Regatul lui Ian Gyar se schimbase mult în acei șapte mii de ani de când atacase Poporul Noear și-l sortise apoi pieirii. Acum apele care-i formau palatul nu mai erau albastre ca cerul într-o zi senină, ci oarecum albastre-cenușii, iar asta se datora faptului că al său suflet se înrăise și mai mult și-și dorea ceva cu orice preț. De aceea o atrase pe Sephir acolo și pornise o luptă inegală din cauza unei dorințe absurde de-a o stăpâni chiar în inima sălbatică a naturii.

A lui dorință însă nu fu ușor de îndeplinit, căci Sephir era un spirit liber și așa își dorea să rămână până la sfârșitul existenței sale. Și, pentru a nu-i permite regelui-șarpe s-o posede, lupta împotriva lui cum știa mai bine: cu mânia vântului controlată de-a ei putere și controlând într-un fel și apele, căci nu degeaba era Zeița ploilor torențiale, cele mai distrugătoare ploi de altfel.

Dar, indiferent de cât de mult nu încerca să lupte împotriva acelui demon nebun, atacul lui continuu o seca de puteri. Chiar și așa cerul părea s-o ajute, căci devenise dintr-o dată plumburiu, amplificată fiind a lui nebunie de ura și furia din sufletul Sephirei, iar asta stârnise deasupra copacilor multiple uragane ce-i făcea să se plece până la pământ.

Chiar și așa însă, chiar dacă se simțea sleită de puteri, Sephir n-avea de gând să renunțe sau să-i permită s-o supună. Și, pentru a nu ceda, Sephir își aminti toate învățămintele lui Boor, căci al ei tată, deși fusese de multe ori dur cu ele, le învățase totuși să se apere singure și să învingă cu orice preț.

De aceea și-și adună ea dintr-o dată toată forța în pumnul drept, iar când îl strânse cu putere un val de ape fu aruncat înspre Ian Gyar. Astfel, când valul de ape îl lovi în plin, regele-șarpe fu nevoit să se miște rapid în spate, încercând să țină piept nebuniei acelor ape cu un val de energie neagră. Și, în timp ce el se lupta cu acele ape, îi dădu șansa Sephirei să-și tragă sufletul. Apoi, când reuși în sfârșit să învingă apele, pe care le întoarse înapoi în matca izvorului, privi spre tânără și-o văzu rânjind. De asta rânji și el. Și, cu mâinile la spate, porni spre ea.

„Ești un rival destoinic, trebuie să recunosc!” Îi spuse el, fără a o privi.

Asta o făcu pe Sephir să fie atentă și să nu-l scape din priviri, căci ceva-i spunea ei că punea el ceva la cale. Dar totuși nu se putu abține și iar surâse oarecum provocator: „desigur. Sau ce: ai crezut c-o fată o să-ți cadă la picioare când o să-ți audă absurda propunere de uniune?”

„Nu înțeleg ce găsești tu absurd în căsnicia noastră. O să ne fie ambilor de folos.” Dar nu aceste cuvinte o făcură pe Sephir să tresară, ci faptul că observă o stranie licărire în ochii lui.

De asta și se cutremură apoi și-și spuse: „aceiași ochi care m-au spionat mereu din desișul pădurii. A fost el!” Și acest gând o înfurie apoi, căci înțelese că de multe ori îi reușise acestui demon să-i acopere ochii c-o pieliță neagră a magiei și-o văzuse în toată splendoarea trupului gol în timp ce se scălda la râu. Anume asta era ceea ce ura Sephir cel mai mult. Și, ca să se răzbune, începu a-și roti încet vârful piciorului drept pe acea pantă lipicioasă, iar asta făcu să se audă în jur un puternic clipocit.

Auzind acel sunet, Ian Gyar deveni dintr-o dată atent și privi iar suprafața Izvorului. Era însă calm și asta nu-i plăcu. Mai ales nu-i plăcu faptul că a lui putere de-a controla acele ape n-avea niciun efect. De asta și privi la Sephir furios: „ce pui la cale?”

„O să vezi!” Spuse ea rânjind. Și, în clipa în care ea lovi apa de sub ale ei tălpi cu vârful biciului Cattai care-i apăru dintr-o dată în mână, cerul crăpă din cauza mai multor fulgere, iar mii de stropi de apă săriră în sus și începură a pluti peste tot în jurul celor doi.

„Și asta e?” Întrebă Ian Gyar privind cu atenție în jurul lui.

„Mânia cerului. Nu ți se pare?” Spuse Sephir, gândind că triumfase. El însă doar zâmbi și privi cu și mai mare atenție la acele picături ce păreau „înghețate” în jurul lor.

Apoi întinse mâna dreaptă și atinse una dintre picăturile care pluteau în aer nu departe de pieptul lui. Dar, când o atinse, își trase brusc mâna, căci acea picătură deveni dintr-o dată lamă tăioasă, iar el simți acea tăietură până la os. De asta și rânji înfuriat, în timp ce Sephir zâmbea. Și avea ea de ce să zâmbească, căci acea picătură de sânge, care începu să plutească în locul celeia de apă atinsă de Ian Gyar, era ceea ce ea așteptase.

Astfel, profitând de faptul că Ian Gyar își privea rana cu atenție, Sephir transformă biciul Cattai în spadă, iar când își trecu palma pe deasupra lamei pe care-o poziționă pe orizontală în fața ochilor ei, atrase picătura ceea de sânge spre ea. Apoi, în timp ce picătura se apropia cu repeziciune de ea, Sephir se roti pe vârfuri și, dintr-o săritură, în clipa în care picătura ajunse la nici jumătate de metru de ea, lovi cu sabia și-o despică în două, iar energia produsă de acel impact îl lovi pe Ian Gyar în plin care fu aruncat cu putere în peretele de piatră de pe care cădea izvorul.

Simțind din plin lovitura atât a energiei, cât și a peretelui pe care-l lovise cu spatele, Ian Gyar icni. După care, căzu pe burtă direct în apele izvorului. Dar, din cauza că el nu se scufunda în ape, lovi gheața ceea cu palmele și pântecele, ceea ce-l făcu iar să icnească. Și, scrâșnind din dinți și simțind din plin durerea, Ian Gyar privi cu ură la „prada” sa, care-l aștepta cuminte să se ridice în picioare.

Deveni însă Sephir dintr-o dată extrem de atentă, căci, de pretutindeni, fu înconjurată de-o ceață densă. Dar acea ceață nu se vedea între ea și Ian Gyar, iar asta i se păru ciudat. Și auzi apoi șoapte ciudate în jur, venind dinspre acea ceață. Decise însă să nu se întoarcă, ci să continue să-l privească pe șarpe cu atenție, mai ales observând o lacrimă neagră în colțul ochiului lui stâng. „Plângi?” Îl întrebă ea cu șiretenie.

