Tabăra Siarilor se afla bine ascunsă în Pădurea Tenebre, undeva nu departe de Râul Maranam, cel care întâlnea în calea sa Cascada Licuricilor, care era de asemenea situată în chiar inima Pădurii aceleia. Și, chiar dacă râul Maranam nu trecea direct prin pădure, Siarii credeau totuși asta pentru că altfel nu-și puteau explica de ce doar în acea parte, unde era cascada, apa căpăta o nuanță de albastru închis când peste tot era cristalină, o nuanță care de altfel amintea atât de mult de apele acelui Râu de care toată lumea se temea, tocmai pentru faptul că mulți știau că cerea adesea suflete drept jertfă.

Și, chiar în inima pădurii, acel popor pricăjit, care suferise enorm în decursul multor secole, își găsise sursa vieții chiar lângă Cascada Licuricilor, un loc care lor li se părea raiul, după ce fuseseră alungați de pe ale lor ogoare, forțați să colinde lumea în neștire, căutând un colțișor doar al lor, un colțișor care să-i ferească de rele. Totuși, chiar dacă lor li se păruse că găsiră acel locșor într-un final, erau de asemenea și triști, căci fuseseră destui de puțini cei care supraviețuiseră prăpădului, cel care-i alungase din case. Chiar și așa erau recunoscători pentru că erau încă în viață și-și învățară bine lecția: aceea de-a prețui viața și ceea ce aveau cât timp îl mai aveau acel lucru, căci știau că-l puteau pierde în orice clipă. De aceea și-și învățară urmașii tot același lucru, doar pentru ai căli pentru o viață de pribeag, dându-le astfel de înțeles că pribeagului îi stă bine cu drumul, dar și mai bine cu limba după dinți, păstrând secretele pe care le are doar pentru el și asta din cauza că învățaseră că dușmanul poate fi oriunde și că nu există totuși loc sigur pe pământ, loc unde răul să nu poată ajunge, cel puțin în acele vremuri. De aceea, când își găsiră locșor de trai lângă Cascada Licuricilor nu spuseră nimănui despre asta și chiar de se întâlneau cu străinii preferau să nu li-l arate, doar ca să nu atragă nenorocul iar asupra casei lor.

Nathaniel însă părea să fi uitat aceste învățăminte când o întâlnise pe Samaya, căreia nu doar că-i spusese despre cine e, dar căreia îi și arătă tabăra Siarilor. Și, de imediat ce intrară în tabără, tânărul îi spuse fericit: „iaca și a mea casă.”

Samaya însă nu spuse nimic. Ea doar privi în jur, la acele câteva corturi întinse într-o mică poiană aflată chiar în inima pădurii. Și, ceea ce-o surprinse, fu să vadă în jur de vreo 100 de oameni doar, pe când ea se așteptase la câteva mii, după cele auzite de la tânăr. De asta și-l întrebă mirată: „dar… unde-s ceilalți?”

Fu rândul lui Nathaniel s-o privească mirat: „ceilalți? Care ceilalți?”

„Restul poporului tău. Ai spus că aici e tabăra voastră, dar nu văd atât de mulți aici pe cât mi-ai povestit. Sau… m-am înșelat cumva?”

„Ba nu. Ai dreptate,” spuse tânărul vesel. „Aici e tabăra Siarilor. Una dintre multe tabere de altfel, căci la moment suntem în jur de 3 mii. Dar am decis că-i mai sigur pentru noi să ne despărțim în grupuri de câte 100-200 de oameni.”

„De ce?” Întrebă Samaya confuză, căci ea cu adevărat nu putea înțelege de ce un popor trebuia să se despartă. Mai ales din cauza unui blestem ce fusese aruncat asupra lor cu sute de ani în urmă sau poate mii, când ei o răniseră pe Curse care de altfel demult nu mai era în viață.

Nathaniel zâmbi văzând încurcarea de pe fața tinerei. Chiar și așa nu era ceva ce să-l supere pentru că putea înțelege ca cineva să nu-i înțeleagă pe ei tocmai pentru faptul că alții nu suferiseră ce suferiseră Siarii. De asta și-i răspunse calm: „pentru că așa plătim pentru ale noastre păcate, căci blestemul cela încă acționează asupra noastră. De fapt încă se simte în jurul nostru, spionându-ne. De asta și ne ascundem, pentru că știm că doar când ultimul vlăstar al Siarilor va dispărea și blestemul lui Curse va înceta să existe.”

