Privind cu atenție la fața adormită a Bestlei, pe care Boor o lăsase în hamac, Samaya oftă. Apoi, atingând fruntea prietenei, Samaya îi dădu într-o parte o șuviță de păr care-ar fi putut-o încurca pe tânără să doarmă. Și, când văzu că Bestla zâmbi atât de frumos prin somn, simțind atingerea mâinii ei, Samaya zâmbi și ea și murmură: „ce ușurare! Tu încă zâmbești!” După care privi în dreapta, prin ușa deschisă, la cerul nopții ce părea atât de sumbru deși făcliile aprinse din tabăra Rophionilor luminau locul ca ziua.

Dar, deși lumina făcliilor ar fi trebuit s-o liniștească și la fel s-o îndemne la somn, Samaya iar oftă. Apoi, lăsând-o pe Bestla să doarmă, ieși pe prispa casei și privi în depărtare, la toate acele case ce păreau cufundate în somn. Doar acele 7 santinele ce erau de strajă în noaptea aceea erau vigilente. Și la fel Samaya.

În cele din urmă însă, văzând atâta liniște în jur, tânăra lupoiacă se culcă pe prispă și privi cerul. Nu erau deloc stele pe el și asta o făcu pe tânără să simtă o ciudată apăsare pe suflet. Chiar și așa nu se dădu bătută. Și, în mintea ei, limpezi bolta și permise milioanelor de stele să-i bucure ochii. Apoi, cu acea imagine a boltei cerești, Samaya închise ochii și permise visării s-o ia în brațe.

Numai că nu visarea o îmbrățișă până la urmă, ci amintirile, cele recente, din ziua aceea când ele merseră să afle răspunsuri de la Villō, dar fuseseră până la urmă forțați să lupte cu ea. Tocmai de aceea deschise Samaya într-un final ochii. Și, încruntându-se, se întrebă: „și totuși, de ce am impresia că atacul lui Villō de azi e mai mult decât o răzbunare sau a ne spune ce ne-a spus? Mi se pare totuși a fi un fel de avertisment sau pregătire a Bestlei sau chiar a mea pentru ceva. Nu înțeleg de ce totuși. Și… e prea ciudat. Totul. În special acest cer al nopții care mă sfredelește cu ochii lui negri, deși nu-i văd nicăieri.” Apoi, oarecum îmbufnată, se întoarse pe partea stângă, cu fața spre sat și închise iar ochii.

Astfel putu să vadă destul de clar momentul în care ea ședea înghețată, în acel lan verde, privind depărtarea. Dar, deși nu se putea mișca defel, fiind cumva supusă vrăjii lui Villō, tânăra era totuși conștientă de toate. Ba chiar auzise și strigătul de ajutor al Bestlei, dar n-o putu ajuta defel. Doar oftă, în sinea ei, când observă cu colțul ochiului momentul în care acel mănunchi de crengi de salcie, strânse cu putere de mâna lui Villō, o lovi pe Bestla pe spate și apoi aceea se lăsă să plutească în aer, oarecum fără vlagă.

De aceea și încercă Samaya din răsputeri să se elibereze de vrajă, încercând toate trucurile învățate de-a lungul anilor, dar nu-i reuși. Nici chiar să se trasforme în lupoaică așa cum îi reușise de atâtea ori mai înainte, iar asta i se păru cu adevărat straniu. Tocmai de aceea și strigă în capul ei: „de ce, Villō? De ce faci asta? Pentru ce ne ataci? Ce anume speri să obții de la noi?”

„Prea multe întrebări odată, nu crezi?” Îi răspunse vocea vrăjitoarei chiar în urechea ei dreaptă. Apoi îi auzi râsul în urechea stângă. Și, cât de curând, văzu proiecția lui Villō chiar în fața ochilor. De asta și se cruci Samaya, bâlbâindu-se în capul ei:

„Dar… dar, cum e posibil? Am crezut că odată blestemată și închisă în salcie tu nu poți ieși nicicând de acolo.”

„Așa e. Nu pot să mă arăt lumii cu adevăratul meu trup. Dar, dintr-un motiv anume pe care nici eu nu-l pot explica, pot să mă arăt vouă.”

„Atunci a fost un șiretlic doar. Visul mă refer. Cel pe care l-am avut aseară.”

„Ba nu,” răspunse Villō sigură pe sine. „A fost așa cum ai spus și tu: o premoniție.”

„O premoniție?” Rânji Samaya cu vocea minții. „Permite-mi să nu te cred de data asta.”

„De ce?” Întrebă Villō cu voce inocentă. „Credeam că tu crezi în mine, chiar de toți îmi sunt împotrivă. Chiar adineauri m-ai apărat în fața prietenei tale.”

„Și nici nu știi cât de mult regret asta,” șuieră Samaya printre dinți. Apoi se auzi urletul lupoaicei ascunsă în ea, dar tânăra așa și nu se putu transforma. Doar Villō râdea ca nebuna, văzând chinurile tinerei.

Apoi, când reuși să se stăpânească în cele din urmă, Villō se apropie de Samaya și îi atinse obrazul stâng cu palma. De aceea și-o privi Samaya atent în ochi. Nu văzu decât abisul acolo, unul fără fund. Dar așa și nu înțelese tânăra ce anume văzuse ea în acea privire.

Dintr-o dată însă se cutremură atât ea, cât și Villō în clipa în care în ochii vrăjitoarei se văzu un imens loc în flăcări. Apoi văzură acel loc acoperit de cenușă și o tânără purtând o pelerină lungă și sură, cu gluga pe cap, apropiindu-se de acel loc.

„Exact ca imaginea văzută de Ūḻal în apele Izvorului Puterii,” murmură Samaya dintr-o dată. Dar, deși-și dorea atât de mult să închidă ochii și să nu mai vadă acea imagine, nu putu și pace. Din contră: părea că anume Villō se încăpățâna să-i arate acea lume căzută pradă urii, deznădejdii și răului. „Și, Villō, ce lume e asta?”

„Nu știu,” murmură dintr-o dată vrăjitoarea. Apoi, simțindu-se amețită, închise ochii și se trase un pas în spate. „E prima oară când văd aceste imagini și cred că-i din cauza ta.”

„Din cauza mea?” Întrebă Samaya confuză. „Dar… eu nicicând n-am văzut aceste imagini mai înainte. Doar Ūḻal le-a văzut, Titanida Minciunii, care…”

„Da, știu cine-i Ūḻal,” răspunse vrăjitoarea cu glas stins. Apoi, întorcându-se cu spatele la tânără, privi în zare. „Am întâlnit-o odată demult. Când am confundat-o c-o tânără pământeană. A fost atunci când mi-a spus ce mi se va întâmpla. Dar… n-am crezut-o, căci… mi s-a părut că minte.”