El însă zâmbi. Și, fiind deja în picioare, atinse lacrima cu degetul arătător al mâinii stângi. Lacrima aceea însă nu se prelinse pe degetul lui, ci rămase pe buricul degetului ca o mărgică neagră. Și sclipi, c-o lucire demonică, de parcă ar fi avut însăși energia pământului.

Sephir însă nu privi mult la ea, căci simți c-o vrăjește într-un fel. Mai ales că se intensificară și șoaptele din jurul ei. Ea doar închise ochii pentru câteva clipe. După care, deschizându-i, văzu în locul acelei cețe șerpi negri de apă înconjurând-o. Din cauza aceasta se cutremură și privi iar spre Ian Gyar, care stătea în același loc. Mărgica ceea neagră însă plutea în fața lui, la nivelul pieptului. Și creștea… tot mai mult și mai mult, în timp ce-o stranie putere părea s-o alimenteze direct din ape.

Și, cu cât acea mărgică creștea mai mult, cu atât mai clar Sephir vedea cum șerpii din jurul ei deveneau tot mai mari și mai groși. De asta se îngrozi și începu să tremure, căci șerpii erau marea ei slăbiciune și a ei mare teamă, deși crescuse înconjurată de șerpi și cobre, datorită lui Zeal care avea puterea să le controleze. Chiar și așa ea nicicând nu le iubise și nu se împrietenise cu ele. Din contră: se temea din ce în ce mai tare de ele.

Dintr-o dată însă împietri auzind șoapte ciudate chiar în urechile ei. Ai ei ochi însă continuau să privească țintă la buzele lui Ian Gyar care părea să șoptească o vrajă. Și, curând după aceea, se auzi clinchet de clopoței pretutindeni și-o stranie melodie, dar totuși plăcută auzului, veni dinspre ape.

„Acum înțeleg!” Murmură Sephir dintr-o dată. „Ce muzică am auzit mereu în jurul meu în ultima vreme. Ai fost tu.”

„Așa e,” spuse el și zâmbi, căci într-adevăr el fusese cel care o urmărise pe Sephir mereu. Și făcuse el asta tocmai pentru că înțelese, în timp ce fusese captiv după căderea Poporului Noear, că nu va fi supus nicicând doar dacă va avea un Spirit de apă sau de vânt alături, iar cele mai potrivite pentru asta i se păruseră fiicele lui Boor.

Și prima după care merse fusese Zeal. Nu-i plăcu însă tocmai pentru că dormea mai mereu și din cauza asta o crezuse leneșă. Apoi nu-i mai plăcu faptul că controla cobrele și șerpii, iar prin natura lui ar fi putut fi și el controlat de ea. De aceea merse după Sephir apoi, de care deveni dintr-o dată obsedat, căci când o văzuse prima dată fu exact cum o văzuse și Fenrir… complet goală și scăldându-se în râu, scăldată divin în lumina amurgului. Numai că nu putu ajunge lângă ea din cauza Gaeiei, care mereu îi punea piedici, trimițând pe cineva prin preajma fetei când el și-ar fi dorit s-o găsească singură. De aceea recurse la un alt vicleșug: o făcu să audă acea muzică stranie care se auzea și în acele clipe, acea muzică pe care el o numea „muzica lor nupțială.”

Acea muzică însă nu-l ajută, căci Sephir fu capabilă s-o ignore și să nu lase dorința pe care el i-o transmitea să i se strecoare sub piele, căci el anume asta își dorise: ca și ea să-l dorească și să vină singură să-l caute. Dar, cum timpul trecea, iar Sephir n-apărea lângă el și nici el nu era capabil s-o caute din cauza Gaeiei și ulterior a lui Fenrir dinspre care simțea o stranie influență asupra ei, Ian Gyar recurse la un alt vicleșug: îi trimise fetei un vis, cel în care mama Sephirei, antica Titanidă a somnului, Himera, o chema la ea, anume în acea pădure. Și, acea înșelăciune funcționă, căci Sephir veni într-un sfârșit acolo, iar el avea șansa să-și îndeplinească acel mare vis.

Având-o însă în față văzu cu stupoare că simpla lui magie asupra ei nu funcționa, iar mai apoi Sephir opuse rezistență când el îi spuse despre planul lui de-a se căsători cu ea, căci ea-l atacă în cele din urmă. De asta și decise apoi să încerce iar trucul cu muzica, a cărei putere era impresionantă în jurul apelor pe care el le controla. Și… îi reuși: Sephir se simțea paralizată în acele clipe: din cauza șerpilor de care se temea și a acelei muzici, pe care ea începu s-o deteste, tocmai pentru că mereu o făcuse să vadă umbre înconjurând-o când era lângă ape și urmărind-o mai apoi.

În acele clipe însă trăia cel mai mare coșmar, căci nu doar umbrele o înconjurară, dar și șerpii. Și, deși-i vedea înconjurând-o, fără s-o atingă însă, Sephir nu putea să lupte contra lor, iar asta o înnebunea. N-avea însă puterea nici să strige, nici să lupte. Putea doar să-i privească și să tremure în interior. Apoi, se cutremură cu tot corpul când Ian Gyar, care absorbise energia acelei lacrimi negre, pentru a deveni mai potent, o îmbrățișă pe la spate și, în timp ce-i atingea, cu mișcări gentile cum i se părea lui, corpul, închise ochii, inspirând adânc al ei parfum în timp ce-și afundă fața în părul ei.

Simțind acea atingere pe piele și mai ales dorința lui crescând, Sephir se forță și-i reuși în cele din urmă să-și strângă pumnii, vrând să cheme vântul năprasnic acolo și să disperseze acei șerpi de apă care păreau s-o înlănțuiască acolo. Dar se simți și mai vulnerabilă făcând asta, căci nu doar că vântul păru să n-o asculte, dar făcu și mai mult dorința lui Ian Gyar să crească, căci îl auzi șoptindu-i la ureche: „ești a mea! În sfârșit!”

Acea șoaptă însă îi aduse aminte lui Sephir de Zeal care mereu o protejase în preajma apelor. Și-o strigă în capul ei cât de tare putu. Acele ape însă nu-i erau prietene, de aceea și nu-i duseră mesajul mai departe. Din contră: acele ape dădură naștere la și mai mulți șerpi albaștri care-i înconjurară și care păreau să ia forță de la ea și să-i dea acea putere celui care încerca s-o subjuge.

