Grotele sinuase ale Kaṟkaḷ Pēy-ului erau considerate extrem de periculoase de către cei ce se aventuraseră vreodată în adâncurile lor și reușiră apoi să m-ai vadă fie și măcar pentru o singură dată lumina soarelui. Cei mai mulți dintre curajoși însă nu se întorseseră nicicând să simtă din nou mirozna pământului jilav scăldat de apele râului Tenebre, iar ale lor rămășițe erau considerate „sfinte,” căci oamenii, cei cărora acei curajoși le fuseseră apropiați, se puteau închina doar în fața grotei aceleia, cinstind astfel numele celui ce plecase pe cărări necunoscute. Unde însă se odihneau ale lui oscioare nimeni nu știa, căci, în timp, lumea încetase a m-ai călca prin acele locuri și astfel natura se sălbăticise cu totul atunci când fusese lăsată de capul ei.

  Înainte însă aceeași natură se închinase Soarelui Tī și Titanului Tetapas, cel ascuns în inima pământului, laolaltă cu oamenii, căci Tetapas ajunse să fie considerat Atotputernicul Spirit care-i proteja de furia lumii de Dincolo, cea aruncată sub formă de lave fierbinți asupra pământului, nimicind totul în calea lor și nelăsând suflet viu pe unde trecea.

  Acum însă, după mai bine de șapte mii de ani de sălbăticie, natura uitase să-i mulțumească soarelui sau oricărui alt Titan, închinându-se doar sie. Sau cel puțin așa părea la început, căci acea paletă de culori sumbre și splendide în același timp, scăldate de-o lumină ciudată venită de pretutindeni, era fără doar și poate datorată milei cuiva, căci natura avea puterea ei ascunsă, dar totuși… era și ea influențată, iar puterea care-o stăpânea deja de șapte milenii era cea a răului sau cum ajunseră oamenii să numească acea grotă… de Umbra Șarpelui.

  Cine era acel șarpe însă nimeni nu știa. Ei doar ajunseră să numească acea grotă ascunsă în inima Kaṟkaḷ Pēy-ului „Culcușul Șarpelui” datorită găurilor ce ieșeau și intrau în peretele muntelui, în acea parte unde se găsea și intrarea în aceeași peșteră înăuntrul căreia se aventuraseră și Yātrīkar, găuri care de altfel semănau perfect cu găuri de șarpe.

  Însă… nu doar găurile celea fură de vină pentru acel nume straniu. Asta se datora și nopților cu puțină lumină celestială, când se auzea sâsâit în jur, când pe alocuri, pe acel perete abrupt și stâncos, se vedea trupul unui enorm șarpe care-și târâia mădularele greoaie încolo și-ncoace pe munte, lăsând urme adânci pe a lui suprafață, urme care creaseră o frescă extraordinară pe chipul Kaṟkaḷ Pēy-ului, făcându-l să pară un vestit războinic ale cărui cicatrici se vedeau atât de bine la suprafață, venind chiar din străfunduri.

  Și… analizând cu atenție acele urme șerpuite de pe peretele stâncii, plimbându-ți privirea pe linie dreaptă, apoi cotind ușor spre dreapta sau stânga, mișcând a retinei membrană pe o formă curbată ajungeai în cele din urmă iarăși pe pământ, ca mai apoi aceeași dâră lungă și groasă, ce-ar fi putut fi fără doar și poate urma lăsată de un șarpe gros de abia l-ar fi putut cuprinde 4 oameni, ajungeai să intri adânc în inima muntelui, prin gura ceea deschisă numită și intrarea în Peștera Kaṟkaḷ Pēy-ului…

***

  Urmând drumul șarpelui, în timp ce înaintau cu grijă totuși, căci nimeni n-avea habar la ce s-ar fi putut aștepta în acele locuri, Yātrīkar putură vedea în cele din urmă lumini apărând pe pereții din jurul lor. Și… deși acele lumini erau clare și aveau formă de făclii, totuși ele nu erau reale, ci doar proiectate pe pereți, de mâna cuiva care controla întreaga suflare în acea grotă, iar asta se simțea și prin atingeri ciudate pe piele, chiar dacă Fecioarele Demonice nicicând nu le simțiră fiind în lumea reală.

  În acea lume însă simțiră din nou totul atât de viu, așa cum simțiră cât încă fuseseră în viață, iar acea stranie unduire pe piele, asemeni târâitului șarpelui, le făcu pe toate să se cutremure ușor, din străfunduri, și, fără să vrea, toate până la una închiseră ochii și se opriră.

  Stătură așa minute în șir, timp în care în urechi le vuia șuierat de vânt, iar pe piele continua acea mișcare curbată, vibrând din străfunduri, ceva care totuși le dădea Yātrīkar-elor o senzație de plăcere.

