Un trosnet al unui vreasc călcat la întâmplare de piciorul titanului Dike răsună atât de puternic în jur în timp ce el și restul celor ce se salvaseră din lupta cu Bocetele înaintau încet prin ceea ce se credea a fi rămășițele ale Pădurii fantomă Mortor.

  „Cu grijă, Dike! Nu cred că-ți dorești să trezești spiritele acestei păduri,” îi spuse în șoaptă Island, tot privind îngrijorat în jur, în timp ce și el, ca și Dike și ca și restul celor care-i urmau, ținea strâns în mână mânerul sabiei sale.

  Dar… cu toate că se așteptau cu toții la un atac surpriză, pădurea în jur era deosebit de liniștită și niciun sunet straniu sau preocupant nu se auzea. Însă… era totul doar o banală aparență. Sau poate… pusă bine la cale de cineva.

  „Așteptați!” le spuse Himera, oprindu-se în loc și privind în jur doar cu coada ochiului, în timp ce mâna ei se duse spre stânga corpului, unde avea la brâu un mic cuțit de vânătoare.

  La fel făcură și luptătoarele Himerei și, după ce se înarmară fiecare cu câte un cuțit similar celui din mâna Himerei, se apropiară de ea și, spate la spate, formară un grup, de parcă ar fi căutat să se apere, în timp ce ochii lor analizau fiecare creangă, fiecare scorbură, fiecare trunchi sau arbust în care s-ar fi putut ascunde un eventual dușman.

  Soldații lui Island însă se priviră mirați și totodată speriați, căci după atacul de ieri al Bocetelor, rămaseră cu un gust extrem de amar în gură și cu furnicături bine simțite pe spate, trecând uneori în sudori reci.

  „Ce e?” întrebă în șoaptă Boor, după ce se apropie de a sa soție, privind și el în aceeași direcție ca și ea, dar nu putu vedea decât liniștea pădurii: copaci care păreau adormiți, frunze care nu se mișcau, animale care practic nu respirau deși se vedeau clar printre frunzele copacilor, printre copaci, ieșind din scorburi sau ochi ce sclipeau sălbatic ascunși în spatele arbuștilor crescuți în voia lor.

  Deodată se auzi un trosnet de lemn arzând.

  La început se auzi slab, ca o reverie, ca mai apoi să se audă tot mai aproape și mai aproape. „Atenție!” strigă Yarnna, una dintre luptătoarele Himerei și, brusc, pe lângă dânsa trecu o linie de flăcări flămânde, ce ajungeau în înălțime până la umărul unei femei de vreo 1.6, făcând-o pe luptătoare să se rotească brusc pe călcâie, sărind într-o parte din calea flăcărilor și, ajungând astfel în brațele însoțitoarelor ei care se năpustiră s-o tragă spre ele ca s-o protejeze.

  Flăcările însă trecură pe lângă Dike, care rămase locului, la doar o aruncătură de braț, iar căldura lor bătu puternic înspre fața titanului, făcându-le să se miște violent în spate. Dike însă stătu locului, privind țintă la ele și, de parcă ar fi căutat și flăcările o întâlnire, se opriră în loc în fața titanului, formând pe a lor suprafață o singură imagine: cea a unui imens lup negru, cuprins de flăcări și, deși ardea în mijlocul lor, lupul nu scotea niciun sunet - nici de vaiet, nici nu cerea îndurare. Doar la un moment dat lupul se întoarse cu fața spre Dike, când până atunci fu văzut din lateral, dinspre stânga, și Dike recunoscu în ochii lupului pe cei ai lui Fenrir.

  Un suspin greu ieși din gura lui Dike, de parcă el ar fi ținut mult timp într-însul aerul, iar acum, eliberându-l, ar fi simțit o mare durere pe suflet. Însă… imaginea fu întreruptă de palma cuiva care-i acoperi ochii. Așa că Dike-i închise pentru o clipă, încercând să-și recapete puterile, iar când fu iar stăpân pe sine îi deschise și privi puțin în stânga, văzând chipul Himerei, căci ea fusese cea care-i acoperise ochii.

  „Nu ți-a spus nimeni că Pădurea Mortor e înșelătoare, titane Dike?” îi spuse Himera cu voce joasă. „Aici unul poate vedea lucruri care n-au existat nicicând.”

  „Sau lucruri care s-au întâmplat în altă viață,” spuse Lodur, apropiindu-se de ei, iar Himera și Dike, precum și restul din jur, îl priviră uimiți. Pe Lodur însă ale lor priviri îl lăsară rece. El se apropie de perdeaua de flăcări și, atingând-o, reuși să-și bage mâna prin ele și, ca prin minune, atinse capul lupului, mângâindu-l.

