„E liniște,” dar caii gonind prin ape și pe pământ rânced aruncă glod și jale-n jur în timp ce urcă în sus pe munte. „Pe Muntele Fricii e însă o liniște amară, căci până și soarele pe cer continuă să se ascundă după nori privindu-i pe acei ce trec peste râuri și ape, sărind pietre și copaci căzuți, căci acei călăreți, ce au capetele plecate și fețele acoperite de glugi, nu-s decât mesageri ai durerii și urii pe-un munte răvășit de păcate de peste mii și mii de ani,” termină vocea Vieții al ei straniu discurs, ce fu dus peste tot în împrejurimile acelor locuri, în timp ce a ei formă transparentă și pe alocuri colorată în roz urmărea de sus a călăreților celora negri și fantomatici galop nebun prin acele locuri sălbăticite de vreme și ocolite de oameni… natura sălbatică a Kaṟkaḷ Pēy-ului…

***

  „Sunt aici!” spuse înfrigurată Inlan Diar, întorcând capul și privind în depărtarea câmpiilor celea ce se întindeau mult în fața Palatului ei de gheață sau mai bine zis mult în fața zidului de apărare a regatului gheții Paṉi Makkaḷ. Și… în timp ce regina se uita în zare, un strașnic crivăț bătu spre locul în care se afla ea și ai ei ostași, toți purtând armură și arme în mâini, căci așteptau cu înfrigurare acel atac, vestit de însăși Tetapas în vis lui Zeal, acel strașnic Titan-șarpe care se decise astfel să se răzbune pe Yātrīkar pentru simplul fapt că fusese înșelat de ele în ascunsa grotă a Kaṟkaḷ Pēy-ului, acolo unde fusese închis de veacuri…

  Totuși… Inlan Diar nu decise acea apărare doar din cauza lui Tetapas. Ea simțea acea aprigă bătălie apropiindu-se de ei cu repeziciune, căci fusese prezisă chiar și de Caktiyiṉ Ātāram - Izvorul Sfânt al Puterilor, a cărui mini-machetă se vedea și-n sala tronului Palatului ei de Gheață, deși adevăratul izvor al puterii se afla ascuns adânc în inima acelui munte și nimeni nicicând nu-l putuse descoperi, mai ales după moartea fizică a panterei negre Accam Kuṉṟu.

  Chiar și așa Izvorul Sfânt continua să-i vorbească stăpânei sale, cea numită moștenitoare de însuși sfântul munte, căci fiind singura lui fiică și singurul lui copil cu suflet bun, Inlan Diar fu astfel aleasă și de Putere ca a ei veșnică stăpână.

  În acel moment însă, când privea în depărtarea câmpiilor Ātmā, Inlan Diar se simți totuși neputincioasă, chiar dacă Ātmā însemna, în limba antică a Poporului Paṉi Makkaḷ, „Câmpiile Puterii Sufletelor,” căci nu odată acele câmpii, ce păreau prietenoase și inofensive la prima vedere, îi ajutaseră de atâtea ori să evite atacurile feroce ale dușmanilor, căci nu doar Coallar și ai lui vlăstari netrebnici urau tot ceea ce ținea de Tărâmurile Gheții și ale Frigului, ci m-ai era un popor aprig ce le dorea sfârșitul, cei cunoscuți ca și Kari Makkaḷ sau… Cărbunarii.

  Cum, când sau cine i-a adus pe acei strașnici monștri în această lume nimeni nu știa. Nici chiar Gaea, cea care avea scris în soarta ei să aducă viață pe pământ, iar asta chiar că era straniu, căci acei Cărbunari păreau într-adevăr că nu se închinau în fața nimănui și n-ascultau de nimeni, nici chiar de Coallar, care era prea bine cunoscut de toți cu al său veșnic nume de Rege Coal sau Regele Cărbune.

  Totuși… chiar și dacă atacaseră Cărbunarii acele locuri ale frigului și gheții de atâtea ori aproape nimeni nicicând nu le văzuse fața. Se spunea despre ei doar că poartă mantii negre și lungi, asemeni Yātrīkar-ilor, cu glugile cu boruri largi acoperindu-le fața în întregime, în timp ce, doar din când în când, în întunecimea acelei glugi, ce ascundea chipuri în spatele ei, se vedeau scântei, asemeni cărbunilor încinși, căci ori de câte ori se vedeau spintecând acel abis din spatele glugii acele scântei erau mereu două și de fiecare dată în același loc și de aceea cei cărora le fusese vreodată dat să-i întâlnească ajunseră de numiseră acele scântei ochi.