De aceea i se părea că-i vede ochii în fața ei, cum se rotesc în mici cercuri asemeni ochilor lui Zeal când vrăjea cobrele. Și anume acea privire imaginară amplifică totuși senzațiile pe care ea le simțea pe piele, dar nu într-un mod pozitiv așa cum își dorea Ian Gyar. Din contră: ea simțea și mai mare repulsie față de el. Anume acest sentiment dezlegă baierile cerului și ploaia torențială începu a curge pe pământ în timp ce fulgere imense brăzdau bolta cerească de parcă ar fi chemat ajutoare acolo ca s-o ajute.

Dintr-o dată însă Sephir își tăcu vocea minții când îl auzi pe el șoptindu-i: „splendoare! Asta ești în brațele mele! Și dragoste pură!” Și asta o făcu să înțeleagă că nebunia lui n-avea margini, la fel ca a lui dorință de-a o face a sa soție cu forța. Și asta se simțea și din cuvintele pe care el continua să le bolmojească la urechile ei: „ne cheamă soarta, scumpo! Să ne culcușim la pieptul ei și să simțim din plin energia dragostei fierbinți ce ne va uni astăzi pentru vecie, căci eu sunt soțul hărăzit ție de Parca, iar tu-mi vei fi soție. De aceea, pentru că eternitatea mea se naște din tine și pentru c-o văd oglindită în a ta privire, Sephir, te vreau alături de mine: ca soție, ca mamă, ca amantă și parteneră și-ți promit că împreună vom avea întreaga lume la picioare.”

Își reveni dintr-o dată din delir și privi în față cu stupoare, când văzu ochii arzând de furie ai lui Sephir, care reușise cumva să scape din a lui îmbrățișare și care în acele clipe îl strângea de gât cu toată forța de care era capabilă, ajutată cumva de pădurea care se transformase în monștri de vânt sub puterea nebuniei ei. Și ea-i șuieră apoi dintre dinți: „te-ai pus cu cine nu trebuie, șarpe, căci azi o să-ți afli sfârșitul în loc să fii mire!” Și, folosind întreaga putere de care era capabilă în acele clipe, aceeași putere amplificată de nebunia naturii din jur, Sephir reuși să-l arunce iar contra aceleiași stânci de care-l lovise mai devreme.

Și-l văzu cât de curând lichifiindu-se. De asta crezuse că învinse și lăsă garda jos. Fu greșeala ei însă, căci ar fi trebuit să fugă în loc să stea locului, căci la trucul cu lichefierea Ian Gyar recursese doar ca s-o încurce. Apoi, cât de curând, reapăru în spatele ei și-o strânse cu putere la piept. De data asta avea însă trup de șarpe negru, care se încolăcise cu repeziciune în jurul trupului ei.

Simțindu-se prinsă în capcană, Sephir vru să fugă, să se ridice spre cer și să-l cheme acolo pe Navarro, calul uraganelor, pe al cui spate să urce și apoi să scape. Se surprinse însă pe sine murmurând: „e inutil!” și asta din cauza că simțea cum era trasă tot mai mult și mai mult spre ape.

A ei încercare disperată de-a scăpa însă îl aduse totuși acolo pe Navarro. Și, bătând furtunos din aripi, el încercă s-o scape din acea prinsoare, aducând uraganele în acea pădure, cele care ridicau în aer tot ce întâlneau în cale, scoțând până și copacii seculari din rădăcini.

De asemenea, în aceeași vâltoare, fură prinși și Ian Gyar și Sephir, a cărei ochi priveau goi la nebunia ce se rotea în jurul lor. Dar avea ea dreptate când spusese că-i inutil, căci simțea cu tot trupul cum puterea lui Ian Gyar creștea. Mai ales când auzi atât de clar cuvintele vrajei sale:

„Ape ce-ați născut din ape, din izvorul de putere,

Ridicați-vă oștire, și-mi fiți zid de ocrotire.

Ascultați a mea poruncă și-atacați al meu dușman,

Ce încearcă să mă ducă la pieire și liman.

Nu lăsați a mea dorință să dispară precum vântul,

Nu lăsați a mea iubire să se risipească-n crângu-mi,

Doar permiteți lumii noastre să ne stea mereu aproape,

În palatu-mi de putere, în a mea lume de ape.

Iar a noastră uniune, legați-o voi ape cu lanțuri,

Să n-o spargă nicio rocă, nici un fulger din înalturi…

Faceți astă fată dulce să-mi fie mereu aproape,

În al meu palat de umbre, în al meu castel de ape…”

Și, ascultând ale lui cuvinte, Sephir căzu pradă vrăjii. A ei minte deveni tulbure, puterea și voința o părăsiră, iar ea se văzu dintr-o dată plutind în derivă pe o apă neagră ca smoala. Și, deși ochii ei erau larg deschiși și priveau cerul plumburiu, se putea oglindi atât de clar în el. Astfel se văzu înlănțuită de acel șarpe, care se încolăcea tot mai mult și mai mult în jurul ei.

Apoi, dintr-o dată, Sephir îl văzu plutind deasupra ei. Și, deși nu mai simți lanțuri strângându-i trupul ca într-o menghine, ea totuși nu se putu mișca. La fel nu putu striga înnebunită după ajutor, deși asta-i era intenția. Doar îl privea cu ochii goi cum acel Ian Gyar cobora spre ea tot mai mult și mai mult, cum îi atinse apoi capul și-o sărută, iar ea nu se împotrivi deloc. Ea doar închise ochii și se lăsă pradă uitării.

Astfel ea se afundă tot mai mult și mai mult în acele ape. Era însă singură, căci în acea lume a penumbrelor putea fi doar ea. Și, înconjurată de jur împrejur de ape întunecate, simțindu-se lipsită de voință și putere, fără niciun gând în capul ei, Sephir se afundă tot mai mult și mai mult în apă. Și, în cele din urmă, Sephir își surprinse un gând ce-i șoptea abia auzit: „orice spirit de apă și vânt e sortit să moară. Asemeni mamei lui Zeal care-a fost înghițită de ape după mușcătura unui Vanamar. Atunci a fost Ahi cel care-a ucis-o. Și, deși-am crezut că voi muri și eu tot de mâna lui, mor astăzi ucisă de mâna celui care-a vrut mai mult decât nemurirea: a vrut-o pe fiica cea mare a lui Boor și-a ei putere. Dar… mai bine mor decât să permit această uniune, căci dac-o accept voi răni lumea și-mi voi răni familia. A mea moarte în schimb îi va pune la adăpost, chiar dacă le va sfâșia inimile.”