„Și totuși în minciună se află și adevărul,” murmură Samaya abia auzit.

„Așa e, tânără lupoiacă. De aceea și v-am făcut să veniți aici.”

„Să venim? Ne-ai făcut?” Mârâi tânăra printre dinți. „Ba a fost înșelăciune, sperând să te răzbuni pe Bestla pentru că te-a transformat în salcie acum 20 de ani.”

„Ba te înșeli, Samaya, nu doar răzbunarea am căutat-o când v-am chemat aici.”

„Atunci?”

Răspuns de la Villō însă nu primi. O văzu doar întorcându-se spre ea și zâmbindu-i cu amărăciune. Apoi… tresăriră ambele când o săgeată trasă din depărtare, o săgeată care trecu atât de aproape de cele două, le făcu pe ambele să privească în zare. Astfel îi văzură pe Boor și Dike apropiindu-se de acel loc în goana cailor. De aceea și-i spuse Villō surâzând și fără s-o privească: „iaca și ajutoarele! Ce bine: măcar o să ne fie vesel azi!” După care pocni din degete și dispăru.

Anume în acea clipă vraja ce-o ținea captivă pe Samaya se rupse, iar tânăra căzu în genunchi, simțind o mare durere în piept. Chiar și așa era ceva suportabil, căci se pare că Villō totuși nu-și dorise s-o rănească, ci doar s-o țină locului. Dar… de ce?

N-avu însă prea mult timp de gândire, căci o văzu pe Bestla încă plutind în aer și cu acele sălcii înfășurându-se în jurul ei. De aceea Samaya-l scoase brusc pe Lifid Ibloma din teacă și, zvâcnind din locul în care era ea, fugi spre locul în care plutea Bestla. Dar, spre marea ei mirare, Villō n-o împiedică să ajungă la a ei prietenă. Ba chiar n-o împiedică nici să taie acele crengi ce-o țineau captivă pe Bestla. Și, după ce crengile, ciopârțite în multe bucăți de mâna tinerei lupoaice, căzură la pământ, se transformară în râme. După care, târându-se cât de repede putură, se îndreptară spre apă, ca mai apoi să se ascundă în râu.

Samaya însă nu le atrase prea multă atenție, căci ea obținu-se importantul: o eliberase pe Bestla. Dar, deși o prinse în brațe și apoi o întinse pe pământ, lovind-o ușurel cu palma peste față, n-o putu face să-și revină. De asta și privi speriată la Dike care fugea spre ea.

Titanul însă nu spuse nimic. Nici atunci când ajunse lângă fete. El doar atinse gâtul Bestlei, măsurându-i pulsul. Abia apoi privi spre Samaya și-i spuse: „o să fie bine. Pare doar adormită.”

„Adormită? Dar cum e posibil? Am crezut că Villō i-a luat puterile atunci când a lovit-o cu acel mănunchi de crengi pe spate.”

„Dar totuși e bine,” îi spuse Titanul. „Acum însă… stai lângă ea. Las-o pe Villō pe mâna mea și-a lui Boor, căci azi am de gând să-i întorc toate favorurile acestei bătrâne vrăjitoare.” După care, lăsându-i o sabie alături, cea pe care Samaya o uitase prinsă la cingătoarea lui Shinar, Dike se ridică în picioare și privi spre Boor.

Astfel îl văzu pe Zeu stând chiar în mijlocul acelui lan de iarbă înaltă, strângând în mâna stângă, cu putere, o țepușă Īṭṭikaḷ. Și avea ochii închiși în acele momente. Astfel părea să nu vadă și să n-audă nimic în jur. Dar Dike se înșela crezând asta, căci atunci când vru să se îndrepte spre el, auzi destul de clar vocea lui Boor undeva lângă el: „doar stai cuminte, Titane, căci azi am conturi de reglat cu nebuna asta. Și… totodată să mă răzbun pentru c-a încercat să-mi rănească copila în urmă cu 20 de ani.”

După aceea, observând cu ochii minții că Dike rămase locului, Boor aruncă țepușa ceia de-o prinse apoi cu mâna dreaptă. Apoi, cu mișcări lente, luă o poziție de atac, pregătit să arunce țepășa spre salcie. Dar rămase în acea poziție multă vreme, privind cu atenție spre salcia care părea că-și dansează coroana în timp ce un sunet strident se auzea de jur împrejur. Ba chiar se simțea și-un vânticel puternic. Nu era însă controlat de Zeu.

Chiar și așa Boor nu se sperie. El doar se concentră și mai mult pe salcie, mai ales pe freamătul frunzelor ei, încercând să înțeleagă ce mesaj voia să-i transmită nebuna de Villō prin acel ciudat dans tribal al crengilor. Dar nici după alte minute de așteptare nu se întâmplă nimic. De aceea decise că având ochii închiși o să-i fie mai ușor de înțeles mesajul frunzelor.

Numai că, în clipa în care închise ochii, Boor simți că vântul cela se întețește. Era însă o atingere plăcută pe piele suflarea acelui vânt ce nu era nimeni altul decât Teṉṟal, care în limba antică a Poporului Gheții însemna Boare Caldă. Dar, faptul că acel vânt era acolo, era doar un șiretlic al vrăjitoarei, căci atingerea lui Teṉṟal îl făcu pe Boor să simtă cum cineva-i mângâia pielea, iar din cauza acelei mângâieri sângele-i circula nebunește prin vene. De aceea și șuieră printre dinți într-un final: „Joci murdar, Villō!”

„Crezi?” Auzi el vocea duioasă a vrăjitoarei de parcă ar fi încercat să-l seducă. „Eu doar… încercam să mă joc, căci pur și simplu ador jocul ăsta. La fel cum adoram noi să ne jucăm copiii fiind. Și… ții minte acele jocuri, nu, Boor? Acele jocuri prin lanurile întinse și mănoase ale pământului.” Apoi, când Villō tăcu, se auziră voci de copii de jur împrejur, copii ce păreau să strige veseli în timp ce alergau care și pe unde ca să nu fie prinși de ceilalți. Și acei copii începură apoi a cânta un straniu cântec, ce părea mai degrabă o inocentă vrajă:

„Apari soare-soare dulce, sus pe cer de printre nori,

Și fă vântul ca să zburde, pe câmpia cea de flori.

Fă copacii să se-nchine în fața pământului,

Iar pe noi, copiii lumii, fă-ne veseli zâmbitori.

Și tu, soare-soare mândru, ce-apari azi de printre nori,

Să cânți vesel peste crânguri, nebunia zorilor,

Cele ce se scaldă-n rouă și visează la iubiri,

Tot zburând ca rândunica spre-ale caselor streșini.

Iară vântul cel zburdalnic să-mi miște morișca mea,

Ca să zbor și eu ca gândul spre căsuța mea și-a ta.

