coș plin cu albituri proaspăt spălate. Și, văzând îngrijorarea de pe chipul tinerei lupoaice, se apropie de ea. „Se întâmplă ceva?”

„Da,” răspunse Samaya abia auzit. „E soarele. Pare atât de palid, deși ale lui raze fierbinți se simt peste tot.”

„Și? E cumva rău ca soarele să fie palid? Mie mi se pare ok să arate astfel. Măcar din când în când. Astfel și noi și natura putem respira. Un pic măcar.”

Samaya însă scutură din cap, „Nu, Yellen. Soarele n-ar trebui să arate astfel. E prea palid chiar și decât e el iarna. Acum însă suntem aproape de vară și n-ar trebui să arate astfel.”

„Atunci? Ce crezi că se întâmplă?”

Tânăra lupoaică tăcu o vreme. Apoi, cu glas gâtuit, spuse, „Mi se pare că-s doi sori pe cer: unul obișnuit și unul negru.” Asta o făcu pe Yellen să caște ochi mari de uimire. Privind însă la cer văzu și ea acel soare negru abia vizibil în spatele celui ce proteja pământul.

De aceea și se încruntă, „Și totuși se pare că ai dreptate.”

Dintr-o dată însă se înfiorară cu toții când un vânt rece îi înconjură. Și nu bătea el obișnuit, din nord sau din est, ci undeva de sus. De aceea și priviră Siarii la cer și văzură atât de clar conturându-se acel soare negru. Și, oarecum speriați, începură să se agite, murmurând, „Ce-i asta? Ce să fie oare? Să fie asta un semn că al nostru sfârșit e aproape?”

Răspuns nu le dădu însă nimeni. La fel tăceau și Yellen și Samaya. Fetele doar priveau îngrijorate cerul. Din această cauză, fiind prea concentrate asupra lui, nu-l zăriră pe Nathaniel apropiindu-se de ele. Și, când tânărul le atinse pe umeri, ambele tresăriră că mușcate de șarpe. Nathaniel însă, înțelegând de ce se speriară, doar zâmbi și spuse, „Sunt doar eu. Nu un monstru ceva. Și… maestrul Dike, zeu Boor și Titanul Island se întorc deja.” Din această cauză priviră toți spre stânga, de unde așteptară ei zile de-a rândul ca cei trei să vină. Și într-adevăr cei trei se întorceau pe ai lor cai: negri ai lui Boor și Dike și alb ca spuma laptelui cel al lui Island.

Văzându-și tatăl, Samaya răsuflă ușurată. Apoi murmură, „În sfârșit sunt aici. Cu ei suntem în siguranță.” După asta fugi ca un mic copil spre al ei părinte, fericită să-l vadă.

Văzând-o grăbindu-se spre el, Dike zâmbi. Era cu adevărat uimit și fericit totodată s-o vadă pe Samaya astfel, căci de când era foarte mică nu mai văzu atâta bucurie în ochii ei când el se întorcea de undeva. Ba mai mult i se păruse că Samaya uitase ce-i copilăria de când luptase cu Mayar în Poiana Umbrelor. De aceea, s-o vadă iar arătând ca un mic copil în pielea tinerei, era o adevărată desfătare pentru el.

La doar un pas de ea, Dike o întrebă, „Ceva se întâmplă?”

Tânăra nu răspunse însă dintr-o dată. Doar îl apucă pe Shinar de căpăstru și-i mângâie botul, surâzând când auzi calul fornăind ușor pe nări, de plăcere. Ce i se părea ciudat lui Dike însă era că fiica lui își ferea privirea. De aceea și insistă asupra unui răspuns. Abia atunci Samaya îi spuse, „E vorba de Yātrīkare. Au trecut pe aici. Acum câteva zile. Și mi s-a părut că s-au îndreptat spre nord. Și-i ciudat, tată, căci erau cu zecile de mii. Din această cauză cred că se va întâmpla ceva acolo. Ce însă nu știu, căci mi-a fost teamă să mă teleportez într-acolo și să văd ce se întâmplă.”

„Și ai făcut bine,” îi răspunse Dike, atingându-i obrazul ca să-i dea un pic de alinare. După aceea el privi la Boor și Island, care se apropiaseră și ei de ei și care nu auziră ce spuse Samaya. De aceea îi puse Dike la curent, „Fecioarele Yātrīkar s-au pus deja în mișcare. La ordinul lui Tenebre am impresia.”

Auzindu-l pe Dike spunând asta, Boor strâmbă din nas. „De altfel nici nu-i de mirare, căci nu degeaba Coallar era atât de îngâmfat. Plănuiau ceva mare.” Apoi privi în jur, căutând parcă pe cineva. Nevăzând însă pe nimeni cunoscut, privi iar la Samaya. „Iar fetele mele?”

„Nu s-au întors încă,” murmură Samaya. Apoi îl privi în ochi. Dar, cât de curând, se cutremură și privi în altă parte. Și, ca să se justifice pentru actul ei, îi spuse, „Fără supărare, zeu Boor. Doar că în a ta privire îl văd pe Coallar. Și… asta mă face să mă cutremur nu-ș de ce.”

Boor însă râse, „O fi pentru că ne pomenește de bine.” Apoi își apucă calul de căpăstru și-și continuă drumul, trecând pe lângă ei.