Și, cu acest gând în minte, Sephir observă o poartă imensă conturându-se în acea apă mocirloasă. Apoi, după ce privi o vreme la ea, cu ochi goi și fără alte gânduri în minte, începu să înoate spre acea poartă care se deschise brusc în fața ochilor ei, iar după ce Sephir trecu prin ea și fu înghițită de bezna din spatele acelei porți, se închise aceasta cu zgomot, semn că captivitatea veșnică a Sephirei începuse.

***

Era prea frig și întuneric în jur, ceva ce Sephirei nu-i fu deloc pe plac. Înțelegea însă că nimerise în lumea de dincolo, cea în care sufletele nu se simt deloc confortabil, căci anume acolo își plătesc datoriile mai vechi față de soartă și… păcatele.

Numai că, dintr-o dată, simți ceva straniu pe piele: „magie? Cum poate fi magie aici?” Spuse ea fără să deschidă ochii. Dar, după mai multe clipe de liniște în care încercase fără rezultat să înțeleagă ce se întâmplă, pe dibuite, ea deschise ochii și fu atât de mirată să vadă că putea vedea în acele ape. De asta și se încruntă, căci ea nicicând nu crezuse că sufletele după moarte pot simți atât de viu ce se întâmpla în jurul lor așa cum simțea ea în acele clipe. Și avea nu doar un sentiment în suflet, ci o mulțime, ceva ce-i aducea amintiri în minte, deși crezuse că după moarte va ajunge totuși la Podul Yomna, iar după ce-l va trece, va uita totul.

Numai că, surpriză: nici n-ajunse Sephir la podul Yomna și nici la ușa Purgatoriului. De asta și era confuză, căci ea nicicând nu se așteptase ca anume așa ceva să i se întâmple după moarte. Și, ca să înțeleagă mai bine ce se întâmplă, Sephir se forță și se ridică în picioare în acea apă deși până atunci plutise culcat.

Astfel, privind în jur, nu văzu decât imensitatea acelei ape întunecate și reci. „Și unde sunt?” Se întrebă într-un final văzând doar ape. „Să fie asta calea spre Purgatoriu? Nu, nu cred. Bătrânii spun că-i o cale luminoasă pe de-o parte și umbrită pe de alta, cu copaci seculari de-o parte și de alta a drumului și că anume pe acel drum te conduc Samargo, slujitorii lumii de dincolo. Eu însă-s în ape și nu pe un drum ca cel descris de bătrâni. De ce?”

„Pentru că plătești astfel pentru vechi păcate!” Auzi ea vocea unei femei în jurul ei.

„Păcate? Ce fel de păcate?” Întrebă Sephir extrem de mirată să audă o altă voce acolo. „Și… cine ești tu?”

„Eu? Sunt Anima. Partea din tine care-și dorește iubirea: femeia, cea pe care ai ignorat-o mereu visând la libertate, iar păcatele despre care vorbesc sunt ignorul fericirii, sentimentul frumosului, nașterea viitorului și împlinirea alături de-un Animus.”

Asta o făcu pe Sephir să se încrunte. Apoi privi în jur, dar nu văzu pe nimeni. De asta și se întrebă: „e real? Ce-am auzit? Nu, nu poate fi, căci nu văd pe nimeni aici.”

„E pentru că inconștientul tău e întunericul, Sephir,” spuse Anima. „Același întuneric din aceste ape, cel în care ai preferat să te cufunzi de bună voie doar ca să nu accepți voința naturii: uniunea și nașterea altor ființe.”

Sephir se încruntă iar: „uniune? Cu acel șarpe? Dar e împotriva legii ca un Spirit ca mine să fie în brațele unui șarpe ca acela. Mai bine mor decât să accept să-i fiu soție.”

This tale has been unlawfully lifted without the author's consent. Report any appearances on Amazon.

„Atunci… soarta îți va da ce-ți dorești cel mai mult: îți va da moartea, căci Soarta și Natura sunt un tot întreg, iar cel ce-o ignoră nu face decât să se îndrepte spre moarte. La fel se întâmplă cu păsările cerului ce zboară singure în înalturi, spre soare - cad pradă acelorași raze de care s-au îndrăgostit la nebunie, ignorându-i pe cei care-i puteau face să se simtă împliniți; la fel se întâmplă cu vietățile pământului - și ele mor de nu se împreunează; și oamenii mor atunci când ignoră dorința naturii de-a fi în pereche; nu vorbesc de copaci care se usucă lent, dar sigur, doar pentru c-au preferat să fie singuri pe-un vârf de munte.”

„Copacii însă se iubesc cu vântul, cel care duce a lor ghindă până hăt în depărtare, dând astfel naștere altor mlădițe. Și, chiar de-s singuri pe acel munte, ei tot sunt folositori pământului,” se încăpățână Sephir să-și apere cauza, cea de-a fi singură mereu și liberă.

Anima însă râse: „așa să fie? Chiar asta crezi, că copacii singuri dau naștere altor mlădițe? Cum rămâne însă cu vântul?”

„El… e doar un ajutor.”

„Ba nu. Vântul e matca în care acea ghindă e păstrată și-i ocrotită până ajunge în pământ. Prin urmare poți spune că au fost doi cei care au dat naștere unei alte mlădițe: copacul care a făcut ghinda și vântul care a semănat-o în pântecele pământului.”

„Și totuși nu înțeleg unde bați,” spuse Sephir încurcată.

„Doar… vreau să te învăț o lecție,” spuse Anima cu glas blajin.

„Lecție? Ce fel de lecție?” Și Sephir privi cu atenție în fața ei, crezând că văzuse ceva. Era însă doar o iluzie a acelor umbre ce dansau în fața ei și a minții ei care se încăpățâna să-i arate lucruri pe care ea nu se credea în stare să le vadă.

„Că-n lumea asta nu putem trăi singuri, Sephir. C-avem nevoie de cineva alături care să ne fie sprijin. De asta și tânjim mereu după cineva deși ne mințim pe noi înșine că e bine. Dar e mai bine în doi, crede-mă. E mai bine atunci când poți spune cuiva ce-ai pe suflet, când poți să cauți alinare în brațele cuiva când ți-i greu sau pur și simplu ai nevoie de alinare.”

„Dar… eu nu pot iubi,” și ochii Sephirei se umplură de lacrimi, căci ea într-adevăr încercase să iubească, dar găsi acest lucru imposibil, căci pe lângă teama de a-și pierde libertatea mai era și aceea de a rămâne singură într-un final după ce se va dărui trup și suflet acelei persoane. „Am încercat însă… nu, nu pot. Numai nu acelui șarpe.”