Să fac astă lume nouă să fie mai bună azi,

Să fiu eu copilul lumii, cel ce zburdă printre brazi…”

Și, amintindu-și asta ca fiind ceva trăit demult, Boor deschise ochii și privi pretutindeni. De văzut însă nu văzu nicăieri acei copii, iar asta-l făcu să simtă o stranie senzație de anxietate în piept. De aceea și privi într-un final spre salcie și-o întrebă: „ce? Ce-i asta, Villō?”

În loc de răspuns însă văzu acea salcie undeva în mijlocul unei imense câmpii cu iarbă verde. Apoi acea iarbă crescu și crescu până avu înălțimea aceleiași ierbi în care stătea Zeul în acele clipe în timp ce se pregătea de luptă cu Villō. Și, ca să fie mai ciudat de-atâta, Boor văzu o cărărușă bătătorită trecând chiar prin mijlocul acelei câmpii și oprindu-se chiar în fața acelei sălcii falnice ce apăruse acolo din mila Sorții.

Era însă liniște. Peste tot în jur, în timp ce Boor se văzu dintr-o dată stând chiar pe acel drum bătătorit și privind la salcie. Dar, când auzi iar cântecul de mai devreme cântat undeva în spatele lui, privi într-acolo. Însă… la fel nu văzu pe nimeni. De asta și se încruntă Zeul, înțelegând că Villō se juca de fapt cu el, căci deși auzea clar acele glasuri vesele de copii apropiindu-se tot mai mult și mai mult de el, nu vedea nimic altceva. Și, ca să poată totuși să învingă magia acelei nebune cum ajunse Boor s-o numească, închise iar ochii încercând să se concentreze.

Numai că Villō nu era deloc proastă. Ea știa că dacă-l lasă pe Boor să se concentreze pierde. De aceea și-i șopti la ureche cu vocea unei copile: „tu mă cunoști?” Astfel îi reuși să-l facă pe Boor să deschidă ochii. Și, ca prin minune, văzu doi copii, un băiat și-o fetiță de vreo 8 anișori, fugind chiar spre el.

De văzut însă-i văzu la început doar aevea, fugind prin acea iarbă înaltă. De aceea și se vedea acea iarbă șerpuind. Boor însă nu se lăsă înșelat și așteptă cuminte până când fetița și băiețelul ieșiseră din acel lan și apoi fugiră spre el pe acel drum bătătorit.

Dar, ca prin minune, văzu că acea fetiță avea nu opt ani, dar probabil doar vreo 5 la acel moment, că avea păr negru și lung ce-i cădea în valuri până la călcâie. La fel văzu că avea ochii maronii, de nuanță închisă, și pielea îi era albă ca laptele, în timp ce rochița surie ce-o purta în acele clipe și care-i ajungea până la glezne, fâlfâia în jurul ei în timp ce fugea. Și, în mâinile celor doi copii, văzu câte-o morișcă de lemn.

Anume acea morișcă și-i atrase atenția lui Boor într-un final, căci era cea cu care obișnuia să se joace în copilărie. De aceea și murmură el într-un final confuz: „nu poate fi. Acești copiii suntem…?”

„…noi, Boor. Cei ce obișnuiau să se joace împreună cândva. Dar lumea și Viața asta câinioasă ne-au despărțit drumurile și asta din cauza că Soarta nu permite ca o mică vrăjitoare și cel ce-avea să devină Zeul Vânturilor să fie împreună. De aceea și ne-au făcut dușmani.”

Boor însă râse auzind-o pe Villō vorbind astfel. Apoi, încă stând pe acel drum și privind la acei doi copii ce se îndreptau spre salcie, Zeul își folosi puterea și-o putu astfel vedea pe adevărata Villō în locul salciei. După care-i spuse: „asta nu vremea ne-a despărțit, Villō. La fel n-a fost nici Soarta. Ai fost doar tu cea care mereu și-a dorit mai mult decât a putut avea.”

Villō însă surâse și ea. Apoi își schimbă brusc înfățișarea și ajunse să fie acea tânără de 20 de ani, așa cum îl văzuse ea ultima dată pe Boor: cu păr lung și negru ajungându-i până la călcâie, purtând o rochie roșie lungă prinsă c-o cingătoare neagră la brâu. Iar acea cingătoare nu era deloc simplă: era croită dintr-un material lucios, cu diverse simboluri aurii gravate pe ea, simboluri ce aminteau atât de mult de antichitate. La fel, pe materialul rochiei, se vedeau brodate cu ață aurie frunze și diverse flori, precum și un cap de urs, unul de hienă și câte un cap de panteră pe fiecare mânecă care era destul de largă la încheieturi.

Dar nu asta-i atrase atenția lui Boor, ci ochii ei: de-un maroniu închis, ce sclipeau atât de frumos așa cum sclipiseră ei cât fusese încă copil și domnea inocența în sufletul ei. În acele clipe însă nu putea fi deloc vorba de inocență la Villō, cea ale cărei buze roșii ca focul schițau un zâmbet demonic. De aceea și surâse iar Boor, privind-o. Apoi îi spuse: „ți-am spus cândva că ești o adevărată vrăjitoare, nu-i așa, Villō?”

„Așa e. De altfel ai repetat aceste cuvinte de fiecare dată când ne-am întâlnit. Iar faptul că le menționezi iar acum îmi dă impresia că ți-a fost dor de acele clipe petrecute în doi.”

„Desigur,” răspunse Boor cu viclenie. „Mi-a fost atât de dor. Dar… să-ți sucesc gâtul pentru ce i-ai făcut fiicei mele acum 20 de ani, Villō,” și, pe neprins de veste, Boor reveni în lumea reală și aruncă țepușa înspre vrăjitoare a cărei proiecție se vedea atât de clar în fața salciei.

Villō însă, deși văzu clar țepușa venind spre ea, nu se mișcă din loc. Doar când fu atât de aproape de ea, vrăjitoarea se aplecă pe spate, iar țepușa trecu chiar pe deasupra ei și zbură apoi spre salcie. Dar, deși Boor crezuse că țepușa se va înfige într-un final în trunchi sau într-o creangă, ea trecu printre crengi de parcă acelea ar fi prins viață, căci se dădură la o parte din calea vârfului ascuțit ce amenința să muște adânc din lemnul lor. Apoi, chiar sub ochii vrăjitoarei care continua aplecată pe spate și privind țintă spre salcie, țepușa se întoarse cu vârful spre ea și apoi începu să zboare în sens invers.