Island însă, deloc impresionat de gluma feciorului, doar scutură din cap cu reproș. Apoi, trecând pe lângă Samaya și ducând și el calul său de căpăstru, îi puse o mână pe umăr fetei și-i spuse cu glas blajin, „Nu-i trage prea multă atenție lui Boor. E doar cătrănit că nu l-a putut trimite pe Coallar pe lumea cealaltă. Chiar și așa e închis într-un cub magic. Și, de acolo, n-o să poată face nimic. O vreme doar. Dar chiar și așa mă neliniștește faptul că Fenrir și restul nu s-au întors încă. Mai ales cu soarele ăsta negru pe cer, care naște în sufletul meu presentimente sumbre. Asemeni corbilor care dau năvală la carne proaspătă de altfel.” După aceea plecă și el.

Dike și Samaya însă priviră cerul și nu în urma lui. Dar, când Samaya murmură, „Mi se pare că am mai văzut undeva soarele ăsta,” Titanul o privi încurcat.

„Ai văzut cumva moartea lui Upprisinn?” O întrebă el. Samaya dădu din cap că da. „Când asta?”

„În ziua în care Yātrīkarele au trecut pe aici. A fost atunci când eu și Yellen ne-am aventurat în vale. Era necesar, căci prea mulți Siari erau încă în afara grotei. Am vrut să-i protejăm. Doar că, în vale, am avut vedenii stranii. Ceva ce eu n-am trăit nicicând, dar mi s-au părut ale mele. Și, atunci, mi s-a părut că văd același soare negru pe cer. Nu știu, poate a fost parte din acea viziune, dar… l-am simțit atât de clar. Și la fel am văzut pe cineva luând pumnalul Lifid Ibloma din mâna lui Upprisinn când aceea era pe moarte. Și… era ceva ciudat acolo, ca o dâră neagră, venită de sus.”

„Calea Morții!” Șopti Dike, privind din nou cerul. „E Maranam, Samaya. Acel soare negru. E de fapt adevăratul stăpân al morții. Forma sa spirituală. A lui formă fizică încă n-a văzut-o nimeni. Cel puțin nu aici, pe pământ. Dar se pare c-o s-o vedem curând.”

„Și… crezi că are cumva de-a face cu Coallar și neamul lui? De ce întreb: pentru că în pădure am văzut-o și pe Mayar.” Auzind-o pe Samaya vorbind despre cealaltă, Dike tresări și-o privi speriat. Samaya însă surâse, „Stai fără grijă. Niciuna din noi n-a avut chef să continue ce-am început acum 13 ani. Chiar și așa am aflat că știe despre pumnale și diavolul cu diamant strălucitor în frunte.”

„Despre Mannar? Dar… cum a aflat?”

„Nu-s sigură. Însă… a fost în acea zi în bârlogul regelui Coallar. Nu am văzut dacă cei doi s-au văzut sau nu. Ea însă la sigur a fost acolo, căci am văzut-o înaintând prin acel tunel ce duce spre sala tronului lui. Și, tată, mi-am pierdut iar vocea. După atâta vreme. Și-a fost atât de înspăimântător, căci nici tu și nici Fenrir nu erați aici.”

Privind-o oarecum îngrijorat, Dike văzu ochii Samayei jucând în lacrimi. De aceea îi atinse obrazul drept cu palma sa stângă, încercând să-i dea măcar puțină alinare. Iar Samaya, fericită că era cu el, își culcă pur și simplu capul pe palma lui, închise ochii și se lăsă răsfățată. Minute bune de altfel.

Dintr-o dată însă tresăriră ambii auzind un tunet pe cer. De aceea și priviră în sus. Îl văzură astfel pe Palar fulgerând ușor și adunând nori negri pe cer. La vederea norilor însă nu doar Dike păru îngrijorat, ci și restul, căci îl auzi pe Boor strigând cât de curând, „Se întâmplă ceva, Dike! Cu ai noștri copii! În caz contrar Palar n-ar fi fost aici, căci el nicicând n-o lasă singură pe Sephir. Mai mult decât atât: de Palar nu-i alături de ea, Sephir nu-l poate controla pe Navarro. De aceea…”

„Ba nu, stați!” Le spuse Samaya și atât Boor, cât și Island, care se apropiaseră de ei în fugă, se opriră locului și-o priviră țintă. „Mi se pare că Palar e aici să transmită un mesaj. Haide, Palar, spune-ne ce ai de spus!” Și fata întinse mâna în sus, cu palma spre cer.

Cât de curând simți stropi reci de ploaie pe palmă. Din această cauză și închise ochii. Și, cât de curând, dispăru. „Asta deja nu-mi mai place,” bombăni Boor, furios. Apoi, ducându-și două degete la gură, fluieră. Iar Tūfon apăru cât de curând lângă el. Boor însă n-așteptă până calul se opri. Fugi spre el când îl văzu galopând spre ei. Și, din mers, se aruncă pe spatele calului, iar acela își întinse larg aripile negre, ca smoala, și urcară la cer.

„Să mergem și noi!” Îi spuse Dike lui Shinar. După care, urcând pe spatele lui, Shinar îl urmă pe Tūfon în zbor.

