Frunzele copacilor din Pădurea Tenebre căpătară dintr-o dată o culoare verde-întunecat, iar asta se întâmpla de fiecare dată când pădurea simțea un pericol. Iar pericolul pe care-l simțiră copacii în acele momente fu fără doar și poate din cauza acelei săgeți ce zbura ca vântul printre trunchiuri, afundându-se tot mai mult și mai mult spre adâncurile pădurii. Numai că, cu cât săgeata pătrundea mai adânc în acel Lăcaș al Umbrelor, cu atât se auzea mai înfiorător urletul fiarelor și un straniu sunet de tobe. De asemenea începură și copacii a scârțâi asurzitor, semn că cineva îndrăznise să le tulbure liniștea, iar asta era deja ceva ce ei nu puteau permite, căci acea pădure, peste care stăpânea Tenebre, era totuși considerată una liniștită și așa de milenii, în ciuda lupilor Vanamar care sălășluiau în adâncurile ei, aducând moarte în jur, și-a magiei negre tot mai simțită în acele locuri în ultima vreme.

Dar nici urletul și nici acel sunet înfiorător de tobe nu păru s-o sperie pe stăpâna acelei săgeți - Mayar. Ea stătea în acele clipe la marginea pădurii, cu arcul în mână, încă în poziție de tragere după ce eliberase acea săgeată în timp ce mâna dreaptă se mișca încet spre spatele ei ca să ia o altă săgeată din tolbă. Și, în timp ce se pregătea iar de tragere, Mayar privea cu atenție adâncurile acelei păduri încercând să înțeleagă ce fel de drăcovenie de loc mai era și acela.

Dintr-o dată însă închise ochii simțind o boare stranie înconjurând-o. Dar nimic altceva nu se întâmplă nici secunde după aceea, iar asta deja i se păru ciudat. De aceea și deschise iar ochii, iar acea privire pătrunzătoare amintea atât de mult de ochii Samayei. La fel semăna mult și al lor chip. Doar că nuanța pielii era un pic mai deschisă la Mayar, decât la Samaya. De asemenea le diferenția și culoarea părului, căci în timp ce Samaya-l avea castaniu închis, bătând spre negru, cel al lui Mayar era roșu ca focul, un roșu extrem de deschis la culoare în acele clipe în timp ce-l lumina din belșug soarele dimineții ce cădea și asupra acelei Păduri a Fricii. Și anume același roșu al pletelor făcea și ochii ei să fie asemănătorii unui abis fără fund.

Acea privire însă nu era ceva ieșit din comun la Mayar. Ea în genere avea o privire crâncenă, căci, de când se știa, fusese nevoită să lupte mai mereu, iar asta-i încrâncenă și sufletul, ceva bine văzut și-n ochii ei, cei considerați Poarta spre Lumea Interioară a unuia. Dar acea înverșunare avea și-un motiv în acele clipe în timp ce privea pădurea, chiar dacă nu fu clar la început care să fie totuși acel motiv.

Și, iritată, văzând că nimic nu se întâmpla, deși ea aștepta cu nerăbdare, Mayar strigă: „hai, arătați-vă odată! Știu că sunteți acolo! De aceea și nu vă puteți ascunde de mine. Nici chiar de vă vârâți în gaură de șoarece.” Dar, secundele treceau fără ca să se întâmple nimic totuși. Asta însă o făcu pe Mayar să scrâșnească din dinți. După care, pregătind cea de-a doua săgeată pentru tragere, ea șuieră printre dinți: „nu… singure ați cerut-o, căci deși vreți să vă jucați cu mine de-a v-ați ascunselea, niciuna nu se poate ascunde totuși de ochiul minții mele.” Dar… nici de data asta nimic nu se arătă din inima pădurii. „Nu, fie pe-a voastră!” Murmură tânăra. După care eliberă săgeata când arcul zvâcni în mâna ei, iar Mayar rânji. „Și-ați găsit ce-ați căutat!”

Însă, în clipa în care cea de-a doua săgeată șuiera printre copaci spintecând vântul în două ca să-și facă loc, ici și colo, pe trunchiurile copacilor, începură să se vadă ochi apărând și dispărând. Numai că ceea ce era ciudat la acei ochi era faptul că apăreau de fiecare dată pe alt loc pe scoarță. De aceea și dădeau ei impresia că-s creați cu ajutorul magiei negre și nicidecum nu puteau fi ochii copacilor. Chiar și așa, acei ochi erau totuși înfiorători, de l-ar fi făcut pe un fricos să se tragă grăbit în spate și apoi să fugă mâncând pământul, căci privirea crâncenă a acelor ochi era cu adevărat ceva strașnic, ceva ce te tăia până la oase.

Acea privire însă n-o deranjă se pare pe Mayar, care, văzând acei ochi și sprâncenele de deasupra lor încruntându-se, rânji. Totuși păstră tăcerea, deși înțelegea prea bine șiretlicul acelei păduri - încerca cumva să tragă de timp. Chiar și așa i se păru plictisitor jocul. De aceea decise să-l „înfierbânte” puțin și spuse în batjocură: „nu, de ce sunteți atât de timide? Nu-s decât o păcătoasă de ființă ce-a venit aici să vă „salute.” Atâta tot. De aceea… ce-ar fi să vă arătați și să mă întâmpinați așa cum se cuvinte, aaa?” Și trucul funcționă, căci, cât de curând după aceea, adevărații stăpâni ai acelor ochi apărură - fantomele.

Și, în clipa în care fantomele apărură din copaci, Mayar zâmbi. Apoi, mișcându-și capul dintr-o parte într-alta, își dezmorți gâtul pe care-l simțea înțepenit de când stătuse încordată și pregătită de tragere. Și, când încetă a mai simți tensiunea în grumaz, fata făcu câțiva pași în lături ca să-i vadă mai bine pe acei stăpâni ciudați ai ochilor.

Astfel văzu că erau probabil în jur de 40, toate îmbrăcate în negru, având păr sur și privire pătrunzătoare. Buzele în schimb le erau complet vinete, de parcă s-ar fi înecat în apă înainte de-a muri. Și, pe obrazul drept al fiecărei fantome, se vedea o linie roșie, subțire, asemeni unei vinișoare. Dar, chiar dacă era subțise, ieșea destul de mult în evidență.

