Rophionii alergau în grupuri prin pădure căutând-o cu disperare pe Samaya. Ea lipsea deja de câteva ore și nimeni nu putea da de ea, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată mai înainte.

  „Ea a spus că merge la lac,” vorbea Dike cu feciorul, iar Fenrir doar își plecă capul, fără să știe ce să răspundă. Se simțea vinovat în fața tatălui pentru că nu mersese cu Samaya în acea zi să o întâlnească pe Gaea ca de obicei la lac.

  Rămase în tabără în schimb, căci se simțea obosit și preferase să tragă un pui de somn în loc să o însoțească la plimbare. Fusese leneș și preferase să doarmă decât să petreacă ore în șir în compania ei, iar când ea-i ceru să meargă cu ea s-o întâlnească pe Gaea, băiatul îi răspunse sec: „mergi singură dacă vrei. Sunt prea mare ca să stau și să mă uit cum o fată proastă vorbește cu apa, în limba ei,” și, întorcându-i spatele, el căscă dulce.

  Acum îi părea rău că a spus atunci asta, precum îi părea rău de alegerea făcută, dar știa totuși că nu putea întoarce timpul înapoi. Ar fi făcut asta dacă ar fi putut. Dar nu avea o astfel de putere și nu putea decât să spere, cu toată ființa lui, c-o vor găsi curând și ea va fi din nou alături.

  „Samaya, unde ești? Prințesă Samaya, unde ești?” Se auzea pretutindeni. Dar, la întrebările lor, doar vântul dădea un răspuns și asta-l înnebunea pe Dike care era atât de înspăimântat în acele momente, căci tremura cu tot trupul ca nu cumva s-o găsească și pe Samaya așa cum a găsit-o pe mama ei, acum 5 ani.

  Fenrir se opri deodată simțind pe cineva strecurându-se în spatele lor, printre tufari. Mârâind încet și arătându-și colții, puiul de lup se apropie de tufar, transformându-și trupul în animal. Dar, în locul unui dușman periculos și feroce, Fenrir dădu nas în nas cu un… iepure. Acesta nu era nicidecum fricos și prostuț, căci ochii i se mișcau rapid pe orbita lor circulară, amintind astfel de ființele cu inteligență umană.

  „Eh, e doar un iepure,” mârâi Fenrir nemulțumit și dădu să plece. Dar, spre surprinderea lui, auzi un sunet plăcut făcut de iepure.

  „O cauți cumva pe prințesa-lup?” Întrebă iepurașul, clipind rapid din gene.

  „Da, dar asta nu-i ceva ce creierul unui iepure prost poate înțelege,” spuse Fenrir cu reproș. „Mai bine a-i merge-n drumul tău și-ai găsi un morcov de ros decât să-ți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala,” mormăi băiatul și, pășind în afara tufișului, dădu să plece.

  Iepurele însă-l urmă, mișcând rapid ale sale lăbuțe și urechiușe. „Am văzut-o. Am văzut-o azi pe mica lupoaică,” spuse el, cu un ușor tremur în glas și în acel tremur Fenrir putu distinge adevărul. De asemenea, în cuvintele iepurașului era ceva ce-l făcea pe băiat curios, așa că se apropie din nou de el și coborându-și botul spre micul animal alb și pufos, Fenrir se uită adânc în ochii lui, în timp ce iepurașul se așeză speriat pe coada lui mică și pufoasă clipind fricos din gene. Cu toate că părea atât de obișnuit, era ceva mistic în acel iepure și ceva comic în același timp, ceea ce-l făcu pe băiat să surâdă, privind modul în care iepurele își mișca nasul, clipea din ochi și-și atingea rapid lăbuțele din față, de parcă ar fi vrut să fie crezut numaidecât.

Support the creativity of authors by visiting the original site for this novel and more.

  „Și… unde spunea-i că a-i văzut-o pe Samaya?” Întrebă băiatul de data aceasta în timp ce se lupta cu propriul râs și încerca el să alunge acel râs nu pentru că voia să pară serios, dar deoarece credea că dacă râde va părea nepoliticos față de iepuraș, iar asta era ceva nedemn pentru un viitor lider.