Fu prins în cele din urmă acel obiect zburător în capcană de câteva crengi ale salciei care se înfășurară cu repeziciune în jurul ei. Apoi, de parcă ar fi fost o catapultă, crengile aruncară țepușa înspre Zeu, cu gând să i-o înfigă în dreptul inimii. Numai că țepușa fu prinsă în zbor de lupoaica Samaya, care apăru de nicăieri între ei. Și, aterizând cu toate patru labe pe pământ, lupoaica rupse țepușa în două. După care se întoarse spre Boor și-i spuse: „fără supărare. Dar ceva ce-a căzut pradă vrăjii acestei blestemate trebuie distrus. De aceea zic să încerci altceva s-o învingi. Iar eu între timp o să stau prin preajmă de-o să ai nevoie de ajutor să-i sucești gâtul.”

Boor însă surâse. Apoi privi spre Villō care strâmba din nas, căci nu-i plăcuse că lupoaica intervenise în planurile ei și-i spuse: „nu, Villō, cum jocul? Îți aduce aminte de copilărie?”

„Desigur că da!” Șuieră vrăjitoarea printre dinți. După care dispăru brusc. De asta și priviră Boor și Samaya în jur. Dar n-o văzură nicăieri. Chiar și așa Boor nu se lăsă înșelat și-și scoase sabia de la cingătoare, pregătindu-se de alt atac.

Dar Zeul încremeni când Villō apăru brusc în spatele lui și-i atinse pieptul cu ambele palme. Ba chiar îi susură la ureche: „chiar și așa, Boor, zic să-ți aduc aminte niște momente petrecute în doi!” Și, doar în secunde, mâinile ei se dublară, apoi se triplară și tot așa atingând atât de delicat și seducător trupul lui Boor.

Lupoaica însă, care stătea cu fața spre Boor și privea la jocul lui Villō, surâse. După care, îngustându-și ochii, reuși să trimită acel val de energie albastră, asemeni șerpilor, un fel de truc modificat învățat de la Zeal, înspre Zeu. Și, în clipa în care Villō simți acei „șerpi” mișcându-i-se pe piele, urlă ca nebuna și-și retrase mâinile. Chiar și așa nu reuși să dispară și cât de curând simți lama sabiei lui Boor atingându-i beregata, când acesta se întoarse brusc spre ea. Apoi îi șuieră el printre dinți: „și totuși, vrăjitoare, cu trucuri ieftine nu mă poți îngenunchea!”

„Crezi tu?” Spuse Villō cu ironie. Apoi dispăru de lângă el, forțându-l pe Boor să se întoarcă și s-o caute cu privirea. La fel se întoarse și lupoaica. Astfel văzură cum Villō apărea și dispărea pe acel câmp încercând să-i deruteze.

Numai că jocul ei fu brusc întrerupt, când lupoaica, înțelegând șiretlicul vrăjitoarei, se furișă prin acea iarbă. Astfel, fiind prea ocupată cu trucul ei, Villō n-o observă. De aceea și-i reuși Samayei s-o pună într-un final la pământ, imobilizând-o cu labele. După care, apropiindu-și botul de fața lui Villō îi mârâi un: „stai cuminte de nu vrei să-ți frâng gâtul cu colții.”

„N-ai tu atâta curaj,” încercă s-o provoace Villō.

„Crezi?” Spuse lupoaica sigură pe sine. „Au mai încercat și alții. Doar că…” Dintr-o dată însă, când Villō reuși ca prin magie să-și elibereze brațele, lupoaica fu nevoită să se lupte cu vrăjitoarea care-i apucase botul cu mâinile și-l strângea cu toată puterea. De aceea și lovea Samaya cu labele înspre ea. Dar nici așa nu-i reuși s-o arunce de lângă ea. Și, dintr-o dată, schelălăi asurzitor când Villō-i dădu foc blănii.

Focul însă fu repede stins când sabia lui Boor trecu brusc pe deasupra lupoaicei. Asta-i dădu curaj Samayei. De aceea și lovi dintr-o dată cu laba acel curent de aer produs de sabia lui Boor, iar curentul se duse direct spre fața lui Villō, iar aceea-l simți ca un pumn bine țintit. Și, urlând de durere, Villō-i dădu în sfârșit drumul lupoaicei.

Dar când Samaya vru să se arunce iar asupra lui Villō, Boor îi ordonă: „lasă-mi-o mie, Samaya, căci până aici i-a fost!” După care, strângând mânerul sabiei cu putere, o înfipse în pământ chiar lângă Villō. Astfel se putu auzi un ușor geamăt în jur. Dar, deși nu văzu sânge pe lama sabiei, Boor știa că Villō fusese atinsă de a sa magie și că mai apoi se ascunsese undeva, căci se făcuse dintr-o dată nevăzută și doar iarba pe lângă care ea trecea se dădea ușor într-o parte.

Unauthorized content usage: if you discover this narrative on Amazon, report the violation.

Chiar și așa Boor decise să n-o lase nepedepsită. Și, în timp ce scoase sabia din pământ, continuă să se uite cu mare grijă în jur. La fel făcea și lupoaica. De văzut însă nu văzură niciunul pe nimeni. Până și iarba se „cumințise,” ca și vântul de altfel.

„Asta deja nu-mi miroase a bine,” mârâi lupoaica furioasă. „De-a șters-o și fără măcar să-mi permită să gust din carnea-i amară înseamnă că mai are încă destulă putere să lupte cu noi.”

„Fără doar și poate,” murmură Boor, încă cu ochii pe zare. Sări însă într-o parte când o minge formată din energie neagră și care apăru acolo de nicăieri o lovi în plin pe lupoaică. Și, din cauza impactului, Samaya se văzu zburând câțiva metri din locul în care era.

Numai că se ridică ea brusc în picioare șuierând furioasă printre dinți: „a naibii scorpie!” N-a vu însă mult timp de gândire, căci o a doua minge de foc o forță cât de curând să sară în lături, iar a treia, aruncată cumva de jos, să sară în sus, forțând-o să-și ia forma umană. Dar, deși o aștepta și pe a patra, Villō păru că renunțase. Chiar și așa Samaya rămase în alertă, plutind în aer și privind atent în jur.

Astfel îl putu vedea pe Boor pregătindu-se și el de atac. Dar chiar și așa fu lovit din plin și zbură și el câțiva metri, nevoit apoi să se rostogolească după ce atinse pământul. Însă nu stătu mult locului. Și, în timp ce se ridica de jos, șuieră printre dinți: „asta da a durut!” De aceea și-i trimise telepatic Samayei: „ajută-mă cu următoarea! La sigur vine și a cincea!” După care, luându-și avânt, porni în fugă spre salcie cu gând s-o provoace pe Villō.

Și-i reuși, căci după câțiva metri, chiar dacă nu văzu mingea ceea venind spre el, îi auzi șuieratul prin aer. De aceea, sărind brusc în aer, lovi cu sabia de „despică” zarea. Astfel îi reuși să formeze un fel de plasă din lanțuri de aer, care se formau de altfel cu atâta repeziciune încât ai fi amețit de priveai atent la ele. Acele lanțuri însă aveau doar o menire: să fie catapultă pentru minge.

