CU 25 DE ANI ÎN URMĂ

Urmând-o la pas lent pe Inmar, Morena se simțea chiar supărată. Avea și de ce, căci în seara aceea, pe la apus de soare, Inmar se apropiase de ea când spăla rufe la râu. Și, nici una nici două, o rugă s-o urmeze, chipurile având ceva extraordinar să-i arăte.

Morena însă se opuse la început, căci era din acele persoane care urau pur și simplu surprizele. Dar, la insistența vulpii, o urmă. Chiar și așa oftase, căci pe lângă surprize și secrete ura de asemenea tertipurile și șiretenia vulpii. În special nu-i plăcea faptul că aceea acționa adesea pe ascuns. Total opusul Morenei, care era o fire deschisă, chiar dacă solitară. La fel iubea să spună și lucrurilor pe nume, chiar dacă asta însemna că putea răni pe cineva. Pentru ea era însă mai bine așa, căci prefera să i se întoarcă spatele pentru că spusese adevărul, decât să spună minciuni.

De altfel îi spuse și lui Inmar despre asta. Nu doar odată. Vulpea însă părea să n-o asculte sau să nu vrea s-o asculte. De aceea și simțea Morena deseori că era gata să se ia la harță cu Inmar, căci nu i se părea corect că acționa astfel cu ea. Mai ales că tăcuse tot drumul, deși o întrebase nu odată încotro se îndreptau.

La un moment dat însă, când o întrebă iar pe Inmar încotro merg și aceea tăcu, Morena se opri locului. Apoi privi pentru scurtă vreme în spatele vulpii, care părea să nu-și fi dat seama că a ei prietenă se oprise. Și, simțind că chiar că se înfuriase de-a binelea, Morena strigă în urma celeilalte, „Am întrebat încotro ne îndreptăm, Inmar. Tu însă taci, iar asta e deja ceva ce nu-mi place.”

Abia atunci se opri și Inmar locului. Și, privind în urmă, văzu o stranie licărire în ochii Morenei, de supărare. De aceea strâmbă nițel din nas și-și spuse, „Dacă nu-i spun măcar ceva, nu se va urni din loc. Și asta e deja ceva în defavoarea mea.” Dar, deși știa că trebuia să facă ceva sau să zică ceva, nu știa ce. La un moment dat chiar vru s-o oblige. Știa însă că-i ceva contraproductiv în cazul Morenei și de aceea se calmă. Ba chiar zâmbi dulce. Dar tăcu o vreme. Căuta astfel să câștige timp și să fie sigură de rezultat.

În cele din urmă, găsind o cale s-o convingă pe Morena să se urnească din loc, se apropie de ea și începu a se linguși pe lângă dânsa, „Doar ți-am spus. Am o surpriză pentru tine.”

„Iar eu ți-am spus că nu-mi plac surprizele, Inmar. De altfel nu doar odată ți-am spus despre asta.”

„Știu, știu,” murmură vulpea cu vicleșug. „Acum însă e necesar. De fapt și se merită să nu știi încotro mergem. De ce? Pentru c-o să-ți placă. Și… poți avea încredere în mine? Doar odată, huh? Măcar de data asta? Îți promit că n-o să regreți! Ba chiar te rooog!” Prelungi vulpea cuvinte de parcă ar fi fost un copil alintat ce voia să obțină ceva cu orice preț.

Și șiretlicul ei funcționă, căci după ce trase adânc aer în piept ca să se calmeze, Morena trecu pe alături. Dar, chiar dacă-și desprinse mâinile din cele ale vulpii și mai era încă puțin supărată, spuse totuși cu glas blajin, „Și încotro ne îndreptam noi?”

Vulpea însă, privind în urma ei, oarecum chiorâș, dar totuși și triumfătoare, murmură în sinea ei, „Și totuși am găsit eu calea spre inima ta.” În voce însă spuse în timp ce se grăbea în urma tinerei, „O să vezi! Neapărat o să vezi! Și, crede-mă: se merită!” După care, agățându-se de brațul Morenei, se afundară în pădure.

Nici măcar nu privi de altfel în urmă, convinsă fiind că nu le văzuse nimeni. Nu era însă chiar așa, căci Island, care le urmase în tot acel timp, după ce le văzuse afundându-se în pădure, văzând șiretenia vulpii, își încreți fruntea. „Ce mai pun ăștia doi la cale?!” Se întrebă el, urmându-le pe cele două. „Nu-mi plac mie toate aceste șiretlicuri. În special lingușeala lui Inmar. Pune ea ceva la cale. Și la sigur vulpoiul cela bătrân tot știe. Dar, Ahi, Ahi, să știi că n-o să fie așa ușor să-ți faci de cap, căci găsesc eu ac și de cojocul tău.” Apoi, la pas lent și oarecum furișat ca să nu fie observat de Morena și Inmar, le urmă.