  Apoi erau ale lor mâini ce erau într-adevăr de culoarea cărbunelui întunecat, cu unghii la fel de negre, dar lungi asemeni fiarelor și asemeni Yātrīkar-ilor atunci când erau în plin atac.

  În rest nu se știa mai nimic despre ei… nici unde le este regatul și nici ce religie poartă. Doar al lor flag spintecat de vremuri, cu urme adânci de cuțit pe acea pânză neagră cu roșu, m-ai lăsa uneori vederii acele înscrisuri de demult, într-o limbă antică neînțeleasă practic de nimeni pe acest pământ… கரி, ceea ce un singur bătrân al Poporului lui Ilan Diar îl putu răstălmăci demult și de la el ei aflară că în limba Paṉi acel înscris ar însemna Kari sau Cărbunarii în limba noastră lumească.

  „Ce ar trebui să facem, stăpână?” o întrebă comandantul Eṉōl pe Inlan Diar, stând chiar în dreapta ei și privind și el în depărtarea zării, în timp ce crivățul cela nebun își făcea de cap și cu poalele veșmintelor sale și chiar cu a lui armură, ce era mai ușoară tot pe la poale și mâneci.

  „Încă nu știu, Eṉōl,” răspunse regina abia auzit, strângând cu putere în mână conul ascuțit al cornului ei Sōmarē sau Cornul Puterii cum m-ai era numit de bătrâni, căci acel corn apăru în mâinile reginei lor când ea deveni femeie din copilă și de atunci acel corn le vestise bucurii și dureri ori de câte ori acelea le dădură târcoale caselor.

  În acele clipe însă, când Ilan Diar îl strângea cu putere în mână, Sōmarē tăcea cu desăvârșire, deși inima reginei îi ordona în neștire să cânte și să-i vestească pe toți, în special pe oameni, despre pericolul care-i pândea pe ei toți, iar asta putea însemna doar un lucru… puterea nu m-ai era deja de partea ei sau poate era totul doar un șiretlic al sorții…

***

  „Caii!” murmură Zeal în somn, foindu-se în al ei așternut alb, dar totuși rece, în ciuda focului zdravăn ce încă ardea vioi în căminul din iatacul prințesei. Dar… așa cum îi era firea, Zeal era mereu rece… ale ei mâini, a ei piele, chiar și așternutul de sub ea devenea rece uneori, în special când puterea cobrelor, ce-i curgea vertiginos prin vene, îi ieșea practic prin porii pielii afară, iar asta se întâmpla doar atunci când inima lui Zeal simțea pericolul apropiindu-se.

  Dar… așa cum se întâmpla de fiecare dată… Zeal nu se putea trezi în acele clipe, deși ale ei urechi auzeau atât de clar copitele cailor lovind năprasnic pe piatră tare sau drum bătătorit, de parcă acei cai s-ar fi îndreptat anume spre ea. Zeal însă era încă strâns ținută în brațe de Hyora, Titanida Somnului, care, dintr-un motiv necunoscut ei, în astfel de momente de grea cumpănă și pericol iminent, părea să fie de partea răului și nu de cea a binelui, iar asta era într-adevăr straniu, căci era bine știut de toți că Hyora nu poate fi de partea răului, că ea iubește bunătatea și inocența și că de asta se găsea mereu în preajma copiilor, acolo unde era veselie și zâmbet pe buze, precum era și iubirea ascunsă în pletele tinerelor.

  Totuși putea fi totul doar o aparență, căci ori de câte ori Zeal nu se putea trezi din al ei straniu somn avea vise ciudate, vise asemeni premonițiilor care de cele mai multe ori se întâmplau, iar acele vise aveau practic același final - vedea o coadă lungă, groasă și verde al unui gigant șarpe, care se ascundea prin catacombele ascunse ale unui loc subteran. Dar deși ea avea în a ei putere cobrele, Zeal niciodată nu putuse vedea chipul acelui șarpe și nici să-i audă vocea.