  De parcă acea mângâiere ar fi fost reală, lupul închise pentru câteva clipe ochii, iar după ce Lodur își retrase mâna, lupul începu să dispară precum cenușă arzândă, până nu m-ai rămase nimic din el.

  „Ce-a fost asta?” întrebă mirat Island, apropiindu-se și el de Lodur. Cea care-i răspunse însă la întrebare fu Gaea, apărută de nicăieri în stânga lui:

  „Imaginea unei alte vieți. Sufletul lui Fenrir nu e la prima sa viață, iar în cea trecută se pare că a pierit nu în condiții prea prielnice pentru el.”

  Dike privi la Ionas care începu deodată să strălucească albastru, deși se afla încă băgat în teacă. „Să mergem! Pădurea se trezește din cauza că noi stăm prea mult într-un singur loc,” spuse el și porni primul.

  Lodur își urmă fratele, urmat de Boor, Himera, luptătoarele ei și restul ostașilor lui Island, care rămase în urmă, pășind alături de Gaea.

  „Crezi că Dike a știut despre asta? Despre faptul că Fenrir trăiește a doua viață?”

  „Nu sunt sigură de asta, însă sunt sigură că Fenrir a știut.”

  Island se opri mirat în loc, privind țintă spre titanidă: „Fenrir a știut? Vrei să spui că…”

  Gaea se opri și ea în loc, dar nu privi spre Island, ci undeva pe lângă el, după ceilalți: „…că spiritul ce trăiește în Fenrir e conștient că i s-a dat o a doua șansă să repare răul care l-a făcut sau i-a fost făcut.”

  „Dar… ceea ce am văzut e absurd. Ok, eu nu trăiesc chiar atât de mult pe cât ați trăit voi, dar din câte știu un astfel de eveniment n-a avut loc.”

  „N-a avut loc pe pământ, Island, dar sunt încă multe alte colțuri necunoscute și nedescoperite încă în Cosmos și se pare că undeva acolo, ascuns ochilor și minții noastre, se află o altă lume, iar Fenrir a fost parte a acelei lumi. Se pare că i-a fost rege. Însă… Viața n-a ținut cu el și nici succesul de a sfârșit cum a sfârșit în cele din urmă,” m-ai spuse Gaea și-și continuă drumul după ceilalți.

  Island m-ai stătu locului câteva clipe. După care o luă și el la picior, căci ceea ce spuse Dike despre faptul că Pădurea Mortor se trezea la viață dacă cineva stătea prea mult timp într-un loc, era adevărat și lui cu siguranță nu-i ardea inima să dea nas în nas cu cine știe ce monstru hidos aciuat pe acolo.

  În urma titanului gheții, trosnetele se intensificară, tot mai mult și mai mult, iar sunetul lor, care ajunse să răsune în toată pădurea, fu auzit și de stelele Ursei Minoris care începură deodată să sclipească mai tare.

***

  „Estompează lumina lui Bayer,” îi șopti Himera lui Lodur, când ei ajunseră, în cele din urmă, la marginea unei poiene construită forțat după ce mai mulți copaci fură doborâți la pământ, iar în locul copacilor falnici de altă dată nu rămaseră decât cioturi și buturugi cam de jumătate de metru în înălțime.

  Lodur ascultă sfatul Himerei, căci înțelese că ea m-ai trecuse cândva pe acolo, fie și măcar cu puterea minții. Așa că să asculte de cineva experimentat nu-i era chiar atât de greu titanului, căci avea astfel șansa să învețe de la alții calități umane care lui îi erau atât de străine, căci trăise doar în Cosmos de când apăruse pe lume.

  „Ascunde-ți săbiile și pumnalele,” le dădu în grijă Himera luptătoarelor sale și ostașilor care încă țineau cât de strâns puteau mânerele săbiilor. „Pădurea din această arie a suferit prea mult în trecut. Vederea securilor sau simțirea tăișurilor poate abate ura lor adunată de milenii în ale lor rădăcini asupra noastră.”

  „Aici țin să-ți dau dreptate,” spuse Dike, privind cu atenție în jur, după ce ciocăni de câteva ori cu buricele degetelor în teaca lui Ionas, făcându-l să-și stingă lumina. „Dar… nu pot înțelege ce loc e asta. Pare defrișat de cineva nepriceput sau care pur și simplu a vrut să dăuneze pădurii.”