***

Departe în zare se auzeau râsete, muzică și cântec. De asemenea se simțea și o ciudată boare de romantism în jur. Ceva ce trezea în sufletul Morenei senzația aceea ciudată pe care o simțise adesea fiind la joc, în centrul satului, prinsă alături de tânărul de care-i plăcea. Dar, în ciuda acelui presentiment, care o făcu dintr-o dată să-i fie frică, continuă să avanseze.

Tresări însă în clipa în care Inmar murmură fericită, „S-a început deja se pare.”

„Ce anume?” O întrebă Morena, încruntându-se, căci ceva în comportamentul vulpii o deranja.

Inmar însă, deloc deranjată s-audă acea întrebare, spuse, „Joc și voie bună. Asta s-a început deja. Și, dacă asculți cu atenție, o să înțelegi că-i veselie mare azi în satul vulpilor roșii. De altfel s-a organizat această petrecere pentru tine, în mod special.”

Morena însă, care se oprise deja locului, întoarse capul spre Inmar și-o privi chiorâș. „Adică pentru mine?” Întrebă ea oarecum nervoasă. „Pentru ce?”

„O să vezi de ce! Doar… urmează-mă!” Și, râzând fericită, Inmar fugi spre sat.

Reacția vulpii însă o făcu pe Morena să ofteze iar. Apoi privi în urmă întrebându-se dacă n-ar fi totuși bine să se întoarcă. Dar, de parcă o mișca ceva pe dinăuntru, privi apoi spre sat. Văzu astfel că vulpile roșii dansau în jurul focului, cântând vesele un cântec ciudat, cu cuvinte neînțelese pentru ea. Chiar și așa, „E atât de frumos,” murmurară buzele tinerei în neștire. Și murmură ea astfel de cuvinte când simți o stranie, dar plăcută senzație în stomac.

Din această cauză și se urni apoi din loc și continuă să avanseze spre sat. Inmar, care se oprise la marginea pădurii, văzu că Morena o urma totuși și zâmbi. Avea și de ce să fie fericită: îi reușise planul de-a o aduce pe Morena acolo. Și, deși știa ea ceva ce Morena nici cu spatele nu știa, decise pe moment să nu se dea de gol. Ea doar stătu locului și-o așteptă pe Morena în tăcere.

Tânăra însă părea să n-o vadă. Privea fermecată la frumusețea satului, parcă vrăjită de magia simțită în acele locuri. În special o încântau acele corturi, așezate haotic prin sat și în special cortul cel mare din centrul satului. De altfel avea și de ce să fie încântată, căci acele corturi chiar arătau bine. Erau croite din pânză de sac nu scumpă, dar groasă și trainică, de un maro închis. Dar, de era luminată din belșug de lumina soarelui sau a flăcărilor rugului mare din fața lui, atunci acea pânză părea să aibă o culoare verzuie închis. Apoi interesanți erau și pilonii din fața cortului: groși de doar 7-8 centimetri în diametru, erau tăiați din lemn trainic, capabil să țină sus acea pânză groasă.

Mai mult decât atât însă ce vrăjea era al lor interior. Și, chiar dacă de la depărtarea la care erau în acele clipe nu se vedea bine, Morena tot zări că în fața acelor corturi era lăsată o pânză nu prea groasă. Din această cauză și era ușor bătută de vântul călduț care se simțea în jur. Dar, în timp ce vântul se juca cu acea pânză, lăsa la vedere puțin din interiorul acelor corturi. În special se vedeau colțurile pernelor moi, de o culoare roșiatică, din interiorul cortului cel mare.

Acel roșu însă și magia care se simțea dinspre acel cort o făcu pe Morena să strâmbe din nas: chiar nu-i plăceau secretele. Dar știa totuși că n-ar trebui să-i arate asta deschis lui Inmar ca să n-o supere. De aceea, când simți ochii tinerei vulpi ațintiți asupra ei, Morena privi în altă parte. În special privi la rugul cel mare din fața cortului din centrul satului, care ardea vâlvătaie în acele clipe, înghițind lacom buștenii groși clădiți unul peste altul.

Dintr-o dată însă, când începu o muzică mai săltăreață, vulpile, care stătuseră în grupuri de câte șase până în acel moment, cu spatele la Morena și Inmar, se întoarseră la dans. Și, când vulpile începură să danseze iar în jurul focului, flăcările căpătară o licărire ciudată. Asta și-i atrase atenția Morenei și-o neliniști. Nu știa însă de ce simțea asta și la fel nu-i plăcu nici dansul vulpilor. Era straniu după părerea ei: uneori săltăreț, alteori mult prea lent, deși muzica era cât se poate de vioaie. Mai ales o deranjau mișcările senzuale ale vulpilor în timp ce dansau, de parcă ar fi făcut o vrajă în acel moment sau dansau vreun ritual de împerechere.