De altfel le reuși, căci, trecând prin plasa ceea de energie creată de Boor, mingea se coloră în negru. Astfel, „împinsă” de la spate de acea energie, fu trimisă spre Samaya, care-o aștepta în același loc, cu ochii închiși și cu sabia bine strânsă de mâner. Dar, chiar dacă Samaya părea să n-o vadă, o auzea destul de bine venind spre ea. Chiar și așa nu deschise ochii decât în clipa în care mai rămase cam o jumătate de metru între ea și minge. Apoi lovi brusc mingea ceea cu sabia, tăind-o în jumătate. Astfel reuși să provoace un fel de implozie a mingii, care-o catapultă înapoi spre locul de unde fusese trasă. Și, în clipa în care-o lovi pe Villō în piept, aceea zbură direct spre salcie, pe care-o lovi apoi cu spatele și dispăru în interiorul ei cât ai clipi.

Abia atunci Samaya zâmbi și spuse: „acum cred și eu c-a durut!” După care privi la acele bucăți de fum negru ce rămaseră în jurul ei după ce lovise mingea, căci anume lovitura ei și lanțurile de energie ale lui Boor, care ajunseră până la ea, făuriră miracolul de-a o învinge pe Villō. Dar, văzându-l pe Boor surâzând, fata coborî cu picioarele pe pământ și, în timp ce-și băga sabia din teacă, se îndreptă spre el, tachinându-l: „frumoasă lovitură, Zeu Boor. N-o știam. De la vânturi a-ți învățat-o?”

El însă râse: „aș fi vrut eu să învăț asta de la vânturi. Dar… au fost alții mai hâtri care m-au învățat acest truc demult.” Și-i făcu cu capul spre salcie. Dar, când văzu că Samaya se încruntă, privi și el spre salcie și văzu o Villō cătrănită, ieșind din trunchi. „Și se pare că de data asta noi am sfeclit-o!”

„Credeți?!” Îi spuse Samaya cu ironie. „Credeam doar că scapără cerul. Se pare însă că era doar Villō în flăcări.” După care scoase iar sabia din teacă. „Zic însă s-o pârpălim la foc mic.”

Boor se încruntă. „Ce pui la cale?”

„Eu? Nimic straniu. Doar mi s-a făcut poftă de cărniță fragedă la proțap. Și… plasa ceea de adineauri o să fie taman bună să prindem vânatul în ea.”

„Dacă zici?!” Bombăni el. Și, chiar dacă nu prea înțelegea ce pune Samaya la cale, își zise s-o asculte și formă iar acea plasă de energie lovind aerul cu sabia. „Numai să n-o frigi prea tare, Samaya, căci eu iubesc medium carnea la proțap!” Glumi Boor într-un final, făcându-i cu ochiul Samayei.

Samaya însă, văzând unghiile lui Villō crescând enorm de mult și ascuțindu-se, privi chiorâș la Boor și-i spuse: „am totuși impresia că până s-o mănânci pe ea medium friptă ne servește ea în sânge.”

„Zici tu?!” Spuse Boor, deloc deranjat, ceva ce-o uimi pe Samaya. Înțelese ea cât de curând ce avuse el în vedere, când Villō, care-și luă avânt cu gând să-i rupă în bucăți cu unghiile ei ascuțite, fu prinsă în plasa ceea și apoi spânzură în aer.

Chiar și așa, chiar de se văzuse prinsă în capcană, n-avea de gând să se calmeze. De aceea începu să se zbată în plasa ceea, dar nu făcu decât să se încurce și mai tare. Ba urlă și ca apucata când văzu că unghiile ei nu putură nici măcar scoate un fir din ața ceea a plasei care-o înconjura. De aceea și privi furioasă la Boor și-i strigă: „dă-mi drumul, Boor! Cât încă cer cu binișorul!”

Zeul însă privi la Samaya căreia-i spuse în glumă: „și totuși n-am știut că vânatul mușcă!”

„Nici eu. Dar totuși cred că până la a-l frige pe grătat o să vedem cum arată o vrăjitoare pe băț. Înghețată mă refer.”

Boor însă, care nu înțelese gluma, privi în cele din urmă în aceeași direcție ca și Samaya. Astfel văzu o Bestla furibundă, ai cărei ochi erau tulburi ca atunci când, copil fiind, venise la palat toată mânjită de sânge. Și, știind prea bine ce-i poate pielea mezinei, Boor se scărpină după ceafă, bombănind: „și eu care eram fericit deja la gândul să am friptură la grătar deseară. Se pare că va trebui să mă mulțumesc cu a înghiți în sec.” După care băgă sabia în teacă și, căscând dulce, făcu câțiva pași în lături de lângă Samaya care-l privea crucită, căci ea cu siguranță nu putea înțelege cum avea el încă chef de glumă văzând în ce stare era Bestla.

Mezina lui Boor însă era cu adevărat nebună în acele clipe. Și, în timp ce se apropia de plasa în care continua să se zbată Villō, îi șuieră printre dinți: „firar tu de cobră ce ești. Ai încă dinți să muști? Credeam că ți-am rupt colții acum două decenii. Dar văd că m-am înșelat și mi-ai nimerit iar în labe.”

Villō însă nu gustă deloc gluma. Mai ales c-o văzu pe Bestla scăpată din vraja ei atât de repede. De aceea și începu a se zbate și mai tare, vrând să scape de acolo cu orice preț. Dar… scapă dacă poți, Villō?!

Se calmă însă vrăjitoarea cât de curând când îl observă pe Dike apropiindu-se de Bestla. De aceea și-i șuieră Titanului printre dinți: „trebuia să-mi imaginez că ești și tu prin preajmă. Ce ușurare: măcar astfel vă pot scărpina pielea la toți odată.”

„Crezi tu că poți?!” Îi spuse Dike ironic. „Și… de altfel, crezi tu că doar ca să te răzbuni ți-a permis Soarta să ieși din trunchiul cela?”

Asta o făcu pe Villō atentă. „Atunci?” Privi însă brusc în stânga când o auzi pe Samaya spunând:

„Visul! E din cauza lui!” Și, în mâna Samayei, văzu cubul pentru reflecții. De aceea și strâmbă din nas, căci știa prea bine pentru ce servește el.

Chiar și așa decise să nu le arate că știe ce vor să facă și întrebă cu glas inocent: „care vis?”

„Ei hai, de-acum o face și pe proasta,” șuieră Bestla printre dinți. „Știm cu toții care, căci ai fost tu atât de amabilă aseară să ne strici la toți somnul. Așa că, ia zi: pentru ce naiba m-ai trezit și pe mine dacă tot aveai de gând să-i trimiți visul cela doar Samayei?”

