„Spune-mi, tată, dacă la începutul acestei lumi era doar întuneric și nimic mai mult, cum va arăta lumea când va veni al ei sfârșit?” L-a întrebat Fenrir pe tatăl său în timp ce ei înaintau încet pe un drum neted, străjuit de copaci seculari de ambele părți.

  „Va arăta de parcă…,” se auzi vocea lui Dike, dar Titanul nu-și putu continua gândul. El pur și simplu nu știa ce să răspundă, deoarece nu se gândise niciodată la asta și nici nu văzuse sfârșitul unei lumi mai înainte. „Vom vedea. Când va veni timpul,” și-a terminat gândul Dike.

  „Dar…,” era Fenrir prea curios să afle răspunsul. „Tu ai trăit acolo, în Cosmos. Cum arată?”

  „Arată de parcă Soarele a explodat și s-a împrăștiat pe întregul cer. Ca acele nopți înstelate când totul în jur strălucește fericit. Ca acele nopți pe care tu le iubești. De aceea îți poți imagina cum Universul arată,” se auziră cuvintele lui Dike plutind ușor în jur. Apoi, privind în spate și văzând-o pe Samaya mult în urma lor, spuse: „Haide, Samaya, nu rămânea în urmă. Mai este încă un lung drum de mers înainte.”

  „Și... l-ai văzut vreodată pe tatăl Haos? Cum arată el? Arată de parcă e nemurirea?” Întrebă Fenrir, pășind în fața lui Dike pentru a-l opri. „Haide, tată, spune-mi, sunt atât de curios să știu,” dar, în schimbul unui răspuns, Dike a oftat și s-a uitat în altă parte.

  Cine i-a răspuns băiatului a fost însă Samaya: „arată de parcă două focuri s-au unit într-unul,” chiar dacă ea spusese acele cuvinte doar pentru ea. Totuși se miră să-i vadă pe tatăl și fratele ei privind-o insistent. Dar, deși era ciudat să-i vadă privind-o astfel, Samaya înțelese motivul: era din cauza celor spuse de ea, căci, atunci când rostise acele cuvinte în capul ei, uitase că și ei puteau să-i audă gândurile deja. Chiar și așa nu se sperie, la fel cum nu se sperie de imaginea pe care o vedea în acele clipe chiar în fața ochilor: o imagine cu doi ochi de foc, care-o înfricoșară de atâtea ori mai înainte. Ea doar continuă să se uite înainte și spuse: „De asemenea am văzut frică în acei ochi. Teamă pentru noi, pentru ceva care se apropie de noi și asta va fi ceva mult mai terifiant decât însăși sfârșitul lumii.”

  „Și, asta cum o mai știi?" Se rățoi Fenrir la ea. Apoi, când Samaya privi în ochii lui, văzu sclipiri de ură. „Doar nu ai văzut niciodată asta,” continuă băiatul în timp ce pășea spre ea, gata să se ia la harță. „Dacă nu ai văzut niciodată asta, nu poți minți. Tatăl Haos este nemuritor. Puterea și lumina inimii sale sunt nelimitate. Încetează să mai minți, Samaya, căci, chiar de-mi ești soră, tot am să te bat dacă continui să vorbești astfel despre ceva care este dincolo de granițele creierului tău de găină.”

  Și, în acel moment, când cei doi copii stăteau față în față, holbându-se unul în ochii celuilalt, se simți o ciudată ură răutăcioasă plutind în jur. Dar, în timp ce Fenrir simțea că-i fierbe sângele în vene și că nu se poate controla, Samaya păși calmă pe lângă el, îndreptându-se spre al lor tată. Și spuse: „nu mint. Este doar ceva ce văd. Dacă nu mă crezi este dreptul tău. Dar, dacă nu poți vedea ceea ce eu văd nici nu mă poți acuza că nu spun adevărul."

  Până Samaya ajunse lângă Dike, Fenrir inhală aer adânc în piept pentru a se calma. Dar, deodată, urechile lui se ascuțiră la vârfuri, apoi deveniră urechiușe de lup, ciulindu-se pentru a asculta mai bine acea feerică muzică ce se auzea în jur.

  Nu același lucru se întâmplă cu Samaya, căci, fiind surdă, ea nu putu auzi muzica. Ea doar înțelese că ceva se întâmplă în timp ce-și privea tatăl și fratele, în special văzând ai lor ochi plini de uimire. De asta fata s-a uitat și ea in jur. Astfel a putut observa cum crengile copacilor se întindeau ușor spre soare de parcă ar fi fost fermecate de-o șoaptă magică. Apoi erau frunzele - de un verde deschis, mișcându-se ușor în dansul lin al ușoarelor rafale de vânt. Și, în cele din urmă, văzu păsările cerului oprite în zbor chiar de asupra lor de parcă ar fi înghețat.

  „Vocea Aeon,” strigă Fenrir dintr-o dată, mândru nevoie mare. „Acum o pot auzi, tată. Acum o pot auzi.”