  În acele clipe era totuși ceva straniu și nu ca de fiecare dată când avea acele vise, căci dacă în restul dăților îl vedea îndepărtându-se de ea, în acel moment simți că șarpele se îndrepta direct spre ea. Și… în clipa când era extrem de concentrată, aflându-se în centrul unui loc înconjurat de oglinzi (sau cel puțin așa i se păru la început ca să înțeleagă apoi că-s pereți de piatră șlefuiți de ape) în fața lui Zeal se deschise larg gura unui șarpe ce amenința s-o înghită, iar asta o făcu pe adevărata Zeal, cea care se zvârcolea ușor în al ei așternut, să tresară în somn, să se ridice pe șezute, în timp ce ochii ei verzi se roteau în mici cercuri la fel ca ai șarpelui, de parcă ar fi încercat să se vrăjească unul pe altul, ca mai apoi ea să vorbească cuvintele gândite de acel gigant, numit Titanul Tetapas: „grele momente-i așteaptă pe Oamenii Paṉi Makkaḷ, tu, stăpână a cobrelor. De aceea ar trebui să te trezești din al tău dulce somn și să te alături oștilor tale, căci doar cu tine alături ar putea să găsească salvarea.”

  „Dar… cine ești și de ce-mi apari mereu în vis?” întrebă Zeal, cea ce se afla în acele clipe în fața gigantului șarpe Tetapas, care se ridicase pe a lui groasă coadă, cam 3 metri în înălțime, ca să pară impozant în fața fetei.

  „Eu sunt Tetapas, Titanul ascuns în inima Muntelui Accam Kuṉṟu, cel blestemat de Soartă să se ascundă mereu și cel care n-are voie să părăsească nicicând locurile ascunse ale Kaṟkaḷ Pēy-ului.”

  „Și totuși… nu înțeleg de ce-mi vorbești acum și de ce-mi pare că încerci să ne ajuți, deși ceva adânc în interiorul meu îmi spune că ar trebui să fug de tine, căci ne ești dușman și nu prieten.”

  „Căci așa și este: Titanul Tetapas este împotriva Regatului Gheții de când ai lui oameni au ajutat Soarta să-l închidă în adâncurile acestui munte. Dar chiar și așa, în aceste clipe ne putem considera aliați.”

  „Și care-ți e câștigul tău? Nu-mi spune că cauți eliberarea pentru simplul fapt că ne anunți de-un pericol imens ce se apropie de noi.”

  „Deși asta mi-a fost intenția la început, totuși nu-i așa cum îți spune mintea, prințesă Zeal.”

  „Atunci?”

  „Numește-o doar răzbunare, căci nu demult Fecioarele Demonice Yātrīkar mi-au călcat orgoliul în picioare doar pentru a-l găsi pe Tikil și ai cere ajutorul.”

  „Tikil? Titanul Groazei?” întrebă Zeal mirată cu desăvârșire.

  „Așa e, căci… Yātrīkar au făcut un schimb cu el - 50 dintre ele i-au luat locul în adâncuri, eliberându-l astfel de al său blestem, iar Tikil s-a angajat să le ajute să distrugă bârlogul lui Ahi și al vulpilor roșii, precum și să îngenuncheze Poporul Gheții, decapitând-o pe a lor Regină, pe Inlan Diar.”

  Zeal se cutremură: „știam că Tikil și bunica au niște chestiuni mai vechi ce rămaseră nerezolvate. Dar totuși… să râvnească la al ei tron mi se pare prea mult, căci…”

  Tetapas râse zgomotos. „Mă uimește enorm a ta naivitate, prințesă. Chiar crezi cu adevărat că ceea ce visează Tikil e tronul Paṉi Makkaḷ-ului?”

  „Aaa, nu? Atunci ce-și dorește el?”

  „Același lucru ca și mine - răzbunare, căci nașterea lui Inlan Diar a însemnat a sa înfrângere și îngenunchere, iar dacă ea va dispărea de pe acest pământ el va avea putere absolută să găsească Izvorul Puterii, să se înfrupte din el și astfel să aibă Putere Veșnică asupra acestui munte.”

  „Dar asta va însemna căderea a tot ceea ce înconjoară acest bătrân și sfânt munte.”

  „Ce-i pasă inimii câinioase ce lasă în urmă a sa ură, atâta timp cât are ceea ce și-a dorit pe vecie?”

  „Atunci n-are decât să visese mereu la asta, căci mereu o să fie îngenuncheat de soartă,” răcni Zeal, cea din iatacul ei, ceea ce făcu imaginea lui Tetapas să dispară. După care ochii ei se limpeziră, ea sări din așternut și ieși în fugă din iatac, în timp ce în jurul acelei camere se m-ai auzea doar râsul abia auzit al lui Tetapas, semn că a lui răzbunare avea să fie cât de curând săvârșită.