„Sau dacă acel blestem va fi rupt de unul dintre urmașii lui Curse care va accepta să înfrunte el consecințele lui. Dar, cum a noastră prințesă Curse e moartă și noi nu știm unde e al ei copil sau urmașii lui, nu putem decât să ne ascundem,” auzi Samaya vocea unei tinere. Și, când privi spre dreapta, văzu o tânără de vreo 15 ani venind spre ei.

Ceea ce-o miră însă pe Samaya fu să realizeze că acea tânără era totuși diferită de Siari, care erau majoritatea blonzi și aveau ochi negri sau maro închis. Fata însă avea părul castaniu închis, aproape negru, tuns scurt, și ochi verzi, exact așa cum obișnuiau să-i aibă cei din tribul Samandrei. Totuși Samaya era sigură că acea copilă n-avea nimic comun cu acel neam și asta se vedea din energia pe care o simțea curgându-i prin ale ei vene. De asta și-o privea insistent pe fată, vrând să înțeleagă cine e.

Tânăra însă păru să nu fie deranjată de privirea insistentă a Samayei. Din contră: era extrem de zâmbitoare și, când ajunse în dreptul ei, îi spuse: „Numele meu e Yellen. Și, nu te teme, că nu mănânc oameni. De obicei prefer morcovii,” o remarcă care-l făcu pe Nathaniel să râdă.

„Ah, surioară, tu și glumele tale,” spuse tânărul, ciufulindu-i fetei părul.

„Surioară?” Șopti Samaya, încurcată. „Dar… e atât de diferită de tine.”

Fu rândul lui Yellen să râdă: „dacă te referi la al nostru fizic, da, ai dreptate, suntem diferiți, căci n-avem același sânge. Dar… suntem totuși frați.”

„Aaa, frați de suflet,” șopti iar Samaya. După care privi la Nathaniel și spuse: „e târziu deja. Cred că e timpul să mă întorc la familia mea sau vor fi cu adevărat îngrijorați.”

De răspuns îi răspunse însă Yellen: „nu-ți fă griji pentru ei, căci am trimis deja pe cineva să-i anunțe că ești aici.”

„Să-i anunțe?” Întrebă Samaya și mai confuză. „Dar… cum ai știut cine sunt? Noi numai ce am ajuns și…”

„Să zicem doar că pot vedea anumite lucruri. Nu multe, dar… văd uneori. De altfel v-am văzut azi căzând în apă, când Nathaniel te-a salvat din calea acelui mistreț. A fost atunci când am văzut-o și pe prințesa Bestla și alți doi tineri fugind spre tine. Și, după cum știu cine-i ea, m-am gândit că-i cineva care te cunoaște. De ce aceea și-am trimis vorbă să le spună că ești aici. De fapt trebuie să apară și ei din clipă în clipă. De aceea: nu dispăreți nicăieri, căci cina va fi gata în curând.” După care fata se grăbi spre cort.

Abia când Yellen intră în cortul cel mare, Nathaniel se întoarse spre Samaya și-i spuse: „să mergem! O să-ți arăt ceva cu adevărat frumos.” După care se îndreptă spre vest, acolo unde se auzea o frumoasă melodie produsă de ape căzătoare.

***

„E cu adevărat frumos,” spuse Samaya, când ea și Nathaniel ajunseră la Cascada Albastră, înconjurată de pretutindeni de licurici sclipitori.

„Desigur că e. E ceva ce ne face să ne simțim vii de altfel,” spuse el și se așeză pe o rocă, nu departe de cascadă.

Samaya însă continuă în picioare pentru o vreme, privind ca fermecată la acel loc de basm. Și i se păru cu adevărat magic și liniștit, în special din cauza melodiei plăcute auzite în jur.