  Dar… în clipa în care în jurul lor se auziră clopoței și sunet de ape curgătoare, dar nu nebune, Kaṇkaḷ deschise ochii și privi țintă în față, cu ai ei ochi negri ca smoala, fără albeața globului ocular sau a pieliții văzută adesea de oameni când le întâlneau pe pământ.

  Celelalte Yātrīkar însă continuară cu ochii închiși și scuturându-și din când în când trupul de parcă ar fi avut friguri, lăsând-o pe Kaṇkaḷ să se descurce singură cu ciudățenia locurilor în care ea singură le aduse.

  Iar conducătoarea Yātrīkar-elor așa și făcea: urmărea cu privirea mișcarea aerului din jurul ei, ce căpătă deodată o culoare cenușiu-negrie, transparentă, ceea ce făcu ulterior să fie proiectate pe pereții grotei, în lumina dansantă a făcliilor imaginare, valuri. Da… valuri, dar nu ale mării, râurilor sau oceanelor, ci… de ceață, făcând acele făclii să apară și să dispară în umbra lor.

  Apoi, de fiecare dată când făcliile erau acoperite de valurile celea de ceață, ce se măriseră în volum de ajunseră să acopere tot peretele, se intensifica și sunetul cela de clopoței, iar hârșâitul pielii cuiva pe pământ tare se auzea și el tot mai clar și mai clar.

  „Acoperiți-vă capurile!” dădu Kaṇkaḷ ordinul, iar însoțitoarele ei deschiseră brusc ochii, ce aveau aceeași culoare ca și a conducătoarei lor, și-și acoperiră capurile, ceea ce le făcu să „dispară.” Era însă totul doar o iluzie, căci ele continuau în același loc, numai că puterea propriei răutăți le ascundea de un altul cu suflet la fel sau poate mai hain decât le aveau ele.

  Și bine făcură, căci, cât de curând, hârșâitul cela se înteți, iar o boare de aer stătut, oarecum bâhlit, le bătu Yātrīkar-elor în față, făcându-le să strâmbe din nas în cele din urmă.

  Kaṇkaḷ însă nu stătu locului, ci făcu câțiva pași în față până ajunse la o răscruce a șase tunele. Astfel, privind în stânga și-ndreapta putu vedea că nu erau tunele obișnuite, ci circulare, asemeni trupului unui șarpe. Cu toate acestea însă se putea de înaintat pe ele stând în poziție normală. Dar… ceva-i spunea lui Kaṇkaḷ că au acele tunele și capcane ascunse, capcane nevăzute nici chiar de ochiul minții ei și că probabil doar unul dintre acele drumuri era sigur de mers. Care din ele însă… n-avea habar.

  Decise însă să nu stea degeaba și să caute răspunsuri. De aceea închise din nou ochii, fapt ce-o făcu să se miște ca vântul prin acele tunele, căutând să simtă de undeva vreo boare de aer curat, căci era sigur că bârlogul celor pe care-l căutau ele era undeva acolo unde se găsea și-o aerisire naturală fără doar și poate, căci și răul, oricât de iubitor de ascunzișuri subterane n-ar fi, tânjește totuși după suflu proaspăt de aer.

  Brusc însă, când ajunse într-un loc în care nivelul tunelului scăzu dintr-o dată și prin gaura căruia ai fi putut ajunge doar pe brânci, în timp ce pereții din jur erau lucioși de parcă ar fi fost spălați de ape până să devină un fel de sticlă în care unul și-ar fi putut oglindi chipul, Kaṇkaḷ simți o putere ciudată vibrându-i pe piele, iar când întoarse capul să vadă ce se apropia de ea, fu lovită brusc în față și, cât de curând, aruncată înapoi în lumea reală.

  Numai că, odată ajunsă în lumea reală, fu aruncată la propriu într-un perete, iar după ce-și auzi toate oscioarele pârâind, conducătoarea Yātrīkar-elor se rostogoli pe podeaua ceea de piatră până la picioarele suratelor ei, care-o priviră crucite, neînțelegând ce naiba se întâmplase și de ce o putere atât de mare precum avea Kaṇkaḷ fusese până la urmă învinsă.

  Kaṇkaḷ însă, văzând-o pe una din ele vrând să se aplece spre ea, o privi furioasă și-i șuieră printre dinți: „nimeni să nu miște!” După care se sprijini pe palme și, în timp ce se ridica de jos, se auziră iarăși trosnituri de oscioare, căci a ei putere reuși astfel să le așeze din nou la loc după ce fuseseră scoase din ale lor încheieturi în urma căzăturii.