  „Și ai dreptate. Aici se vede mila lui Ian Gyar pentru poporul său. Înainte de căderea Noeiei și a Poporului Noear, el și-a trimis supușii să taie din sufletul naturii, doar pentru a atrage ura acestora față de regină. De asta Hiamstar, Spiritul de pe atunci al copacilor, nu i-a spus lui Baradar să se ferească de Blestemul lui Moirae. Ei credeau că Noea a fost de vină pentru aceste pierderi.”

Enjoying the story? Show your support by reading it on the official site.

  „Însă… din câte eu știu, Poporul Noear era în strânsă legătură cu spiritul copacilor, căci ei…,” murmură Island, dar se întoarse brusc, ca și restul de altfel, când în spatele său se auzi strigătul unui soldat care și dispăru de altfel în câteva clipe, fără ca cineva să apuce să vadă ce se întâmplase cu el.

   După ce privi câteva clipe în jur, cu atenție, Gaea-și duse degetul arătător al mâinii drepte la gură, făcându-le celorlalți semn să tacă. Apoi, păși înspre ostași, de unde ea simțea că vine pericolul. Dar… n-apucă titanida să facă nici zece pași, când parte din ostași fură brusc ridicați în sus, spânzurând cu capul în jos, dar nu se vedea nici frânghia și nici copacul de care ea era prinsă. Apoi, mișcați parcă de o forță extraordinară care se rotea în cercuri cu o viteză amețitoare, soldații începură să dispară de ici și de colo, de parcă undeva deasupra lor ar fi fost o macara cu două brațe care apuca soldații de picioare, de haine sau de ce apucau și-i ridicau în sus, supunându-i pierzaniei.

  „Ionas, arată-te!” strigă Gaea și sabia brusc se ilumină în albastru, acoperind soldații cu faimoasa lui bulă. Așa că, atunci când m-ai făcu o rundă, „macaraua” lovi brusc în perete tare și un urlet de durere se auzi străpungând zarea. Apoi, scăpărând de mânie, la câțiva zeci de metri de la marginea bulei, se văzu conturându-se un trup uriaș, de lemn și, curând după aceea, după ce dispăru și apăru a sa siluetă, titanii și restul îl putură vedea pe vechiul Hiamstar în toată splendoarea lui.

  Însă copacul nu m-ai era cel de altă dată: era acum complet negru și până și frunzele îi erau acoperite de cenușă groasă, făcându-le să pară surii. Iar ochii… ochii ce odinioară sclipiră de bunătate când îi spusese lui Baradar povestea prințesei Curse, ardeau acum din cauza urii și a durerii suferite.

  „Din nou! Ați venit din nou să ne pârjoliți trupurile… să ne scoateți din rădăcini și să ne secătuiți de serul dătător de viață care ne-a ținut falnici timp de milenii. De ce? Cu ce va greșit vouă natura, oameni și titani, de vă revărsați a voastră mânie asupra noastră?” strigă înnebunit Hiamstar.

  Gaea, deloc deranjată de strigătul copacului, se ridică până la înălțimea ochilor lui, plutind în aer și, privindu-l țintă în ochi, sigură pe sine, îi spuse: „fiecare gândește după propria minte!”

  „Minte? Vrei să spui că eu-s atât de mârșav de vă cred capabili de astfel de atrocități?” șuieră Hiamstar printre dinți, aplecându-se ușor de trunchi.

  „Altfel n-ai fi atacat suflete nevinovate fără a întreba măcar cărui scop îi datorați a noastră vizită,” îi dădu titanida replica.

  „Mi-am apărat copacii doar,” murmură cu ură Hiamstar și, curând după ce el termină de vorbit, pe trunchiurile copacilor din jur apărură ochi, clipind brusc din genele lor de scoarță. Dar copacii păreau să nu înțeleagă din ce cauză Hiamstar era atât de nervos.

  „Privește-i!” îi ordonă Hiamstar Gaeiei. „Aceștia sunt copacii care nu m-ai sunt. Cei pe care i-ați nimicit după bunul plac, înainte să distrugeți de altfel și poporul Noear.”

  „Ai dat și tu o mână de ajutor la asta,” spuse Dike, iar asta-l nemulțumi pe Hiamstar, care privi furios la Dike, dar… copacul nu știa cine putea fi el. Și… deși simțea în titan o mare putere, n-avea habar de era el real sau doar o iluzie a firii sale moarte.

  „Cine ești tu?” întrebă Hiamstar cu jumătate de glas.

  „Dike!”