Chiar și așa, Morena nu-și luă ochii de la ele. Le văzu astfel apucându-și strâns poalele rochiilor lungi, săltând pe lângă foc. Astfel, din cauza mișcărilor senzuale, părul lor roșu ca focul se răsfira superb pe al lor spate. La fel, datorită aceleiași culori roșii a părului, hainele lor căpătau o nuanță superbă, oarecum seducătoare. Și, în același timp, siluetele vulpilor, zvelte la cingătoare, dar cu sâni plini și frumoși, păreau cu adevărat ademenitoare. Mai ales datorită acelui corset roșu cu coarde negre ce ajungea chiar sub sâni, conturând a lor perfecțiune sub materialul rochiei albe. Și, totodată, în timp ce dansau, priveau țintă spre Morena, iar ochii lor, ce căpătară și ei culoarea focului și păreau să reflecte dansul flăcărilor în ei, aveau un farmec aparte.

Privirea insistă a vulpilor însă o făcu pe Morena să se simtă amețită. Din această cauză și închise ochii, oftând abia auzit. Și, simțind dintr-o dată că vrea să plece de acolo, își apucă poalele fustei cu ambele mâini și se întoarse cu spatele la cort și la rug.

Mișcarea bruscă a Morenei fu însă zărită de vulpe. De aceea și întinse Inmar brusc mâna spre ea, încercând s-o oprească. Nu-i reuși decât să prindă capătul lentei cu care tânăra își prinsese părul. Și, trăgând de acea lentă, lăsă părul Morenei să se răsfire pe spate. Dar acest lucru n-o făcu pe Inmar să se urnească din loc sau să facă altceva s-o oprească pe Morena să plece și asta din cauza că ura să forțeze lucrurile să aibă loc.

După câțiva metri însă, Morena se opri. Simți o chemare ciudată în piept. Și de aceea și privi iarăși spre cortul cel mare. Exact la timp, căci vântul jucăuș dădu acea pânză subțire la o parte și ea putu vedea, înăuntrul cortului, așezat pe perne moi, un tânăr vulpoi. El stătea turcește pe acele perne roșii, iar deasupra palmei sale drepte licărea o mică sferă de foc.

Anume această sferă fu cea care-i atrase atenția Morenei. Și frumusețea tânărului desigur. De aceea se întoarse cu tot corpul spre cort și privi, ca vrăjită, dansul flăcărilor din interiorul acelei sfere. Ca mai apoi, ridicându-și privirea, să vadă acea licărire și în ochii lui.

Și, în acel moment, când îi văzu ochii, Morena dădu drumul poalelor, acoperindu-și goliciunea picioarelor. Morena însă nu făcu asta pentru că realizase că ridicase fusta rochiei până la jumătatea coapselor, ci din cauza că simțea că-i lipsea puterea să facă și altceva în afară de a privi spre cort.

După care, la pas lent, se îndreptă spre cort. De altfel nici nu-și lua ochii de la acel loc, de parcă ceva o atrăgea spre acel cort cu toată puterea. Dar ceea ce nu știa ea era că, privind la acea sferă, căzuse pradă vrăjii lui Ahi, căci el luase acea înfățișare ca să poată fi aproape de femeie fără să se trădeze pe sine. Și, în timp ce-o privea, zâmbea șiret, căci văzând-o venind spre el își îndeplinea o mare dorință: de-a o avea alături.

Acea dorință însă nu născuse în acea seară, ci în urmă cu o lună când o văzuse stând în fața casei ei. Era vremea apusului când o văzu Magul. Un apus pe care tânăra îl privea ca vrăjită deși avea ochii închiși la acel moment. Chiar și așa, seninătatea cu care ea privea cerul, calmitatea din sufletul ei și-al ei frumos păr negru lăsat pe spate după ce-l spălase, îl atraseră pe Ahi ca un magnet.

Și, din acea seară, își spuse că trebuie s-o aibă. Cu orice preț de altfel. Nu știa însă cum, căci deși se gândise mult la acea idee, încă de când Inmar îi povestise despre tânără, nu găsise o cale să se apropie de ea. De ce? Auzise tot de la Inmar că tânăra simțea răul de la distanță. De aceea și încerca să stea departe de ea, căci el nicicând nu fusese în stare să-și ascundă fluxul Magiei Negre ce-i curgea prin vene. Astfel, dacă s-ar fi arătat pur și simplu în fața tinerei, ar fi putut-o speria. Chiar și așa nu voia să renunțe, căci era întărâtat cu privire la ea și asta din cauza surorii sale care-și lăudase într-atâta prietena, cât de bună și de frumoasă e, că Ahi o vru doar pentru el. Și era cu adevărat gelos.