  Apoi, fiind deja în picioare, Kaṇkaḷ își roti ușor capul într-o parte și alta, dezmorțindu-și și oscioarele gâtului. După care mârâi printre dinți: „așa vasăzică, ne întâmpină nu cu binișorul, da cu răușorul! Atunci… o să vadă și ei de ce sunt în stare.” Și… c-o putere extraordinară, că abia putea fi deslușit al ei corp, fugi spre fiecare dintre cele șase tunele văzute în față. Dar… imediat ce lua unul dintre tunele, era aruncată din nou de perete, făcând-o să icnească de durere de fiecare dată când simțea sărutul muntelui adânc pe piele, căci… dintr-un motiv anume, ele simțeau totul atât de clar în acea grotă, chiar și durerea.

  „Al naibii… șarpe!” mârâi Kaṇkaḷ după ultima căzătură, în timp ce se sprijini iar pe palme, dar resimțind durerea până adânc în străfunduri. Acest lucru o făcu chiar să scrâșnească din dinți, de acea atingere de dinte pe dinte răsună puternic în toată grota. Dar… nici așa durerea nu se calmă, la fel cum nu încetă acel hârșâit să fie auzit. De aceea Kaṇkaḷ închise iar ochii și așteptă, în antecamera acelei lumi crepusculare. Și… stând astfel, îi fu dat să vadă iarăși, de jur împrejurul ei, aceeași pereți luciți de ape și reflecția cuiva pe acei pereți.

  După secunde bune de privit în tăcere, Kaṇkaḷ înțelese în sfârșit a cui reflecție o vedea… a unui imens șarpe, căci la început văzu doar un trup lung mișcându-se încet înainte. După care zări solzii de pe acea piele - de un verde extrem de închis. Ca abia în cele din urmă acel trup de șarpe să ia contur complet și să-l vadă înaintând alene printre acele tunele sau chiar „prelingându-se” pe pereți.

  Fu brusc nevoită să revină în lumea reală auzind șoapte: (Tamil: „Vāḻkkai uṅkaḷukku talaivaliyait tarukiṟatu, illaiyā?”

  „Viața îți dă bătăi de cap, nu-i așa?” Iar aceste cuvinte o uimiră nespus, căci era vocea unei femei și nu a unui bărbat așa cum ea-și imaginase. (Tamil: Nīṅkaḷ eṉakku patil collavillai, karuṅkaṇ kaṉṉi. Vāḻkkai uṅkaḷ vaḻiyil varukiṟatu, atai eppaṭi velvatu eṉṟu uṅkaḷukkut teriyavillai, illaiyā?) „Nu mi-ai răspuns, Fecioară de Ochi Negri. Viața-ți calcă pe urme și nu știi cum s-o învingi, nu?”

  „Așa e! Dar… cine ești tu?” îndrăzni să întrebe Kaṇkaḷ în cele din urmă, după mai multe secunde de ascultat acele șoapte care repetau același lucru întruna, într-o formă sâsâită.

  (Tamil: Nāṉ? Nāṉ yār?) „Eu? Cine-s eu?” întrebă iar vocea șerpoaicei.

  „Exact. Cine ești tu? Căci știu prea bine că acest loc nu-ți e destinat ție, ci… altora. Celui pe care de altfel îl caut.”

  În locul vocii însă se auzi râsetul șerpoaicei de data acea, un râset care înconjură peștera în secunde și cutremurând pielea Yātrīkar-elor. Apoi, atât de brusc că ele se traseră înapoi, văzură capul acelei șerpoaice ce se apropia de ele pe drumul din față, venindu-le în întâmpinare. Și… în timp ce înainta încet, șerpaica spuse: (Avarkaḷ eṉṉai pātāḷa ulakattiṉ itayattil uḷḷa pāmpu eṉṟu aḻaikkiṟārkaḷ. Maṟṟavarkaḷ eṉṉai apis eṉṟu aḻaikkiṟārkaḷ. Āṉāl ulakam muḻuvatum eṉṉai aṟiyum…) „Mi se spune șerpoaica din inima Lumii de Dincolo. Alții îmi spun pe nume ca Prăpăd. Restul lumii mă cunoaște însă ca…”

  „…Tetapas!” murmură Kaṇkaḷ înfrigurată, înțelegând în sfârșit cât de greșită fusese lumea în acele șapte milenii, când se închinară zeității pământului fără ca de fapt să știe că se închinau… șarpelui.

  „Și… ai dreptate,” spuse șerpoaia, punând în sfârșit și capul pe pământ, deși până atunci îl ținuse ridicat falnic. „Sunt anume zeitatea cea mai cinstită de oameni. Sunt cea cărora toți i s-au închinat de milenii, aducându-i ofrande și cerându-i calmitate pentru pământ și ape, ca să țin răul în adâncul munților, ocrotind astfel nemurirea.”

