„Oare lumea asta e altfel decât o știm noi? Oare a fost ea diferită la începuturile sale sau ceea ce știm noi despre istoria omenirii nu-i decât o invenție a sufletelor doritoare de a se naște? Dacă e așa, atunci mi-aș dori să aflu despre ale ei începuturi, să-i aflu povestea, căci nașterea lumii, precum și nașterea mea îmi sunt sfinte și dragi și pentru ele sunt gata să lupt cu răul, stârpindu-l din rădăcini,” se auzi vocea unei femei plutind ușor prin Universul învăluit în întuneric, în timp ce cuvintele ei răsunau atât de dulce sub muzica sfântă a Aeon-ului.

  În jur însă Cosmosul doarme, în dulcea îmbrățișare a nopții eterne, căci acest întuneric profund domnește acum peste neanturi și doar din când în când îi permite să respire atunci când sclipiri de lumină, venite de la stelele încă vii, străbat imensitatea acestei lumi, de parcă ar fi suflete nemuritoare, iar când ele iar dispar noaptea revine peste acele nelimitate meleaguri.

  După ce întunericul puse iar stăpânire peste Cosmos, după ce lumina se pierdu undeva la orizont, Aeon-ul - Steaua Sufletelor, începu să strălucească în toată splendoarea ei și vocea unui bărbat se auzi venind dintr-acolo: „Lumea asta e mult mai veche decât o cunoaștem noi. Lumea asta e dincolo de vise și amintiri, căci nimeni nu știe cine a creat-o, precum nimeni nu știe când se va sfârși. Dar, curând, o nouă minune va fi revelată Cosmosului și din el va renaște suflarea.”

  „O Minune? O minune a Cosmosului?” Întrebă din nou vocea femeii, atât de fericită să afle că în curând ceva nemaivăzut până atunci se va întâmpla, dând acelei lumi o nouă speranță.

  Dar răspunsul nu veni din partea Aeon-ului, ci însăși Cosmosul îi răspunse, când întunericul fu străbătut de lumina inimii Universului și din acea lumină luă naștere Haosul.

  Da, acel Haos pe care-l cunoaștem azi precum distrugere și durere, a apărut cu sute de milioane de ani înaintea erei noastre, atunci când Cosmosul și-a dorit o schimbare, când Aeon-ul i-a dăruit un suflet și când însăși lumea s-a cutremurat de plăcere aflând despre a lui existență.

  Însă, în acel Univers imens, mai era cineva care-și dorea nașterea Haosului și acea persoană era Genea, cea pe care Haosul a numit-o ulterior mamă, căci în ai ei ochi avea pus focul inimii ei.

  El însă nu știa motivul pentru care el apăruse pe lume, precum nu știa frica pe care o purta Genea în a ei inimă, o frică care se născuse atunci când văzu inima Cosmosului bătând puternic, plină de viață, și cum în jurul ei începură să se adune, într-un ritm amețitor, stelele din jur, mișcându-se într-o formă imensă de spirală, prin care trecea serul vieții și din care se năștea bunătatea.

   Când Haosul deschise pentru prima dată ochii și privi în jur, se minună nespus de a lumii frumusețe, dar fu și mai uimit să vadă că al său trup era format dintr-un amalgam de stele moarte și vii, care se mișcau ușor prin Cosmos, de parcă ar fi dansat, în timp ce muzica sacră a Aeon-ului îi făcea inima în piept să bată tot mai tare și mai tare, iar această senzație dulce de viață, bătând în al său piept, îl făcu pe Haos atât de fericit și el zâmbi, pentru prima dată.

  Dar… Haosul simți că ceva-i lipsește. Chiar dacă era viu, în suflet i se strecurase un sentiment ciudat, de parcă i-ar fi fost dor de cineva, ca în cele din urmă să înțeleagă că se temea de singurătate, se temea să trăiască singur în acel nelimitat Univers, și, atât de curând, zâmbetul de pe fața lui se stinse.

  Iar atunci când zâmbetul Haosului dispăru de pe ale sale imense buze de piatră, lumina Aeon-ului începu să pălească și atunci se auzi din nou vocea femeii vorbindu-i de data asta Haosului: „văd al tău suflet trist și singuratic, Mărite Haos. Văd a ta lumină cedând în fața Întunericului. Oare ceva îți lipsește în această minunată lume numită Univers?”