Dar chiar și așa decise să nu se dea de gol. Doar o ascultă adesea pe Inmar povestindu-i despre Morena. Și făcea ea asta ori de câte ori aveau timp liber, căci luptele cu Siarii erau de durată, dar aveau și momente când puteau pur și simplu sta și privi cerul sau povesti întâmplări. Astfel, tot povestindu-i despre tânăra ce trăia în satul de la marginea Pădurii Kiago, Ahi se decise: imediat ce se întoarce acasă s-o vadă. Și așa și făcu.

Doar că, după ce văzu cât de frumoasă era tânăra și mai ales temându-se să nu strice lucrurile de se grăbea, își spuse că era necesar să aștepte. De aceea și-i tot spălă creierii lui Inmar cu diverse promisiuni până o convinse pe aceea să-l ajute. Inmar însă nu se hotărî deodată. Doar după ce-i spuse Ahi ce are de gând și ce câștigă ea se hotărî să-l ajute. Ea însă îi spuse că al lui plan era greșit și că de imediat ce Morena îl va simți prin preajmă va pleca și el n-o să obțină ce vrea.

„Atunci, ce-i de făcut?” O întrebase el curios.

„Doar lasă pe mine,” îi spuse Inmar cu viclenie. Apoi, împreună cu celelalte vulpi, puseră la cale acea mică petrecere. După care ea se duse de-o căutase pe Morena și-o momise în satul lor, care de altfel nu se afla în Pădurea Kiago, ci în Pădurea Rophion. Doar că poposiseră pe acele meleaguri pentru scurtă vreme cât luptaseră cu Siarii. Și, de altfel, aveau de gând să plece imediat ce terminau lupta.

Dar, când aflară de la Inmar despre planul lui Ahi, vulpile își spuseră, „De ce și nu?!” Până la urmă ele nu pierdeau nimic. Numai că Inmar, înainte să pună în practică al ei plan, care însemna totodată s-o trădeze pe Morena, îi ceru lui Ahi ceva diferit de ce el îi propuse: vru să învețe trucul focului și-a sferelor pe care doar el le putea controla. Iar Ahi acceptă: până la urmă vraja ceea era ceva ce nu-i servea prea mult și până la urmă, învățându-i și pe alții s-o folosească, l-ar fi ajutat tot pe el într-un final. Mai ales: ar fi avut un premiu superb în schimbul acelei vrăji - ar fi avut-o pe Morena doar pentru el, iar focul cela era un preț pe care el era dispus să-l plătească și cât de curând. De aceea și-i ceru lui Inmar să o aducă pe Morena chiar în acea seară, căci… chiar nu mai putea să aștepte de teamă să nu-i ia altul locul în sufletul și patul Morenei.

Din această cauză era atât de fericit văzând-o pe tânără acolo. Mai ales privind-o ca fermecată. Și, zâmbind, se ridică de pe ale sale perne moi și ieși din cort. Lăsă totuși acea sferă mică să i se ascundă în mânecă. Iar el, cu pași mărunți, se apropie de locul în care cele două tinere stăteau.

The author's tale has been misappropriated; report any instances of this story on Amazon.

Numai că, cu cât se apropia de Morena, cu atât mai fermecătoare o găsea. Mult mai frumoasă chiar decât în prima seară când o văzuse. Mai ales datorită acelui vânt ce-i dansa părul frumos în jurul ei. Și, totodată, a ei frumusețe era accentuată și de lumina caldă a flăcărilor rugului și nu a luminii solare ca în acea primă seară.

Dar, chiar dacă era vrăjit de-a ei frumusețe, Ahi decise să nu se grăbească. Nu voia s-o sperie și s-o facă să fugă de lângă el. Doar o privi cu încântare când timp merse spre ea. La fel cum îl privea și tânăra. Și, la un pas de ea, Ahi se opri. De spus nu spuse însă nimic. Doar își oglindi chipul în ai ei ochi negri și-i zâmbi.

Văzându-l, Morena înghiți în sec, fără să vrea. Dar, chiar dacă-l găsea fermecător, ceva adânc în interiorul ei îi spunea să se ferească de el. Ba îi spunea și să se întoarcă cu spatele la el și să fugă cât mai repede de acolo. Morena însă, deși simțea toate astea, nu se putea urni din loc. Și nu se mișca ea deoarece își simțea corpul înțepenit de parcă ar fi fost îmbrățișată de cineva imaginar, care o strângea la piept în acele clipe.

Ceea ce nu știa ea însă era că se simțea astfel din cauza lui Ahi. El își folosise puterea asupra ei doar ca să n-o lase să plece. La fel, privind în ochii ei, începu să-i controleze și voința. Și, când fu sigur de-a sa reușită, o prinse de mână și-o trase după el, șoptindu-i la ureche, „Să mergem la dans,” în timp ce Morena privea crucită la mâinile lor înlănțuite. Chiar și așa ea nu se împotrivi și-l urmă, supusă.