Văzând-o închizând ochii ca să se bucure de acea melodie, Nathaniel îi spuse: „e muzica copacilor. Cea pe care o auzi acum. A copacilor ce cresc de cealaltă parte a pădurii. De altfel e o melodie care se aude mereu, chiar dacă ceru-i nebun și urlă sub ura tunetelor,” și ochii tinerilor se ațintiră asupra copacilor ce creșteau de partea cealaltă a cascadei.

„Dar… ce-i acolo?” Întrebă Samaya într-un final.

„Paradisul!” Îi răspunse tânărul dintr-o dată. „Cel puțin așa credem, căci nimeni nicicând n-a îndrăznit să intre în partea ceea a pădurii, căci chiar de pare liniștită și de acolo se aude această muzică de basm, noi totuși ne temem de acel loc.”

Samaya nu mai spuse nimic. Doar făcu câțiva pași spre rocă. După care se așeză lângă Nathaniel. Nu stătu însă mult timp așezată, iar după ce se ridică iar în picioare se apropie de apă lângă care se așeză în pirostrii. Și, cu genunchii strânși la gură, privi la reflecția copacilor pe suprafața cascadei.

„Poate că și ai dreptate,” murmură tânăra. După care păstră liniștea pentru alte câteva clipe, privind ca fermecată la legănatul copacilor de data asta, chiar dacă se simțea în jur doar o boare caldă de vânt. „Și totuși, chiar și cu teama din suflet, nu poți spune că nu-i frumoasă. De parcă acea pădure ar fi vrăjită.”

Și aveau sens cuvintele ei, căci copacii, cei care creșteau de partea cealaltă a cascadei, erau cu adevărat magnifici. Aveau frunzele de un verde sclipitor, de-o nuanță întunecată, în timp ce trunchiurile groase erau de un maro închis. Apoi erau destul de înalți, stând falnic pe al lor unic picior de lemn, ceva ce-i făcea să pară străjeri ai acelor locuri, din cei care puteau dansa ușor în ritmul vântului, simțind melodia locurilor până adânc în serul ce le curgea pe dinăuntru, de parcă ar fi fost blestemați de soartă să fie atât de fermecători.

Într-un final, cel care sparse acea tăcere, fu Nathaniel. „Când am văzut acea pădure eram doar un copil. Și, tocmai din cauza acestei frumuseți mi-am spus atunci că-i la sigur regatul prințesei Curse. Dar, cât de curând, mi-am dat seama că nu-i chiar așa.”

„De ce?” Întrebă tânăra, privindu-l.

„Din cauza unei povești pe care-am auzit-o în aceeași noapte. De fapt nu-i nimic straniu pentru Siari să spună povești, căci o facem mai mereu când ne adunăm seara în jurul focului. Oricum altceva n-avem ce face. Dar acea poveste a fost totuși ceva ce m-a marcat probabil pentru toată viața. Și nu știu dacă m-a marcat ea tocmai pentru c-a fost spusă de vocea gravă a bătrânului satului, dar… în noaptea ceea, când stăteam culcat pe iarbă, în spatele mamei, cu mâinile sub cap și privind cerul, ale lui cuvinte mi-au pătruns în inimă așa cum nu s-a întâmplat niciodată până atunci. De altfel în noaptea aceea s-a dus și-a mea copilărie, când am aflat adevărata poveste a prințesei Curse. Și mi-am dat seama atunci că nu există de fapt magie pe lumea asta, ci există doar lupta pentru supraviețuire.”

„Ce dacă nu-i chiar așa cum crezi tu?” Spuse Samaya, iar tânărul o privi. „Mă refer la faptul că te înșeli și că într-adevăr există magie. Doar că tu n-o poți vedea. Aici e și diferența dintre noi doi.”

„Poate că și ai dreptate,” spuse tânărul gânditor. După care privi iar în zare, în timp ce pleoapele sale se mișcau încet, închizându-se și deschizându-se, trădându-l astfel ca fiind o ființă vie într-o lume vie. Abia într-un târziu vorbi ea: „Și această magie o simți acum sau în pielea lupoaicei doar?”