***

  Înaintând încet pe acea cărărușă îngustă ce ducea direct spre satul vulpilor roșii, cel ascuns sus pe munte, Kaṇkaḷ privi cu atenție în jur, în special la acel abur alb și dens ce se ridica din prăpastia căscată chiar în dreptul lor. Dar… oricât de mult nu se străduia ea să înțeleagă cine sau din ce cauză acea boare de aer ajunse de se ridica mult deasupra lor, învăluindu-le într-o mantie umedă, lăptoasă, conducătoarea Yātrīkar-elor nu putea înțelege și pace de era aceea o putere menită să fie de partea lor sau nu.

  Totuși, ceva în adâncul ei îi spunea să nu se încreadă în aparențe, că nu-i totul decât o iluzie, precum ar putea fi și faptul că ele se aflau în acele clipe acolo.

  La un moment dat al ei picior drept, cel care făcuse un pas în față pentru a înainta, se propri brusc pe pământ, forțând-o atât pe Kaṇkaḷ, cât și pe celelalte Yātrīkar să se oprească. Dar deși priviră ele țintă în față nu putură înțelege nici ce-o făcuse pe Kaṇkaḷ să se oprească și nici să vadă altceva în afară de ceața ceea albicioasă ce-și întindea mădularele peste tot în jur.

  Dintr-o dată însă se auzi un sunet prelung, al unui corn ce sufla strident din al lui lemnos burduhan, spintecând împrejurimile cu al lui bocet nesuferit, ceva ce le făcu pe Kaṇkaḷ și pe Yātrīkar să-și scuture brusc capul, încercând să alunge țiuitul prelung din urechi, cauzat de buciumul cela nesuferit.

  „Sōmarē!” scrâșni Kaṇkaḷ apoi din dinți, înțelegând că în sfârșit a ei vrajă asupra cornului fusese învinsă, căci de asta el nu cântase pentru multă vreme, în ciuda încercărilor disperate ale lui Inlan Diar de-ai vesti pe toți de pericol - era din cauza că Kaṇkaḷ trimise un fel de aer negru, controlat de a ei putere demonică, sus spre vârful muntelui, un aer nevăzut însă de puterea binelui și care intră înlăuntrul conului larg al lui Sōmarē, încercând să-l supună. Dar, deși Kaṇkaḷ crezuse că a ei vrajă era suficient de puternică pentru a face cornul cela să tacă pe veci, se înșelase, iar asta o făcea să se simtă atât de cătrănită pe dinăuntru.

  Trebui să privească din nou în față, deși până atunci privise în dreapta ei, cu o privire oarbă încercând să spintece ceața și să vadă până unde ar putea ajunge a ei privire interioară, în clipa în care auzi un mârâit neplăcut. Dar trebuiră să aștepte alte clipe bune până când văzură în sfârșit laba păroasă a unui lup Vanamar apărând în fața ochilor ei, ca mai apoi, la cam o minută după aceea, al lui corp să fie conturat complet din ceață albă.

  Era totuși totul doar o iluzie, căci acel lup nu apăruse ca prin magie acolo… era din carne și oase și cobora de pe munte, venind în întâmpinarea Yātrīkar-elor, iar faptul că al său corp fu revelat astfel în fața Fecioarelor Demonice se datora puterii lor interioare care luptase în tot același timp cu ceața din jur.

  „Mūlai! (Colte)” rosti abia auzit Kaṇkaḷ, văzându-l apărând acolo. „De ce lupii Vanamar sunt totuși aici? Am crezut că Tenebre va trimis mult prea departe de aceste locuri.”

Ensure your favorite authors get the support they deserve. Read this novel on Royal Road.

  „E pentru că Vanamar au decis să fie proprii stăpâni. De aceea și-au ales drumul și s-au eliberat din lanțurile puterii lui Tenebre.”

  „Dar totuși, faptul că sunteți aici, ajutându-ne, ne face pe noi ale voastre stăpâne!” spuse Kaṇkaḷ cu viclenie, privind adânc în ochii lupului și vrând să-l supună astfel. Se lovi însă de-o puternică barieră de foc, ceva ce-i forță puterea minții să se întoarcă brusc la ea, iar acea mișcare invers a puterii negre o forță pe Kaṇkaḷ să închidă ochii pentru a-și alunga amețeala. „Taṭai!” șueră ea printre dinți. „Acum înțeleg de ce v-ați putut elibera de Tenebre - e din cauza c-ai practicat pe ascuns această magie a Barierei și-ai creat un Taṭai (barieră) propriu.”