Privind în urma lor, Inmar zâmbi. Era fericită, căci, în mâna ei dreaptă, stătea prețul trădării ei - sfera, cea pe care Ahi o ascunsese în mânecă, dar pe care i-o dăduse pe ascuns când îi murmurase la ureche Morenei, „Să mergem.” Și acea sferă, în mâna lui Inmar și luminată de-ai ei ochi roșii ca focul în acele clipe, strălucea atât de frumos.

Acea sferă însă era mai mică decât cea văzută în mâna lui Ahi. Inmar însă nu realiza asta. Ce știa ea era doar că sfera ceea era puternică prin esența ce-o purta înăuntru. De aceea și-o duse în cele din urmă la buze și-o sărută prelung. După care, fără să se gândească prea mult la asta, o înghiți. Astfel, simțind din plin a sferei putere ce se ascunse în interiorul ei, Inmar știu la sigur: avea și ea darul focului în vene. Mai rămânea doar o promisiune să-i fie îndeplinită de Ahi: s-o învețe să lupte cu lamele ascuțite. Pentru asta însă mai era timp. Destul de altfel. N-avea de ce să se grăbească. Și, de altfel, nici nu-și dorea asta, căci, dintr-un motiv necunoscut ei, își dorea și ea ca Morena și Ahi să fie împreună. Fie doar și pentru o noapte.

***

În satul vulpilor lui Inmar se stârnise veselie mare după ce Morena li se alăturase. Și nu doar că dansau și cântau, dar și chicoteau vulpile adesea, dându-și coate când priveau pe furiș la Ahi și la tânăra pe care o strângea cu atâta foc în brațe. Ba chiar, din când în când, câte o vulpe mai îndrăzneață, spunea câte o glumă deocheată de le făcea pe celelalte să râdă cu mare poftă. Doar că vorbeau ele într-o limbă ciudată pe care Morena n-o știa.

La scurt timp după aceea însă se începu o muzică stranie, ceva ce ea nicicând nu auzise până atunci. De aceea și vru Morena să întoarcă capul și să privească în jur ca să înțeleagă de unde se auzea. Doar că, când să facă asta, Ahi o prinse mai cu putere de mijloc, încolăcindu-și brațul în jurul trupului ei în timp ce cu cealaltă mână îi atinse brațul, forțând-o să-l privească în ochi și vrăjind-o.

Astfel Morena nu realiză că vulpile făceau mișcări stranii, senzuale, arătând multă piele de la coapse când ridicau fustele dansând, atingându-și trupurile cu mișcări delicate și îmbobocindu-le sânii când simțeau magia sărutându-le pielea, atât de fin. Și, chiar și de le-ar fi văzut Morena dansând, n-ar fi înțeles nicicând că acela era de fapt un ritual. Era un dans al împerecherii, cunoscut doar în acel sat de vulpi. De altfel, de unde ar fi trebuit ea să știe astfel de lucruri? Ea nicicând nu mai avuse de-a face cu vulpile și mai ales cu unele magice.

În acele momente însă, strânsă în brațe de Ahi, simțea ceva straniu. Și, deși era înconjurată de lumina seducătoare a acelor flăcări, ei i se părea că se cufundă în întuneric. Ba chiar își simțea adesea ochii păienjeniți de parcă ar fi băut mult lichior tare și acum punea stăpânire pe ea.

Apoi, dintr-o dată, Morena simți nevoia să fugă de acolo. Da, voia să fugă și nicicând să nu se uite înapoi. Doar că, deși își dorea enorm asta simțea că n-avea puterea s-o facă. La fel îi lipsea și voința, care de altfel îi striga din interior, „Mai stai!” De ce să stea însă acea voință nu-i spunea. La fel nu-i spunea ce avea ea de câștigat fiind acolo. Doar înțelegea că era cumva îngenuncheată în fața cuiva și că… se simțea atât de bine. Simțea cald în jurul ei. Simțea atingeri plăcute pe piele. Simțea că vibra și că totul dansa în jurul ei. La fel cum simțea că n-ar fi vrut să se termine acea magie nicicând.

Și, când era atât de concentrată să privească în ochii tânărului vulpoi, ce-o strângea cu foc în brațe, Morena simți dorința. Își mușcă ușor colțul buzei de jos, apoi roși. Își ascunse sfioasă privirea ca să nu se dea de gol. Dar el, șiretul, înțelese demult ce simțea ea, căci avuse el grijă s-o facă să simtă totul atât de intens și asta din cauza că și el își dorea același lucru. Doar că nu și-o dorea cu forța și de aceea o făcuse întâi să-l dorească, ca mai apoi, de și-o aminti acea noapte fierbinte în brațele lui, să nu-i pară nicicând rău de-al ei păcat săvârșit cu el.