Samaya surâse: „în ambele cazuri, căci ca tânăra Samaya am învățat să văd natura cu ochii minții, în timp ce în pielea lupoaicei sure văd magia așa cum e, de parcă aș privi la un copac, așa cum fac acum. De fapt puterea lupilor o am de la tata. Și, încă de mic copil, această putere m-a învățat să văd și magia din jur. Cum?! Simplu: a fost de-ajuns să cresc asemeni unui pui de lup mut și surd, timpuri grele ar spune unii. Pentru mine însă a fost perioada când am descoperit ce-i magia cu adevărat și am devenit una cu ea. De fapt e o poveste lungă asta cu puterea și magia. În câteva cuvinte însă ar suna cam așa: un pui de lup mut și surd, dat la o parte de alții doar pentru că nu putea fi înțeles. Tocmai de aceea m-am apropiat de natură, permițându-mi să visez fiind în sânul ei, acolo unde natura se simte și se vede pretutindeni.”

„Yellen!” Spuse Nathaniel dintr-o dată, lucru care-o miră pe Samaya. De aceea se uită ea la dânsul și așteaptă ca el să continue, căci era sigură că în spatele acelui nume era o poveste. Și așa a și fost, căci Nathaniel continuă curând după asta: „am găsit-o pe Yellen la marginea acelei păduri de care ne temem atât de mult pe când era doar un bebeluș. Probabil c-avea doar câteva luni atunci când am găsit-o. Nu țin minte prea bine ce vârstă avea, căci eram mic pe atunci. Aveam în jur de cinci ani dacă nu mă greșesc. Chiar și așa amintirea acelor vremuri îmi stăruie încă vie în minte, în special faptul că atunci când tata a luat-o de jos și i-a pus-o mamei în brațe, Yellen nici măcar n-a plâns. La fel cum nu plânge nici acum. Probabil e din cauza că și-a văzut părinții murind atunci, căci atunci când tata s-a apropiat de ei s-o ia a văzut că fuseseră secerați de săgeți. Și… de asemenea și magia a fost de vină atunci pentru a lor moarte. Noi însă nu i-am spus lui Yellen despre asta. Doar că am găsit-o în pădure și că ai ei părinți au murit.”

„Dar de ce? Cred că avea dreptul să știe.”

The story has been taken without consent; if you see it on Amazon, report the incident.

Nathaniel însă dădu din cap că nu. „N-am putut. Niciunul din noi de altfel, pentru că… era deja a noastră. De fapt Yellen a fost a noastră din prima clipă când mama i-a descoperit fața și-a văzut cât e de frumoasă. Și tot mama i-a dat acest nume, Yellen. Prin urmare e sora mea și nu-i pot spune nicidecum că ai ei părinți au avut parte de-o moarte atât de cruntă. Chiar dacă am impresia că ea știe asta, dar n-a spus nimănui nimic.”

Auzind cuvintele spuse de tânăr și mai ales simțind imensa tristețe din inima lui, Samaya decise să nu mai spună nimic. Doar privi și ea licuricii care dansau de-asupra apei cascadei, unduindu-se în ritmul curgerii apei.

Anume acea liniște a fetei îl făcu pe Nathaniel s-o privească pe furiș. O văzu astfel melancolică. Apoi o văzu mișcându-și palma pe deasupra apei. El însă nu văzu nici că mișcarea palmei tinerei transformase suprafața cascadei într-o oglindă și nici ce se oglindea de fapt pe suprafața apei acelei cascade.

Samaya însă văzu totul: văzu amintirile lui Yellen, amintiri în care un cuplu tânăr fugea de cineva, în timp ce acea tânără femeie strângea protectoare o fetiță de câteva luni la piept. Apoi îi văzu pe cei doi soți tot privind speriați în urma lor. Samaya însă nu putu vedea ce-i urmărea și de ce se temeau ei, căci fața acelei copile era acoperită în acel moment. Chiar și așa Samaya putu auzi aceeași melodie ciudată pe care o auzea și în acele clipe împreună cu Nathaniel, numai c-auzi acea melodie și în amintirile lui Yellen.