Villō însă o privi pe sub sprâncene: „ba nu te-am trezit eu. Și… nici nu ți-am permis eu să vezi nimic.”

„Zici tu?!” Îi spuse Samaya cu ironie. „Ei bine, dacă nu vrei să recunoști cu binișorul, atunci o să fie cu răușorul. Bestla, e rândul tău!” Și Samaya aruncă cubul în sus, pe care Villō îl privi ca fermecată încotro nu s-ar fi mișcat cubul.

Doar că Samaya nu reuși doar pe Villō s-o impresioneze, ci și pe restul, căci cubul pe care-l folosise ea era cel dăruit de Lodur când abia începuse să vorbească. De aceea și murmură Dike încântat privind la acea lumină orbitoare a cubului: „reflecțiile lui Alabar!”

Tresări însă Titanul brusc când Villō-și vârî mâna prin unul dintre ochiurile plasei cu gând să apuce cubul. Ba chiar și murmura ca o nebună: „trebuie să-l am! E al meu! Trebuie să fie al meu!”

Boor însă o privi scârbit: „mereu vrea să aibă ce nu-i al ei.” Tresări însă și el când o văzu pe Bestla privindu-l țintă în timp ce modela atât de repede gelatina ceea în mână. „Ce-ai cu mine?” Îi spuse taică-su. „Ea-i prada!”

Bestla însă rânji: „las că te cunosc eu destul de bine, tată. Și… văd că te-ai distrat mult copil fiind. Mai ales… în tinerețe în brațele vrăjitoarei ăsteia,” îi șuieră ea printre dinți.

„Doar… vecini!” Bâigui Zeul, privind dintr-o dată în altă parte.

„Aga și eu îs vierme. Dar… despre asta vorbim noi altă dată! Acum am de gând să mă refuiesc cu… iubirea din tinerețe a lui taică-miu!”

„Să te răfuiești cu mine?” Îi strigă Villō dintr-o dată. „De ce? Doar am vrut să iau înapoi ce-i al meu.”

„Da nu mai spune?! Totul e al tău: luna, soarele, până și aerul din jur, nu?!”

„Bestla, nu-i momentul!” Auzi ea glasul Samayei în urechea stângă. „Și, dacă vrem s-o facem să vorbească, zic să folosim vechiul truc.” Dar, deși Samaya crezuse că Villō n-aude, tresări însă când aceasta întrebă:

„Ce truc anume?”

Chiar și așa, chiar dacă-și dăduse seama că Villō o auzise, Samaya preferă s-o ignore. Și, în timp ce le țiuiau la toți urechile din cauza că Villō continua să strige la ei întrebând ce truc și apoi să-i blesteme, ea le transmise al ei gând celorlalți.

Boor însă mârâi și-și privi înfuriat fiica când înțelese șmecheria ei. Ba chiar îi șuieră printre dinți când văzu douăsprezece bile albastre, de mărimea mingii de golf, plutind în jurul ei: „nici să nu te gândești, Bestla!”

Ea însă, deloc deranjată de furia tatălui, îi spuse calmă: „ba nu doar că m-am gândit, dar o s-o și faci! De nu… zic eu să-i transmit un gând mamei Sephirei. Unul cu adevărat picant, în care protagoniști principali sunteți tu și… vrăjitoarea Villō. La sigur o primești apoi.”

„N-ai îndrăzni!”

„Pune-mă la încercare! Dar totuși știu că știi că-s bună de așa ceva!” Și Bestla-i rânji.

Reuși totuși să-l urnească pe Boor de la locul lui. Și, în timp ce se îndrepta spre ea, Boor mârâi un: „vrăjitoare mică ce ești. Pun eu laba pe tine!” Dar… a lui furie și bombănitul cela n-o speriară pe fată. Ea doar făcu cele 12 bile să se strângă în jurul taliei ei, iar când Boor ajunse lângă ea și, înșfăcând-o de mijloc, o aruncă în aer, Bestla ajunse să se învârtă în jur ca Titirezul. Apoi începu s-arunce acele bile în dreapta ei, în timp ce cele de la centura ei se mișcau la fel de repede luând locul bilei aruncate.

Astfel, după ce aruncă toate 12 bile, care se transformară cât de curând în vestitele oglinzi ovale, Bestla ateriză cu picioarele pe pământ. După care-și privi tatăl care-i șuieră printre dinți: „de mă mai faci să mai joc măcar odată blestematul ăsta de joc, jur că uit că-mi ești fiică!”

„Joc? Ce joc?” Îl întrebă Samaya pe Dike. Acela însă doar ridică din umeri.

Le răspunse însă Bestla surâzând: „vestitul joc cu caiii de aer. Ceva ce tata pur și simplu „adoră!”

„Eu? Când asta?” Îi strigă Boor. Și terminați odată cu joaca că se întunecă în curând. N-am de gând să joc noaptea blestematul ăsta de joc cu vrăjitoarea.”

„De ce?” Îl tachină fiică-sa. „Credeam că anume noaptea devine jocul mai picant.”

„Bestla!” Încercă s-o țină Samaya în frâu. Bestlei însă-i era a joacă. Dar tăcu ea totuși și se cuminți când văzu acea lumină roșie ieșind prin toate fețele cubul, câte două raze pe fiecare față. Acele raze însă nu erau proiectate unde-o fi, ci direct spre oglinzi.

„Nu poate fi,” murmură Villō dintr-o dată văzând unde-unde roșii pe toate oglinzile. Și, la fel de roșii, deveniră și ochii ei dintr-o dată. Dar, în clipa în care mânerul lui Ionas lumină albastru, de-i făcu pe cei patru s-o privească cruciți, Villō se lăsă pe spate și păru vrăjită. Nu stătu însă mult timp astfel. Și, cât de curând, fu văzută stând turcește, în timp ce plasa lui Boor, sub influența cubului Samayei, luă aceeași formă.

Apoi, încet-încet, chiar sub privirile celor patru, căci Villō privea țintă în față, iarba de sub picioarele lor dispăru undeva și locul ei fu luat de cenușă și pene sure. De aceea și murmură Villō dintr-o dată când toți o priviră: „acum înțeleg despre care vechi truchi vorbeați! Era Mirajul Oglinzilor și Soarta reflectată în zare!” După care privi spre Bestla.

Tânăra însă nu-și feri privirea. Din contră: privi chiar în ochii lui Villō, de-o făcu pe aceea să tresară în cele din urmă. Apoi, în clipa în care simți o stranie energie mișcându-se în interiorul ei, asemeni unui vierme, Villō murmură: „ai știut!”