Astfel, atingându-i delicat obrazul, Ahi o privi în ochi și-i zâmbi. Dar, deși încercase să ascundă asta, Morena tot zări acea sclipire sălbatică în ochii lui. Și, deși se simțea încă amețită, Morena întrebă, „Cine ești tu?”

El însă nu se pierdu cu firea. Doar zâmbi iar și, apropiindu-și gura de urechea ei, îi susură cu dragoste, „Sunt eu. Iubirea. Nu mă simți?”

„Ba da. Dar… nu te cunosc.”

„Nici eu. Chiar și așa: ce-ar fi să ne cunoaștem azi? În doi. În focul dragostei ce ne arde pe dinăuntru.”

„Dar e păcat,” vorbi inocența din sufletul femeii.

Ahi râse însă, „Și nu-i păcat să nu simți? Să lași focul ăsta fierbinte, ce ne îndeamnă la nebunie, să se stingă? Eu zic că ăsta-i păcatul: să ignori evidentul doar pentru că te temi.”

„Eu însă nu mă tem. Eu doar…” Dar ea tăcu, când Ahi îi atinse buzele cu degetul arătător și-i dădu de știre să fie cuminte. Apoi își lipi buzele de-ale ei, sărutându-le delicat la început, ca mai apoi să le sărute cu foame, căci multă vreme își ținuse el dorul și dorința în frâu…

***

În cortul cel mare din centrul satului se simțea magia din plin. La fel se simțeau vibrații ciudate în jurul lui. Era pasiunea, cea dezlănțuită, lăsată de capul ei ca să-i învăluie pe cei doi tineri și să-i țină unul lângă altul o noapte întreagă, să-i unească cu acele flăcări ce le măcinau sufletele pe dinăuntru cât dura așteptarea.

Și, chiar dacă nicicând nu s-ar fi gândit la asta, Morena simțea acea magie atât de viu pe piele. Era în acele clipe alături de Ahi, în cortul cel mare, întinsă pe perne moi, roșii, și cu ochii închiși. Dar, deși părea o frumoasă adormită în acele clipe, era doar o iluzie, căci ea stătea astfel dând șansa magiei s-o umple pe dinăuntru și s-o facă să simtă totul la cote maxime, să nu-i pară rău mai apoi de-al său păcat săvârșit, exact așa cum își dorise Magul.

Ceea ce-o mira însă era să n-audă muzică în sat. „Să fi mers deja la culcare?” Se întrebă ea. Să deschidă însă ochii și să se uite în jur se temea. Da, se temea să nu întrerupă magia. De i-ar fi deschis însă ar fi văzut ceva cu adevărat fermecător, căci Ahi, folosindu-și magia, „înghețase” acel loc. Iar vulpile, încă prinse în dansul lor în jurul focului, care stătea împietrit în aer, păreau statui vii într-o lume de farmec.

Dar… poate că așa era mai bine, să nu fie conștientă de nimic. Doar auzea în jur zgomotul focului ce ardea și la fel zărea cum ale lui scântei vii săltau în aer, ca într-un dans feeric, al uniunii aerului și al focului domol.

Morena însă nu era singura conștientă de asta. La marginea acelei păduri era Island. Și el la fel privea încurcat la acea imagine, căci nu putea înțelege defel cum se lăsase acea femeie înșelată de vraja fratelui său Ahi, căci chiar de n-o cunoscuse mai înainte simțise că ea era capabilă să simtă răul. În acele clipe însă tânăra era în cortul lui Ahi, pe punctul de a se lăsa pradă nebuniei. Și, de-ar fi făcut asta, ar fi regretat apoi, la fel cum regretase ulterior Island a sa nebunei de-a o fi avut pe Curse în brațele lui fără să-i dea șansa să fie ea cea care să aleagă de să guste din acel pahar al păcatelor sau să fugă cât mai departe de el.

Și, deși își dorea cu tot sufletul să împiedice acea uniune, Island n-avea puterea. Era din cauza pădurii și-a naturii în sine, cea care-l împiedica să facă asta. De ce? Pentru că natura era capricioasă și ciudată din fire. Și, indiferent de natura unuia, dacă avea loc o uniune între două forțe, ea nu permitea nimănui să intervină, căci asta însemna continuitate, iar pentru natură continuitatea era totul.

În cele din urmă, înțelegând că n-o să poată schimba nimic, decise măcar să nu fie martor la acea nebunie. De aceea întoarse spatele acelui loc și se afundă în pădure. Lăsase însă de veghe acolo o pasăre albă, măiastră. Și, în lumina slabă a flăcărilor ce încă ardeau deși pentru alții păreau înghețate, precum și în lumina stelelor de sus, penele de gheață ale păsării măestre străluceau atât de magic de jur împrejur. Dar Island n-o lăsase acolo doar să stea de veghe. Acea pasăre, prin natura ei sfântă, începu să cânte apoi: cântul inocenței și-a dorului de pribegie, căci noaptea aceea, chiar dacă era pentru doi, avea să fie poate una de singurătate și plânset pentru cele ce n-aveau să mai fie mai apoi.