  „Dar totuși… nimeni nu știe de fapt cum arăți. De asta toți s-au închinat Titanului Tetapas, fără să știe că nu ești decât o Titanidă,” adăugă Kaṇkaḷ în cele din urmă, cu o oarecare batjocoră în glas de altfel.

  „Ești sigură?” sâsâi Tetapas cuvintele.

  „Cu privire la…?”

  „Că sunt o Ea și nu un… El?”

  „Vocea trădează mereu. La fel se întâmplă și în cazul tău, căci…,” dar tăcu, auzindu-l pe Tetapas râzând de data asta cu vocea unui bărbat, ceva gros și puternic deopotrivă, iar asta-i dădu de înțeles lui Kaṇkaḷ că totuși se înșelase. Dar… de ce Tetapas ajunse să-și ascundă adevărata natură? Sau mai bine zis… de cine?!”

  „Aici te înșeli,” spuse Tetapas de data asta cu vocea femeii și a bărbatului în același timp. „Eu… nu mă ascund și nu ascund nimic de nimeni. Eu doar… încerc să mă identific cu soarta, să-i port haina pe umeri și… să ajung pe culmile gloriei.”

  „Însă… pentru toate există un… pentru ce,” spuse Kaṇkaḷ de data asta cu hâtrenie, făcând câțiva pași prin fața șarpelui care se oprise locului și aștepta. Ce aștepta el însă nu era clar. De aceea Kaṇkaḷ decise că era timpul să afle adevăruri.

  Șarpele însă nu se lăsă înșelat: „de ce să facem mereu ceva pentru ceva? Nu se poate de făcut ceva fără vreun rezultat anume?”

  „Asta deja e fără sens,” răspunse Kaṇkaḷ sigură pe sine. „Căci toate-n lumea asta au fost create pentru ceva, iar a lor menire trebuie să aibă o logică și un rezultat final.”

  „Voi însă… sunteți diferite,” sâsâi șarpele cu vocea femeii.

  „Asta deja o știm, căci…”

  „Nu… conducătoare Yātrīkar, eu mă refeream la faptul că a voastră existență în sine e inutilă,” adăugă Tetapas-bărbatul.

  „N-aș fi atât de sigură de ale tale cuvinte, căci… știm noi care ne este rostul. Doar că…”

  „N-ar trebui să-l știe toată lumea, așa e?” întrebă Tetapas pe două voci.

  „Așa e. Căci… e doar problema noastră și n-avem de ce să dăm explicații. La fel cum tu n-ai niciun drept să ne îngrădești calea și să ne înșeli ochiul minții. Așa că… fii bun și lasă-ne să trecem. Altfel… o să avem grijă să-ți scoatem fiecare solzișor de pe piele și să te facem să te ascunzi din nou în inima pământului,” spuse Yātrīkara cu mânie controlată în glas, iar după ce-și scutură brusc brațele unghiile ei se lungiră extrem de mult, se înnegriră și deveniră asemeni pumnalelor la vârf.

  Tetapas însă căscă dulce, semn că „pregătirea” ei îl lăsa rece. După care se încolăci doar pe șase nivele, în timp ce restul cozii lungi și gâtul îi rămaseră libere. Apoi, în timp ce vorbi, se strecură pe sub inelele propriului corp și își scoase capul prin ele, făcând să-i apară la gât „mărgele.”

This story has been taken without authorization. Report any sightings.

  „Fie! Vom face după cum vreți voi. Numai că… cu o condiție.”

  „Condiție?! Care?” întrebă Kaṇkaḷ, privindu-l suspicioasă.

  „Răspunde corect la a mea întrebare și astfel deschizi ușa să treci dincolo de acest baraj. De răspunzi greșit însă… atunci îți va sta capul acolo unde-ți stau picioarele.”

  „O ghicitoare deci?!”

  „Ba eu o numesc joacă,” murmură șerpoaica, ai cărei ochi începură să se rotească în mici cercuri, vrând să-și vrăjească prada. Ochii Yātrīkar-elor însă rămaseră „reci,” căci era nevoie de mai mult decât o simplă vrajă a unui bătrân Titan ca să le îngenuncheze.

  „O joacă care de altfel mi se pare de prost gust,” șuieră Kaṇkaḷ printre dinți, privindu-l țintă în ochi, iar puterea minții ei îl făcu pe Tetapas să simtă că cam încep ai pocni oscioarele craniului, în special în zona ochilor. De aceea decise că-i timpul să termine cu „învârtitul” în cercuri și în jurul cozii și-și recăpătă privirea naturală. Apoi, sâsâind prelung, puse întrebarea: „nimeni nicicând n-a înțeles-o, dar totuși cred că-i știu rostul. Toți se tem de ea chiar dacă nu le-a făcut deschis niciun rău. Chiar și așa lumea mereu i se închină, cerând de la ea îndurare. Ghici ghicitoare… ce-i?” și iar un sâsâit prelung se auzi în jur.  