Fiind printre nori deja, care scăpărau de fulgere și picurau cu gheață, de parcă o mare vijelie era pe cale să înceapă, Dike se văzu nevoit să lupte ca să rămână pe spatele lui Shinar. La fel se lupta și sărmanul Shinar cu norii, căci el nu avea puterea lui Tūfon să zboare lin chiar și pe vreme de furtună. Dar, după ce Boor își folosi puterea și ogoi cât de cât acei nori înfuriați, atât el cât și Dike o văzură pe Samaya îngenuncheată lângă trupul lui Marry, care stătea culcată pe pernele moi ale lui Palar. Și Samaya nu doar stătea lângă tânără, ci își plimba mâna pe deasupra ei, revelând într-un târziu acul ceasornicului.

„Nu poate fi: elementul Ceasornicului Vremii! Credeam că-i pierdut.”

„Ba nu, Boor. Aceste elemente sunt printre oameni. Și, cum Samaya are puterea de-a controla Clepsidra Vremii, poate să găsească aceste elemente. Doar că nu le poate scoate din trupul celor în care elementele s-au ascuns.”

Tăcu însă când Samaya îl privi și-i spuse, „Elementele Ceasornicului își caută un nou stăpân, tată. Printre Siari de data asta se pare.”

„Nu cred că ai dreptate, Samaya, căci blestemul mamei mele încă n-a fost rupt,” murmură Boor oarecum confuz.

„Ba nu,” răspunse Samaya sigură pe sine. „Lumina Soarelui de ieri a ars deja acel fir al blestemului care-i ținea legați pe loc. De azi Siarii sunt iar liberi. Din această cauză și Clepsidra a trimis acul aici. E pentru că printre Siari se mai află și alte elemente.” Apoi ea privi spre pământ unde-i văzu pe Siari adunați în fața grotei și privind la cer. „Să mergem, Palar! E timpul să luăm această povară de pe umerii tăi.”

„Era și timpul!” Bombăni norul supărat. „Nu de alta, dar nu pot sta în loc. Am treburi mai importante de făcut decât să stau pe cer. Doar că… ah, Yātrīkarele chiar mi-au stricat planurile când au trecut pe aici.” Apoi, tunând și fulgerând, Palar se îndreptă spre pământ.

La doi metri deasupra solului, norul se opri. Apoi, după ce Dike și Boor coborâră de pe spatele cailor, se apropiară de el, iar Palar se lăsă un pic mai în jos până ei putură lua trupul lui Marry, pe care-l duseră apoi în grotă.

La vederea tinerei însă, Siarii începură a murmura, „Dar… cine e ea? Ce se întâmplă?” Și se îmbulziră ca s-o vadă mai bine.

Se opriră însă cu toții la intrarea în grotă, când Nathaniel le ceru asta prin semne. Chiar și așa putură vedea cum Boor și Dike o lăsară pe Marry pe unul din așternuturi, pregătit în grabă de două bătrâne. Apoi ei se traseră un pic în spate, iar Samaya apucă al ei cub de reflecții și-l trecu pe deasupra lui Marry. Dintr-o dată însă se încruntă și șuieră printre dinți, „Iar acest Goyan se ține de rele!”

„Ce-a mai făcut de data asta?” Întrebă Island, încruntându-se.

„Se pare că el e de vină pentru moartea tinerei,” îi spuse Dike.

„Așa și e. Dar, tată, eu nu-i mai simt prezența lui Goyan. Asta înseamnă doar un lucru: că regele nu mai e în viață,” cuvinte care-i mirară pe toți. De aceea și schimbară ei priviri între ei.

Samaya însă privi la chipul lui Marry. Și, în timp ce-și mișca palma deasupra ei, văzu din ce în ce mai clar acul ceasornicului. Dar, în clipa în care auzi un ciudat ticăit de undeva, privi speriată în jur. Numai că, deși privea la chipul Siarilor, nu putea înțelege de unde îl auzea. Până nu dădu cu ochii de Nathaniel, care ședea așezat pe un sac, undeva lângă intrarea în grotă. Și, lângă el, o văzu și pe Yellen. Dar ce-o miră însă fu să-i vadă atât de tăcuți și evitându-i privirea, de parcă fuseseră prinși făcând ceva rău.

De aceea și Samaya îi privi insistent, neînțelegând ce se întâmpla. Abia într-un târziu, când zări rotițele Ceasornicului Vremii mișcându-se alene în trupul lui Nathaniel și apoi zări acul mic al Ceasornicului în brațul stâng al lui Yellen, Samaya întrebă, „Voi ați știut?”

„Da. Însă nu aveam dreptul să spunem nimănui,” răspunse Yellen pentru amândoi. „E un secret al poporului nostru.”

Nathaniel surâse însă. Fapt ce-i miră pe toți de altfel. El însă, deloc deranjat să fie centrul atenției, murmură, „Dacă sincer am aflat de mecanism pe când aveam doar nouă ani și am căzut în apă. Eram la râu atunci. Jucându-mă pe mal. Singur. Dar, când am zărit ceva lucind în zare, am vrut să văd ce e. De aceea m-am aventurat în apă, chiar dacă nu știam să înot, căci eram sigur că apa râului nu era adâncă. Doar că la doar câțiva metri de mal am fost brusc tras în adâncuri. Și, deși am luptat cu curenții atunci, n-am putut ieși din nou la suprafață. De aceea, lipsit de puteri, m-am lăsat purtat de curenți, spre fundul apei. Acolo însă am văzut o frumoasă Clepsidră. Și, chiar în spatele ei, un mare Ceas de aur.”