În același timp acea melodie era și oarecum diferită. Se auzea asemeni unui șuierat al pământului, un șuierat ce se mișca printre copaci asemeni unei săgeți trase dintr-un arc. De asemenea acea melodie era cântată și de frunzele copacilor din jur, ceva ce se auzea ca un zăngănit produs de mii și mii de piese metalice ce se lovesc una de alta. Era totuși acel zăngănit nu înfiorător sau supărător, ci plăcut auzului, asemeni unui clinchet atunci când un pahar umed este atins de o lingură de argint. După aceea se auziră pași apropiindu-se. La început însă Samaya-i auzi din depărtare. Chiar și așa înțelese că erau pașii urmăritorilor, cei care fugăreau acel cuplu necăjit.

Dintr-o dată însă se auzi atât de clar vocea bărbatului, cel din amintirile lui Yellen, care-i spuse soției: „să lăsăm copila undeva!”

Femeia însă se opuse: „nu, bărbate. Va fi în pericol și mai mare. N-o putem lăsa.” După care ea descoperi chipul fetiței și Samaya văzu atât de clar fața acelei femei care era atât de frumoasă, chiar dacă avea ochii în lacrimi. Și, strângând copila la piept, spuse: „n-o pot lăsa. Nu aici.”

„Dar trebuie,” insistă bărbatul. „Altă șansă să supraviețuim toți trei n-avem. Așa că…,” bărbatul însă nu-și termină gândul și căzu în genunchi mai apoi, secerat de-o lance ce-i lovise spatele.

Soția lui, speriată, privi în urmă. Astfel și ochii copilei îi văzură pe urmăritori: nimeni altele decât Fecioarele Yātrīkar, iar Samaya le recunoscu datorită robei lor negru cu roșu. Apoi, în acea imagine, Samaya văzu una dintre fecioarele Yātrīkar pregătindu-se să tragă o altă săgeată. Numai că puterea copilei o îngenunche în cele din urmă, urlând îndurerată în timp ce-și atingea pieptul.

De asta și a lor conducătoare le strigă celorlalte: „ucideți fata!” Și-o ploaie de săgeți formate din magmă neagră, produsă de puterea Fecioarelor Yātrīkar, o lovi pe femeie în spate, care-și protejase pruncul cu propriul trup. Și, după ce fu și ea secerată, căzuse la pământ, acoperind copila cu trupul ei.

Anume atunci aceeași conducătoare Yātrīkar îi strigă alteia: „mergi de ia fata!” Dar niciuna din ele nu putu da niciun pas în față, căci văzură cu stupoare că locul în care se afla copila, protejată de trupul părinților, fu înconjurată de-o bulă magică, albastră. Și, secunde după aceea, Gaea apăru între Yātrīkare și acea bulă.

Văzând-o pe Mama Pământ, conducătoarea Yātrīkar strigă înnebunită. „Iar tu-ți bagi nasul unde nu-și fierbe oala. Și ți-am spus asta de-atâtea ori: stai departe de noi!”

Gaea însă doar zâmbi. Apoi, ridicând din umeri, spuse cu vădită batjocură în glas: „o fi din cauza încăpățânării?!” După care-și scoase naiul de la brâu și începu să cânte. Și muzica acelui nai le făcu pe Yātrīkar să-și astupe urechile cu palmele, strigând înnebunite, căci muzica Gaeiei le intra adânc în creier, de parcă mii și mii de picături de ploaie ar fi lovit un vas metalic.

După aceasta, când naiul începu a cânta singur, Gaea le privi cu ură și le spuse: „să fiți blestemate și mereu vânate, iar al vostru suflet să n-aibă nicicând odihnă. Și, acest copil pe care vi-l doriți cu atâta ardoare, nu va fi nicicând la cheremul vostru.” Apoi, pocnind din degete, Gaea dădu foc robelor Yātrīkarelor care începură a se mișca violent în jur încercând să stingă focul de pe ele.

Gaeiei însă nu-i păsă de strigătele lor. Ea doar se apropie de copilă, îi descoperi fața și, când o văzu zâmbind, îi zâmbi la rându-i, spunând: „ești încă aici! Ce fericire! Și, ca să fii fericită, o să iau acest blestem de la tine, căci fără puterile pe care Yātrīkar le-au luat de la tine n-o poți proteja. Totuși îți las puterea minții, copilă, cea care te va proteja de rele și de umbre până când timpul ca tu să-ți recapeți puterile va veni.”