  Dike doar zâmbi, auzindu-și feciorul vorbind astfel. Totuși era mândru de el, căci deși el auzise acea muzică de atâtea ori mai înainte era prima dată când al său băiat o auzea, iar asta-i făcea inima să-i tresară de bucurie în piept. Dar, chiar și așa, cu toată acea bucurie din piept, Dike înțelese că-i fusese atât de dor de acea melodie. Și, pentru a se bucura din plin de ea, Titanul se apropie de un imens și rotat arțar, se așeză pe una dintre rădăcinile aeriene ale acestuia și, sprijinindu-și spatele de trunchiul copacului, închise ochii și se lăsă pradă visării.

  Astfel își dădu seama cât îi lipsiseră acele momente, la fel cum își dădu seama că-i lipsea viața din Cosmos, de când era gardianul închisorii Māṉsṭar Kēlaksi, pe care, în momentele sale de visare, ajunse s-o considere nu închisoarea lui Eris, ci o imensă stea neagră ce ducea atâta lipsă de dragoste și lumină. Și își putea imagina Titanul asta in timp ce privea mișcarea haotică a stelelor din jur, sclipirea și frumusețea lor, iar asta-i dădea senzația că nu doar acele stele, dar întregul Cosmos respiră, fiind controlate de-o imensă putere dătătoare de viață.

  Chiar și așa, Dike era conștient că atât stelele, cât și Cosmosul, păstrau în adâncul lor istoria timpurilor, acele momente de la începutul lumii când avuse loc războiul pentru supremație dintre Haos și Eris. Și, știind asta, lui Dike i se păru că stelele toate, ca și lumea întreagă, îl compătimeau pe Haos pentru a sa pierdere, la fel cum simțeau durere că Yggdrasil fusese cândva adormit de Genea când aceasta visase să aibă putere deplină, dar nu reuși decât să cufunde lumea în și mai mult întuneric.

A case of content theft: this narrative is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

  De asemenea, trăind apoi printre oameni, Dike află că de fapt nimeni nu știa când apăruse Yggdrasil pe lume sau cine-l crease. Și, nu știa singur de ce simțea asta, dar uneori lui Dike i se părea că nici Yggdrasil nu știe povestea propriei apariții în această lume. Chiar și așa, frunzele Copacului Sfânt spuneau adesea o antică poveste prin foșnetul lor: o poveste despre începuturile lumii, despre nașterea lui Yggdrasil și apariția Cosmosului, căci a lor suflare se născuse în Paradis, acolo unde începe frumosul vieții, în acea Galaxie cunoscută azi drept Aeon.

  De fapt acel Paradis numit Aeon era considerat locul unde toate sufletele se nasc și unde se întorc ele mai apoi după moartea trupului unuia. Astfel, tot în Aeon credeau făpturile vii că totul se împarte frățește: timpul, spațiul, aerul din jur și chiar și iubirea de aproape, că tocmai din această cauză acolo nu se simte ura, gelozia, dorința de a distruge, la fel cum acele suflete nevinovate n-ajung să cunoască, cât timp sunt în Aeon, adevăratul sens al cuvântului ,,rău. Dar, din cauza că acel Rău ajunse să domine lumea, tocmai pentru a proteja inocența ascunsă în Aeon, ale sale porți au fost închise demult pentru oameni. De aceea ființele vii ajunseră doar să șoptească despre Aeon sau Paradisul, iar aceasta era de asemenea o pedeapsă pentru că se îndepărtaseră în timp de Haos și de tot ce este sfânt.

  Acele povești erau însă simple povești, inventate de oameni. Dar chiar și așa Dike iubea să le asculte, la fel cum adora să stea ore întregi printre oameni și să-i asculte vorbind, căci era totuși o sămânță de adevăr în ale lor cuvinte, o poveste pe care el o știuse odată, dar pe care de mult o uitase, o poveste de care-și putu aminti doar după ce revăzu inocența clipind în ochii oamenilor și pe care el ajunse s-o iubească la nebunie.

  Tot printre oameni Dike o întâlnise pe Samandra. Era o tânără superbă, cu ochi verzi și privire care se oglindea adânc în al lui suflet, cu păr lung și negru, cu piele mătăsoasă, de culoarea măslinelor coapte, și, doar în ale ei brațe, Dike putuse uita de singurătate. Tocmai de aceea Titanul îi spuse cine-i. Apoi Samandra află și ce vor fi ai ei copii în viitor. Asta însă n-o sperie nicicând. Ba din contră: îi iubise pe toți trei la nebunie. Dar, deși avea o mare de iubire în suflet ca să împartă cu ei, cerurile o chemară la ele mult prea devreme.

  Și, cu a ei plecare, Dike începuse să urască ceva: să-și amintească că ființele umane-s muritoare. Dar, cel mai mult ura să-și amintească că ea plecase de lângă ei și-l părăsise atât de devreme. De aceea și începu Dike să iubească să-și amintească doar momentele bune petrecute împreună, iar de ai lor copii îl întrebau uneori unde plecase a lor mamă, Dike răspundea pur și simplu: ,,să-l întâlnească pe Aeon."