„Ceasul Timpurilor!” Șopti Island.

Dike dădu ușor din cap, afirmând. „Același ceas pe care-l vede și Samaya. Dar… am crezut că numai ea poate vedea asta. Se pare că m-am înșelat.”

„Și? Ce s-a întâmplat pe urmă?” Insistă Samaya să afle restul istoriei.

„Nimic ieșit din comun. Doar am văzut ceasul și am auzit ticăitul rotițelor din pieptul meu. Când le-am atins, am simțit a lor mișcare și am înțeles că e ceva ciudat. N-am putut explica însă fenomenul. Doar știam că atunci când m-au găsit pe mal eram singur și inconștient. Dar, când le-am spus că simt ceva rotindu-se în mine și că aud un ticăit, bătrânii noștri le-au spus părinților că sunt invenții ale unui copil scăpat de la moarte. De aceea am și decis să tac, căci n-am vrut să fiu crezut nebun.”

„Iar eu am aflat de ac când Nathaniel a întâlnit-o pe Samaya,” șopti Yellen. „Pentru mine n-a fost ciudat. Dar… n-am putut să-i spun decât lui Nathaniel despre asta. Totuși… am decis să tăcem pe moment. Măcar până vedem ce se întâmplă. Astăzi însă, văzând această tânără care are un ac similar celui din brațul meu am înțeles de ce l-am văzut atunci: era pentru că al doilea element se apropia de noi.”

Apoi se lăsă tăcerea. Una deranjată doar de ticăitul mecanismului Ceasornicului Vremii din pieptul lui Nathaniel, care era atât de plăcut auzului. Într-un târziu însă, Samaya rupse acea tăcere când îi spuse lui Yellen, „Apropie-te!” Iar Yellen se supuse.

Astfel, cu cât Yellen se apropia mai mult de Marry cu atât mai mult ieșea acul cel mare din trupul tinerei decedate. Apoi, când Yellen îngenunche și ea lângă Samaya, se auzi cum Ceasul Vremii bătu de nouă ori, acul cel mare ieși complet din trupul lui Marry și apoi dispăru. Secunde doar după aceea, Samaya văzu cele două ace în brațul stâng al lui Yellen. După care și mecanismul nu se mai auzi. De aceea și zâmbi trist Samaya, înțelegând că vremea acelei tinere se sfârșise cu adevărat pe pământ. Și, tristă, își trecu mâna pe deasupra chipului ei, de parcă i-ar fi închis ochii. Apoi șopti abia auzit, „Te poți odihni acum în pace!”

Palar însă, oarecum deranjat de acea tăcere, tună dintr-o dată. Asta însă îl înfurie pe Boor, care consideră de prost gust a norului comportament. De aceea și se întoarse furios spre el cu gând să-l certe. Făcu însă ochi mari când îl văzu pe Navarro lângă Palar. De aceea și strigă, „Sephir și restul sunt în pericol. Să mergem după ei, Dike!”

If you spot this story on Amazon, know that it has been stolen. Report the violation.

Titanul, auzind că ceilalți erau în pericol, fugi cât îl ținură picioarele spre locul în care Shinar și Tūfon pășteau. Apoi, după ce ajunseră lângă cai, el și Boor se urcară pe ei și galopară cât de repede putură spre Vest, de unde știau ei că trebuiau să se întoarcă Fenrir, Arion și fetele. Nu plecară însă singuri, ci împreună cu Navarro și Palar, care se urcară cât de curând la cer.

În urma lor, Siarii și Samaya priviră multă vreme. Abia într-un târziu, când niciunul din cei plecați nu se mai vedea la orizont, Samaya privi la chipul lui Marry și șopti, „Oare chiar n-o să mai avem pic de liniște după asta?” Răspuns însă nu primi. De la nimeni. De aceea și se simți atât de tristă în cele din urmă.

***

O ploaie torențială scălda în lacrimi reci Pădurea. Mai ales locul în care Fenrir și ceilalți își petrecură noaptea. Dar, chiar dacă noaptea fu una liniștită, nu la fel fu și dimineața, când, pe neașteptate, fură atacați de Arion și Bestla. Și asta chiar că li se păru ciudat lui Fenrir și Sephirei, căci cei doi păreau că înnebuniseră și-i atacau continuu.

De altfel, atunci când plecară la drum, era soare pe cer. La fel nimic nu anunța furtuna. De aceea și-și spuseră cu toții că-i timpul să se întoarcă acasă. Numai că, pornind în urma lui Fenrir, care era în față cercetând zona de-i sigură, Sephir auzi dintr-o dată cum Bestla strigă înfuriată. Și, nici nu reuși ea bine să se întoarcă să vadă de ce a ei soră striga ca nebuna, că se văzu dintr-o dată atacată și forțată să lupte cu ea.

Ba chiar, văzând cu câtă ardoare Bestla o ataca, că sărmana Sephir abia îi putea face față, Sephir îi strigă lui Arion, „Fă ceva!” Dar, văzând că acela nu-i venea în ajutor, îl căută cu privirea. Și se cutremură când văzu ochii roșii ai lui Arion, exact așa cum îi avuse când luptase cu Goyan. Și pășea încet spre ea, cu gând s-o atace. De aceea și-și chemă în ajutor soțul, „Fenrir, acum am înțeles cine-i controlează. E Maranam. Soarele Morții!”