„Atunci caută-l pe cel lângă care să te simți protejată. Caută-l pe cel care va sparge gheața din inima ta și va transforma un suflet de piatră într-o pasăre albă, o pasăre a inocenței care va zbura mereu doar spre o țintă: cea a iubirii.”

Abia atunci îi reveniră în minte Sephirei cuvintele Gaeiei: „un puștan care va deveni bărbat.”

„Nu poate fi,” murmură ea într-un final. „Nu de el mi-a fost dor.”

„Ce dacă ai vrut doar să crezi asta?”

„Ba nu. Nu-i așa. Eu… eu… nu-l pot iubi. E o diferență prea mare între noi… de ani… de gânduri… de…”

„Opusurile se atrag, fiică a lui Boor. Și, cine știe, poate că ale voastre suflete nu-s atât de diferite pe cât crezi tu: nici ca vârstă și nici ca înțelepciune. Doar gândește-te la asta și când vei înțelege adevărul ascuns în mintea ta vei vedea și drumul spre mântuire.” După care Sephir își simți pleoapele atât de greoaie că nu-și mai putu ține ochii deschiși.

„Doar un pic,” murmură ea într-un final. „Îi închid doar un pic, cât să-mi odihnesc mintea și sufletul. Apoi… voi merge mai departe. Da, voi merge…,” și într-un final adormi.

***

Deschizând din nou ochii, Sephirei i se păru că dormise un veac. Numai că se minună extrem de mult să vadă că nu mai era în adâncurile acelei ape reci și întunecate, ci în mijlocul unei păduri ciudate.

Da. Și era stranie acea pădure: era formată din copaci uscați și desfrunziți, ce păreau împietriți, căci anume uscăciunea de pe scoarța lor îi făcea să pară ca mânjiți cu noroi care se uscase și, din cauza lipsei de umezeală, crăpase apoi. Apoi erau umbrele: aceleași umbre pe care le văzuse în ape. Numai că acolo, în acea pădure, Sephir le văzu mai clar. Trupurile doar, căci acele umbre n-aveau fețe. Și… erau atât de mici acele umbre, de parcă ar fi fost siluete de copii.

„Ce-i asta?” Se întrebă Sephir, privind în jur și văzând acele umbre peste tot: ascunzându-se după copaci, prin scorburi, printre crengile copacilor sau ieșind de printre tufișuri. „Și de ce le văd? De ce n-au o față? De ce-s atât de stranii?” Roiau gândurile în capul ei.

„Pentru că-s cei pe care lumea i-a ignorat,” auzi ea vocea unui bărbat undeva în spatele ei. De asta și se întoarse și privi uimită în jur. Astfel îi fu dat să vadă oceanul, întinzându-se la sute de kilometri în zare.

„Un ocean?” Se întrebă Sephir și mai mirată, privind în dreapta și văzând pădurea uscată. „Dar… cum poate această pădure să fie uscată, dacă e atât de multă apă lângă ei?”

„Pentru că ei reprezintă doar deșertăciunea. Cea umană și cea pe care-o ascundem în suflet,” auzi ea venind dinspre Ocean și înțelese că vocea pe care-o auzea era anume vocea lui. Și, tocmai când voia să întrebe cum e posibil să audă vocea oceanului, acesta îi spuse: „eu… sunt Animus, cel care crede în nemurire și forță. Eu sunt părintele care poate fi găsit în orice om și de care pare să asculte întreaga lume.”

„Animus? Anima?” Murmură Sephir încurcată. „Dar de ce-i aud pe ei? E ireal.”

„Ba-i real la fel precum mă vezi acum și mă simți,” îi răspunse Oceanul. „Și, de fapt, tu și eu am fost multă vreme unul singur, căci ambii suntem puternici și-am visat la libertate.”

„Atunci? De ce-am auzit acea voce mai devreme? Ea mi-a spus că-i Anima? Cine e ea?”

„E femeia, cea care trăiește încă adânc ascunsă în tine. La fel precum aceste umbre sunt toții copiii pe care i-ai fi putut avea în toți acești ani în care ți-ai renegat natura de femeie. Ei însă s-au agățat de tine și se țin scai, sperând ca măcar într-o zi să-i vezi, fie și măcar pe unul. Iar de asta se va întâmpla, celelalte umbre vor dispărea, la fel ca această pădure, care nu-i decât pădurea deșertăciunilor tale, a deziluziilor, a temerilor și-a regretelor.”

„Regrete? Eu… eu n-am regrete!” Răspunse Sephir încurcată.

Oceanul surâse. „Desigur că le ai și acele regrete sunt clipele de fericire pe care le-ai pierdut. La fel sunt regrete și momentele când te-ai simțit singură, chiar dacă ai crezut că viața asta o poți manevra singură și chiar de-ai crezut că cerul și vastitatea lui îți erau de ajuns. Și, de nu mă crezi, o să-ți arăt acum că am dreptate.”

Și, dintr-o dată, Sephir auzi iar acel sunet care o înfioră: șerpii. Privind în jur îi văzu apropiindu-se de ea de pretutindeni: de printre crengi, coborând pe trunchiurile acelea uscate, de prin scorburi și chiar de prin tufișuri. Anume asta și-o făcu pe Sephir să se simtă atât de agitată și să se tragă tot mai mult și mai mult în spate. Astfel, stând cu spatele la acel Ocean, nu văzu ale lui valuri ridicându-se extrem de mult în aer, valuri care se sparseră în cele din urmă de țărm, trăgând și corpul ei în adâncuri.

În adâncuri însă fu mai rău decât pe acel mal printre copacii uscați, căci acei șerpi pe care ea-i văzuse apropiindu-se de ea se aflau și în apă. Se mișcau de fapt amenințător pe lângă ea, făcând-o să se zbată, căci Sephir încerca astfel să nu le dea șansa să se încolăcească în jurul ei așa cum părea că voiau ei s-o facă. Și se uită în jur după ajutor când văzu că nu le putea face față singură. Acolo însă nu era nimeni de partea ei. La fel nu mai auzea nici vocea acelui Animus sau a Animei, iar asta-i provocă o și mai mare neliniște, ceva ce-o făcu să simtă că n-are deloc aer și c-o durea enorm coșul pieptului.