Dar deși Island crezuse că nu fusese văzut de nimeni, Ahi îi simțise prezența. Asta însă nu-l împiedică să facă ce-și dorea. Și, cu mișcări tandre, atinse părul Morenei. Apoi, bucurându-se din plin de mătasea acelor plete negre, își afundă chipul în valurile lor de smoală, inspirând adânc al lor plăcut parfum de fag. Asta-l făcu să înnebunească, mai ales când ale sale buze atinseră apoi pielea fină al măsliniului ei obraz. După aceea cu mișcări tandre, dar totuși flămânde, ale lui buze îi atinseră gâtul. Și, sărutând cu foc satinul pielii fine, se lăsă pradă magiei și-a nebuniei din el.

Curând după aceea aruncă rochia tinerei departe de ei. Și-o lăsă să zacă acolo, ruptă pe alocuri, căci o scosese el cu mișcări sălbatice de pe al tinerei trup, simțind că nu era în stare să-și țină nebunia în frâu pentru mai mult timp. Dar rănită fu doar rochia nu și tânăra, căci în ciuda sălbăticiei simțită în el Ahi nicicând nu rănea pe nimeni de aceea era femeia de lângă el.

Acea rochie însă nu zăcu singură pe acele perne roșii. Curând după aceea, acoperită de cămașa albă a tânărului vulpoi, materialului rochiei se împreună cu cel al cămășii, asemeni trupurilor celor doi tineri ce se uniră într-o tainică chemare. Și, cu mișcări tandre sau sălbatice uneori, gemând sau mușcând acolo unde se simțea focul arzând mai năprasnic pe dinăuntru, două trupuri se mișcau fierbinte, la unison.

Și fu trădare în acea noapte pentru Morena. Nu doar din partea lui Inmar, ci și a propriilor instincte. Chiar și așa acea trădare îi aduse o imensă plăcere, căci se bucura din plin de fiecare clipă petrecută alături de acel tânăr, pe care-l visase adesea, dar de care vruse mereu să fugă fără să știe de ce. În acea noapte însă i se dăruise. Chiar dacă o făcuse inconștient. Dar, chiar dacă se lăsase pradă instinctelor sălbatice ce se treziră în ea, Morena simțea totul așa cum și-ar fi dorit și ea.

***

Trezindu-se în dimineața următoare, Morena văzu cu stupoare că se afla în afara cortului, pe acele perne roșii și moi, dar singură. La fel, privind în jur, nu zări nici urmă de vulpi. Ce era însă și mai ciudat decât atât era faptul că părea că nicicând n-au fost ele acolo.

Știa însă Morena că n-a fost totul un vis sau o iluzie. Și, drept mărturie al acelui păcat al inimii săvârșit în urmă cu doar o noapte, stătea a ei rochie albă, sfâșiată pe alocuri, zăcând nu departe de ea.

Dar, chiar dacă o durea inima, Morena nu plânse. N-avea de altfel de ce, căci își dădea seama că fusese până la urmă și vina ei. Se lăsase înșelată de-o falsă prietenie și la fel o înșelaseră și propriile instincte. Și, cu astfel de gânduri și privind țintă la materialul zdrențuit al propriei rochii, tânăra zâmbi. Apoi, cu mișcări delicate, mângâie acele zdrențe și murmură, „Deși am crezut c-a fost o noapte liniștită, m-am înșelat se pare. A fost una sălbatică în care ne-am dat ambii frâu liber dorinței. Exact ca în ale mele vise.”

Acele cuvinte însă nu erau întâmplătoare. Morena într-adevăr visase adesea o astfel de noapte. Doar că ea alungase mereu astfel de gânduri, considerându-le doar vise erotice și nimic mai mult. În acea dimineață însă înțelese cât de greșită fusese ignorând al șaselea ei simț.

Dar, când auzi cântecul acelei păsări maestre, lăsate acolo de Island, de veghe, și care urca în acele momente spre răsărit, Morena privi în urma ei. Și, la vederea luciului acelor pene albe ale păsării, tânăra zâmbi. Apoi, cu glas șoptit, murmură, „Se duce și ea. Asemeni inocenței mele care nu mai e după o singură noapte.” După care strânse la piept acea cămașă albă, lăsată ei amintire de-un pasager iubit, cămașă pe care ea o folosi doar pentru a-și ascunde goliciunea sânilor plini, căci nu-și dorea defel să mai fie văzuți și de alții.