Dar, deși Mayar văzu clar acea linie de pe fața fantomelor, ceva ce ea nicicând nu mai văzuse mai înainte, nu-și ținu mult privirea ațintită asupra feței lor, căci știa prea bine că fantomele cu pată cum mai erau numite cele din Pădurea Tenebre puteau scoate pe cineva din minți doar privindu-l în ochi. Plus la asta: faptul c-aveau acea linie pe față, ce nu era decât simbolul supunerii lor față de Tenebre, le creștea mult puterea de-ai controla pe cei ce le cădeau victime. Astfel, mutându-și privirea de pe fața lor pe gât, Mayar văzu că aveau venele mult ieșite în afară și destul de vizibile din cauza pielii aproape transparente. La fel se evidențiau și venele de pe mâini și asta din cauza acelor unghii extrem de lungi, negre și ascuțite ce dădeau totuși o oarecare finețe mâinilor fantomelor, chiar dacă asta era straniu.

Ce era însă și mai straniu la ele era faptul că ele deciseră să se arate în fața lui Mayar, deși tânăra auzise că n-ascultă de nimeni altcineva în afară de Tenebre. Dar, chiar dacă se arătară ele totuși fetei, rămaseră la o distanță sigură de ea și asta din cauza că Mayar se afla în zona luminată de soare.

Fata însă nu înțelese la început de ce totuși stau fantomele departe de ea. De aceea-și concentră și mai mult privirea asupra lor. Astfel văzu că ochii lor se mișcau întruna de colo-colo de parcă ar fi căutat ceva. Ce anume… nu înțelegea. Până la un moment dat când observă mișcarea razelor de soare pe pământul umed și acoperit de frunze uscate pe care călcau fantomele. De aceea și privi apoi în sus și văzu că în ciuda crengilor încleștate una într-alta, care formau o cupolă destul de groasă, mai ales datorită frunzelor noi ce abia se iviră pe crengi, acele raze de soare își făcură totuși loc ca să dea un pic de căldură pământului.

Numai că, în clipa în care razele celea de soare se mișcară spre fantome, ele se traseră speriate la umbră. Asta și-o făcu pe Mayar să privească cu și mai mare atenție la ele. Dar, indiferent de cât de atent nu se uita fata la fețele lor, văzu cu stupoare că nu revela nimic. De aceea și spuse, scrâșnind din dinți: „ce dezamăgire! De aceea și urăsc eu morții: căci aveți toți aceeași aură funerară și privire rece. Dar… totuși, e interesant dacă sincer jocul cu voi.”

Nici așa fantomele părură să nu reacționeze. Ba chiar nici n-o privire, ci-și țineau ochii ațintiți asupra razelor de soare care începură a se mișca rapid pe pământ, înspre ele, parcă controlate de puterea cuiva. Și, de-ar fi ajuns razele celea la ele, ar fi fost fără doar și poate șterse acele fantome de pe fața pământului, prefăcute într-o clipă în cenușă.

Numai că Mayar nu atrase prea mare atenție acestui fapt. De altfel nici n-o interesa pe ea ce soartă o să aibă fantomele. Pe ea o interesa mai mult ca ele să fie ocupate cu ceva, iar ea să poată ajunge în sfârșit acolo unde-i trebuia. De aceea, când le văzu atât de atente și concentrate în jocul lor cu razele, Mayar închise ochii și pătrunse cât de curând în lumea ei interioară.

Acolo însă era întuneric. Cel puțin așa fu la început. Apoi, când fata-și putu controla bătăile inimii, reuși să facă să se deschidă, chiar în fața ei, la o distanță de cam 6 metri de ea, un ochi asemănător vulpilor. Acel ochi însă nu era pe chipul vreunei fiare, ci plutea în aer, la cam 1.5 metri de la pământ, având atât retina, cât și irisul în formă ovală. Dar culoarea lor era totuși diferită, căci dacă irisul era de culoare verde deschis, cea a retinei era de o nuanță întunecată ce amintea de-un galben al gutuiei bine coapte. Ce le mai deosebea însă erau acele vinișoare negre văzute pe irisul verde, dar care nu treceau de bariera retinei. Și anume acele vinișoare negre și-o ajutau pe Mayar de fapt să poată citi destinul oamenilor în timp ce privea în ochii lor.

Acel ochi însă, chiar dacă se deschise, părea să n-o ajute pe fată prea mult. Ea însă, văzându-l privind-o insistent, ca pe-o intrusă ce-i deranjase somnul, surâse. Apoi, întinzând mâna stângă în față, cu palma în sus și strânsă de parcă ar fi ținut un măr, Mayar reuși să formeze același ochi văzut în fața ei, numai că de mărimi mai mici. Și, când ochiul din mâna ei fu înconjurat de-o peliculă de foc, el trimise spre cel ce plutea mai multe raze asemeni celor de laser, activându-l.

Astfel, când ochiul ce plutea începu să lumineze în cele două culori ale irisului și retinei, fu înconjurat de-o barieră protectoare. Acea barieră însă nu rămase doar în jurul ochiului, ci tot crescu și crescu până o înconjură pe Mayar, iar când a barierei lumină reuși să „înghită” acel mic ochi din mâna fetei, Mayar fu transferată chiar în sânul naturii.

Acolo însă era întuneric, cu un fel de ceață albuie și fum negru înconjurând copacii și restul vegetației din jur. Și, anume din cauza acelei cețe se simțea atât de rece în jur și era și greu de respirat. Chiar și așa, Mayar nu se reîntoarse în lumea ochiului ei interior, ci rămase pe loc, privind atentă în jur.

Și, dintr-o dată, văzu ceea ce producea totuși ceața și fumul: aceeași ochi ai fantomelor pe trunchiurile copacilor, exact așa cum îi văzuse și la intrarea în pădure. De aceea și spuse rânjind: „nu, puteți și să-mi stați aproape. Oricum: compania voastră nu mă deranjează deloc. Doar faptul că stați ascunse și vă văd doar ochii.”

Dar fantomele nu se grăbiră totuși să iasă din a lor ascunzătoare. Doar când Mayar apucă strâns al ei arc, care luă foc la propriu în mâna ei și pregăti apoi o săgeată, intenționând să tragă spre copacul din dreapta ei, fantomele se „cumințiră” și, una câte una, începură a ieși de prin copaci. Chiar și așa nu atinseră pământul cu ale lor tălpi goale, ci plutiră în aer, la cam un metru deasupra pământului.

Numai că, atunci când cele 40 de fantome se arătară toate în fața lui Mayar, formând un fel de semicerc, fata simți atât de rece aerul din jur că se zgribuli. Mai ales din cauza acelui vânt rece ce începu dintr-o dată să bată, vrând parcă să „măture” atât veșmintele ei, cât și pe cele ale fantomelor.