  Aceste cuvinte le puseră pe Yātrīkar pe gânduri, care începură a murmura, întrebându-se ce-ar putea însemna cele spuse de Tetapas, iar murmurul vocilor lor se auzi clar în jur, fapt ce-l miră pe Titan, căci deși era sigur că Kaṇkaḷ nu venise singură acolo, nu le văzuse pe ale ei însoțitoare și de asta și puse la cale șiretlicul cu oglinzile și mai apoi cu ghicitoarea: voia astfel să afle câte alte suflete intraseră în al său regat, ca astfel să-și facă calcule cu câți slujitori își „îmbogățise” colecția.

  Dar… surpriză - când Kaṇkaḷ se uită în spate, ale ei surate tăcură brusc, iar lui Tetapas îi răsună în urechi doar o singură voce: cea a conducătoarei Yātrīkar, de parcă ea ar fi fost cea care murmurase numai ce, deși era sigur că ea nici nu-și mișcase buzele. Dar… oricât de mult nu se strădui el apoi să-și amintească până la cât ajunse cu numărarea, căci se apucase să numere acele voci în minte, nu putu și pace, iar asta se datora fără doar și poate puterii Yātrīkar-elor, care se dovediseră în cele din urmă mult mai șirete decât fusese el.

  În cele din urmă tresări, când Kaṇkaḷ spuse: „am să-ți răspund la ghicitoare c-o altă ghicitoare, iar de răspunzi corect atunci o să spun și eu răspunsul corect la a ta întrebare.”

  „Joci murdar,” mârâi Tetapas.

  „Ca tine de altfel. Să nu crezi că nu mi-am dat seama ce plănuiești.”

  Tetapas tresări, privind-o atent: „plănuiesc? Eu?”

  „Da, tu! Eliberarea, căci… deși am auzit demult, pe când încă trăia a mea mamă, despre al tău blestem dat de soartă, n-am crezut nicicând că-i adevărat. Dar… la fel cum se întâmplă cu Ahilar-ul, tu vei putea în sfârșit părăsi această grotă dacă un alt suflet se jertfește ca să trăiască în aceste adâncuri sau…”

  „…sau?” șuieră iarăși Tetapas printre dinți, nemulțumit să afle că Kaṇkaḷ era la curent cu ale lui păcate.

  „Sau dacă aduni numărul necesar de suflete închise în Ulciorul de Foc al Sorții (Koṭi), adică exact 666. Deci… vine a mea întrebare - câte suflete au m-ai rămas de adunat în Koṭi ca Soarele să încălzească din nou o inimă putredă?”

  „Viperă!” mârâi Tetapas furios.

  Kaṇkaḷ doar surâse însă: câștigase, căci Tetapas n-ar fi dezvăluit nicicând câte suflete m-ai avea de adunat pentru a se elibera în sfârșit de Blestemul Sorții, căci avuse și el de-a face, cu mii de ani în urmă, cu Parca, cea care-l întemniță pe veci în inima aceluiași munte pe care ajunse să-l urască cel mai mult în viață.

  „N-am auzit răspunsul, Tetapas,” spuse Kaṇkaḷ sigură pe sine. Dar Tetapas tăcu și o privi cu atenție, încercând să afle ce șiretlic m-ai era și acela, căci era sigur că Kaṇkaḷ nu știa răspunsul la a lui ghicitoare, iar a ei ghicitoare era doar pentru a-l face să le elibereze fără luptă. De aceea, începu să adune venin, pe ascuns, în al său gâtlej, cu gând să-l scuipe ulterior peste Yātrīkare și să le subjuge, căci m-ai avea nevoie de exact 66 de suflete ca să-și desăvârșească eliberarea, iar cu toate sufletele celea care veniseră de bunăvoie în fața lui era sigur că chiar dacă nu se eliberează definitiv măcar scade drastic numărul, căci de când oamenii evitau acele locuri, adică de câteva milenii deja, nu m-ai băgase niciun suflet în Koṭi, iar asta-l rodea cu adevărat pe dinăuntru.

  Fu nevoit însă să-și înghită propriul venin, cu care de altfel se și înecă în cele din urmă, căci… vorba ceea: nu săpa groapa altuia că poți să cazi singur în ea, iar asta se întâmplă când văzu motănelul negru a lui Tikil, pe Morgan, pe care de altfel îl ura de moarte, căci… avea Morgan acela o putere strașnică asupra lui Tetapas, ceva ce-l moleșea complet pe dinăuntru, îl secătuia de puteri, cele pe care de altfel nu le m-ai putea recupera ulterior, iar asta-i dădea cu adevărat bătăi de cap.