  Haosul își ridică privirea și privi în jur, dar nu văzu pe nimeni și asta-l minună nespus și, după câteva clipe de ezitare, întrebă: „cine ești tu, dulce voce care plutește în jurul meu? Aud mereu al tău cântec, dar nicicând nu-ți pot vedea chipul. Cine ești? Arată-te! Și astfel voi înceta a fi atât de singur și atât de trist.”

  Vocea surâse și a ei căldură sufletească, transmisă prin vibrațiile Cosmosului către Haos, îi făcu din nou inima să strălucească: „chiar dacă inima îți cere să-mi vezi al meu chip, eu nu am unul, căci am fost făcută din neant și neant voi fi pe vecie, căci eu sunt Viața: energia fără chip, dar care umple de lumină tot ce întâlnește în a sa cale.”

  „Tu ești Viața? Tu ești a mea mamă?”

  „Nu, cei care ți-au dat viață au fost Cosmosul și Genea și tot ea este cea care-ți poate aduce din nou fericirea pe chip, căci ceea ce-ți dorești tu se află alături de ea: o consoartă. Mergi spre soare răsare, Haos, și acolo vei găsi, pe Pământul Sfânt numit Paradis, chemarea inimii tale.”

  Haosul se închină ușor în fața răsăritului și porni a sa mișcare prin întregul Univers și multă vreme-i trebui să ajungă acolo, multe stele văzu în a sa cale și multe alte tărâmuri cufundate în întuneric, dar când în cele din urmă ajunse în Paradis, văzu cu uimire că totul în jur era cufundat în întuneric. De aceea își atinse inima și un fior de lumină ieși din ea și străluci deasupra neantului, de parcă ar fi fost soarele de astăzi în plină zi.

  După ce depărtările se luminară, Haosului îi fu dat să vadă minunile ascunse în umbra Lumii și anume un imens palat de Piatră, chiar în mijlocul tărâmului Paradisului, dar care însă era complet lipsit de lumină.

  Dar totuși era ceva ciudat în acel loc, căci deși întunericul era atât de dens de nu se vedea nimic în jur, Palatul avea totuși o proprie strălucire, chiar dacă întunecată, căci undeva sub el, undeva adânc-adânc se ascundea încă viața, iar asta îi dădea un farmec aparte, în special imensei grădini din jurul Palatului - o grădină superbă de copaci adormiți.

  „Este Magic,” a murmurat uimit Haosul. „Este Uimitor,” a strigat inima sa și mâna enormă a Haosului, o mână de piatră și aparent fără viață, a atins creanga unui imens și rotat copac adormit, aflat chiar în mijlocul grădinii.

  Atingerea Haosului însă n-a dat viață copacului așa cum el se așteptase, iar asta îl făcu iarăși trist și el își plecă capul și un suspin amar se auzi ieșind din al lui piept de piatră. Dar când el se întoarse cu spatele la copac și se porni spre Palat, târându-și picioarele pe pământul rece al Cosmosului, se întâmplă ceea ce Haosul dorise: întunericul fu alungat de lumină și, în urma sa, se auzi o voce de tunet, care-l luă prin surprindere: „M-ai chemat, tată?”

The tale has been stolen; if detected on Amazon, report the violation.

  Haosul se opri în loc, clipind rapid din ale sale gene, presărate cu praf de stele, în timp ce în capul său, una câte una, întrebările luau formă: „Ce-a fost asta? Cum se poate ca cineva să mă cheme tată când eu încă nu am fii, căci sunt doar un amalgam de stele moarte, născut din bunătatea Universului și nimic mai mult. Cum pot fi tatăl cuiva când viață în jur e atât de puțină?” Dar când Haosul se întoarse spre copac fu și mai uimit să vadă cum copacul, pe care anterior îl atinse și pe care-l crezuse fără suflet, înviase și-și fremăta încet ale sale frunze, șoptind al său nume: Yggdrasil.