Acel vânt însă și răceala lui reușiră s-o scoată pe Mayar din sărite, care eliberă în cele din urmă cea de-a treia săgeată. Doar că săgeata ceea nu rămase înfiptă în copac când îi atinse trunchiul, ci trecu prin el și tot așa prin alte trunchiuri până înconjură pe dedeparte fantomele, făcând un semicerc dintr-un fel de fire verzi, ce se împletiră între ele, formând o pânză de păianjen. Abia atunci se auzi iar răcnetul pădurii, iar fantomele fugiră de se ascunseră în trunchiurile copacilor.

Mayar însă surâse: „vasăzică nu-s singură pe aici. Coallar și Tenebre au „un câine” de pază.” Pe cine făcuse însă ea câine nici măcar ea nu știa. Înțelegea însă destul de bine că-i cineva c-o putere similară ei sau cel puțin asta dădea de înțeles de simțea ea doar vântul și nu fusese atacată de fantome în cele din urmă. Plus la asta: fantomele se temeau de acel răcnet, iar asta însemna că ele n-ascultau defel a lui poruncă. „Nu, nu-i nimic. De „câinele” vrea să stea ascuns, n-are decât. Eu între timp o să-mi caut de treabă.”

Apoi, trăgând brusc săgeata la ea, o strânse în mână atât de tare că făcu până și vântul să urle în jur. Astfel îi dădu de înțeles acelui „câine” că nu se teme de el și s-o lase să treacă. Și, de parcă s-ar fi înțeles cu el, vântul se domoli dintr-o dată, iar ochii fantomelor dispărură și ei de pe trunchiurile copacilor. Numai că, chiar dacă fetei i se păru straniu că ele dispărură, decise totuși să nu-și bată capul și cu asta, căci avea destule pe cap în acel moment. De aceea doar își continuă drumul spre bârlogul lui Coallar, căci anume pentru asta venise acolo… ca să-i facă o vizită.

În timp ce înainta însă, văzu atât de clar momentele când Bestla și Samaya fugiră din fața acelei grote, fugărite de acel mistreț sălbatic. Apoi văzu cum ele luptară cu lupii Vanamar. Dar, chiar dacă s-o vadă pe „cealaltă,” cum o tot numea ea pe Samaya în capul ei, în pericol ar fi trebuit s-o facă fericită, Mayar strâmbă din nas și asta din cauza că înțelese că pierduse o oportunitate perfectă de-a da ochii cu Samaya și-a continua acea luptă începută în urmă cu 13 ani în Poiana Umbrelor. Și… Mayar își dorea atât de tare să dea ochii cu Samaya, datorită faptului că atunci nici nu învinse și nici nu fusese învinsă, iar asta era o lașitate după cum credea tânăra.

Chiar și așa surâse la un moment dat când văzu momentul în care Samaya vorbise cu Coallar prin intermediul mistrețului, iar asta era chiar straniu. Dar, deși nu înțelegea de ce anume Samaya venise la bârlogul acelui rege nebun, era sigură că ambele par să caute același lucru. Ce anume: doar Soarta știa.

Și, cu astfel de gânduri în minte, Mayar ajunse în sfârșit în fața grotei lui Coallar. Dar se opri și ea exact cum se opriseră și Bestla și Samaya în urmă cu câteva zile și asta din cauza acelei iedere otrăvitoare și-a ceții groase și albe ce făcea aerul din jur greu de respirat. Plus la asta: era sigură că Coallar n-o s-o lase pur și simplu să intre și că la sigur va fi și ea atacată așa cum se întâmplase cu fetele. Tocmai de aceea și-și scoase pumnalul din tureatca cizmei drepte și apoi, pregătită de atac, așteptă ca din grotă să iasă un alt misteț.

Numai că nu ieși nimeni de-acolo nici după minute bune de stat astfel, ceva al naibii de ciudat după părerea lui Mayar. La fel nu se văzu niciun lup Vanamar prin preajmă amenințând s-o rupă în bucăți. Doar… anumite zgomote se auzeau din interiorul grotei de parcă cineva ar fi bătut toaca și anume acel zgomot o făcu pe Mayar extrem de atentă.

Apoi, când desluși destul de bine acel zgomot, care nu era decât al unei pietre lovind un metal, Mayar surâse și spuse: „exact ca în visul meu.” Și, întredeschizând brusc gura, fata lăsă să iasă un aer cald ce formă un o barieră în jurul ei, una transparentă totuși cu sclipiri de foc pe alocuri, pe care se reflecta întreaga natură din jur.

Asta însă-i dădu lui Mayar o oarecare siguranță. Dar, în clipa în care ochiul minții ei își mări retina până acoperi complet irisul, bariera din jurul ei clipi de câteva ori, la fel ca și imaginea lui Mayar, semn că fizic ea nu era acolo. Doar în clipa în care retina-și recăpătă proporțiile obișnuite, Mayar, cea de la marginea pădurii dispăru, iar cea din fața grotei lui Coallar se văzu destul de clar, semn că ea avea puterea să se miște prin timp și spațiu.

Când și cum descoperise ea o astfel de putere nu-și amintea. Știa doar că avea de-a face cu puterea Samayei, chiar dacă nu-și dorea asta. De asemenea era sigură că nici Samaya nu căuta să-și împartă puterea cu Mayar. Chiar și așa se întâmpla de la sine. Și, de fiecare dată când puterea lor creștea sau descopereau o nouă putere, pe degetul inelar le apărea un inel din ață roșie, semn că a lor jumătate avea aceeași putere.

Mai ciudat decât atâta era faptul că ori de câte ori le apărea acel inel pe deget aveau ambele aceeași viziune: o sabie înfiptă în al lor spate și-al lor trup transformat apoi în cenușă de ochii de foc ai cuiva. Și, realizând că simțea iar acea stranie senzație, Mayar își privi degetul inelar și văzu acea ață formând inelul chiar în acea clipă. De aceea și se întrebă: „de ce acum? De ce în plină zi când mai înainte apărea doar noaptea? Ceva se întâmplă. Dar ce?”