După aceea, Gaea luă medalionul în formă de lupă de la gâtul fetei, pe care-l puse deasupra unui altuia de mărimi mai mari pe care-l luă de la cingătoarea ei, iar când cele două lupe se uniră de parcă s-ar fi înghițit una pe alta, străluci apoi la fel ca și ochii copilei. Acei ochi erau însă orbi, acoperiți de-o pieliță albă. Dar, când strălucirea lupei se estompă, iar mâna Gaeiei trecu prin fața ochilor ei, copila putu vedea iar normal.

Iar primul lucru pe care-l văzu când privirea-i reveni fu zâmbetul Gaeiei care-i spuse în șoaptă: „o să vină curând după tine.” După care dispăru brusc, căci îl văzu pe tatăl lui Nathaniel apropiindu-se de copilă și luând-o în brațe. Gaea însă nu plecă cu totul de acolo: doar îi privea dintr-o lume crepusculară. Astfel îi fu dat să vadă cum copila fu pusă în brațele mamei lui Nathaniel care era de altfel și el acolo.

Apoi Gaea auzi vocea duioasă a acelei femei spunând: „atât de mică și atât de neprotejată,” când îi descoperise chipul și-apoi o strânse la piept. „Îi vom spune Yellen, ce înseamnă granița dintre bine și rău. Astfel, de va încerca cineva vreodată să-i facă rău, să fie blestemat și ucis de soartă,” șoptiră buzele femeii, sărutând fruntea copilei. După care, simțind pericolul apropiindu-se, căci Yātrīkar nu se duseră prea departe, ci așteptară ca Gaea să plece de acolo, cei patru se îndreptară în mare grabă spre tabăra Siarilor.

Și aveau de ce să se teamă de altfel, căci, imediat ce ei întoarseră spatele acelui loc, conducătoarea Yātrīkar apăru din spatele unui copac și, în timp ce-i urma împreună cu alte surate de-ale ei, spuse cu ură: „să nu crezi că s-a terminat aici, Yellen. Soarta e de partea noastră și nicicând n-o s-o învingi.” Dar, după ce Fecioarele Yātrīkar porniră în urma celor patru, în urma lor apăru umbra cuiva: a unui bărbat păru să fie, dar chipul lui Samaya nu-l putu vedea și de asta privi iar după Fecioarele Yātrīkar.

Și anume faptul că fecioarele Yātrīkar îi urmară pe cei patru o făcu pe Samaya să revină în lumea reală, căci ea privise de fapt imaginile dintr-o lume crepusculară asemeni celeia în care se ascunse Gaea de părinții lui Nathaniel. Apoi, privind speriată spre Nathaniel care se apropiase de ea când o auzise oftând, Samaya îi spuse: „a fost Gaea atunci, Nathaniel. A fost ea cea care a salvat-o pe Yellen în acea zi. Dar… se pare că pericolul e încă aproape și că, cât de curând, o să vină după ea, căci…”

„Cine?” Strigă dintr-o dată tânărul. „Cine va veni după ea?”

„Nu știu,” murmură Samaya înfrigurată. „Acolo însă erau și Yātrīkar. De asemenea am mai zărit umbra cuiva, a unui bărbat ce tot era acolo, dar nu știu cine era el. De aceea trebuie să facem ceva și s-o protejăm pe Yellen. Cu orice preț.” Spunând aceste cuvinte, Samaya începu să tremure cu tot trupul. Dar nu era din cauza acelui vânt rece ce începu să sufle dintr-o dată în jur, ci din cauza temerii că soarta plănuia ceva rău și niciunul din ei nu era la curent cu asta.

