Când Dike ajunse la râu nu văzu pe nimeni pe mal. Își dădu însă seama că ceva e diferit și asta din cauza că peste tot se vedea doar un imens pustiu de parcă un mare foc pârjolise pământul în jur, secând râul, lăsând pământul fără viață și copacii erau în întregime goi și uscați de parcă însuși diavolul ar fi suflat a sa suflare de foc peste ei.

  Apoi, în timp ce se uita în jurul lui, auzi vocea Gaeiei: „totul va arăta astfel, dacă nu vom face nimic, Dike. Va arăta astfel lumea, la fel ca al tău suflet ce pare în flăcări și totul din cauza că nu știi unde îți sunt copii. Dar ceea ce vezi acum e doar un procent din cum va arăta cu adevărat pământul dacă lipsa lor va fi reală."

  „Dacă lipsa lor va fi reală?" Întrebă Dike extrem de uimit. „Vrei să spui că ceea ce văd acum e doar o iluzie?” Se întrebă Dike, în timp ce ochii săi cuprindeau zarea. Dar... nimic nu se schimbase în jur: același deșert îl înconjura și aceeași dezolare.

  Apoi, dintr-o dată, un mic foc începu să ardă chiar acolo unde trebuia să fie mijlocul râului. Și, exact când acel foc se înălță până avu statura lui Dike, o voce se auzi ieșind din flăcări, de parcă Gaea era făcută din foc:„vorbesc despre dezastre, Titane. Vorbesc despre sfârșitul a tot ceea ce știm și pentru ceea ce am luptat până acum. Iar asta din cauza că Eris nu doarme: acolo, în interiorul lui Māṉsṭar Kēlaksi. Ea este trează și plănuiește a ei evadare și ea deja și-a trimis sufletul pe pământ și acea inimă a dat roade, căci Eris are mai mulți copii aici decât cei pe care noi îi știm și acele semințe nu sunt decât Semințele Răului, semințele durerii care ne pot îngenunchea ușor dacă nu vom fi atenți.”

  „Și totuși, nu totul e pierdut până când nu dăm ultima bătălie.”

   „Dar Dike, oare ești pregătit pentru asta?”

  „Desigur, căci…,” dar Dike nu-și sfârși gândul când auzi deodată un zgomot puternic, care creștea în volum, apropiindu-se de el dintr-o parte. Apoi, după ce privi o vreme spre acel loc, putu vedea cai de apă venind spre el. Chiar și așa, chiar dacă acea herghelie nebună de cai albaștri spumoși părea să-l calce în picioare imediat ce se vor ciocni de el, Titanul rămase pe loc și așteptă ca ei să vină peste el și să-i răcorească focul sufletului, căci caii aceia galopau în vâltoarea asurzitoare a apelor, iar zgomotul copitelor lor se auzea tot mai tare și mai tare, în timp ce a lor coamă transparentă devenea apă spumoasă, albă ca laptele, cu fiecare centimetru apropiat de Dike. Și, curând, uniunea lor cu corpul Titanului avu loc.

  Astfel, lovindu-și ale lor trupuri de corpul lui Dike, caii de apă se transformară în ape sclipitoare, care curgeau rapid în josul mătcii râului și totul în jur reveni curând la viață. Și, întorcându-și apoi capul spre malul râului, Dike își văzu copiii jucându-se în nisip. Dar ceea ce-l făcu să respire ușurat fu să vadă că erau în siguranță, iar asta era tot ce conta pentru el de fapt, căci, fiind închiși într-o bulă magică, cei doi copii nu realizară ce se întâmplase cu doar puțin timp în urmă la fel cum părea că încă nu-și dădură seama de absența tatălui.

  Și, în timp ce-și privea copii cu gingășie, Dike auzi iar glasul Gaeiei: „de data asta am fost eu cea care i-a luat de lângă tine. Data viitoare poate fi oricine, Dike. Oricine.” Și, cât de curând, vocea Gaeiei răsună atât de puternic în jur. Ea însă continua ascunsă privirii Titanului. Totuși, când Dike privi iar in față, de parcă i-ar fi simțit prezența acolo, o văzu ulterior apărând din ape: avea părul ud și la fel de ud îi era veșmântul, ceea ce-o făcea să strălucească în lumina soarelui. Și... era atât de frumoasă, chiar mai frumoasă decât putuse fi ea vreodată.

  Pășind prin ape, Gaea se apropie apoi de Dike. Nu spuse însă niciun cuvânt, la fel cum nici el nu îndrăzni să-i vorbească. Dar, odată ajunsă lângă el, Gaea luă mini-ulciorul de la brâu, ulcior care luă proporții normale în mâna ei, și-l umplu cu apă. După aceasta spuse: „întindeți mâinile și alătură ale tale palme sub formă de căuș,” apropiind apoi ulciorul de ale lui palme.

  Neîncrezător din fire însă, dar oarecum curios să afle ce-i poate dezvălui Mama Natură prin acel șiretlic, Dike o ascultă și întinse încet mâinile în față. Apoi le apropie una de alta, ca mai apoi să le despartă ușor în partea de sus, formând un fel de cuib de rândunică.