  Colte însă rânji: „și ce-ați crezut? C-o să ne puteți conrola veșnic?”

  „Sunteți însă aici. De ce?” întrebă Kaṇkaḷ nemulțumită.

  „E pentru că avem niște conturi de reglat cu vulpile celea nesuferite, căci nu odată puterea lui Ahi și Inmar ne-a pârjolit blănile, deși ar fi trebuit să fim uniți și ei de partea noastră.”

  „Asta e pentru că el mereu și-a apărat copila, pe Mayar, în timp ce voi, la porunca lui Tenebre, ați vrut mereu s-o luați de lângă el.”

  „Aici te-nșeli, Kaṇkaḷ!” spuse Colte și făcu câțiva pași spre ea, dând astfel posibilitatea altor lupi Vanamar să fie văzuți în spatele lui. „Nu Tenebre ne-a trimis mereu pe munte în căutarea copilei lui Ahi, dar… Coallar!”

  „Regele Coal? Acționând pe la spatele soției? Dar de ce?”

  „Asta deja n-o m-ai știut. Pot doar să-mi imaginez… puterea, căci Regele Cărbune a fost mereu avid de putere, în timp ce Tenebre a fost mereu orbită de puterea lui Eris, pe care încă încearcă s-o elibereze, deși inconștient, crezând doar că face totul ca să-l elibereze pe Mannar.”

  Kaṇkaḷ surâse: „acum înțeleg șiretlicul bătrânului celuia nesuferit, ai cărui ochi de smoală mereu ne-au ars pe dinăuntru. Totuși… bârlogul lui Ahi și-al vulpilor roșii e sus pe munte, nu încoace.”

  „Asta o știm și noi. Numai că nu m-ai e nimeni acolo. E totul pustiit. Doar al lor puturos miros m-ai persistă prin acele locuri. Curând însă o să fie spălat tot de lacrimile cerului și de mătura vântului, căci crivățul ăsta ce taie până la oase e creat fără doar și poate de puterea cuiva care-i de partea lor.”

  „Inlan Diar?”

  „Ba nu. Sunt sigur că nu, căci deși pare că vulpile roșii și Ahi sunt de partea lor în această luptă, Regina Gheții nu-i atât de proastă încât să-și ajute dușmanul în toate.”

  „Dacă zici. Totuși mă miră c-au șters-o din loc atât de rapid. Asta înseamnă c-au fost anunțați că venim.”

  „Probabil. Dar nu mă întreba cine să-i fi anunțat, căci nu știu. Sus pe munte nu se simte decât mirosul vulpilor roșii și al lui Ahi. În rest nimic straniu.”

  „Înseamnă că-i unul de-al lor.”

  „Puțin probabil,” mârâi Mūlai. „Nimeni din tribul lui Inmar n-are o astfel de putere. Nimeni în afară de acea Mayar. Ea însă nu-i aici ca să-i vestească despre asta. Să nu uităm că acea Mayar e cu Parca acum.”

  „Și totuși… mă îndoiesc eu că-i atât de supusă ea Sorții,” șuieră Kaṇkaḷ printre dinți și, în timp ce trecu pe lângă Colte, spuse: „urmează-mă! Trebuie să văd cu ochii mei al lor bârlog. Doar astfel îmi pot da seama ce se întâmplă. Restul… stați de pază!” Apoi, după ce dădu ordinul, se îndreptă la pas grăbit în susul muntelui.

  Mūlai se întoarse încet și privi în urma ei, dezvelindu-și colții, semn că era nemulțumit de acel ordin, deși era sigur că-i dăduse clar de înțeles conducătoarei Yātrīkar că nu vor m-ai accepta să le fie supuși. Totuși… decise s-o asculte pe moment, căci deși Vanamar erau mulți și periculoși era totuși conștient că n-au ei puterea Yātrīkar-elor. De aceea, atâta timp cât încă al lor țel nu era atins, trebuiau să le m-ai suporte pe acele Fecioare nesuferite în preajma lor. Tocmai de aceea o urmă pe Kaṇkaḷ în tăcere, lăsându-și însoțitorii, vreo câteva zeci la număr, ce se întindeau pe destui metri în fața lui, să-l aștepte acolo, în timp ce restul armatei sale se afla mai la baza muntelui, așteptându-i ordinul de-a ataca în cazul în care ei n-ar fi reușit singuri.