Fenrir, care fugise să-și ajute soția, alertat de strigătul Bestlei, ajungând lângă ele și interpunându-se între fete și Arion, șuieră printre dinți, „Îmi sună mie cunoscut numele ăsta. Nu știam însă că are și chip.” Apoi, brusc, luă al său trup de lup, ceva ce-o făcu pe Bestla să se tragă un pic în spate, spre Arion. Asta-i dădu șansa lui Fenrir să răsufle ușurat, măcar pentru scurtă vreme. Apoi, privind doar cu coada ochiului la soție, îi spuse, „Stai în spatele meu. De ăștia doi vor să te rănească, vor trebui să treacă de mine mai întâi.”

Sephir, încă speriată de acel atac neașteptat și mai ales că nu putea înțelege ce-i cu Bestla, se apropie de el și-i atinse blana cu palma stângă. Apoi, privi țintă la Bestla și Arion, care se opriseră nu departe de el, ambii având ochii roșii ca focul. Și, în timp ce-și trosneau gâtul mișcându-l dintr-o parte într-alta, la fel își dezmorțeau și degetele, pregătindu-se de luptă.

„Se pare că se pregătesc să ne atace iar,” murmură Sephir, văzându-i pe cei doi pregătindu-se atât de riguros. „Nu pot înțelege însă de ce. Mai ales nu pot înțelege cum Bestla a putut înnebuni acum. În special Arion. Doar spunea că-i gata să moară doar ca noi să fim în siguranță, nu? De ce acum…?”

Tăcu însă când Fenrir spuse, „Ziceai ceva de Maranam acela. Că-i controlează sau ceva de genul, nu?”

„Așa, și?”

„Pentru că… nu-și de ce îmi miroase mie ciudat pe aici. Urât de tot. Și cred că am mai simțit undeva duhoarea asta. Nu ți se pare și ție?”

Nu de tot convinsă de cuvintele lui Fenrir, Sephir se decise totuși și adulmecă și ea zarea. Și, cât de curând, se cutremură, murmurând îngrozită, „Șarpele Ian Gyar. Era mort. Cum e posibil să-l simțim aici?”

„Asta deja va trebui să aflăm. De altfel cred că n-o să ne lase să așteptăm mult, căci nu degeaba am fost atacați. Dar… am eu impresia că ăștia doi nu-s controlați de acel Maranam. Altfel ai mai fi avut de furcă și cu mine, căci Soarele Morții trebuia să mă controleze pe mine întâi.”

Sephir îl privi însă chiorâș, „Vrei să spui că tu… ești adevăratul Stăpân al Morții?”

„N-o spun eu, ci viziunile. Cel puțin asta am văzut când am vorbit cu Arion în timpul luptei cu Goyan. De-i așa sau nu vom vedea cu timpul. Acum zic să-i împărțim, căci va fi mai ușor să le sucim fălcile pe dos. Și zic să-ți las surioara în grijă. Nu de alta, dar n-aș vrea să-i stric frumusețea de-mi înfig colții în fețișoara ei de prințesă. Arion însă e învățat deja. Și eu cu gustul amar al sângelui lui albastru.” După care își întoarse capul și privi la Sephir, rânjind.

Sephir însă scutură din cap cu reproș. „Tu și glumele tale.” Chiar și așa, strânse cu putere sabia în mâna dreaptă și făcu câțiva pași în lături, forțând-o și pe Bestla să facă la fel. Doar Arion privea țintă la Fenrir, furios la culme, în timp ce lupul căsca, semn că se plictisește.

Deveni însă atent, când auzi vocea batjocoritoare a lui Ian Gyar. De unde o auzi însă nu-și putu da seama la început. Dar chiar și așa ascultă cu atenție ce avea acela de spus. Ian Gyar însă părea că avea chef de joacă, căci vorbi în rime:

  „Kitty, kitty, unde ești?

  Vin la mama, să-ți spun povești,

  Iar de vei fi și cuminte,

  Poate-ți voi da eu… plăcinte…”

Fenrir însă, auzindu-l pe acela vorbind în dodii, pufni în râs. Dar, simțind o stranie boare de aer în spate, ca o energie neagră, sări într-o parte, iar diavolul cu trup de fum se duse de-a berbeleacul. Lupul însă n-avu parte de liniște, căci, în timp ce-l căuta pe Ian Gyar cu privirea, fu neatent, iar Arion profită de a lui neatenție și-i sări în spate. Apoi, încleștați unul într-altul, se rostogoliră pe pământul noroios.

De partea cealaltă însă tot nu era liniște, căci, în timp ce rânjea la a ei soră, Bestla îi spuse Sephirei, cu ironie în glas, „Am zis eu că nu scapi de mine așa ușor, scumpă soțioară. De asemenea am zis că ne mai vedem noi. Tu însă n-ai crezut. Și…,” primi însă un pumn în față, format din aer, ceva ce-o făcu să se tragă câțiva pași în spate. Apoi, privind furioasă la Sephir, care rânjea triumfătoare, Bestla mârâi înfuriată, „Și-ai îndrăznit să mă lovești!”