  De aceea, în momentul în care zări umbra pisicii reflectată pe toți pereții acelor tunele, o umbră văzută ca fiind a unei pantere, Tetapas săltă pe a lui coadă, încâlcindu-se astfel și mai mult din cauza că singur își băgase capul prin corpul său făcut sul și, după ce ateriză din nou pe pământ, se duse de vreo două ori dea berbeleacul, ca mai apoi să se târască grăbit spre o gaură imensă ce se zărea mult în depărtare, prin care de altfel încăpu cu tot cu corpul încâlcit, semn că nu odată nimerise la ananghie având acea formă a corpului și că de aceea lăsase groapa ceea așa de mare: să-i apere spatele.

  Pe Kaṇkaḷ însă fuga lui Tetapas n-o miră. Din contră: ea-și concentră și mai mult privirea asupra pereților care continuau să reflecte umbra „panterei” apropiindu-se de ei. Dar… spre deosebire de Tetapas, Kaṇkaḷ nu era sigură cine se apropia, căci după mersul cela lent, de felină lenoasă, i s-ar fi părut că ar fi putut fi Accam Kuṉṟu. Totuși… ceva-i spunea că nu-i chiar totul așa cum i se părea și de aceea decise să aștepte.

  Dar făcu și ea un pas în spate în momentul în care motănelul negru apăru din tunelul din stânga ei, deși până atunci îi văzuseră reflecția invers, de parcă s-ar fi apropiat de ele din dreapta, iar asta era chiar straniu. Totuși… deciseră că chiar și cu stranietea locurilor acelea să se încreadă în instincte, cele care de altfel nu le înșelaseră niciodată și de aceea, în clipa în care Morgan se opri în fața lor, întorcându-și capul spre ele și privindu-le țintă, ceva le atrase atenția în privirea lui și de aceea făcură toate un pas în față.

  Morgan însă căscă dulce și se îndreptă apoi pe drumul din mijloc, același drum pe care dispăruse și Tetapas.

  Fecioarele Yātrīkar însă nu-l urmară imediat, ci doar după clipe bune de uitat în față, timp în care Kaṇkaḷ se tot întreba ce să însemne toată acea drăcovenie de lucruri. În cele din urmă, când Morgan dispăru brusc din fața ochilor lor, când era cam la 200 de metri în depărtarea acelui tunel, Kaṇkaḷ le făcu semn celorlalte și porniră și ele încet în aceeași direcție, având într-un final soarta lui Morgan - dispărură în neant.

***

  Căderi de ape: lente și vertiginoase în același timp umpleau inima grotei c-un sunet plăcut, ceva ce calma sufletul unuia într-atât încât simțea că se află în Paradis și nu într-un loc demonic din inima Grotei Kaṟkaḷ Pēy.

  Apoi era frumusețea locului: diverse figurine din pietre, clădite de milenii în urmă de ai oamenilor strămoși, cei care trăiseră la începuturile lumii în peșteri și-i cinstiră pe Titani ca pe făuritorii lumii, iar unul dintre Titanii cinstiți de ei fusese anume Tetapas, a cărui statuie se afla în partea dreaptă, estică a grotei, acolo de unde soarele obișnuiește să răsară, căci adesea fusese comparat sau chiar confundat cu însăși Tī.

  De aceea și statuia lui Tetapas, naltă de vreo 6 metri înălțime, avea într-una dintre mâini imaginea sculptată a soarelui, în timp ce în cealaltă mână avea frâiele unor cai invizibili, reprezentarea perfectă a caretei cerești, cea care străbătea infinitul Cosmosului, aducând lumină pe pământ.

  Totuși… era și ceva diferit la acea statuie: faptul că nu-l reprezenta pe Tī, cel care apăruse în fața lui Tikil când de răul lor pierise Alton și renăscuse ca Argol. Nu… acesta avea trăsături mai aspre ale feței, c-o urmă de barbă ce abia răsărise de sub porii pielii, reprezentată prin linii groase cioplite grosolan în piatră. Totuși acele linii grosolane de pe barbă nu făceau decât să evidențieze și mai mult abisul ochilor goi, căci Titanul Tetapas fusese imaginat de oameni ca fiind orb, căci doar astfel își putură ei imagina faptul că acesta permitea adesea dezastre naturale sau crime printre ei. Însă, cu toată a lor nedumerire și necunoaștere de lume, oamenii îi ciopliră chipul să fie plăcut vederii celorlalți și admirat de inima doamnelor și domnițelor, care ajunseră să creadă că anume virilitatea lui Tetapas le dădea lor rod și prunci în brațe, căci de-o fecioară ajungea să viseze cu Tetapas nu cu mult înainte de-a ei uniune cu un bărbat, atunci era semn bun, veste că cât de curând o să fie binecuvântată atât ca mamă, cât și ca femeie.