***

  „Aici chiar nu-i nimic,” mârâi Kaṇkaḷ nemulțumită, după ce ajunse în interiorul grotei lui Ahi, pe care o găsise în sfârșit și-i deschise poarta după ce folosise o mare cantitate din puterea ei, ceva ce-o cam secătuise pe dinăuntru.

  Se dovedise totuși totul în van, căci Ahi nu era deloc prost și, înainte de-a pleca de acolo, avuse grijă să facă să se „evapore” tot ce-i aparținuse, mutând totul într-un loc secret, un loc ce-i era cunoscut doar lui și în care avea de gând să se retragă în caz de-ar fi fost rănit sau nevoit să se ascundă.

  Dar cum Kaṇkaḷ n-avea puterea de-a citi secretele minții, care lăsau adesea urme în aer, n-avea nici cum ști ce pusese la cale acel Mago Rău. Ea putu doar răcni ca apucata și arunca cu mingi de foc în stânga și-ndreapta, foc care de altfel nu răni pe nimeni.

  Văzând-o căzând pradă nebuniei, Colte doar dădu din cap cu reproș și-i întoarse spatele cu gând să plece. Se opri însă locului, adulmecând zarea, după ce închise ochii.

  „Încotro?” răcni Kaṇkaḷ la el, văzându-l plecând.

  Colte însă o privi cu răutate și-i scrâșni printre dinți: „n-ai vrea să-ți ții gura? Încerc să găsesc urme aici!”

  „Urme? Ce fel de urme?” întrebă mirată Kaṇkaḷ, făcând câțiva pași spre el. Totuși nu era de tot convinsă că lupul cela era chiar în toate mințile. Dar odată ajunsă lângă el, închise și ea ochii și încercă să înțeleagă misterele ascunse ale acelui loc.

  Chiar și așa, chiar dacă puterea Vanamar-ilor și a Yātrīkar-elor se unise cumva, încercând să vadă adevărul ascuns în spatele cortinei magiei negre, niciunuia dintre ei nu le fu dat să vadă proiecția Anayei, care stătea în forma ei de bătrână la doar o azvârlitură de băț de ei, privind cu atenție fiecare din mișcările lor.

  La un moment dat chiar Anaya se apropie de ei și-i înconjură, forțându-l pe Colte să întoarcă capul și să adulmece zarea conform mișcării ei în jurul lor. Dar nici așa nu înțelese el cine se afla în acea grotă.

  Colte totuși îi transmise un mesaj secret acelui „oaspete nepoftit” simțit acolo: „n-ai decât să te ascunzi ca un laș. Te voi găsi curând și ai mei colți ce-ți vor sfârteca trupul o să guste din plin dulceața cărnii tale.”

  Drept răspuns însă simți că cineva surâse, dar nu înțelese de era surâsul unui bărbat sau al unei femei. De aceea și se lăsă el în cele din urmă păgubaș, înțelegând că era inutil să m-ai stea acolo, căci locul era protejat de-o putere impresionantă, ceva ce lor nu le era dat totuși să supună și, în cele din urmă, îi spuse Yātrīkarei să-l urmeze, căci „ceilalți așteaptă jos și-i timpul să li se alăture, căci ce e cel mai interesant e pe cale să se înceapă.”

  Dar nici conducătoarea Yātrīkar și nici Anaya nu înțeleseră la ce anume se referise el. De aceea deciseră să-l urmeze și să vadă ce anume se ascundea în spatele minții lupilor Vanamar în acele clipe.

  Totuși, chiar dacă Anaya crezu că a ei prezență ce-i urma nu fusese simțită de Colte, lupul Vanamar simți prea bine ai ei pași urmându-i. Decise totuși să nu-i dea de înțeles nici Yātrīkarei și nici Anayei că-i la curent cu totul: vruse să lase totul surpriză ca, în cazul unui eventual atac, ai lui dușmani să fie cei surprinși în cele din urmă.

***

  „Vanamar și Cărbunarii vor ataca curând Palatul Gheții,” murmură Samaya, lupoaica cea albă, în timp ce se afla într-o lume crepusculară, înconjurată de oglinzi de pretutindeni.

  Acea lume era foarte asemănătoare cu cea în care intrase ea înainte ca ea și Bestla să fie atacate de mistrețul cela sălbatic. Numai că, de data asta, nu se vedeau nicăieri lumânări aprinse, ci doar o stranie lumină venită de la reflecția din oglinzi lumina împrejurimile.