***

Ieșind din cort, cu un castron cu legume tăiate, Yellen se apropie de ceaunul cu fiertură în care turnă legumele. Apoi, fredonând aceeași melodie pe care o fredonase și când ieșise din cort, începu să mestece fiertura cu mișcări lente. Un strop sărit din fiertură însă și care-i nimeri pe piele, o făcu să se încrunte, scoțând un „aaa” abia auzit. Chiar și așa nu atinse acea mică rană lăsată de stropul fierbinte. Doar continuă să mestece fiertura, căci știa deja că acea putere interioară pe care n-o putea totuși folosi, îi va tămădui pielea rănită ca de fiecare dată. Și așa a și fost. Apoi, se întoarse spre pădure când simți mai multe persoane apropiindu-se. Și, zâmbind, spuse: „sunt deja aici!” După care lăsă mâncarea să fiarbă în continuare și se apropie de Dike, care era însoțit de Bestla, Arion și Fenrir și le spuse fără teamă: „bine-ați venit!” După care se închină ușor în fața lor.

Titanul însă întrebă cu glas sever: „unde-i fiica mea?” Și privi în ochii lui Yellen. Dar, de parcă ceva l-ar fi deranjat în acea privire, se uită numaidecât în altă parte. În gând însă își spuse: „Un Yātrīkar orb? Printre Oamenii Siarului? Dar… cum îi posibil asta?” Își tăcu însă vocea minții când îi văzu pe Samaya și Nathaniel venind spre tabără. Erau însă destul de departe și trebuiau să-i aștepte.

Totuși, chiar dacă Dike încercă să-și ascundă îngrijorarea, Arion o observă, căci îl văzu pe Titan strângând în mână mânerul lui Ionas. De aceea se apropie de urechea lui Dike și-l întrebă: „se întâmplă ceva, maestre?”

„Da, dar vom vorbi mai târziu despre asta,” îi răspunse Dike tot în șoaptă. După care, privind la Yellen iar, spuse în voce: „noi mergem să cercetăm împrejurimile,” după care se îndreptă spre Samaya și Nathaniel care se opriseră în fața cortului cel mare.

Și, când îl văzu pe Dike și restul apropiindu-se de ei, Nathaniel se aplecă ușor în fața lor, așa cum făcuse și Yellen mai devreme. Și, în timp ce-și plecă capul în semn de respect față de Titan, Nathaniel îi spuse: „bine-ați venit în tabăra Siarilor, maestre Dike!”

„Și eu mă bucur să văd că sunteți bine,” spuse Dike punându-i o mână pe umăr. „Chiar dacă sunteți atât de puțini aici, iar asta-mi face inima să sângereze,” și Dike era cu adevărat trist în timp ce privea atent la fețele Siarilor care-i priveau oarecum încruntați, căci nu puteau înțelege ce făceau atâția străini în tabăra lor. Se calmară însă văzându-l pe Nathaniel calm, iar asta însemna că nu-i niciun pericol pentru ei. De aceea și se întoarse la treburile lor.

Abia atunci Dike-l privi pe tânăr, care-i zâmbea. Apoi, privind la oamenii lui, Nathaniel spuse: „am fost noi mai mulți, dar am decis să ne despărțim. A fost mai bine așa, căci, în acești 13 ani de când ne-am așezat aici, am fost feriți de ura lui Ahi. Și, din câte am înțeles, restul taberelor noastre sunt tot în siguranță, chiar dacă în urmă cu 13 ani Ahi și ai săi aliați ne-au decimat. Dar… trecutul e trecut, iar noi trebuie să trăim prezentul de vrem să supraviețuim.”

„Așa e, fiule,” spuse Dike cu blândețe. „Și la fel cred c-ați făcut alegerea cea bună atunci, căci chiar dacă Ahi va ucis pe mulți dintre voi atunci încă sunteți destui care să duceți gloria Siarilor mai departe.”

În spatele lui Dike, în timp ce privea atentă la fețele tuturor celor de acolo care-i priveau de asemenea ciudat, c-o oarecare suspiciune împletită cu ură și teamă, Bestla strănută dintr-o dată, luându-i pe toți prin surprindere care-o priviră numaidecât. Dar, văzând că ea nu spuse nimic, ci doar zâmbise, își căutară de treabă. Numai pe Arion îl mâncă limba și, apropiindu-se de urechea ei, îi spuse: „ce de data asta, Bestla? Alt lup la orizont? Căci tu strănuți doar când simți mirosul lor.”