  „În Poiana Umbrelor,” răspunse iepurele și spunând aceasta se văzu cum îi tremură ușor blănița de parcă și-ar fi amintit ceva ce-l speria enorm. „Dar era ceva ciudat astăzi la ea. În a ei privire și în a ei înfățișare. Avea ochii și părul roșu și râdea viclean în timp ce vorbea cu Tarther. Doar șoptindu-i numele tremur cu întreaga-mi blăniță,” răspunse iepurașul înfricoșat.

  „Cine-i Tarther?” Se auzi vocea lui Dike în spatele lui Fenrir.

  „Tată, ești aici!” Și Fenrir făcu doi pași în spate, permițându-i lui Dike să se apropie de iepure. Și, curând după aceea, Fenrir își recăpătă trupul de băiat.

  „Rege lup,” spuse iepurele care-și plecă rapid capul în fața lui Dike, căci fiecare creatură din Pădurea Rophion știa că tribul Rophionilor nu-i de temut și că ei nu ucid niciodată pe nimeni, iar acest lucru-l știau chiar și iepurii, care văzură în lupi prietenii lor de suflet, căci nu se temeau să-i întâlnească și nici nu fugeau din calea lor când aceștia se vedeau în zare. „Tarther este pasărea neagră, malefică. E al răului spion aici și de asemenea acea pasăre nu doarme niciodată. Ea mereu spionează în jur și nicio creatură a Pământului nu se poate ascunde de al ei ochi ager,” continuă iepurele a sa destăinuire, în timp ce privea pe lângă Dike, de parcă ar fi văzut acea pasăre în acel moment în spatele Titanului, dar nimeni în afară de iepuraș nu mai vedea asta.

  „Dar când și de ce această pasăre malefică a apărut în Pădurea Rophion? Și de ce nimeni nu mi-a spus asta?” Îl întrebă Dike pe iepure, în timp ce în glasul Titanului se simțea supărarea.

  Însă, când a lor privire se întâlni, Dike putu vedea frică în ochii iepurașului, care continua totuși să-l privească cu ai lui ochi inocenți: „pentru că toată lumea se teme de acea pasăre,” răspunseră ochii iepurelui în locul lui. „Și pentru că toată lumea încearcă să fugă din calea ei, deoarece toată lumea știe că n-ar trebui să supere răul și să-l facă să-i vâneze.”

  „Ai spus ceva despre Samaya,” spuse Fenrir. „Spune-i tatei despre ce mi-ai spus și mie. Spune-i tot ce știi.”

  „Dar eu nu știu nimic mai mult decât ceea ce ți-am spus. Știu doar că avea blană roșie, ochi roșii și se transforma cu ușurință într-o vulpe roșcată,” fură cuvintele iepurașului de data aceasta.

  „Cealaltă Samaya,” își spuse Dike și, ca să nu fie auzit de băiat, Dike-și închise canalul minții, încercând să nu-i transmită și lui a sa îngrijorare. Dar totuși Dike privi la cer, de parcă încerca să vorbească cu Lodur. „Ai avut dreptate, frate. Acea fată e reală și se pare că Samaya a întâlnit-o astăzi.”

  „Ambele sunt în Poiana Umbrelor,” auzi Dike glasul fratelui său. „Trebuie să te grăbești. Între ele a început o luptă pe viață și pe moarte și dacă tu nu vei opri asta, atunci una dintre ele va muri curând, iar Balanța Timpului și a Spațiului se va întoarce cu susul în jos și totul va fi pierdut. Tu trebuie să oprești acea luptă, Dike! Trebuie s-o oprești cu orice preț!”

  Lodur îi strigă toate acestea fratelui din mult prea îndepărtatul Cosmos și Dike începu să alerge prin pădure, urmat de Fenrir și de ceilalți din tribul său. Dike însă căra în brațele sale iepurașul alb ca să le arate drumul spre Poiană, acolo unde era a sa copilă acum și unde răul pândea s-o rănească sau chiar s-o ucidă, ca astfel să împiedice profeția să aibă loc.