Brusc însă auzi șoapte. De aceea deveni extrem de atentă și privi în jur. Dar nu văzu pe nimeni și de aceea privi spre intrarea în grotă, căci înțelese că magia venea anume de acolo. De înaintat însă decise s-o facă fără arme, cel puțin fără cele vizibile. De aceea lăsă arcul și săgețile ascunse printre acea iederă otrăvitoare. După aceea se asigură că pumnalul e bine ascuns în tureatca cizmei drepte și abia atunci își făcu curaj și intră.

În grotă însă dădu la început peste întuneric. Și se mai simțea și-o stranie suflare de gheață de acolo. Mayar însă era sigură că n-are de-a face cu Coallar, ci cu ceva malefic ce controla acel loc. De aceea decise să formeze acel ochi atotvăzător pe palma stângă ca să lumineze locul. Numai că, în clipa în care formă ea o minge de foc, extrem de mică, cât un bob de mazăre la început ca să-l facă apoi să crească, văzu făclii apărând pe pereți, făclii aprinse care-i luminau calea, de parcă ar fi fost așteptată. De aceea și-și strânse Mayar palma stângă și stinse ceea ce formase ea, gândindu-se că e periculos totuși să se joace cu focul într-un loc străin.

Dar… deveni dintr-o dată atentă când își dădu seama că pereții acelei grote păreau transparenți. Și, în interiorul acelor pereți, Mayar vedea sarcofage. Pretutindeni le vedea: sarcoface de lemn, dar fără capac, semn că acele suflete legate de sarcofage fuseseră blestemate înainte de moarte și din această cauză erau sortite să umble bezmetice prin lume, fără odihnă, o eternitate. Numai că, deși ea înțelegea prea bine asta, Mayar nu putea înțelege cum era posibil ca acele fantome și acele sarcofage să fie acolo. Dar, când văzu cobrele din piatră din jurul acelor torțe înțelese în sfârșit cine era de vină că acele suflete n-aveau odihnă: „Tenebre,” șuieră fata printre dinți. „E din cauza ei. De aceea aceste sarcofage sunt aici. Și, de asemenea, ea e cea care controlează fantomele. Numai că nu înțeleg ce câștigă făcând toate astea. Nu… chiar dacă nu-i greu de imaginat, știind prea bine ce minte perversă are.”

Și, spunând asta, Mayar era cu adevărat iritată, căci ea nicicând n-o putuse înghiți pe Tenebre, chiar dacă nu știa de ce. La fel n-o putea accepta în rol de alitată și asta datorită firii schimbătoare a Titanidei, care căuta mai mereu senzații tari și era gata să trădeze pe oricine. Chiar și pe Ahi, despre care Mayar află într-un târziu că-i era fiu. Dar, nici chiar de dragul lui, pe care ajunse să-l respecte ca mentor și protector, Mayar nu se putuse forța s-o accepte pe Tenere. De aceea, ori de câte ori o vedea pe Titanidă sau îi auzea numele, scrâșnea din dinți și dispărea cât de repede putea, căci știa că dacă rămâne locului la sigur îi sucește gâtul cuiva, indiferent de cine i-ar fi stat în cale în acele clipe.

În acele clipe însă Mayar nu plecă, deși simțea o dorință enormă să plece din acele locuri controlate de Tenebre. Ea însă doar trase adânc aer în piept, după care se îmbărbătă pe sine, spunându-și: „și totuși, Mayar, trebuie să înaintăm. E absolut necesar. Mai ales dac-am ajuns până aici, căci e timpul să aflăm motivul pentru care vulpoiul ăsta bătrân ne-a chemat aici.” Înainte să înainteze însă suflă aer cald de stinse torțele, căci lumina lor tremurătoare începu să-i deranjeze ochii. Apoi, formând acea sferă mică în palma dreaptă de data asta, se îndreptă tot mai mult spre adâncurile acelui loc.

***

Un oftat dureros ieși din pieptul Samayei când ea-și veni în fire. Astfel, privind speriată în jur, văzu că se afla încă în fața rugului, în pirostrii, punând lemnele unul peste altul ca mai apoi să încingă focul pentru pregătirea prânzului. Dar, chiar dacă-și dădu seama că avuse doar o vedenie, Samaya nu-și putea calma anxietatea din piept. De aceea și începu a se lovi ușurel cu pumnul în piept, încercând să se calmeze pe cât posibil. Și, tot din cauza acelei anxietăți, ochii Samayei căpătară o nuanță extrem de întunecată, ceva ce-l făcea pe unul să se preocupe doar privindu-i.

Tocmai de aceea și o privi Yellen cu atenție pe Samaya când o văzu acționând straniu. Dar decise la început să nu facă nimic care s-o sperie sau s-o alerteze și mai mult. Doar continuă să se apropie de ea, cu brațul plin cu lemne, căci tocmai se întorcea din pădure de unde adunase lemne uscate. Văzând însă că Samaya nu se calma, fata decise să-l cheme în ajutor pe Nathaniel.

De aceea și privi în jur, căutându-l cu privirea. Și-l văzu într-un final lângă cortul unui tânăr, ajutându-l pe acela să fixeze mai bine pilonii. Dar, din cauza că Nathaniel părea să n-audă strigătele înfundate ale lui Yellen care încerca să-l cheme lângă ea, fata aruncă într-un târziu un lemn spre el.

This story has been taken without authorization. Report any sightings.

Abia atunci, când lemnul căzu cu zgomot la picioarele lui, Nathaniel privi spre Yellen, neînțelegând ce glumă de prost gust mai era și aceea. Dar, când văzu semnele ei să privească spre Samaya și mai ales când văzu că tânăra lupoaică acționa straniu, se apropie de sora lui. Apoi se uită o vreme la Samaya care părea totuși să nu-l vadă. Și asta-l făcu și pe el nervos, mai ales văzând-o pe ea că aproape că n-avea aer, iar asta însemna că ceva rău era pe cale să se întâmple, căci aflase de la Fenrir, înainte ca acesta să plece din tabără, că atunci când Samaya acționa straniu și mai ales când simțea că n-are aer era din cauza că avea premoniții sau simțea pericolul aproape.

Se apropie de ea însă doar când Samaya privi atent spre el și murmură abia auzit: „Mayar. Acel copil e acum în grota lui Coallar, Nathaniel. Și… se pare că soarta pune ceva la cale. Ce anume însă nu știu. La fel cum nu știu de ce-i ea în acea grotă. Dar… se întâmplă ceva, căci… privește,” și le arătă inelul cela din ață roșie de pe degetul ei. „Apare doar când una din noi e în pericol.”

„Dar… cum de știi tu asta?” O întrebă Yellen.