  Copacul imens avea probabil sute și sute de ani de existență, iar drept mărturie a trecerii lui prin vreme îi stătea trunchiul gros, de abia-l puteau cuprinde 10 oameni, coroana imensă, frumos împletită cu crengi groase, și frunzele mici, de un verde închis, ce sclipeau atât de frumos în întuneric.

  Ceea ce însă uimea cel mai mult era faptul că Yggdrasil era atât de viu, atât de unic, atât de minunat, iar asta se datora felului în care-l vedea Haosul. Dar totuși Haosul era confuz, căci deși auzise vocea copacului vorbindu-i și simțea că cineva-l privește, el nu vedea pe trunchiul lui nici buze și nici ochi.

   „E ireal ceea ce gândesc,” șopti Haosul abia auzit, în timp ce în a sa privire se oglindea splendoarea copacului care părea a fi de-o vârstă cu Cosmosul, căci în interiorul lui se simțea cum serul vieții se scurge lin și cum a sa scoarță, pictată în negru, poartă în ea povara unor vremuri trecute, ale unor povești uitate, al unui suflu sfânt ce-a existat odată și pe care Yggdrasil îl iubise cu toată ființa sa și acel suflu fusese tot un copac, numit Copacul Vieții, dar care a fost risipit în neant de ura Geneei, în ziua când Yggdrasil a fost adormit.

   În cele din urmă, vrăjit parcă de melodia frunzelor și de clinchetul ramurilor, Haosul își închise ochii și decise să asculte. Dar, timp de câteva minute, nu se auzi nimic în afară de respirația ritmică și apăsătoare a liniștii din jur. Apoi, un sunet abia auzit străbătu zarea și, ajungând la urechile Haosului, transmise un mesaj: „această lume este atât de imensă și atât de veche încât nimeni nu-i cunoaște începutul, la fel cum nu-i cunoaște viitorul, căci Universul a fost creat din nimic, dintr-o ciudată pulsație a Vieții și din ea s-au născut restul stelelor și respirația celor ce vor domni după noi.”

  „Dar… e atât de ciudat că nimeni în acest Cosmos…,” murmură Haosul, însă frunzele zângăniră din ale lor frumoase trupuri, șoptind într-un tremur: „Shhh, ascultă! Ascultă istoria lumii, Haos, și află despre profeția ce va începe în curând, căci sfârșitul acestui Cosmos nu-i aproape - el mai are multe de trăit și multe de văzut, căci Viața și Fericirea, Dragostea și Bunătatea tânjesc atât de mult după lumină, încă închise în îndepărtatul Aeon, acolo unde toate se nasc și unde toate mor.”

  „În Aeon? Am văzut acea imensă stea de lumină chiar în fața ochilor mei în ziua când m-am născut,” răspunse Haosul și mai uimit să audă povestea stelei ce-i furase inima.

  „Acea stea ți-a dat parte de lumină din ea, căci al tău suflet s-a născut acolo și inima ta se pare că este centrul vieții viitorului. În a ta ființă, la fel ca și în a mea, curge serul vieții, însă doar tu ai în ale tale mâini puterea de a Crea povestea viitorului sau de-al distruge, căci atunci când al tău suflet a părăsit Aeon-ul, tu ai făcut o promisiune celorlalte suflete închise acolo, ascunzându-se astfel de întuneric.”

  „O profeție? Ce fel de profeție?” Se întrebă Haosul și ochii săi se îndreptară spre imensa Coroană a lui Yggdrasil, în timp ce în al său suflet se strecurase neîncrederea, căci el nu era sigur că ceea ce trăia era real și că acele voci, pe care el le auzise, erau de fapt reale.

  „Acea profeție e de fapt spusă de vocea timpului, căci în acele cuvinte se regăsește povara trecutului, bucuria viitorului și împlinirea prezentului, iar cel care-ți stă în față, adică eu, e Yggdrasil - Copacul Vieții și al Morții, al Binelui și al Răului, al Dragostei și al Disperării.”

  „Dar… cum e posibil să fii un întreg, Yggdrasil? Oare n-ar fi trebuit să existe un copac asemănător ție, dar care să-ți fie în același timp opusul?”