„Să zicem doar că mereu am vrut să fac asta,” îi spuse Sephir în batjocură. Apoi, mișcându-și încet încheietura mâinii drepte, în mici cercuri, ca să alunge durerea simțită în încheietură, căci chiar dacă pumnul fusese din aer ea tot resimțise durerea, adăugă, „Și… mai am o surpriză pentru tine.”

„Da nu zău!” Șuieră Bestla printre dinți.

Sephir însă nu se lăsă înșelată de rânjetul Bestlei. Și, când observă că aceea privise undeva în stânga ei, doar pentru câteva clipe, privi într-acolo și ea și-l văzu pe Ian Gyar adunând fumul într-un loc și formându-și iar trupul. După aceea, dezmorțindu-se, privi țintă în ochii Sephirei, care nu-l scăpa din ochi, și-i șuieră înfuriat printre dinți, „Uimește-mă!”

Fu neatent însă Ian Gyar de data asta, căci cât el își formase trupul din fum, văzu că Arion și Fenrir luptau nu departe de el. Dar, imediat ce le întoarse spatele cu gând să se apropie de Sephir, lupul îi sări asupra, din laterală, și-l aruncă cât colo într-un copac. Asta chiar că fu surpriză neplăcută pentru șarpe, căci el crezuse că având trup de fum nu poate fi lovit în plin. Se înșelase însă, căci Fenrir avea capacitatea de a-și folosi puterea chiar și asupra lui. Dar chiar și așa se duse și lupul de-a berbeleacul câțiva metri, lovind în plin un alt copac.

Apoi, ridicându-se pe toate patru labe, lupul scutură din cap ca să-și alunge amețeala. Chiar și așa șuieră printre dinți, în batjocură, „A naibii scorpie veninoasă ești. Nu puteai lua și tu alt trup? Era absolut necesar să fii din cenușă?”

„Din fum!” Auzi lupul urletul lui Ian Gyar drept în urechea stângă. Asta fu chiar neplăcut, căci cât de curând auzi un țiuit prelung. Și, ca să alunge acea țiuială, Fenrir lovi de trei ori cu laba peste ureche, bombănind, „Da, da. Așa o fi de zici. Păcat doar că și altă minte n-ai luat, căci tot cu cea de găină ai rămas.” Deschise însă brusc ochii și privi țintă spre locul unde Ian Gyar își forma iar trupul din fum. Și, cu ochi inocenți, privi într-acolo și spuse, „Ba nu, stai! Găinile sunt mai inteligente decât tine, dacă nu mă înșel!”

„Îți bați joc de mine acum?”

„Ba nu. Doar încercam să-ți aduc la cunoștință o mare veste.”

„Da nu mai zi. Care anume?” Apoi, terminându-și de format trupul, Ian Gyar porni agale spre lup. Fenrir însă avea un ochi ațintit asupra lui și unul asupra lui Arion, căci acela reușise să-și vină deja în fire după ce primise o labă zdravănă în cap. Și, după ce se ridicase în picioare, se pornise tot spre lup.

Văzând ochii lui Arion scăpărând de mânie, lupul dădu din cap cu reproș. „Niciodată nu învață! Și atâtea labe a primit de la mine de-a lungul timpului… Dar, hei, Arion, dacă tot mintea i-ai dat-o ăstuia, ce zici să-ți folosești măcar instinctele, huh? Eu zic că ajută!” Doar că a lui batjocură îl înfurie mai tare pe Arion, căci acela începu a fugi spre Fenrir, urlând ca apucatul. Lupul însă, plictisit, se întoarse spre Arion, bombănind, „Nu, șarpe, vestea ți-o dau altă dată. Mai întâi învăț minte calul.” După aceea se aruncă el asupra lui Arion, rostogolindu-se din nou la vale.

Ian Gyar rânji auzind batjocura lupului. Apoi se întoarse spre fete, care-și cărau în acele clipe pumni și palme, căci deși Bestla vruse să folosească sabia, fu nevoită s-o arunce cât colo când simți c-o frige, căci Fenrir, deși era ocupat cu Arion, își ajuta totuși soția. Astfel, rămase fără arme, îi fu mai ușor Sephirei să-i care Bestlei toate pumnele și palmele pe care vruse să i le dea de-a lungul vieții pentru a ei nerușinare.

Chiar și așa îi striga întruna Bestlei după fiecare pumn sau palmă ce-și atinseră ținta, „Haide, Bestla, vino-ți în fire! Nu fi încăpățânată! Știu că ești acolo! Sau ce, de teamă o să-mi stai pe veci ascunsă?”

Sephir însă nu vorbea astfel doar de dragul de-a vorbi. Ea știa că odată posedată de Ian Gyar, Bestla la sigur se ascunsese în lumea Eddei. De aceea și-i striga astfel de cuvinte încercând s-o readucă în simțiri.

Bestla însă, deși o auzea, părea să nu fie gata s-o și asculte. Ba mai mult, ghemuită lângă râu, își lovea întruna urechile cu palmele, bolmojind, „N-aud! N-aud!” Și tremura ca varga.