  „Gardianul Galaxiei Monștrilor!” murmură Hiamstar pentru sine. Apoi scoase un ușor oftat, de parcă s-ar fi liniștit, și lumina ochilor săi deveni brusc mai bună. Însă doar pentru câteva secunde, căci din bulă se auzi zângănit de săbii, căci mai mulți soldați, speriați de cele întâmplate, scăpaseră brusc din mâini ale lor săbii. Înfuriat la culme, Hiamstar începu să lovească cu putere în peretele bulei cu crengile ce-i serveau drept mâini și care apăruseră de nicăieri pe al lui trunchi.

  Luptătoarele Himerei se pregătiră și ele de atac, atingând mânerele cuțitelor ascunse sub haine, dar Himera dădu din cap că nu și ele renunțară la idee.

  „Nimeni în lumea asta nu face lucruri bune sau rele fără un scop sau o recompensă,” se auzi deodată vocea lui Baradar plutind în jur, făcându-i pe ceilalți să privească pretutindeni, dar nu văzură pe nimeni venind. Vocea însă continuă să vorbească, dar de data asta era vocea vechiului Hiamstar: „Și tu cu siguranță nu ești prost, băiete. Tu doar n-ai trăit îndeajuns pentru a putea distinge binele de rău.”

   Hiamstar scutură brusc din cap, de parcă ar fi vrut să-și alunge încurcarea și apoi privi și el în jur, dar nu văzu nici el pe nimeni.

  „Știi că am trăit mai mult decât alte creaturi în această pădure și că cunosc fiecare fir de iarbă verde și fiecare mușchi ce crește pe ale mele rădăcini sau în jurul meu, că pot simți fiecare parfum al naturii și că iubesc la nebunie fluturii care-mi ating mereu trunchiul și crengile cu ale lor minuscule și subțiri aripi, iar asta mă gâdilă atât de mult,” se auzi iarăși vocea lui Hiamstar, cel de demult, care-i vorbise lui Baradar înainte de noaptea fatală.

  Anume aceste cuvinte făcură copacul să suspine profund și ochii săi căpătară din nou o sclipire de bunătate. Apoi, Hiamstar își plecă capul, de parcă ar fi regretat al său comportament, dar îl ridică din nou și privi mirat în zare, ca și ceilalți de altfel, când auzi iarăși vocea lui Baradar. Dar de data asta vocea lui Baradar era mai înțeleaptă, era vocea Spiritului Pădurii, cel care domnise timp de șapte mii de ani în Pădurea Rophion: „Dar, ai simțit măcar odată, povara anilor tăi? … și mi-ai spus atunci că da, Hiamstar, că ai simțit și tu ce înseamnă durere, ce înseamnă trădare, și că uneori nefericirea ne poate fi propriul blestem. Încă m-ai crezi asta, Hiamstar?”

  „Să cred ce?” spuse Hiamstar cu jumătate de glas, tărăgănat, ca un adevărat bătrân ce se gândește mult înainte de a vorbi.

  „Că viața ne e propria povară și că fiecare răspunde pentru ale sale fapte după merit,” spuse Baradar.

  „Așa e, băiete. Încă cred asta, căci de n-aș fi crezut n-aș fi fost încă aici, sperând ca cândva să ne fie reîntoarsă gloria de altă dată.”

  „Timpul pierdut nu se m-ai întoarce,” și silueta lui Baradar fu în sfârșit văzută, apropiindu-se de ei, printre copaci. „Ce s-a dus e bun dus, Hiamstar și ar trebui să ne mulțumim cu ce avem, iar dacă nu ne place atunci ar trebui să luptăm pentru un viitor mai bun, nu pentru a întoarce timpurile atât de dureroase pentru noi.”

  „Dar au fost și timpuri plăcute atunci,” spuse Hiamstar cu nostalgie în glas. „Aș vrea să fi putut da timpul înapoi. Astfel i-aș fi întors la viață pe confrații mei, copacii cei bătrâni și înțelepți, dispăruți din mila spiritelor; aș fi reîntors la viață florile parfumate, crescute pe pământul de lângă al meu trunchi, veverițele jucăușe, muzicanții cerului și… câte și mai câte, Baradar.”

   Baradar trecu mai întâi pe lângă Dike, fără să-l privească. Apoi trecu de Island care-i zâmbi ușor, bucuros să-l revadă, iar când trecu pe lângă Boor acesta doar strâmbă ușor din nas, căci vederea minikinului îi amintea de timpuri nu prea plăcute inimii sale, dar… nu era momentul de ceartă. Dar minikinul se opri în fața cuiva: în fața Sephirei, șoptindu-i cu blândețe: „mereu ne revedem în sânul pădurilor, Sephir. Să fie vocea timpului?”