Bestla însă-i răspunse cât se poate de calmă. „Nu eu, ci Yahon. Anume el ți-a transmis ale sale gânduri acum 20 de ani. De aceea și l-ai momit pe Maestrul Dike aici.”

Dike însă o privi mirat: „Yahon? Acel copil?” Privi însă la Villō, când aceasta închise ochii și râse:

„Ba nu-i el deloc un copil,” spuse vrăjitoarea. „Doar se arată lumii după cum îl taie capul. Dar, chiar dacă a vrut să vadă Soarta prin ochii mei și de asta va trimis azi aici, sunt sigură că n-a știut un lucru: Tarther!”

La auzul acelui nume, Samaya se cutremură. Chiar și așa privi spre vrăjitoare și întrebă: „ce legătură are acel Tarther cu Soarta?”

„Ba bine că are, căci a apărut din gândurile lui Eris și nu fiind influențat de Soartă sau de Parca cum credeți voi.” După care, întredeschizând doar gura, Villō lăsă să-i iasă din gură un curent de aer negru. Apoi, acel curent fu trimis de vrăjitoare spre oglinda din fața ei. Dar, când acel aer se contopi cu materia gelatinoasă a acelei oglinzi, se văzu aceeași imagine pe toate 12: imensa pasăre Tarther, în flăcări, zburând direct spre ei. Numai că, într-o clipă doar, albastrul deschis al oglinzilor deveni negru ca cătrana. Și, cât de curând, văzură cu toții unde zbura Tarther: deasupra unui imens deșert cu nisip arzând.

De aceea și murmură Dike înfrigurat: „Māṉsṭar Kēlaksi!”

Și Villō-i răspunse fără a-l privi: „și ai dreptate, Titane. E aceeași stea pe care ai păzit-o tu demult. De altfel anume acolo Tarther a fost format. Apoi a fost trimisă pe pământ în interiorul diamantului negru văzut azi pe fruntea lui Mannar. Era doar un mic ou atunci. Dar, atunci când diamantul a căzut în apele râului Maranam, s-a despicat în două și apoi oul s-a „ascuns” la fundul râului. N-a rămas însă în același loc ca diamantul, căci el avea o altă menire. Astfel, de parcă ar fi fost o mică piatră, apa râului la dus la vale și la vale. Apoi, în același izvor creat de Mirianor pe Pământurile vechiului Noear, Tarther a luat formă. Și, după ce-a ieșit din acel ou, s-a ascuns în Pădurea Mortor. Iar pădurea, crezând că-i doar un pui mic și neajutorat, l-a primit în sânul ei, fără să știe că de fapt încălzea la sân acel șarpe care i-a dat foc mai apoi.”

„Chiar și așa,” spuse Boor gânditor, „nu înțeleg de ce nu s-a autodistrus odată pieriți Noearii.”

„Pentru că soarta lui Tarther nu era să piară. Din contră: el mai are multe de înfăptuit pe pământ. Și, una dintre principalele sale cauze, e să-și caute geamănul.”

„Să-și caute geamănul?” Întrebă Samaya extrem de uimită de cuvintele vrăjitoarei.

„Așa e, tânără lupoaică. Și, de vrei să știi cine-i geamănul lui Tarther, cel care de altfel stă ascuns în Pădurea Rophion de șapte milenii deja, atunci întreabă-ți tatăl, căci el știe cine-i jumătatea lui Tarther.”

Apoi Villō privi și ea spre Dike, la fel ca ceilalți. Titanul însă nu privi la niciunul din ei, căci el revedea în acele clipe imagini de când pierise Regatul Noearilor în flăcările suflate din nările celor două păsări Tarther. Tresări însă și privi la Samaya când o auzi strigându-l. Chiar și așa bâigui un abia auzit: „Baradar! Chiar e el al doilea Tarther?”

„Și ai dreptate, Maestre,” îi spuse Villō zâmbind cu amărăciune, „doar că la fel cum n-ați știut voi, nu știe nici minikinul.”

„Dar… e imposibil ce spui, vrăjitoare! Cum poate fi Baradar jumătatea lui Tarther?” Strigă Dike.

„Asta deja nici eu n-o știu,” murmură Villō. „Tot ce știu e că ziua de naștere a minikinului coincide cu ziua când Tarther a intrat sub forma unui mic pui negru în Pădurea Mortor. Dar, chiar dacă nu știu sigur a lor istorie, sunt sigură de-un lucru, că…”

„…minikinul nu și-a dus până la capăt adevărata misiune pe pământ.” Apoi, privind la Villō, Samaya auzi mesajul transmis doar ei:

„Și ai dreptate, prințesă-lup, căci Soarta adevărată e doar cea ascunsă în spatele Mirajului, cel al Oglinzilor. Voi însă-l veți vedea doar după ce toate Oglinzile vor fi sparte, iar voi nu veți mai fi în stare să le restaurați ca să întoarceți Soarta înapoi.”

Apoi Samaya privi spre oglinzi. Și, pe fiecare dintre ele, văzu ca și ceilalți fragmente din războiul Noearilor. În special cum Tarther cel mare fu adormit de plasa de lanțuri a lui Odin și cum Baradar fu aruncat pe pământ după ce-și pierduse forma de mic Tarther. Ce însă fu și mai impactant pentru Samaya fu să vadă strălucind, pe spatele micului Tarther, chiar înainte ca acesta să revină la forma minikinului, o mare cheie de aur. De aceea și murmură ea în neștire: „nu poate fi chiar atât de simplu.”

„Ce anume?” Întrebă Dike speriat, prinzând-o de braț să nu cadă, căci Samaya se cutremură pe picioare.

De răspuns le răspunse însă Villō: „al doilea element de care are nevoie Eris să scape din al ei infern este pe spatele minikinului. Dar n-o să fie atât de ușor să puneți mâna pe el de data asta, căci Soarta se pare că tocmai s-a întors cu spatele la voi.” Și, terminând de spus acele cuvinte, Villō dispăru, iar cele 12 oglinzi se sparseră cu zgomot, făcându-i pe cei patru să se protejeze unul pe altul.

Apoi, când se lăsă din nou liniștea și priviră în jur, văzură cum câmpia se acoperi iar de iarbă verde. La fel văzură gelatina în mâna Bestlei și cubul în mâna Samayei, deși ele nu făcură nimic ca să le obțină înapoi. Chiar și așa, cu toată mirarea din suflet, în clipa în care auziră susurul apei Râului de Cristal, priviră într-acolo, căci până atunci susurul acelei ape nu fu auzit de ei.