„Pedeapsa divină,” îi veni dintr-o dată Sephirei un gând. „Abia acum îmi înțeleg greșeala: am fugit de temeri și de-a mea chemare, dar m-am reîntâlnit cu ele la poarta Purgatoriului. Ce deziluzie înainte de moarte. Ce deznădejde. Și eu care credeam că odată cu moartea devii praf și pulbere, ca din pulbere să renaști apoi în altă viețuitoare.” Și iar se cutremură când simți ceva rece și lipicios atingându-i pielea brațului: era atingerea unui șarpe imens pe care, într-un final, fără să-și dea seama îl atinse cu palma.

Apoi i se făcu atât de ușor pe suflet. Și, continuând să atingă trupul acelui șarpe, Sephir privi ai lui solzi negri verzui în timp ce el pleca de lângă el ca să se afunde tot mai adânc și mai adânc în ocean. Dar, deși ea crezuse c-o va cuprinde deznădejdea când acel nou prieten va dispărea dintr-o dată nu fu așa, căci după ce doar coada acelui șarpe se mai zărea înotând spre adâncuri, Sephir văzu o luminiță în depărtare.

Pe ea însă asta n-o bucură. Ci din contră: se simți și mai tristă și mai dezolată, crezând că și acela e doar un suflet ca și ea ce fusese atras în acel ocean de umbre ca să plătească pentru ale lui păcate. Numai că, dintr-o dată, văzu atât de bine chipul acelei lumini ce se apropie de ea: îl văzu pe Fenrir, înotând spre dânsa, și având mâinile de asemenea întinse spre ea.

De asta Sephir se cutremură, căci nu înțelegea ce drăcovenie de vedenie mai era și aceea. Se cutremură însă și mai tare când simți ceva atingându-i spatele. De asta privi în urmă, crezând că-i un alt șarpe. Numai că în spatele ei nu era decât Baradar, care-o împingea de la spate, urnind-o în cele din urmă din loc ca să înoate spre Fenrir și cât de repede putea.

Și, în timp ce înotau ambii spre Fenrir, Sephir îl privi pe minikin și-l văzu surâzându-i. De asta și surâse și ea. Dar acel zâmbet n-arăta deloc a ei teamă, ci a ei fericire, căci era cu adevărat fericită să vadă prieteni dragi sub ape, chiar dacă nu-i cunoștea pe niciunul atât de bine. A lor prezență însă îi dădea încredere și spunea că poate nu-i totul pierdut.

Se cutremură însă iar, văzând, în spatele lui Baradar, un imens șarpe negru. „Nu poate fi!” Strigă ea în gândul ei. „E acel șarpe, Ian Gyar. Dar… de ce-i el aici? De ce?” N-avu însă timp să se gândească la asta, căci în acea clipă Fenrir o prinse în brațe, iar oceanul îi aruncă pe toți patru în mijlocul acelei păduri de copaci uscați.

Tușind ca să-și elibereze căile respiratorii de ape, Sephir privi în jur. Acolo însă nu era niciun ocean și asta o miră nespus. „Ce-a fost asta?” Întrebă ea privind spre dreapta unde știa că-s Fenrir și minikinul. Nu-l văzu însă decât pe Fenrir, având forma unui imens lup negru, care stătea față în față cu șarpele Ian Gyar, care ședea încolăcit pe șapte nivele în acele clipe, sâsâindu-i lupului printre dinți:

„Tu iar îmi încurci planurile, lupule! Ceva ce urăsc al naibii de mult.”

Fenrir însă doar surâse. „Păcat atunci, căci o să mă vezi mereu se pare. De ce? Pentru simplul fapt că-mi place să dau dureri de cap altora.”

„Iar mie să frâng gâturile altora,” îi sâsâi șarpele nervos. „De ce? Pentru că astfel îi pedepsesc eu pe cei care încearcă să-mi ia ce-i al meu, iar tu nu doar că vrei ceva al meu, ci vrei să-mi iei anume consoarta. Te asigur însă c-o s-o iei doar peste cadavrul meu.” Și, după ce șarpele strigă înverșunat, iar ecoul vocii lui înconjură pădurea, copacii începură să urle la propriu, văitându-se și aplecându-se până la pământ.

„Doar atâta poți?” Îi spuse lupul în batjocură.

„Ți se pare puțin?”

„Da. Pentru că dacă mie unul ca tine ar încerca să mi-o ia cea pe care-o iubesc, i-aș frânge nu doar oasele, dar l-aș și jupui de piele. Prin urmare… doar să urli ca apucatul mi se pare chestie de netoți.”

„Smintitule,” continuă să strige șarpele la el, aplecându-și mult capul spre el. „Nici nu știi cu cine te pui acuma, căci eu sunt…”

„…nimeni altul decât un rege bătrân și smintit care se crede mire,” i-o întoarse lupul tăios, după care-i arse o labă peste bot șarpelui, care își simți cât de curând creierul zăngănindu-i în craniu. „Și, data viitoare când mai numești pe cineva „consoartă,” asigură-te mai întâi că-i și ea la curent și de acord cu asta. În caz contrar poți da peste un lup negru care să-ți frângă nu doar oasele, dar și gâtul. Ce zici de asta?”

„C-o faci pe deșteptul!” Îi sâsâi șarpele printre dinți în timp ce se descolăci. După care începu a lovi cu coada în stânga și-n dreapta, încercând să-l stâlcească pe lup de-i posibil.

Numai că încearcă de prinde lupul dacă poți, căci Fenrir sărea dintr-o parte într-alta ferindu-se de lovitura șarpelui. Și, în timp ce sălta astfel, râdea fericit de parcă s-ar fi jucat sărind la coardă cu șarpele.

Dintr-o dată însă, când era mult în aer, căci coada șarpelui lovi pe laterală, măturând pământul, Fenrir auzi strigătul lui Baradar: „focul! Folosește focul!” Și-i arătă cu mâna spre copacii desfrunziți.

„Va fi plăcerea mea!” Spuse Fenrir de data asta pe-un ton serios, după ce se trase mult din calea lui Ian Gyar, făcându-l pe acela să se târască în cerc. Apoi îi spuse lui Sephir, telepatic: „crezi că poți să mă ajuți cu asta?”

„Cu ce?” Îl întrebă ea mirată.

„Doar adu-l aici pe Navarro! De ăsta mă ocup eu,” și, sărind asupra șarpelui, își înfipse colții în gâtlejul lui, făcându-l pe acela să urle înfricoșător.