  „Mai degrabă coincidență, minikine,” șopti Sephir și-i făcu cu capul spre Hiamstar. „Mai întâi ocupă-te de el. Vorbim noi după,” iar Baradar doar dădu ușor din cap, căci lui idea de a discuta cu Sephir nu-ș de ce îi suna tentant. „Poate că pentru că era soția lupului…?” însă, n-avu timp să se gândească la asta, căci Hiamstar întinse spre Baradar una dintre crengile sale-mâini, iar minikinul se urcă pe ea, mergând cu pas sigur pe dânsa de parcă ar fi mers pe pământ tare, ca mai apoi să se așeze pe ea, la încheietura crengii, chiar lângă trunchi, de parcă ar fi stat pe umărul unui uriaș.

  „Să mergem!” îi spuse el lui Hiamstar.

  „Unde?” întrebă mirat copacul, ridicându-și privirea spre minikin.

  „Să facem câțiva pași și să ne dezmorțim mădularele, căci de prea multă vreme ești captiv în interiorul propriilor convingeri.”

  Vocea sigură a minikinului îl făcu pe Hiamstar să ofteze greoi. După care, Hiamstar ridică în sus un picior, scoțându-și din pământ parte din rădăcini. Apoi scoase și celălalt picior, de asemenea cu rădăcini adânci ce-i serveau și pe post de degete, după care se înturnă spre dreapta și, cu pas greoi, se porni în depărtare.

  În urma lor, Ionas retrase bula și-și estompă lumina, la comanda lui Dike, care le spuse și celorlalți cu jumătate de glas: „facem un mic popas până Hiamstar și Baradar se vor întoarce și, nimeni să nu facă mișcări bruște. Deși pădurea asta e moartă, nu e dispărută și a ei putere, care ne poate răni pe toți, în cele din urmă.” După care titanul făcu câțiva pași și se așeză lângă trunchiul unui imens copac, a cărui scoarță bătea mai mult spre maro închis decât spre negru, semn că scăpase din acel foc doar ușor pârjolit, dar totuși pierise și el, în cele din urmă sub povara anilor.

  Soldații îi urmară exemplul și fiecare se așeză care și pe unde apucă, încercând să pară cât mai chitic posibil, căci deși fuseseră învățați de Island să lupte și o făceau cu mare curaj, totuși întâmplarea cu Bocetele și cele întâmplate în această pădure, îi depășeau.

  Lodur îi făcu semn Gaeiei să se apropie și ea coborî din înalturi, acolo unde stătuse plutind în aer și după plecarea lui Baradar și Hiamstar. Apoi, cei doi titani, se porniră mergând alături spre poiana formată din trunchiuri, de parcă ar fi vrut să-și spună unul altuia o taină.

  Himera și luptătoarele ei se uitară unele la altele. Dar… negăsind altceva mai bun de făcut, se așezară și ele lângă trunchiurile copacilor și așteptară în tăcere ce va urma.

   „Crezi că Pădurea va asculta de Baradar?” întrebă Himera în șoaptă.

  „Deși nu am eu la suflet piticul ăsta, trebuie să-i fiu recunoscător totuși pentru salvarea Sephirei din ghearele lui Ian Gyar. Așa că… îl cred capabil să îmbuneze inima lui Hiamstar. Așa… ca de la spirit al pădurii la un alt spirit al pădurii.”

  Deodată Sephir râse zglobiu, făcându-i pe ceilalți s-o privească uimiți, când unul dintre copacii de care ea nu se afla prea departe, se aplecă ușor spre ea și-i dădu o ghindă. „Dar… eu nu mă hrănesc cu ele, bunule copac înțelept. Mai bine i-ai da-o unei veverițe. Ea va ști mai bine ce să facă cu ea.”

  „Le-am dat și lor, dar… mi-i atât de dor să mă împart și cu sufletele vii,” rosti melancolic copacul, tot insistând ca Sephir să ia ghinda. Fata însă ezita.

  „Ia-o, Sephir,” auzi ea glasul telepatic al lui Island. „Fă-i o bucurie, căci e singura care i-a m-ai rămas acum.” Și Sephir îl ascultă, luă ghinda din mâna copacului, se închină apoi ușor spre el, mulțumindu-i pentru dar, după care băgă ghinda în sân.

  Copacul clipi fericit: eh, în sfârșit se împărțise el și cu lumea celor vii, dar… ce era mai important: îi plăcuse fata.”