Dintr-o dată însă, când apa râului începu să susure, Bestla își opri acea mecanică mișcare și ascultă șoaptele mamei: 

„Ape ce-ați născut din ape, răul ia-l, cel ce-i aproape,

Și-adu doru-n locul lui, dorul vieții, cântului.

Și-alungă durerea grea, ce-mi fură liniștea,

Și mă fă stăpâna mării, stăpânind liniștea zării.

Căci copil îs eu doar una, precum steaua e tot una,

Sunt femeia vântului, consoarta pământului.

Cea ce rătăcește-n zare, amintind de-nsingurare,

De lumini efemere și de cântec de durere.

Căci copiii vântului și cei ai pământului,

Rămân veșnic călători de e cerul plin de nori…”

Auzind șoaptele Eddei, ochii Bestlei se umplură de lacrimi. Apoi, tristă, ea murmură, „Mamă, se pare că nu pot pleca de aici. E ceva peste puterile mele.”

„Atunci, ce-ai de gând să faci?” O întrebă Edda cu blândețe. „O să-ți lași sora în voia sorții? Acum când Ian Gyar a renăscut din cenușă cu trup de fum? Dacă sincer el e cel care vă controlează. Pe tine și pe Arion. Nimeni altcineva.”

Aceste cuvinte o făcură pe Bestla să privească uimită la apa râului. „Și pe Arion tot? Dar cum e posibil asta? Eu credeam că Arion acționează astfel pentru că e un Yātrīkar acum. Și, odată ce Eftir Daudann îl controlează…”

„Ba nu, fiica mea. Nu Eftir Daudann îl controlează, pentru că nu voi îi sunteți stăpâni. De altfel nu tu l-ai ucis pe Goyan. A fost regele șarpe, chiar dacă ți-a folosit mâna. Și a putut face asta din cauza că i-ai permis tu asta, fiind prea îngrijorată pentru Arion.”

„Dar, mamă, dacă nu eu și nici Arion nu e stăpânul lui Eftir Daudann, atunci cine e? Fenrir? Sau poate Sephir?”

„Niciunul din ei, chiar dacă ambii au puterea de-al controla. Stăpânul lui Eftir Daudann e doar Maranam, Soarele Morții. El însă n-are o formă pe pământ. Cel puțin nu una știută de noi.”

Bestla însă păru și mai confuză decât până atunci. „De unde știi tu astea, mamă? Tu doar ești închisă aici și…”

Cuvintele ei o făcură pe Edda să râdă din toată inima și un râs cristalin se auzi în jurul ei. „Chiar crezi că dacă închizi pe cineva undeva el e izolat de restul lumii? Mai ales un Spirit de Apă precum sunt eu? Nu fi prostuță, scumpo, căci chiar de-s închisă eu știu ce-i în lumea de afară. Datorită vântului, cel ce-mi șoptește atunci când trece pe la urechile tale. Lucru știut de Arion de altfel. El însă nu ți-a spus nicicând despre asta din câte văd.”

„Dar, de ce face el asta?”

„Pentru că te iubește și nu vrea să te preocupi pentru mine, căci știu că acum te gândești că astfel Ahi mă poate găsi și controla din nou. Greșești însă gândind astfel, căci chiar dacă Ahi mă va găsi cândva a lui putere asupra mea nu mai are niciun efect. Și asta datorită ție, scumpo, cea care a rupt ața destinului ce mă lega de el atunci când m-ai închis aici.”

„Și totuși, mamă, îmi e atât de frică. Pentru tine, pentru Sephir, chiar și pentru mine. De altfel nu știu cum să ies de aici și s-o ajut. Mă simt captivă aici. Și… cred că n-o să pot scăpa nicicând.”

„Ba o să poți, draga mea. Doar ai răbdare, căci salvarea ta va veni cât de curând și atunci…” Râul Edda încetă însă să șoptească atunci când Bestla își pierdu cunoștința. Apoi, formându-și trupul din ape, Edda se apropie de Bestla și-i mângâie părul, șoptindu-i blajin la ureche, „Se pare că salvarea ta e deja aici. La fel va fi ruptă curând și vraja, cea care te sleiește de puteri. Așa că până când dormi, scumpo, curând te vei simți mai bine.”

Și, în timp ce continua să mângâie părul Bestlei, Edda privi spre cerul acelei lumi. Îl văzu astfel pe Boor purtând trupul adormit al Bestlei spre Navarro, urmat îndeaproape de Sephir.

Ajunși lângă cal însă, după ce Boor o urcă pe Bestla pe spatele lui Navarro, își privi cealaltă fiică și-i spuse, „Urcă și tu, Sephir! Apoi mergeți lângă Palar. El vă va proteja până noi terminăm aici.”

„Dar, tată. Fenrir…”

„Avem grijă noi de el. Nu te încăpățâna, Sephir și măcar odată ascultă ce spun.” Și Boor părea cu adevărat supărat de neascultarea fetei.

În cele din urmă, înțelegând că n-o să-și poată îndupleca tatăl, Sephir urcă alături de Bestla. Apoi, strângând-o în brațe să nu cadă, lovi ușurel grumazul lui Navarro, iar calul urcă până ajunse lângă Palar. Astfel, fiind deja lângă nor, calul îl ajută pe Palar să-i alunge pe ceilalți nori furioși, aducători de ploaie, care erau controlați în acel moment de Ian Gyar.