Sephir, văzând că lucrurile deveneau cât se poate de urâte și mai ales când auzi strigătul lui Fenrir în capul ei: „acum, Sephir! Adu-l acum!” închise ochii și, întinzând mâinile în lături cu palmele spre cer, murmură:

„Vino, Navarro, cal al înalturilor, cel care aduce puterea cerurilor peste pământ, întețind vânturile și alimentând totodată nebunia lumii.” Dar, deși ea puse toată dorința pe care-o avea în suflet ca să-l aducă pe Navarro acolo, deși simți vântul cum își întețise suflarea în jurul lor, făcând acei copaci uscați să se plece până la pământ, aducând și nori negri pe cer, calul nu apăru, iar Sephir simți că-i lipsește puterea de-a continua. De aceea, încă cu ochii închiși, îi strigă lui Fenrir: „Nu, nu-l pot chema.”

Simțind însă miros de fum și auzind și trosnet de jur împrejurul ei, Sephir deschise ochii și văzu pădurea ceea uscată arzând vâlvătaie. Dar mai impresionat decât atâta fu să vadă acel imens șarpe negru ridicat pe a lui groasă coadă cât era el de lung, în timp ce lupul stătea pe al șarpelui spate cu dinții înfipți în grumazul lui Ian Gyar. De asta și se zbătea șarpele înnebunit: din cauza durerii resimțite după mușcătură și a dogoarei focului care-i ardea solzii și-l slăbea de puteri, căci fiind un Spirit de apă, Ian Gyar se simțea vulnerabil în preajma focului. De aceea și voia să scape de lup: ca să fugă cât mai departe de acel foc dogoritor.

Lupul însă părea înnebunit. De aceea-și înfigea colții tot mai adânc în grumazul șarpelui, făcând totodată și flăcările să se intensifice, ridicându-se până hăt în înalturi. Dar, atunci când șarpelui îi reuși să-l arunce pe Fenrir de pe spatele lui, iar acela se rostogoli pe pământ câțiva metri de lângă el, urlând ca apucatul, Ian Gyar transmise în jurul lui un fel de pulsații puternice, de parcă ar fi fost cercuri de smoală care-l înconjurau, iar din cauza focului din jur acea smoală clocotea, stropind pretutindeni cu picături de moarte și făcând și pământul și copacii din jur, cei atinși de acea smoală fierbinte, să strige și mai înnebuniți.

Sephir, văzând acea nebunie, simți că nu-și poate lua ochii de la ce vedea și nici continua a ei vrajă ca să-l cheme acolo pe Navarro și să aducă și ploile. Dar, când simți o mână mică atingându-i a ei mână, ea privi spre stânga și-l văzu pe minikin lângă ea. Nu-i spuse totuși nimic: doar îl privi cu ochi triști, așa cum o privea și el. Apoi, când surprinse mișcare în spatele lui Baradar, privi într-acolo și-l văzu pe Fenrir, care-și venise deja în fire după căzătură, ridicându-se în picioare și scuturând puternic din cap ca să-și alunge amețeala.

Tresări însă fata și privi iar mirată la Baradar, când acesta se ridică în aer. Și, ajungând la urechea ei, îi șopti: „nu-l lăsa să te învingă, prințesă a vânturilor. Doar cheamă-l! Cheamă acel cal aici! Cheamă-l cu sufletul și nu cu mintea și-o să vezi că vine.” Apoi iar îi zâmbi, dându-i astfel încredere, iar Sephir, zâmbind și ea, dădu din cap că înțelese.

Dar nu făcu Sephir nimic până Baradar nu coborî iar cu picioarele pe pământ și-l văzu apoi apropiindu-se de copacii cuprinși de flăcări, cărora le vorbea într-o limbă antică. Însă, atât de ciudat că până și ea se miră, Sephir înțelese a minikinului șoaptă:

„Știu că vi-i teamă pentru ale voastre suflete,” le spunea Baradar copacilor, „că vă temeți că veți arde până la rădăcini. Dar… aveți încredere în mine și suportați nițel, căci cât de curând o să vină alinarea. Și, de vom suferi nițel cu toții, atunci acest rău ce s-a abătut asupra noastră va fi stârpit, iar în viețile noastre va răsări iar soarele.” Iar copacii, toți până la unul, deși ardeau în flăcări, își plecară coroanele în fața minikinului care de asemenea se închina în fața lor.

„Nu degeaba-i spiritul pădurilor!” Murmură Sephir încântată. „Până și natura cuprinsă de teamă îl ascultă, chiar și în vreme de război.” Apoi, simțind că-i timpul, Sephir decise să-i asculte sfatul lui Baradar și să-l cheme acolo pe Navarro cu sufletul și nu cu mintea. De aceea, închise iar ochii, ridică mâinile spre cer, își închise poarta minții și-o deschise pe cea a sufletului. Și în acel moment se începu urgia: cerul deveni negru ca cătrana, crăpat pretutindeni de fulgere groase ce cădeau cu zgomot deasupra acelui pământ, vântul își intensifică suflarea până la insuportabil de-i făcu până și pe Fenrir și pe Ian Gyar să se clatine, încercând cu disperare să-și țină echilibrul, pe când Baradar, prins de-o creangă ce încă nu fusese cuprinsă de flăcări, se chinuia din răsputeri să nu fie luat pe sus.

Într-un final însă Baradar pierdu lupta cu vântul. Și, ridicat brusc în aer, începu a fi învârtit nebunește în acel carusel de putere. Nu vedea nimic clar în jur, deși avea ochii larg deschiși, iar din această cauză simți teama strecurându-i-se în suflet, căci crezuse că se terminase a lui viață acolo.

Acea nebunie însă nu dură mult, căci, cât de curând, simți o bătaie furtunoasă a două aripi mari. Și, privind în dreapta sa, de unde simțise acea bătaie de aripi, văzu calul negru al Uraganelor, îl văzu pe Navarro, coborând chiar sub el, iar când calul fu sub acel vârtej în care era prins Baradar, fuiorul care-l învârtea nebunește în interiorul lui pe minikin, slăbi în intensitate și-l aruncă astfel pe acesta pe spatele calului. După care, când Navarro simți mâna mică a lui Baradar apucându-l de coamă, se aruncă spre pământ cu aripile larg deschise în lături.

„Ai venit!” Șopti Sephir când simți copitele calului atingând pământul nu departe de ea. Și, când ea deschise ochii, ce erau și ei negri ca cerul, o ploaie torențială se simți ropoind peste împrejurimi, salvând astfel copacii de la acel prăpăd numit flăcări.

„Acum e rândul meu,” își spuse Fenrir, văzându-l pe șarpe chinuindu-se să se țină pe coadă, căci deși curgea apă din cer, care ar fi trebuit să fie sursa lui de putere, era totuși o apă care nu-l binecuvânta, tocmai pentru că era alimentată de ura Sephirei. Tocmai de aceea și nu-l văzu Ian Gyar pe Fenrir sărindu-i iar în spate și mușcând din aceeași rană pe care i-o făcuse mai înainte.