  Yggdrasil oftă și un sunet de jale se auzi plutind în jur: „Acel copac a existat de mult, însă acum vie e doar a lui istorie în timp ce pe umerii mei stă pusă povara sorților, căci eu sunt acum Lumina și Întunericul închise într-un singur trup de lemn.”

  „Și totuși, Yggdrasil, nu sunt de tot convins că ceea ce văd și aud e real și nu-i doar un product al imaginației mele, căci a mea inimă - flămândă de dragoste și companie, tânjește după cineva alături și poate de aceea mi-am imaginat că tu ai viață și îmi poți vorbi.”

  „Nu te îndoi de ceea ce vezi sau ce simți, părinte Haos, căci eu sunt real. Am fost făcut din nimic, dar inima mea s-a născut din lumină. În trunchiul meu se regăsește adevărul și minciuna, iar în crengile mele curge serul vieții și amarul gust al ruinei. Și, chiar dacă nu am buze să-ți vorbesc cu ele, șoaptele frunzelor mele îmi sunt vocea, iar tremurul ființei lor îmi sunt gândurile, precum tu îmi ești tată.”

  „Cum pot să-ți fiu eu tată, Yggdrasil, dacă sunt mereu singur? Nu am pe nimeni alături cu care să pot împărți această lume sau să-mi destăinui gândurile în fața cuiva. Cum aș fi putut da eu naștere unei ființe sfinte precum pari a fi, Yggdrasil? Eu - cel cu inimă și trup de piatră.”

  „Nu-i necesar să fie doi pentru a da naștere la ceva. Ceea ce m-a adus la viață a fost atingerea ta magică, iar asta te face tatăl meu. Cu toate că… cu mii și mii de ani în urmă, sufletul meu a văzut pentru prima dată sclipirea Cosmosului și aveam în puterea mea curgerea timpului, am fost blestemat de Genea și am fost adormit, iar totu-n jur a adormit odată cu mine, căci timpul nu poate exista dacă gândurile mele sunt adormite, la fel cum Viața nu poate exista fără Moarte. Însă, când blestemul a căzut asupra mea, pulsația vieții din trunchiul meu mi-a șoptit că voi fi readus la viață și ai fost tu cel care m-a trezit din amorțeală. De aceea te consider părinte al meu și mă închin în fața ta, Haos, căci la fel cum m-ai adus pe mine la viață, totul în jur va renaște din tine.”

  Și, închinându-și imensa coroană în fața Haosului, Yggdrasil a adormit din nou.

  Haosul a încercat din nou să-l readucă la viață, atingându-i trunchiul, mișcându-i încet frunzele cu respirația sa, însă a fost în zadar, iar când el a înțeles în sfârșit asta, a putut auzi vocea Geneiei, venind de undeva din depărtare, de parcă ar fi fost de pe un alt tărâm: „Întoarce-te în regatul tău de piatră, Haos. Aici nu ești binevenit. De aceea îți interzic sa te întorci în aceste locuri vreodată.”

  „Dar de ce, mamă? De ce sunt alungat din nou de lângă tine? Și de ce îți simt răceala sufletului îndreptată spre mine de parcă ar fi săgeți de foc? Am venit aici să-ți simt mângâierea și să-ți cer pe cineva alături de mine, nimic mai mult. În schimb simt în vocea ta ura și simt că nu sunt iubit.”

  Însă Genea era de neclintit, iar aceasta se simțea în respirația rece a Cosmosului din jur, în mișcarea lentă a corpurilor moarte și chiar în imaginea împietrită a lui Yggdrasil. Dar, până la urmă, învinsă de propriul orgoliu, Genea a rostit doar câteva cuvinte în plus, menite să transmită un mesaj precis Haosului, făcându-l să-și înțeleagă menirea: „Tu nu ai nevoie de mine pentru a aduce viață în acest Cosmos, fiule! Tu esti viața, Haos. Tu ești viața!” Și din nou Genea a tăcut, cufundând neantul în liniște și întuneric, căci tristețea simțită de Haos a făcut lumina inimii sale să pălească și apoi să se stingă complet, în timp ce el se îndepărta de acel loc, plecându-și dezamăgit capul și târându-și picioarele spre locul în care se născuse și care era menit să fie locul din care se va naște din nou Viața.