„Visul,” răspunse Samaya cu glas gâtuit. „Mereu avem același vis când apare acest inel și mereu am viziuni legate de ea. La fel cred că și ea are vizuni legate de mine.”

„Ce nu înțeleg eu însă e ce-o leagă pe acea Mayar de regele Coal. Mai ales de ce-i în grota lui. Și… poate mergem totuși să vedem ce se întâmplă?”

„Nu,” dădu Samaya din cap. „Nu putem merge, Nathaniel, căci acele locuri nu ne primesc. Pe ea însă da, căci… n-am văzut niciun lup Vanamar sau mistreț în jurul ei. Doar… umbre.”

„Umbre? Ce fel de umbre?” Se interesă tânărul.

„Cele din grotă. Sunt paznicii căminului lui Tenebre. Suflete chinuite ce-au pierit în ape, blestemate fiind de cei cărora le-au făcut rău,” răspunse Yellen în locul Samayei, ceva ce-l miră chiar și pe tânăr, care era deja obișnuit cu stranietatea surorii lui mai mici. Dar deveni cu adevărat speriat când fata spuse: „curând vor fi și aici!” și ea privi apoi spre Cascada Licuricilor a cărei ape se auzeau destul de puternic până în tabără, ceva ce nu se întâmplase nicicând mai înainte.

De aceea și privi și Nathaniel spre cascadă la fel ca Yellen. Tresări însă când Samaya-l prinse brusc de braț și-apoi îi spuse îngrijorată, privindu-l țintă în ochi: „să mergem de-aici, Nathaniel. Să plecăm spre grotă, căci nu-mi place locul ăsta. Prea-i aerul rece. Și… anxietatea asta din suflet. Prea-mi apasă pieptul. De aceea… pregătește-i pe oameni și cât mai repede. M-ai auzit? Cât mai repede!”

Și privirea Samayei era cu adevărat îngrozită, ceva ce-i dădu de înțeles tânărului că nu era timp de pierdut. De aceea se ridică în picioare și le strigă celorlalți să se pregătească și toată lumea să se îndrepte și cât mai repede spre Grota Siarului.

***

În momentul în care Nathaniel suflă cu putere în corn, sunetul cutreieră Muntele Fricii în lung și-n lat doar în secunde. Astfel ajunse și în grota lui Coallar, prin a cărei tunele Mayar continua să înainteze.

Astfel, auzind acel sunet, Mayar întoarse capul și privi în spate timp de câteva secunde. Apoi, înțelegând în sfârșit ce se întâmpla în tabăra Siarilor, rânji și murmură fericită: „se pun la adăpost se pare. Și… sunt sigură că Samaya știe deja că-s aici. Doar că… interesant: de ce n-a încercat să mă oprească? I-o fi teamă să vină iar aici după ce Coallar a alungat-o cu gonașii?! Nu, fie pe-a ta, tânără lupoiacă: dacă preferi să stai deoparte la fel o să fac și eu.” După aceasta întoarse spatele intrării dinspre care venea și, încă surâzând, își continuă drumul.

Dar al ei rânjet nu era întâmplător, căci în minte îi roiau o mulțime de gânduri despre Samaya, în special cel care o ajutase să-și dea seama că nu doar ea vedea mișcările tinerei lupoaice, dar și invers, iar asta era ceva ce devenise în timp o obsesie pentru ea, căci Mayar cu adevărat visa s-o poată îngenunchea într-o zi pe tânăra lupoaică.

***

În timp ce Nathaniel continua să sufle cu putere în corn, Siarii se grăbeau să-și strângă lucrurile. Și, în grabă, neavând timp să scoată pilonii corturilor, îi smulgeau pur și simplu din pământ, iar de treaba asta se ocupau bărbații grupului. Femeile în schimb erau ocupate cu căratul apei de la Cascadă, stinsul focului în vetre și spălatul locului la propriu, în încercarea disperată de a-și șterge urmele în caz de ceva și de a-și ascunde și mirosul care i-ar fi dus pe hăitașii Vanamar, căci ei credeau c-o să-i atace în cele din urmă, spre ascunzătoarea lor.

Numai că sunetul strident al cornului, o făcu pe Yellen să se simtă agitată. Și, după ce aruncă apă peste marele rug, privi dintr-o dată cerul simțind că neliniștea ei venea anume de acolo. Numai că cerul în acele clipe era atât de albastru, atât de senin și luminos, iar asta o neliniștea și mai mult decât acel sunet. De aceea și continua să privească în sus, în timp ce se aplecă și luă de jos mătura ca să măture locul în care stătuse până atunci. Dar, în clipa în care strânse coada măturii în mână, simți nodul corzilor vocale mișcându-se repede în sus și-n jos de parcă ar fi înghițit îmbucătură după îmbucătură pe nemestecate.

De aceea și spuse ea când realiză că anxietatea din piept o făcea să acționeze ciudat, în special că nu-i dădea voie să înghită saliva normal: „și totuși pare să fie liniștea dinaintea furtunii." Și, de parcă ar fi cobit, cerul începu dintr-o dată să vuiască. Anume acel vuiet îi și făcu pe Siari să fie extrem de alerți și să privească cu teamă pretutindeni, căci observau cum întunericul punea stăpânire cu rapiditate nu doar pe locul în care erau ei, dar și pe întreaga pădure se pare.

Acel întuneric însă n-o înșelă pe Samaya. La fel nu crezu ea la fel ca Siarii că de vină pentru acel întuneric era Tenebre. De aceea și continua ea să privească cerul așa cum făcea și Yellen. Astfel le fu dat ambelor să vadă acea imensă pasăre neagră apărând la orizont. Și, văzând-o, fetele strigară într-un glas: „În ascunzișuri! În ascunzișuri! Acum!”

Auzind strigătele fetelor, Nathaniel privi mai întâi la ele. Dar, văzându-le atât de speriate în timp ce priveau cerul, se uită și el într-acolo și văzu și el pasărea, survolând deasupra pădurii de parcă ar fi căutat ceva. De aceea și murmură el înfricoșat: „e Tarther. Ne caută pe noi.” Dar își astupă cât de curând urechile, la fel cum făcură și ceilalți, când pasărea scoase un strigăt înfiorător din al ei gâtlej. Ceva greu de suportat, căci oamenii își simțiră dintr-o dată timpanele pulsând și o mare durere în creier. Dar… ceva-i uimi și mai tare pe Siari, căci, după acel strigăt, văzură cum natura pur și simplu „îngheță” și nici măcar șoarecele din gaură nu se arăta.