Samaya însă nu privi pentru multă vreme la apă așa cum făcură Dike, Boor și Bestla, care de altfel își pierduse dintr-o dată cunoștința de parcă susurul apei ar fi vrăjit-o iar. Ea privi din nou la salcie. Și, chiar deasupra ei vedea imaginea lui Baradar, cel care se trezise după ce Poporul Noear fusese îngenuncheat, îndreptându-se spre Pădurea Mortor. Și, exact în clipa în care trecu de primul rând de copaci, Samaya zări o cheiță de aur, prinsă de încheietura mâinii stângi a minikinului, strălucind atât de frumos în jur.

***

A doua zi dimineață, de cum se iviră zorii, Samaya-l căută pe Fenrir. Îl găsi astfel la grajduri, însoțit de Dike și Arion. Și, de cum ajunse lângă ei, fata-și întrebă fratele: „zi-mi că știi unde-i Baradar acum!”

„Eu?” Întrebă Fenrir cu ochii cât cepele. „De ce ar trebui să știu eu unde-i Baradar acum?”

„Pentru că numai tu poți lua legătura cu el se pare,” răspunse Dike în locul Samayei. „De aceea, grăbește-te și încearcă să dai de el. De-l poți chema în tabără ar fi minunat.”

„În tabără? Minikinul?” Întrebă Arion încurcat. „Dar… de ce anume?”

„Doar o poveste lungă,” spuse Boor, apropiindu-se de ei împreună cu Bestla.

Pe Samaya însă tărăgăneala fratelui păru s-o irite. De aceea și-i strigă în cele din urmă: „acum, Fenrir. N-avem timp de pierdut.”

„Da am înțeles eu. Am înțeles. Nu înțeleg ce te încăpățânezi așa de draga dimineață.” Apoi, așezându-se pe pământ, luă o poziție de meditare și încercă să intre în acea Pădure Mortor în care se putea întâlni adesea cu Baradar când își dorise asta.

Numai că nerăbdarea de pe chipul Samayei și mai ales îngrijorarea de pe fețele celorlalți o făcu pe Sephir să se încrunte, căci ea tocmai se întorcea de la pârâu după ce se spălase. Dar, chiar dacă nu înțelegea mare lucru, decise să nu întrebe în voce. Doar se apropie de Bestla pe care o apucă de mână. Și, după ce-o trase un pic într-o parte, o întrebă: „ce-i cu Samaya?”

„Are legătură cu minikinul,” răspunse Bestla în șoaptă.

„Cu minikinul?” Întrebă Sephir extrem de mirată. „Ce-a mai făcut de data asta?”

„Nimic straniu,” îi răspunse Boor Sephirei. „Doar… are cheia.”

„Cheia? Ce cheie?”

„Al doilea element de care are nevoie Eris să deschidă Porțile Aeonului?!” Răspunse Bestla într-o doară. „Absolut ceva fără importanță.” După care-și privi tatăl pe sub sprâncene.

Priviră însă speriați la Fenrir când acela începu dintr-o dată să ardă fără să se fi transformat în lup. De aceea și tăbărâră cu toții pe el, aruncând care și ce putu pe el să-l stingă. Apoi Dike-i spuse cu dojană: „Ideea era să chemi minikinul aici, nu să-ți faci rău ție!”

„Știu, tată, dar…,” bâigui Fenrir.

„Doar… concentrează-te și încearcă să dai de el,” îi strigă Samaya. „Nu-l putem pierde.”

„Dacă mi-ai spune măcar ce-i cu atâta grabă și nu mi-ați sta cu toții pe cap poate și-aș încerca să dau de el!” Îi șuieră Fenrir furios printre dinți. „Și, dintr-un motiv anume, nu pot intra nicidecum în vechea Pădure. De parcă cineva ar fi pus o Barieră de jur împrejurul ei.”

„Atunci ceilalți tot știu despre minikin,” murmură Arion gânditor.”

„Se prea poate,” îi spuse Dike. „Chiar și așa trebuie să dăm de minikin înaintea lor.”

„Atunci să mergem să-l căutăm în Poiana lui,” spuse Fenrir ridicându-se de jos. „Doar că… spune-ți-mi și mie ce-i cu graba asta.”

„Cheia,” răspunse Samaya dintr-o dată. „Minikinul are cheia, al doilea element ce deschide Poarta Aeonului. Și… Baradar e de asemenea al doilea Tarther.”

„Ce?” Strigă Fenrir. „Baradar nu-i decât un Tarther?”

„Am zis eu că nu degeaba-mi ședea în gât minikinul,” bombăni Arion.

„Și totuși nu înțeleg cine totuși ți-i pe plac ție,” îl înțepă Bestla. Dar, văzând mutra lui supărată, le spuse celorlalți: „cel mai probabil Baradar demult nu mai e în acea Poiană, căci de Villō a avut dreptate, ceva-l mișcă din interior.”

„Ai dreptate aici, Bestla,” spuse Dike. „De aceea eu, tu, Samaya și Boor o să mergem să-l căutăm prin pădure.”

„Cum rămâne cu ceilalți?” Insistă Fenrir. „Dacă ne unim forțele îl găsim mai repede.”

„Ba nu, Fenrir. E mai bine să plece doar patru dintre noi în căutarea minikinului. Restul vor rămâne să păzească tabăra, căci ceva îmi spune că cât de curând acest loc va fi atacat.”

Cuvintele lui Dike însă fură auzite și de restul lupilor care, văzându-i ținând sfat, se apropiară de ei. De aceea și se întoarseră cu toții spre Yamu și ceilalți când auziră murmurele Rophionilor. Chiar și așa, când Yamu își ridică mâna dreaptă în sus, se așternu iar liniștea. După care el spuse: „și totuși cred că maestrul Dike are dreptate și-o să fim atacați. Era de așteptat odată ce suntem pe picior de război. De aceea e mai bine să gândim negativ și să ne pregătim din timp decât să fim luați apoi pe nepregătite.”

„Atunci… contez pe voi, Yamu, căci locul ăsta într-adevăr nu trebuie să cedeze,” îi spuse Dike, apropiindu-se de el și odihnindu-și o palmă pe umărul lui. „Între timp noi patru vom încerca să dăm de Baradar și să punem mâna pe cel de-al doilea element. În caz contrar… ne vom arde cu toții în acest mare război.”

***

Patru călători, purtând pelerine sure, cu glugile puse pe cap și strângând săbiile în mâini, ieșiră în acea dimineață pe Poarta Regatului Rophionilor fără să știe dacă se vor întoarce cu toții teferi. Aveau însă speranța în suflet. La fel vitejia în sânge, căci erau totuși înarmați până-n dinți: cu arcuri pe umeri, cu tolba cu săgeți în spate și pumnalele ascunse bine la cingătoare sau în tureatca cizmei. Și mai aveau și un mare avantaj de altfel: puterea încrederii celorlalți pe care-i lăsau în acele clipe în urmă. La fel puterea iubirii și faptul că ei erau siguri că s-or întoarce totuși toți teferi înapoi.