  Dar… credința în Tetapas își avea și părțile negative: faptul că cele care nu-l visaseră nicicând pe Titan erau considerate păgâne, mânjite pe dinăuntru de răul lumii și de aceea erau alungate din trib anume în adâncurile acelor grote, unde ulterior se și ridicase statuia lui Tetapas și unde ele erau forțate să-i slujească ca preotese o viață, fără să fi cunoscut nicicând iubirea bărbatului, căci fiind ale lui Tetapas preotese se considera că doar el are dreptul să le binecuvânteze trupurile și sufletele.

  „Dar… a fost totul doar o iluzie a Vieții, cea care se încăpățânează din răsputeri să vadă rod pretutindeni, chiar și în pământuri aride și sterpe, în ape de gheață și în ochi goi și înșelători de femeie,” auziră Yātrīkar cuvinte rostite cu voce medie de un bărbat, al cărui chip și trup nu-l văzură atunci când apărură în grotă, aduse acolo de magia locului.

  Totuși, chiar dacă nu văzură chipul celui care le vorbise, ele nu-l căutară disperate cu privirea, ci continuară să privească după Morgan, care se îndrepta alene anume spre statuia lui Tetapas. Numai că Yātrīkar erau sigure că acel animal negru n-avea nimic comun cu Titanul șiret, dar cu un alt suflet de diavol ce-și făcuse drum pe acolo și-și clădise un regat în inima unui altuia.

  Și așa a și fost, căci după ce Morgan termină de urcat pe picioarele statuiei, trecu de cingătoare, ca să salte apoi pe al Titanului braț, se auzi din nou vocea bărbatului: „dar totuși, iluzia Vieții are și beneficiile ei, precum aceea de-a avea o armată de femei la picioarele tale, bucurându-te din plin nu doar de a lor frumusețe, dar și de a lor inocență, umplându-te astfel de puteri infinite, ceva care să-ți ajungă pentru veacuri.”

  Anume această ultimă parte a discursului străinului o făcu pe Kaṇkaḷ să se întoarcă cu fața spre statuie, de unde era sigură că se aude glasul, în timp ce celelalte Yātrīkar rămaseră în spatele ei, cu capul plecat, privind în pământ și cu glugile pe cap, deși nu m-ai erau invizibile de data aceasta.

  „Tikil?” întrebă Kaṇkaḷ în cele din urmă, făcând câțiva pași spre statuie, dar tot cu ochii pe Morgan, care se culcuși în brațele cuiva, a cuiva invizibil, stând deasupra golului de parcă ar fi avut dedesubt un pat moale, dar care să-l împiedice să cadă. Kaṇkaḷ însă era sigură că la mijloc era doar magie și nu un perete invizibil, creat de soartă.

  Și nu se înșelă, căci după alți zece pași, dați spre statuie, văzu conturându-se dedesubtul lui Morgan, a cărui tors se auzea prelung în acea grotă, în timp ce glasul unei femei începu să îngâne o melodie fără cuvinte, trupul cuiva. Apoi, după ce trupul acelui Titan termină să se contureze din neant, Kaṇkaḷ văzu că el stătea de fapt culcat pe un fel de hamac, împletit din mlădițe fragede de liană și bambus.

  A lui apariție însă fu ceva ce Kaṇkaḷ așteptase, căci de el i se arătase însemna că el știe motivul care-o aduse pe ea acolo și că de fapt ar fi ceva benefic ambilor.

  „Da, sunt eu,” răspunse Tikil în cele din urmă, stând încă culcat și fără s-o privească. „Da iaca cine ești tu… nu-i ceva ce știu,” și Kaṇkaḷ văzu brusc ai lui ochi demonici apărând în fața ei doar pentru câteva secunde. După care imaginea grotei se contură iar în fața ei.

  Kaṇkaḷ nu se sperie, ci-i spuse: „Numele meu e Kaṇkaḷ și sunt conducătoarea Yātrīkar-elor, armata ce-a…”

  „…furat trupuri de Fecioare Umane după ce-au înșelat-o pe Bodhi și-au scăpat de la Porțile Purgatoriului,” și el se ridică în cele din urmă în capul oaselor, privind atent la chipul fiecare-i Yātrīkar. Dar nu putu decât să le deslușească conturul imaginar al feței din cauza glugii ce le acoperea chipul.

  „Văd că ne știi povestea,” spuse conducătoarea Yātrīkar cu voce joasă, analizând și ea fiecare mișcare a Titanului.

  „Să zicem că mi-a ajuns câte ceva la urechi,” adăugă el și, dintr-un salt în aer, începu apoi a coborî lent, în timp ce Morgan fu lăsat să toarcă în acel hamac în care stătuse Tikil până atunci.