Dar, vai… în acea clipă pielea lui Ian Gyar era acoperită de apă care curgea din cer și care-l slăbea pe lup de putere. Chiar și așa Fenrir nu-și scoase colții din grumazul șarpelui care se zbătea sub el, decis să-i sugă până și ultima picătură de sânge. Nici chiar când focul din el în contact cu apa formă o ceață densă în jur lupul nu se dădu bătut, iar acel răcnet, atât al șarpelui cât și al lupului rănit, se rostogoli în zare, înfiorând natura.

Apoi, atât de repede că era amețitor de privit, Fenrir începu să-și schimbe trupul din lup în om și invers. Tocmai de aceea și începu Ian Gyar să se zbată mai tare crezând că era șansa să scape. Dar nu putu, căci Fenrir, încăpățânat din fire, se înfipse cu unghiile în solzii șarpelui pe care-l rănea astfel chiar și în trup uman, iar când era lup mușca și mai tare din rană.

„Lasă-l!” Auzi el dintr-o dată strigătul Sephirei, care înțelese că dacă Fenrir va continua astfel va muri împreună cu șarpele. Dar el nu renunță și preferă să n-o asculte. De aceea se înfurie Sephir și-i strigă minkinului: „ajută-mă!”

„Cu ce?” Întrebă acesta extrem de uimit.

„Caută în coama lui Navarro. Acolo vei găsi un lanț mic asemănător frâielor. Adu-l încoace.” Iar minikinul, care se afla încă pe spatele calului, bâjbâi cu mâna pe sub coama lui Navarro și găsi acolo ceea ce-i spuse Sephir. După care, strângând acel lanț în mână, sări de pe spatele lui Navarro și fugi spre ea.

„Prinde!” Îi spuse minikinul când era la doar un pas de Sephir. Apoi îi aruncă unul dintre capetele acelui lanț în timp ce el ținea de celălalt. Astfel, când ambele capete fură bine ținute de ea și minikin, Sephir scoase biciul Cattai de la brâu și lovi cu el pământul, iar ceea ce părea să fie doar un lanț se transformă cât de curând într-o plasă de lanțuri.

„Acum, Navarro!” Îi strigă Sephir calului, iar acesta se apropie în fugă de ea. Astfel ea-i prinse capătul care-l ținuse ea de al calului căpăstru. După care se apropie de minikin și luă capătul celălalt. După care-i strigă iar lui Navarro. „Fugi! Spre lup! Acum!” Iar Navarro n-așteptă mult și se ridică în aer, făcând acea plasă de lanțuri groase să crească tot mai mult și mai mult.

Minikinul însă, văzând capcana pe care Sephir și Navarro o pregăteau, nu stătu locului. Din contră: văzând că focul de pe copaci nu se stingea în ciuda faptului că ploaia curgea șiroaie deasupra lor și asta din cauza urii lupului care nu ceda, fugi cât de repede putu spre Ian Gyar și lup, tot privind în sus la Navarro care se învârtea deasupra lor, așteptând momentul prielnic ca să arunce acea plasă peste șarpe. De asta și-i șopti calului: „așteaptă un pic, Navarro! Te ajut eu cu asta!” Iar când fu lângă șarpe, se ridică brusc în aer și, îmbrățișând lupul de la spate, îi șopti în ureche: „acum, Fenrir! Oprește-te! Lasă natura să-și facă treaba ei!” Și, de parcă acele cuvinte ar fi fost o vrajă, Fenrir dădu drumul șarpelui, care scoase un urlet înfiorător, iar Fenrir și minikinul se rostogoliră de pe spatele lui.

Abia atunci, când cei doi se rostogoliră câțiva metri de lângă șarpe, Sephir fluieră, iar Navarro dădu drumul acelei plase peste șarpe. Simțindu-se captiv, Ian Gyar începu să se miște înverșunat. Dar, dintr-o dată iar răcni, când lanțurile celea începură să ardă în timp ce se strângeau tot mai mult și mai mult în jurul trupului lui. De aceea și privi spre Fenrir, care ședea pe jumătate culcat lângă Baradar și care controla flăcările ce cuprinseră lanțurile. Și-i spuse: „blestemat să fii, lupule negru! Să simți mereu focul arzându-te pe dinăuntru și să n-ai nicicând parte de ce-ți dorești. Mereu să-ți ia alții ce-ai dori să fie al tău așa cum mi-ai făcut tu mie. Iar tu, Sephir, cea care trebuia să-mi fii consoartă, să-nnebunești precum vântul și cerul care mă ucid acum și să ai parte de-o moarte mai cruntă decât cea pe care-am avut-o eu.”

După care, un val de apă fu aruncat asupra șarpelui de nicăieri. Astfel fu înconjurat în secunde de-o ceață deasă care-i răni tot mai mult și mai mult trupul, până se lichifie la propriu și dispăru și el tot sub formă de ceață.

Abia atunci, când simți că pericolul dispăruse, Fenrir simți că-l lăsau puterile și se lăsă pe spate. Apoi, complet sleit de puteri, văzând cerul extrem de negru, închise ochii și permise altora să aibă grijă de el. De asta și-i spuse Baradar Sephirei: „e timpul să ne întoarcem în lumea reală, prințesă. De nu, fantomele din acest Purgatoriu improvizat de-a ta minte și de Ian Gyar vor pune stăpânire și pe el și nicicând nu ne vom putea nici noi întoarce.”

„Atunci, ce-i de făcut?” Murmură Sephir îngrijorată. „Singurul care știe ieșirea din acest Purgatoriu e Fenrir. El însă…”

„Navarro,” auziră ei șoapta slabă a lui Fenrir care continua cu ochi închiși. „Ai încredere în el. Navarro tot știe drumul.”

Și, fără a mai sta mult pe gânduri, simțind că pe Fenrir îl lăsau puterile, Sephir fluieră iar și calul coborî din înalturi unde zburase până atunci. Apoi, când calul era deja pe pământ, Sephir și Baradar îl ridicară pe Fenrir de jos și-l târâră spre cal, iar când el simți coama lui Navarro cu palma, Fenrir se apucă de ea și, împins de jos, se aburcă pe spatele lui și, culcându-se cu capul pe al lui grumaz, îi șopti: „e timpul, Navarro. E timpul să ne întoarcem acasă, prietene.” După care-l bătu pe grumaz, iar calul, scoțând un nechezat ușor, se îndreptă spre ceea ce fusese plaja oceanului și porni apoi spre vest, acolo unde știa el că se afla și ieșirea din acel Purgatoriu.