  Dike însă nu le spuse niciodată ce înseamnă totuși Aeon cu adevărat și asta tocmai pentru că Paradisul începu să fie echivalentul tristeții în a sa inimă, ceva ce-l făcea să se simtă îndurerat și să meargă mai tot timpul cu capul plecat. Dar Titanul iubea totuși să asculte poveștile inventate de Fenrir despre Aeon, iar acestea o aveau întotdeauna pe a lui mamă drept eroină principală, istorii pe care le povestea cu mult entuziasm celorlalți pui de lup. Astfel, în ochii copilului Fenrir, Samandra ajunse să fie regina Aeon-ului, un pământ îndepărtat unde se născuse și trăia magia sub formă de bravi eroi. Și, mai spunea adesea băiatul, că atunci când el și a sa mamă se vor revedea, el îi va povesti despre toate faptele sale de vitejie din timpul jocurilor cu alții pui de lup și astfel ea va fi extrem de mândră de el.

  Însă, sărmanul copil, nu știuse nicicând că a lui mamă era deja atât de mândră de ei, că-i veghea de sus, de la cârma Ursei Minoris, acolo unde fusese trimisă după moarte după ce se transformase în stea. Dar, chiar și dacă poate nu erau cei doi copii conștienți de asta, simțeau totuși iubirea mamei lor ori de câte ori se uitau la acea Constelație.

  Dintr-o dată, Dike auzi acea melodie de fluier tot mai aproape și mai aproape. Asta-l făcu să-și imagineze că acea melodie e cântată de buzele Samandrei, în nopțile lor de dragoste fierbinte, acolo, pe malul râului, unde doar stelele-i priveau, ascultând acea dulce melodie pentru o noapte întreagă.

  Astfel, cu acea melodie în suflet și în urechi, Dike se teleportă pe malul râului. Și, la umbra unui copac mare și rotat, văzu o tânără fată cântând la nai. Însă înțelese cât de curând că acea fată nu-i Samandra, iar asta-i făcu iar inima să sângereze.

  Totuși, privind-o mai bine, Dike putu vedea că acea tânără avea păr lung și blond, iar a ei piele albă era ca laptele. De asemenea avea ochi verzi, dar în verdele acelei priviri se ascundea Magia și nu dragostea și inocența ce sclipiră odată atât de viu în ochii iubitei sale soții.

  De aceea și șopti într-un final: „Gaea!” Dar, când deschise ochii și privi în jur, nu-și văzu copii și începu să se agite, strigând: „Samaya!” „Fenrir!” Dar... numai vântul răspunse chemării lui, având forma unui lung ecou. „Unde sunteți? Nu vă jucați cu mine! Acesta nu este momentul potrivit pentru a vă ascunde,” dar din nou i-a răspuns numai vidul.

  Speriat, Dike a privit în jur, iar neliniștea din sufletul lui începu să crească cu fiecare suspin, cu fiecare bătaie de inimă, cu fiecare picătură de aer inspirată. Astfel, curgându-i rapid prin vene, el simți că-și pierde controlul, ceea ce ura cel mai mult, căci doar astfel putea simți atât de puternic gustul amar al fricii pe a sa limbă.

  Deodată însă auzi: „pustiul este pretutindeni, Dike!” Era vocea Gaeiei. „Și, dacă nu ești atent, fie și măcar pentru o clipă, poți pierde mult mai mult decât ai câștigat în aceste milenii de trai pe pământ. De aceea adă-ți aminte că ai pierdut odată totul și asta pentru că ai fost visător. De aceea nu-i momentul să dormi sau să visezi despre timpuri trecute.”

  Dike însă părea să n-o asculte și continua să strige: „Unde ești, Gaea? Vorbește-mi! Unde-mi sunt copiii?” Dar nici o șoaptă n-a auzit drept răspuns.

  Doar într-un final Titanida îi spuse: „vino pe malul râului. Acolo unde tu și Samandra v-ați văzut pentru prima dată. Doar aici vei afla niște răspunsuri, la fel cum doar aici îți vei vedea viitorul.” Dar, cu fiecare cuvânt rostit, vocea Gaeiei se auzea tot mai departe și mai departe. Tocmai de aceea Dike a încercat să se teleporteze pe malul râului. Puteri însă n-avea, de parcă toată magia din el secătuise, iar el devenise un simplu om. Asta l-a făcut să înțeleagă însă că era totuși doar o glumă proastă pe care i-o juca Mama Natură. Ori poate era o lecție de viață?! Cum n-ar fi, Dike se simți înfuriat, căci nu-i plăcea faptul că Gaea-i alese anume copii ca să se joace cu el. Totuși altă șansă de-ai recupera n-avea: decât aceea de-a ajunge cât mai repede în locul în care ea-l chemase. De aceea Dike începu să fugă din ce în ce mai repede spre un loc sfânt, cunoscut și drept Râul Păcatelor.