De aceea și se aruncară cu toții la pământ mai întâi. Apoi se târâră cum putură spre desișuri, punându-se chiar și la adăpostul ierbilor înalte. Și, în timp ce fugi de se ascunse, Nathaniel o apucă pe Samaya de mână în timp ce ea o apucase pe Yellen și-o forță s-o urmeze, căci strigătul lui Tarther păru cumva s-o vrăjească pe fată, care continua locului cu ochii la cer.

Apoi, stând cu toții la adăpostul copacilor doborâți la pământ de forțe naturale, Samaya simți nevoia să închidă ochii. Astfel putu vedea cum Mayar continua să avanseze prin acel tunel întreptându-se spre sala tronului. De aceea și Samaya se proiectă în fața tinerei, strigându-i să se întoarcă din drum că-i periculos. Mayar însă părea să n-o audă și să n-o vadă în acele clipe, ceva ce păru a naibii de ciudat.

Mai ciudat decât atât însă fu pentru Samaya să realizeze că nu putea striga, că nici chiar ea nu-și auzea vocea în interiorul acelei grote. De aceea și începu să tremure toată și se întoarse în lumea reală. Dar, când încercă să-i spună despre temerile ei și lui Nathaniel, realiză că cu adevărat nu putea vorbi, iar asta fu chiar mai înfricoșător pentru ea decât ce simțise în grotă. Și, în timp ce tot întindea mâna spre Nathaniel, care n-o privea în acele clipe, în încercarea disperată de-al face să-i vadă temerile, ochii i se umplură dintr-o dată cu lacrimi, i se uscă brusc în gât și simți și-o stranie durere în piept.

De aceea și încercă să se ridice în picioare în cele din urmă. Dar nu-i reuși, căci Nathaniel, care-o observă într-un final, o apucă în brațe și-o aruncă la pământ, iar asta se întâmplă exact în clipa în care Tarther trecu chiar pe deasupra locului în care erau ei. Astfel, simțind bătăile inimii bărbatului pe pieptul ei, Samaya-și domoli complet respirația și chiar și tremurul trupului ei deveni abia sesizabil. Totuși… teama încă persista, deși simțea și-o oarecare siguranță în brațele lui.

Astfel, privind la fața lui Nathaniel care spiona zarea, Samaya simți că lângă el se putea totuși relaxa. Mai ales văzând calmitatea din a lui privire și faptul că încerca s-o protejeze cu propriul corp, ceea ce mai înainte făcuseră doar Fenrir și Dike. În acele momente însă, avându-l atât de aproape de ea, simți și-o stranie pulsație a inimii, ceva ce nicicând nu simțise mai înainte. Dar, deși se simțea straniu, simți totuși că se calmă ușor-ușor și la fel dispăru și teama.

Abia atunci o privi și bărbatul. Fața ei însă nu revela nimic, căci Samaya era expertă în a ascunde lucruri atunci când își dorea asta. Dar, acea dulce reverie în doi, în timp ce-și atingeau mâinile și se priveau în ochi, fu întreruptă de Yellen, care le arătă să privească spre locul fostei lor tabere. Acolo-l văzură pe Tarther coborând cu picioarele pe pământ și strângându-și marile aripi pe lângă corp. Dar, ce fu cu adevărat impresionant la el fu faptul că doar părea imens, când în realitate nu avea acele proporții. Chiar și așa, după ce atinse pământul, Tarther începu a privi atent în jur.

Dintr-o dată însă scutură din cap de parcă ar fi vrut s-alunge gânduri urâte. Numai că aceea era un reflex căpătat de la Eris, cea care-l crease. Și la fel era și-o stranietate de-a ei de a-și scutura capul când simțea gânduri sumbre luând-o în stăpânire sau singurătatea Māṉsṭar Kēlaksi apăsând-o pe suflet. Apoi același lucru se întâmpla și cu Mannar, căci el era tot o creație a lui Eris și prin urmare îi preluase și anumite obiceiuri. Iar asta nu era nimic altceva decât strania legătură dintre ei, una controlată până la urmă de Soartă.

Apoi, după ce-și limpezi mințile, Tarther păși încet spre pădure. Și, a lui decizie, îi făcu pe Siari să se tragă în spate până ajunseră într-un loc unde se aflau o mulțime de roci printre copaci, un loc straniu după cum credeau ei, căci nu-și puteau explica defel cum ajunseră acele roci chiar în mijlocul pădurii. Chiar și așa le servi acel loc de ascunzătoare sigură, căci putură să se ascundă printre roci, în spatele lor sau între crăpăturile din ele, doar ca să nu fie văzuți de Tarther, iar rapiditatea și istețimea cu care o făceau, mai ales că fără zgomot, erau cu adevărat ceva de invidiat.

Tarther însă, deși privea cu mare atenție în jur, nu-i observă totuși. Probabil de aceea și se întoarse într-un final brusc spre stânga. Și, fâlfâind puternic din ale lui aripi mari, se ridică iar în înalturi, lichifiindu-se la propriu când trecea printre vârfurile copacilor, de parcă ar fi fost o umbră. Chiar și așa, chiar și dacă trecea prin coroanele acelor copaci, el nu-și schimbă deloc forma.

Dar, chiar dacă-l văzură ridicându-se în aer și apoi zburând pe deasupra pădurii, Siarii nu ieșiră din a lor ascunzătoare decât atunci când crezură că Tarther era deja foarte departe de ei. Și, găsind un loc sigur de unde să privească zarea, Yellen îl întrebă pe Nathaniel în șoaptă: „crezi că se va întoarce?”

„Fără doar și poate. De aceea trebuie să ne grăbim să plecăm de aici și cât mai repede posibil, căci nu știm ce totuși ea caută. Așa că… toată lumea în mare liniște, dar repede, spre Grota Siarului.” După care el fu primul care se apropie de locul unde-și aveau lucrurile ascunse. Și, luând cele trebuincioase, intră primul în pădure, urmat îndeaproape de ai lui.

***

Văzând atât de clar momentul în care Siarii își părăsiseră vechea tabără, Mayar zâmbi. „În sfârșit au înțeles că-i paște pericolul. Nici nu știu ce-au așteptat atâta, că era clar că dracul de colo are de-a face cu asta,” își spuse ea, privind cu atenție la Coallar, care ședea pe tronul său și moțăia alene. Asta însă n-o impresionă prea mult pe Mayar care nu văzu în el decât un ramolit trecut prin vreme, care începuse a-și pierde din putere, chiar dacă la chip arăta încă destul de bine.