  Ochii Yātrīkarei însă continuară să-l privească cu grijă cât el își continuă lenta coborâre. Numai că văzu că era el totuși diferit și nu același pe care ea-l văzuse adesea în vise, cel care luptase cu Titanul Soarelui Tī. Dar… reuși totuși să-și bareze fluxul gândurilor ca să nu-i dea de înțeles lui Tikil că avea dubii cu privire la puterea lui, știindu-l închis în acea grotă.

  „Văd că nu ești surprinsă să afli că și alții… cei închiși în adâncul acestui munte… știu despre a voastră existență, Yātrīkar,” spuse Tikil cu voce severă totuși, după ce ale sale tălpi atinseră pământul, iar el făcu câțiva pași spre ea.

  Kaṇkaḷ însă zâmbi: „de ce ar trebui să mă mire evidentul? Despre a noastră existență știe deja o lume întreagă. Sau cel puțin știu cei care-ar trebui să știe.”

  „Cum ar fi?”

  „Siar-ii și… Tenebre. Precum și restul Titanilor.”

  „Dar totuși n-ai mers la alți Titani, dar ai venit aici. Ca să-mi ceri o favoare.”

  „Așa e,” spuse Kaṇkaḷ cu vicleșug. „Căci de data asta ale noastre idealuri par să coincidă.”

  „Nu prea cred,” spuse Tikil și, brusc, el se mișcă în spate și se așeză pe una dintre rocile aflate lângă cascada din dreapta statuii lui Tetapas. „Cel numit Ahi nu mi-i dușman.”

  „Dar totuși… poate fi cineva care te poate ajuta să-ți distrugi dușmanii. Să nu uităm că cea pe care tu o urăști de moarte, Inlan Diar… a ta scumpă surioară… e pe cale să se alieze cu Ahi și cu vulpile roșii, iar de asta se întâmplă atunci tu nicicând n-o să părăsești aceste locuri,” spuse ea, făcând câțiva pași, încolo și-ncoace, prin fața Titanului.

  „Continuă!”

  „Însă… de ajungem să-l înfrângem întâi pe Ahi și să-i luăm puterea, precum și pe cea a vulpilor roșii, atunci căderea Regatului Gheții și a Poporului Paṉi, cel condus de Inlan Diar, va fi doar o chestiune de… clipe, ca mai apoi să ai libertatea deplină.”

  „Uiți însă un lucru, Fecioară Yātrīkar!” spuse Tikil, apărând la doar un pas de ea și privind-o adânc în ochi.

  Kaṇkaḷ însă nu se pierdu cu firea și nici nu-și fieri privirea: „cum ar fi?”

  „Că atâta timp cât eu sunt închis aici nu mi-i dat să mă bucur de tot ceea ce-mi prevestește a ta minte. De aceea… nici n-am de ce să risc.”

  „Ce dacă e posibil să te eliberăm de mrejele acestei captivități?” Ochii lui Tikil începură brusc a sclipi, iar asta-i dădu șansa lui Kaṇkaḷ să-și continue gândul: „au fost cincizeci de trupuri care-au luat locul unuia singur în închisoarea de fiare de gheață, iar astfel Echilibrul Lumii a fost restabilit, căci… atunci când Răul și Binele au puteri depline în lume, orice învins poate fi învingător la fel cum orice învingător poate deveni în cele din urmă învins.”

  „Vīḻcci Paṉi Makkaḷ,” murmură Tikil în delir, închizând ochii și întinzându-se puțin pe spate, fără a-și desprinde tălpile de sol. „Căderea Poporului Gheții!”

  „Așa e! Iar pentru asta e nevoie să accepți nemurirea!” îl ispiti Kaṇkaḷ, întinzând mâna dreaptă în față, cu palma strânsă, în care ținea ceva ascuns: ceva luminos, ceva fascinant, ceva ce-l făcu pe Tikil să privească țintă într-acolo în timp ce-n interiorul lui fierbea la propriu dorința… cea dea fi eliberat și de-a atinge… nemurirea: „accepți sau pierzi, Tikil! E doar a ta decizie!” se auzi într-un final vocea șoptită a lui Kaṇkaḷ, care se apropie atât de brusc de urechea Titanului, seducându-l cu a ei voce mieroasă.

***

  Și-a luat Titanul Tikil nemurirea în mâini, deschizând palma Yātrīkarei de parcă ar fi deschis Cutia Pandorei… o palmă care ținuse strâns până atunci o sticluță luminoasă, atât de asemănătoare celei din care băuse și Baradar nemurirea la fel cum a băut și Tikil în cele din urmă, lăsându-se vrăjit de ochi de femeie…