  Astfel putu ea vedea reflectat într-una dintre oglinzi momentul în care Colte și conducătoarea Yātrīkar părăsiră grota lui Ahi și se îndreptau mai spre baza muntelui, acolo unde erau așteptați de armata Yātrīkar-elor și a lupilor Vanamar. Apoi, în urma lor văzu silueta cuiva urmându-i, da nici ei nu-i fu dat să înțeleagă ce fel de drăcovenie de suflet m-ai era și acela.

  Tresări totuși când simți o slabă mișcare în dreptul ei. Astfel, privind într-acolo, o văzu pe Bestla înmărmurită chiar în spatele ei, fiind atât de asemănătoare cu o statuie de gheață, asemănătoare celei în care Bestla se transforma ori de câte ori intra în lumea ei pentru a se întâlni cu Edda.

  „Bestla?” întrebă lupoaica timidă. Cât de curând însă înțelese că totul nu-i decât o iluzie și că aceea era doar reflecția Bestlei într-una dintre oglinzi. Era totuși totul atât de real, că i se părea ciudat să fie doar o invenție a minții ei. Totuși tresări iar, auzind vocea Vieții vorbindu-i:

  „Ce dacă nu-i totul așa cum îți imaginezi? Ce-ar fi dacă ceea ce vezi e doar o mică părticică a viitorului?”

  „Aș face orice ca să împiedic acel viitor să aibă loc,” murmură lupoaica cea albă, privind cu atenție în jur, dar nevăzând pe nimeni.

  Viața însă surâse: „nimeni nu poate împiedica viitorul să aibă loc.”

  „Dar totuși… putem fi noi cei care decid pe ce drum să mergem în cele din urmă,” insistă lupoaica.

  „Chiar dacă asta ar însemna să întoarceți Balanța Lumii, pe Themis, cu susul în jos și să opriți Timpul în loc?”

  „Pentru toate e nevoie de-un sacrificiu, nu-i așa?” întrebă lupoaica mai sigură pe ea de data asta, privind cu atenție în față, de unde înțelese ea că se auzea vocea.

  Privirea profundă a lupoaicei, în contrast cu lumina stranie a locului, „forță” Viața să-și contureze trupul transparent, iar când Viața-și termină de conturat trupul, al ei chip de odinioară se reflectă în oglinzile din jurul lor în toată splendoarea.

  „Vāḻkkai?” întrebă mirată lupoaica, iar a ei întrebare o miră chiar și pe Viață, care-o privi țintă.

  „De unde știi tu acest nume?” o întrebă Vāḻkkai pe lupoaică.

  „Nu știu,” răspunse Samaya confuză. „Doar știu că știu acest nume de undeva. De unde însă… n-am idee, sinceră să fiu.”

  Privind adânc în ochii Samayei-lupoaica, Vāḻkkai văzu în sfârșit o imensă lună roșie reflectată în ei, fapt ce-o făcu să murmure în neștire: „Mātam! Asta nu poate fi! Cum e posibil ca Mātam și Ōnāy să se întâlnească și pe acest pământ sub aceeași formă?”

  „Mātam? Ōnāy? Cine-s ei?” întrebă Samaya-lupoaica mirată.

  „Ai mei copii!” murmurară buzele Vieții. „Cei pe care i-am pierdut milenii și milenii în urmă."

  „Dar de care pare să-ți fie atât de dor,” spuse lupoaica sigură pe ea.

  Vāḻkkai doar dădu încet din cap că da. Apoi spuse: „dor… e un cuvânt prea mic pentru ceea ce simt, Samaya. Aici e mai mult decât dor.”

  „Atunci? Ce simte a ta inimă, Vāḻkkai?”

  „Durere!”

  „Pentru ce?”

  „Pentru că n-am fost în stare să-i apăr de nebunia lui Maranam, căci el este cel care i-a luat de lângă mine, transformându-le trupurile în cenușă și alungându-le sufletele din piept. Ceea ce n-am crezut nicicând e că Soarta asta ce-o trăim nu-i decât un perfect cerc, căci acolo unde toate mor se pare că și toate-ncep.”

  „Sau poate doar că sfârșitul unuia nu-i decât începutul,” murmură Samaya, recăpătându-și chipul de tânără în fața Vieții.