„Sau când tu ești prea aproape de mine,” spuse ea oarecum iritată. Apoi, folosind telepatia, îi transmise un mesaj lui Dike: „ceva nu-i curat aici. Simt prezența vulpilor. Și-a lui Tenebre.” Mesajul însă fu de asemenea auzit și de gemeni, care tresăriră.

Dar chiar dacă auziră acel mesaj, gemenii tăcură și-și priviră tatăl, care le spuse cu voce fermă: „femeile rămân în tabără! Bărbații merg cu mine!”

Samaya însă încercă să se opună. „Dar, tată, eu tot…,” tăcu însă și-l privi mânioasă pe Fenrir care-o apucase de braț și care-i spuse cu voce fermă:

„Ascultă-l pe tata, Samaya. Știi că dacă decide ceva e pentru binele nostru. Și, de el a ordonat să rămâneți aici, trebuie să fie pentru ceva. Așa că… de-aici nu te miști! Doar dacă va fi necesar de mers într-un adăpost sigur, căci locul ăsta e prea deschis și mă face să tremur. Asta înseamnă că-i loc expus. Și, Bestla, ordinul tatei e și pentru tine.”

Strâmbând din nas, căci nu-i plăcea să fie comandată, mai ales de-un lup, Bestla răspunse sec: „da am înțeles eu. N-ai decât să te duci singur. Și… călătorie sprâncenată!” După care se așeză pe-o buturugă căscând dulce.

Arion dădu din cap cu reproș, văzând-o acționând astfel. Totuși nu-i spuse nimic: doar îi urmă pe Fenrir și Dike care se îndepărtau deja. Și, trecând pe lângă Samaya, care privea bosumflată în urma părintelui și fratelui ei, îi puse o mână pe umăr și-i spuse: „calm, prințesă lup! O să ai ocazia mai târziu să-l scarmeni!” Și Arion îi făcu cu ochiul.

Samaya însă nu gustă gluma. De asta-i arătă nițel colții lui Arion. Nu era însă supărată pe el, ci pe Dike și Fenrir pentru c-o lăsaseră acolo, crezând-o slabă, când și ea ar fi vrut să meargă cu ei și să le arate că era capabilă să se apere singură și să-i protejeze și pe alții.

Aveau însă ei dreptate, căci cineva trebuia să rămână și în tabără, căci Nathaniel, după ce-i dădu în grijă lui Yellen și celorlalți să asculte ordinele Samayei, se duse după Dike și Fenrir împreună cu Arion.

De asta și era neliniștită Yellen, căci nu înțelegea ce se întâmplă. Și, pentru a afla cauza neliniștii ei, se uită la Bestla pe care-o întrebă: „ce se întâmplă?” Aceea însă, nefiind dornică să împărtășească lucruri cu alții, mai ales cu străinii, doar ridică din umeri, semn că habar n-are, și privi în altă parte. De aceea și privi Yellen apoi la Samaya căutând răspunsuri.

Samaya însă era prea ocupată să privească cu atenție în jur, căci cuvintele lui Fenrir, cum că locul era prea deschis și expus, o puseră pe gânduri. Abia într-un final, când simți o boare ciudată în jur și i se păru că văzu umbre pândindu-i de printre copaci, le spuse celorlalți cu voce fermă: „luați doar necesarul, căci al meu frate a avut dreptate - suntem expuși aici. De aceea, până ei se întorc, ne îndreptăm spre Grota Siarului. Acolo vom fi mai în siguranță.” După care se apropie de Yellen, îi puse o mână pe umeri și-i șopti la ureche: „totul va fi bine. Să mergem să-ți strângem lucrurile,” și se îndreptară spre cortul cel mare care era cel al lui Yellen și al lui Nathaniel, în timp ce restul Siarilor, înțelegând că nu degeaba li se dăduse acel ordin, începură a-și strânge în grabă lucrurile.

Doar Bestla rămase așezată pe a ei buturugă. Calmă însă nu era, deși se prefăcuse a fi când Arion o privise înainte de plecare. Nu vruse doar să-i dea de înțeles că se temea. Și avea de ce, căci nu doar Samaya văzuse acele umbre urmărindu-i, dar și ea. Decise totuși să-și țină gura ca să nu alarmeze pe nimeni, măcar până erau să fie în siguranță.