Numai că tresăriră ambii în clipa în care Tenebre apăru de nicăieri în mijlocul camerei, urlând ca apucata: „al naibii popor de șoareci! Iar au reușit să se ascundă. Și taman acum când am cea mai mare nevoie de ei. Cum naiba le reușește totuși, căci indiferent de ce n-aș face tot găsesc ei calea să-mi scape din labe?!”

Trezit din amorțeală, dar totuși căscând alene, Coallar întrebă calm, deși-și văzu soția turbând practic de mânie: „cine-a șters-o de data asta din labele pisicii?”

Tenebre însă nu înțelese gluma lui și nici nu sesiză batjocura din vocea lui. Ea doar continuă să turuie întruna: „Siarii, cine altcineva?! Numai ei găsesc calea să se ascundă de mine.”

„Și?” Întrebă Coallar la fel de calm. „Pentru ce-ai nevoie de ei de data asta?”

Numai că de data asta nu scăpă basma curată, căci Tenebre, de parcă înnebunise complet, simțindu-se atacată de cuvintele lui, aruncă o cobră înspre el ce aproape-l mușcă de gât. Dar rămase totuși cobra ceea fără cap, căci Coallar reuși s-o apuce de gât și la urmă, dintr-o singură mișcară, o rupse pur și simplu în două în timp ce-o privea furios pe Tenebre, semn că și ea putea păți la fel de continua să-l provoace.

Titanida însă nici măcar nu-l privi, ci continuă să strige: „nu înțeleg pentru ce mai ai cap pe umeri de nu gândești când e nevoie, Coallar. Ba mai mult: pui întrebări stupide. Cum pentru ce am nevoie de Siari? Desigur că pentru a pune mâna pe fata Rophionilor care-i acum cu ei, căci fetișcana ceea se pare că are puterea să deschidă Poarta Aeonului. De aceea… trebuie s-o găsim și cât mai repede, Coallar.”

Coallar însă o privi pe sub sprâncene. Dar nu spuse nimic. Doar aruncă pe furiș o ocheadă spre locul unde se afla Mayar. Dar, când o văzu mișcându-se spre un loc mai aproape de ei, ca să poată auzi mai bine ce-și vorbeau ei, surâse și apoi privi iar la Tenebre.

Mayar însă era cu adevărat curioasă. De aceea și-și punea o mulțime de întrebări în cap, precum „ce-i Poarta Aeonului? Și… la ce servește ea de Tenebre-i atât de dornică să pună mâna pe lupoiacă ca s-o deschidă? Ia stai, nu cumva…?”

Tresări însă când Tenebre strigă, întorcându-se brusc spre ea „exact!” de parcă i-ar fi citit gândurile. De văzut însă n-o văzu pe fată, căci aceea găsi de cuviință să se tragă la loc sigur cât mai avea posibilitatea să facă asta. Chiar și așa rămase pe aproape și astfel auzi continuarea delirului lui Tenebre: „și… dacă punem mâna pe fata ceea, ne putem încununa toate planurile cu succes. De aceea, Coallar, ajunge să lenevești atâta și scoală de pe tron ori o să trăiești sub domnia Rophionilor pe veci.”

Mayar însă rânji, fericită să audă că dușmanii ei de moarte îi erau totuși aliați în a o scoate pe Tenebre din sărite. Ba chiar și murmură un „pentru că sunteți proști de aia și vă conduc, căci de-ați fi avut măcar un pic de creier și nu v-ați fi bazat pe-o babă-nchisă de milenii în cine știe ce gaură din Univers, ați fi învins deja. Dar așa… doar visați la mere pădurețe pe timpul verii.”

Coallar însă, deși auzise bine murmurul lui Mayar, ceva ce nu-i fu pe plac totuși, își ținu furia în frâu. Apoi, ridicându-se de pe tron, începu a umbla încolo și-ncoace prin cameră, cu mâinile la spate. Și… abia când fu sigur de întrebare și c-o formulase cum trebuie, se uită atent la Tenebre și-o întrebă: „și totuși, scumpă soțioare, de ce ar trebui să facem noi ceva ca s-o eliberăm pe Eris când ea nu face nimic să ne ajute? Mai bine zic să facem ceva pentru noi.”

De aceea și-l privi Tenebre cu interes, deși întrebarea o cam înfuriase, căci era spusă totuși cu oarecare batjocură despre a ei mamă. Apoi îl întrebă: „și totuși, ce pui la cale de data asta, Coallar?”

„Ți-am spus doar: ceva ce ne-ar putea beneficia pe noi și nu pe o mamă inventată de tine. Ca de exemplu să-l eliberăm pe Mannar, ceea ce mămuca ta din ceruri n-o s-o facă în veci chiar și de-o eliberăm.”

„Coallar! Întreci deja limita!” Urlă Tenebre din toți bojocii. Și, ca să-l pedepsească pentru ale lui cuvinte, aruncă un nor negru asupra lui. Coallar însă nici nu se mișcă din locul lui. De altfel nici nu făcu mare lucru ca să disperseze norul cela: doar îndreptă palma dreaptă spre el și palma „absorbi” norul pur și simplu.

Asta însă o făcu pe Mayar să-l privească cu ochii cât cepele: „a naibii diavol. Nici măcar n-a clipit, da norul cela i-a intrat în palmă. De invidiat putere nu alta.”

Și iar Coallar zâmbi auzind-o murmurând. Nu se dădu însă de gol că știa că fata-i acolo. El doar se îndreptă la pas lent spre Tenebre care-l privea extrem de furioasă. Și, când îi mai despărțea doar un pas, Coallar întinse brusc mâna dreaptă în față și-o apucă pe Tenebre de gât, strângând cât de tare putu. După care-i șuieră printre dinți: „poate că eu mă prostesc prefăcându-mă că nu gândesc, soțioară, tu însă cu adevărat nu gândești când trebuie. Și, dacă ți-ai pune mintea cât de cât în mișcare, ai înțelege că ce propun nu-i chiar aberație, căci de mai mult de 13 ani deja nu știm nimic despre Mannar. Tu însă cauți să eliberezi o toantă din închisoare, aceeași care l-a făcut pe fiul nostru monstrul care-i azi.”

„Eris doar la făcut mai puternic,” reuși să rostească Tenebre abia auzit, din cauza că Coallar continua s-o strângă de beregată. „Măcar pentru asta ar trebui să-i fii recunoscător.”