  Vāḻkkai însă se cutremură. Acel tremur însă era doar o relaxare a sufletului ei, căci ea crezuse că va vedea din nou chipul lui Mātam, al iubitei sale fiice, așa cum îl văzuse pe Ōnāy-lupul reflectat în flăcările Pădurii Mortor, cel văzut și de Dike. Dar… cât de curând, când chipul luminos al Samayei fu văzut în toată splendoarea, Viața oftă prelung și-nchise ochii: era dezamăgită, căci încă odată se încrezuse în Soartă, cea care-i dăduse de înțeles că-și va vedea încă odată odraselele, dar care-o înșelase din nou.

  Își reveni însă în fire, când Samaya se întoarse spre una dintre oglinzile din stânga ei și văzu momentul în care armata lui Inlan Diar era perfect aliniată în spatele porților regatului ei, iar ea și câteva zeci dintre ostașii ei erau pe zidurile de apărare, cu arcurile și săgețile pregătite de tragere, căci lupii Vanamar și Yātrīkar înaintau deja spre ei pe Câmpiile Ātmā, ce deveniseră dintr-o dată negre din cauza veșmintelor Yātrīkar și a lupilor Vanamar, a căror armată comună se întindea până hăt în zare, numărând probabil zeci dacă nu sute de mii de oșteni.

  „Se pare că Soarta s-a lăsat dusă de val de data asta,” murmură Samaya. „Căci până și Răul a fost înșelat de ea.”

  „Răul a fost înșelat de Soartă? La ce te referi?” spuse Vāḻkkai mirată, căci iaca asta deja n-o m-ai știa.

  Samaya însă decise să nu-i reveleze adevărul în cuvinte, ci să i-l arate pe viu lui Vāḻkkai. De aceea scoase vestitul ei cub din buzunarele rochiei ei ce-i ajungea până la pulpe și, în mâna ei, fața de sus a cubului lumină albastru, iar lumina lui reflectă pe una dintre oglinzi momentul în care Tikil bău din licoarea Yātrīkar-elor.

  „La fel cum l-au înșelat pe Baradar acum mii de ani, făcând astfel posibilă căderea Noear-ilor,” spuse Samaya. „Dar iaca nu înțeleg ce câștigă ele de data asta amăgind un Titan precum Tikil.”

  „Cărbunarii!” șopti Viața, privind țintă la imaginea armatei de Fecioare Demonice și lupi Vanamar înaintând spre Palatul de Gheață. „Curând Tikil o să-i scoată din măruntaiele pământului și-o să-i aducă la suprafață pentru a sparge prima barieră de apărare a Binelui.”

  „Prima barieră de apărare a binelui? La ce te referi?”

  „Gheață… Foc… Apă… Pământ!” murmură Vāḻkkai. Apoi, când ea întinse mâna în față, pe oglinda de alături, Samaya văzu copitele unor caii fioroși și negri înaintând prin apă și mocirlă, împroșcând totul în jurul lor. Iar ale lor copite mari lăsau urme adânc pe acele locuri pe unde treceau. „Aceștia-s caii Cărbunarilor, cei numiți Cēṟu (mocirlă), căci din apele tulburi ale Lumii de Dincolo, cea ascunsă ochilor noștri, au luat ei viață. Și… acești cai nu pot fi uciși, Samaya. Acești cai se transformă în ai lor stăpâni dacă aceia-s uciși, un fapt ireal, căci nimeni până acum n-a ajuns să ucidă un Cărbunar. Prin urmare nimeni nu știe secretul victoriei în fața lor.”

  „Totuși… trebuie să fie un mijloc de-ai îngenunchea.”

  „Probabil și că este. Dar… stai! De ce Dike și restul înaintează pe acel drum când ar fi trebuit să se întoarcă spre Lumină?” întrebă mirată și confuză Vāḻkkai.

  Privind în spatele ei, îi fu dat și Samayei să vadă cum Dike, Gaea, Lodur, Island și Boor, toți având formă de lupi, înaintau prin niște tuneluri ascunse, adânc în inima unui munte.

  „Tata?” întrebă Samaya, mirată să-l vadă în forma lui de lup, căci el nicicând nu se transformase asemeni lor. „Dar… cum e posibil asta? Tata nicicând n-a avut formă de fiară, deși a avut sângele ei curgându-i în vene.”

  Vāḻkkai doar dădu din cap că nu știe și ochii ei lăcrimară: pentru prima dată lăcrimară ochii Vieții de când ea venise pe Pământ, iar asta putea însemna doar un lucru - Vāḻkkai devenea umană, fapt văzut și de Samaya în timp ce privea adânc în ochii ei.