După aceea se întoarse în sat. Nu spuse însă nimănui nici despre cele întâmplate și nici despre satul vulpilor. Își dădură însă seama oamenii după aceea că ceva i se întâmplase când observară al ei pântec conturându-se încet-încet. N-o judecară însă. La fel cum n-o alungară, căci pentru ei Morena era al lor copil. Al întregului sat de altfel, căci rămase sărmana orfană de tată și de mamă de mic copil, iar satul pentru ea fusese a ei familie și al ei destin.

***

Privind atent la toate aceste amintiri ale sărmanei ei mame, Mayar se simți lipsită de puteri. Și, înțelegând în sfârșit cine era de fapt „copila lui Ahi” i se umeziră ochii. Nu se întâmplă asta din cauza nostalgiei însă, că-și găsise în sfârșit ambii părinți, ci din cauza că înțelese cât de nedreaptă fusese viața cu ea și cu a ei mamă.

Ce-o înfurie însă fu să vadă momentul în care Mannar o transformase în copia Samayei, la doar câteva zile după ce ea se născuse. Mai mult decât atât se simțea cu adevărat cătrănită înțelegând că i se furaseră inocența și voința și că fusese transformată în acel monstru doar pentru a satisface capriciile altcuiva.

Dar, ce-o înnebuni complet, fu să-și amintească momentul când, copil fiind, măcelărise puii din sat și apoi îl urmase pe Mannar în pădure. Și văzu ea același lucru și în amintirile Morenei. Doar că văzu și ceea ce nicicând nu văzuse: cum Morena fusese pur și simplu călcată în picioare și plătise nu doar pentru păcatele fiicei, ci și pentru ale ei - cel de-a fi petrecut o noapte în patul lui Ahi, controlată de însăși puterea necuratului.

Aceste amintiri și-o făcură de fapt pe Mayar să răcnească din toți bojocii. Ba chiar începu să tremure cu tot corpul, văzând-o pe Morena la pământ, rănită și însângerată, lăsată să zacă acolo de restul satului care fugise să-și scape ale lor avuturi de focul nebuniei lui Mannar. Dar, când o văzu pe Morena ridicându-se apoi de jos, ochii lui Mayar se umeziră iar. O duru însă inima, enorm de altfel, să vadă că a ei mamă plecase pe ascuns din acel sat după aceea și asta din cauza că n-ar fi suportat rușinea de a privi mai apoi în ochii oamenilor.

Și, înnebunită, Mayar smulse pumnalul din mâna Anayei, care abia se dezmeticea după ce vraja tinerei dispăruse. Apoi, uimită, privi la Mayar care transformă acel pumnal în sabie. Și, dintr-o mișcare, tânăra aruncă sabia cât colo. Iar sabia, c-o mișcare uluitoare, spintecă zarea în două.

Lama sabiei însă nu spintecă doar aerul. Ea crestă până la urmă și gâtlejul Ahilarului. Doar că el nu realiză de la început ce se întâmplase. El doar privea țintă la Mayar, neînțelegând ce nebunie pusese stăpânire pe ea. Dar, când simți o arsură acolo unde mușcase sabia, își atinse gâtlejul cu ambele mâini, iar un sânge negru și gros le coloră cât de curând, făcând și ochii Ahilarului să fie palizi și lipsiți de viață. Și, în timp ce apăsă el strâns pe rană, privi iar în ohii lui Mayar și întrebă, „Pentru ce?”

Iar tânăra, c-o ură necontrolată în glas, îi spuse, „Pentru toată ura pe care voi ați semănat-o în jur.” Apoi îi întoarse spatele și se apropie de Morena, care privea țintă spre Ahilarul ce începuse să ardă. Și, după ce-și apucă mama de mână, Mayar o trase după ea, forțând-o s-o urmeze în tăcere.

Numai că, deși o luase pe Morena cu ea și-o accepta astfel ca mamă, nu însemna că-și accepta și-și ierta trecutul. La fel n-avea de gând să-i ierte pe toți cei care le răniseră pe ambele. Dar, în timp ce plecau din acel loc, își spuse, „Pe moment va fi liniște. Și nici n-o să spun nimănui. Va veni însă clipa când toți vor plânge și-și vor blestema zilele pentru că s-au pus rău cu vulpea Mayar și cu a ei mamă.”

A ei reacție neașteptată însă o uimi enorm pe Anaya. Iar bătrâna, stând încă locului, privi multă vreme în urma celor două. Abia într-un târziu, auzind un geamăt din stânga, privi iar spre Ahilar. Îl văzu astfel transformându-se iar în copac și arzând până la rădăcini. Numai că, deși vedea clar asta, Anaya știa că acela nu era sfârșitul Ahilarului. Și înțelegea asta din mișcarea scânteilor din jur și din bocetul copacilor din depărtare, care vesteau astfel sfârșitul multora din cei ce văzuseră cândva Ahilarul.