Prostia ei însă-l înfurie pe Coallar, care-o privi cu ură și-i spuse: „să-i fiu recunoscător pentru că i-a pus ochiul cela de diavol pe frunte și asta doar ca să fie capabilă să conducă lumea? Ba bine că nu, căci Mannar era deja puternic. Mereu a fost puternic. Mult mai puternic decât frații lui. Acum însă, în loc să-mi fie mândru urmaș, se ascunde ca guzganul de mâțe. Doar pentru asta n-am de gând să mișc în veci un deget ca s-o ajut pe descreierata ta mămucă să scape din cușcă.” După care-i dădu drumul, iar Tenebre căzu cu zgomot la pământ.

Chiar și așa, chiar dacă căzătura ceea o duru ca naiba și tremura de frică și de furie, Tenebre nu spuse nimic. Doar îl privi oarecum pe ascuns pe al ei soț, care-și continuă plimbarea haotică prin cameră. Între timp, el își continuă gândul: „ce trebuie să găsim noi sunt acele două pumnale, Tenebre, și nu doar fata Rophionilor. Anume acele pumnale ne pot aduce copilul înapoi și-i învinge pe Rophioni.”

„Copila Rophionilor,” murmură Tenebre dintr-o dată. „Ea are unul dintre pumnale. L-am văzut într-o zi la ea, atunci când au luptat cu Vanamarii. Anume atunci am văzut că ea are parte din destinul primei stăpâne a acelui pumnal, a celei numite Upprisinn.”

Cuvintele ei îl uimiră enorm pe Coallar, căci el nicicând nu se gândise la motivul pentru care unul dintre pumnale ajunse anume la fiica Rophionilor. Dar, cu cele spuse de Tenebre, avea sens. De aceea și murmură gânditor într-un târziu: „atunci, trebuie să fim cu ochii pe pumnalul cela, căci… e ceva care ne poate scăpa de sclavie după cum am spus.”

Cele spuse de el însă o făcură pe Mayar extrem de atentă. Și, ițindu-se de după roca după care stătea ascunsă, privi atent la fața lui. Apoi, își spuse în sinea ei: „deci, guzganul ăsta, ce mai mereu stă ascuns în gaură, știe despre obiecte magice. Interesant. Ce altceva mai ascunde cealaltă?”

Răspuns însă-i dădu Tenebre și nu Coallar: „la fel, acea Samaya se pare că deține puterea lui Jar, căci anume cu el a trebuit să lupt acum câteva zile.”

„Jar?” Se interesă Coallar extrem de curios. „Și… se poate de știut de când ăștia doi sunt în cârdășie?”

„Asta deja n-o mai știu. Dar… am fi putut afla, dacă ai fi prins-o atunci când ai avut-o în fața ta și nu ai fi încercat s-o omori,” îi șuieră Tenebre printre dinți. „Acum însă… trebuie s-o căutăm mai întâi, căci… depindem de ea, Coallar, căci ea de asemenea are puterea lui Haos de partea ei. Ceva care noi nu putem înfrunta și tu știi asta.”

Mayar însă-și frecă palmele de plăcere simțind frică în vocea lui Tenebre. „Vasăzică se tem. Nu… a noastră dulce lupoaică se pare că are destule secrete ascunse.” Tăcu însă și ascultă mai departe când Coallar spuse:

„Și totuși, Tenebre, cea care-i poate face față tinerei lupoaice e deja născută. Și-i nimeni alta decât copila lui Ahi.” Cuvintele lui însă n-o uimiră doar pe Tenebre, dar și pe Mayar, care șuieră abia auzit printre dinți:

„Smintitul cela de mag are copii?”

Aceeași întrebare o puse și Tenebre, numai că cuvinte mai suave: „și… ești sigur că acela-i anume copilul lui Ahi? Din câte știu el n-are urmași.”

Coallar însă rânji văzând că era singur la curent cu privire la secretul lui Ahi. Apoi, aplecându-se ușor spre Tenebre care continua așezată pe podea și atingându-și gâtul înroșit, îi spuse aproape în șoaptă: „desigur că are. De altfel e o persoană destul de puternică, căci are parte din puterea nevăzută a oamenilor, căci Ahi a avut-o c-o pământeancă. De aceea cred că, dacă-și propune, acea copilă poate răsturna lumea cu susul în jos și chiar s-o controleze.”

Asta deja fu ceva nu pe placul lui Mayar care murmură: „și asta cu puteri extraordinare de unde s-a mai luat? Mai ales născută din Ahi. Din câte țin minte ori de câte ori i-am citit trecutul și viitorul n-am văzut nicicând copii pe lângă el. Aud acum că nu doar că are copii, dar e cineva cu puteri extraordinare. Și asta se pare că se datorează și acelui Mannar. Iar asta cine totuși dracu e?” Decise totuși să n-asculte și restul conversației, căci avea treburi mai importante de făcut decât s-asculte conversația a doi nebuni.

Dar, deși crezuse ea că n-o văzuse nimeni plecând, se înșelase, căci Coallar o observă. Apoi, când fură într-adevăr singuri, Coallar îi spuse Titanidei: „Tenebre, cea cunoscută ca și copila lui Ahi are de asemenea puterea să scoată blestematul cela de diamant de pe fruntea lui Mannar. Astfel putem îngenunchea și Soarta, iar Parca n-o să poată nicicând după asta să ne treacă iarăși calea.”

Nu aceste cuvinte însă îi atraseră atenție lui Tenebre, ci faptul că el continua să privească spre rocile de la intrare. Dar, chiar dacă se uită ea cu mare atenție într-acolo, nu văzu pe nimeni. De aceea se gândi că poate soțul ei se scrântise la minte. Însă, mai mult decât asta, o enerva faptul că nu mai era capabilă să-i citească gândurile lui Coallar și să afle ce punea acela la cale, căci era sigură că el știe cine anume e fiica lui Ahi, dar nu voia să-i spună și de aceea își ascunse gândurile de ea.

Chiar și așa i se păru rezonabilă propunerea lui: de-a îngenunchea Soarta și a-l elibera pe Mannar. De aceea decise că era totuși timpul să-și trădeze mama și să-și concentreze privirea asupra propriilor beneficii, căci ea tot visa la tronul lumii. Doar că, de teamă, trecu mereu asta sub tăcere. Dar… de Eris rămânea închisă… ea avea totuși șansa să-și vadă visul devenit realitate.