Jos însă, Dike și Boor, strângând în mâini săbiile, se puseră în fața lupului, care încerca să-și revină după ce lovise alt copac. Apoi, scuturându-și blana, Fenrir mârâi printre dinți, „Ați fi putut să vă grăbiți dacă ceva.” Tăcu însă văzându-l pe Dike privindu-l chiorâș. „Da, da, mereu e lupul de vină.”

„Și vrei să spui că nu-i așa?” Îl înțepă Dike. „Oriunde nu apari tu te caută problemele de parcă ai fi mire.”

„Și asta, dacă ceva, n-a sunat deloc frumos.”

„Ți-a rănit cumva orgoliul?” Îl zădărî Boor. Lupul însă îi arătă dinții, semn că nu gustase gluma. Boor însă surâse. „Nu, dacă nu-ți place n-ai decât să te superi. Oricum nu-mi pasă. Și până noi îi scuturăm ăstuia cenușa din plete eu zic să-l scarmeni de Arion. Nu de alta, dar chiar m-a supărat azi. Cum naiba a putut să se lase înșelat de un șarpe?”

„Măcar te-a salvat de la ai fi socru lui Goyan,” îl tachină lupul, făcând câțiva pași de lângă ei. „Ai fi putut fi un pic mai recunoscător. Dar, fie și cum zici tu, căci să-i scarmăn ăstuia spatele e mai bine decât să-mi îmbib blana cu miros de șarpe. Nu de alta, dar Sephir urăște putoarea lui. Nu vreau să mă evite.”

Cât Fenrir se apropie la pas lent de Arion, Dike și Boor schimbară priviri. Apoi, Dike spuse, „Să-l evite Sephir?”

Boor însă avu o altă întrebare, „Socru lui Goyan? Asta ce naiba mai înseamnă?”

Râsul isteric al lui Ian Gyar însă îi forță pe cei doi să-l privească chiorâș. Acela însă, deloc deranjat de privirea lor piezișă, le spuse în batjocură, „Frumoasă reuniune de familie, dar deloc propice, căci… chiar nu-i vesel să vă aud ciorovăindu-vă.”

„De ce ciondănindu-ne?” Îi spuse Dike ironic. „Doar schimbam niște idei. Ca între cuscri.”

„Ca între cuscri?” Urlă Ian Gyar. „Vrei să spui că ăștia doi?”

„Da. Exact. Sephir e a lupul soție. Așa că, dacă tot ai chef de însurătoare, își zic să-ți cauți mireasă în altă parte. Nu de alta, dar n-am de gând să-ți dau fiicele ție.” Sări însă Boor în lături când Dike se năpusti asupra lui Ian Gyar. Acela însă, până Dike să ajungă la el, se evaporă, iar Titanul mai nu lovi trunchiul copacului cu fruntea.

Apoi, înfuriat, Dike îl căută cu privirea pe șarpe, șuierând printre dinți, „Unde-a șters-o?”

Răspuns îi dădu însă Fenrir, „A șters putina. Nici nu era de mirare. De laș ce e…” Privindu-l, Boor și Dike îl văzură pe tânăr, în forma sa umană, stând lângă Arion. Acela zăcea inconștient. De aceea și spuse Fenrir în glumă după ce-l privi pentru câteva clipe, „Iar ăsta-i slab de înger se pare, căci doar o labă după ceafă a fost de ajuns să-l lase lat. Da iaca mă întreb: ce se întâmplă dacă ale mele gheare…,” și cât vorbi, Fenrir își crescu unghiile, care ardeau în flăcări.

Se încruntă însă când focul de pe gheare i se stinse. De aceea și privi furios la Boor crezând că acela stinsese focul. Dădu însă cu ochii de Samaya, care-l privea chiorâș. Și, nici una nici două, Samaya îl pocni zdravăn după ceafă, șuierându-i printre dinți, „Ești încă în pădure, nesăbuitule! Sau ce, vrei să dai foc și acestui loc? Nu ți-a ajuns tabăra noastră în copilărie?”

Fenrir îi arătă însă colții, „Puteai cere cu binișorul până la urmă. Sau mai simplu: nu, cum Fenrir? Ești bine? Dar… e bine și așa,” după care suflă de stinse un firișor de fum ce-i ieșea din palmă. Samaya însă nu stătu să-i asculte bombăneala. Îi întoarse cât de curând spatele și se apropie de Dike și Boor.

„De ce ești aici?” O întrebă Dike, privind-o mirat.

„Mi-a spus Yellen că o să fie nevoie de mine. O premoniție se pare c-a avut. Văd însă că n-a greșit, căci Arion are nevoie de mine.” Apoi, punându-se în pirostrii lângă el, îi atinse pieptul, iar Soan suspină. „O să trăiască!” Glumi Samaya, privindu-l pe Fenrir, care încă îi arăta colții. „Dar va avea nevoie de mult timp să-și vină în fire, mulțumită cuiva de aici. Așa că zic să-l ducem în Grota Siarilor. Acolo vom avea timp berechet să-l facem să-și vină în fire și mai puțini ochi curioși.” Văzând însă că Fenrir, care nu gustase gluma ei, părea supărat, fata îi zâmbi dulce. Și fu de ajuns, căci îi topi cât de curând supărarea din inimă, iar tânărul lup rânji de plăcere.