  Văzând acea formă ce amintea de casă, Gaea zâmbi și începu să toarne apă în palmele Titanului până umplu acel cuib până sus. Și, când acea oglindă formată din apa din palmele lui fu gata, Dike-și putu vedea viitorul. Acel viitor însă era șiret și arătă imaginile încurcate: una câte una, de parcă ar fi alcătuit un fel de puzzle, unul pe care Dike trebuia apoi să-l construiască.

  La început el văzu oglindindu-se în fața ochilor lui un tărâm ciudat, pe suprafața căruia se târau șerpi negri, șerpi care se îndreptau spre pădurea cufundată în întuneric, o pădure văzută în zare. Dar, deși acea pădure îi părea cunoscută, Dike nu putea înțelege de unde o știa. De aceea, pentru a înțelege mai bine, Titanul își îngustă ochii și privi mai cu atenție. Doar astfel îi fu dat să înțeleagă că de fapt vedea Pădurea Rophion scufundată în întuneric, un loc măcinat de rău, deși până atunci puterea pădurii consta anume din copacii falnici ce se înălțau spre cer, în timp ce interiorul lor era umplut până la refuz cu bunătate și serul vieții. In acea imagine însă serul lor avea forma unei magme roșii, extrem de fierbinți, ce le ardea ființele pe dinăuntru, făcându-i să arate pe dinafară ca fiind făcuți din scrum. Apoi, aburul cela roșu ce le ieșea prin scoarță, un abur datorat magmei din interiorul lor, colora și zarea din jurul pădurii în culori de sânge.

  Văzând toate astea, Dike tresări: nu astfel de viitor își dorea el pentru al său popor, pe care-l vedea îngenuncheat în fața cuiva în acea imagine văzută în oglinda de ape. Și, ceea ce era cu adevărat terifiant de privit, era faptul că lupii Rophioni aveau blănile arse din cauza că nu putuseră face față dogorii ucigătoare a răului, iar când văzură că de fapt nu mai au unde să se ascundă ca să se salveze aleseră calea rușinii și îngenunchiară în fața răului.

  Dar, cât de curând, Dike înțelese că nu asta a fost adevăratul rău, adevărata durere, ci ceea ce văzu mai apoi, ceva ce-l făcu să se cutremure cu tot corpul: moartea Samayei. Și văzu el asta când lupii îngenuncheați fugiră de acolo înțelegând că predarea nu-i salva de la moarte. Dar, în încercarea lor disperată de a-și salva propriile vieți, uitaseră și de demnitate, lăsând-o în urmă pe a lor prințesă.

Support the creativity of authors by visiting the original site for this novel and more.

  Și, în acea imagine din ape, Dike își văzu copila mare, având probabil la vreo douăzeci de ani, îngenuncheată și abandonată chiar de propriul popor, lăsată de izbeliște în fața dușmanului. Doar capul ei era întors, privind cu groază în spate la cineva care se pare că se apropia cu repeziciune de ea, în timp ce trupul ei era îndreptat spre pădure.

  Apoi, dintr-o dată, ochii lui Dike se umplură de lacrimi când nu auzi niciun sunet din gura fiicei iubite. De fapt înțelese că astfel soarta îi arăta că nu va auzi nicicând vocea Samayei, ceva ce-l tăia asemeni unui cuțit, adânc, din străfunduri. Și își dori Dike, așa, dintr-o dată, ca să audă măcar odată vocea fiicei iubite, fie și măcar ca să-i ceară ajutorul. Ea însă tăcea și doar ale ei buze murmurau ceva. El însă nu înțelese ce ea spuse, deși simțise cu inima că ea încerca să-i spună astfel numele celui ce avea să-i taie firul vieții.

  De asta și începu Dike a plânge, simțind cum întreg pieptul i se cutremura din cauza lacrimilor ce-i dădeau năvală din interior. Astfel, după ce simți măcar un pic de alinare, văzu fața celui care se îndrepta spre a sa fiică, ținând o suliță în mână și îndreptându-se cu repeziciune spre Samaya: era Mannar.

  „Câine!” Răcni Dike în momentul în care Mannar aruncă sulița care străpunse apoi trupul Samayei. Și, de parcă i-ar fi făcut în ciudă Titanului, Mannar începu a râde în hohote, stând pe spatele animalului său demonic, ceva nemaivăzut până atunci de nicio ființă vie, celebrând astfel al său triumf.

  Ulterior Mannar se opri din râs și rânji: cu al său rânjet demonic în timp ce privea țintă în ochii lui Dike, de parcă ar fi fost și el real și nu doar o profeție. Dar, atât de real era totuși acel diamant negru de pe a sa frunte, un diamant pe care Dike își dori atât de rău să-l scoată de pe a diavolului frunte ca să termine cu a sa existență.

  Făcu însă Titanul un pas în spate doar, iar mâinile sale se îndepărtară una de alta. Astfel se formă un gol între ele, un gol ce permitea apei din ulciorul Gaeiei să se întoarcă la matcă.

  „Nu poate fi,” murmură într-un final Dike, privind țintă la ulciorul încă plin, căci indiferent de cât de multă apă nu cursese din el, ulciorul era încă plin, reflectând în partea de sus o profeție. Și, în acea mică oglindă formată din ape, o singură imagine „înghețată” se mai putea vedea în acele clipe - ochii înspăimântați ai Samayei, ochii ei ce priveau fața morții. Și, pentru o clipă doar, în acea oglindă de ape, Dike putu vedea iar acel diamant negru sclipind între cele două coarne de foc, chiar în mijlocul frunții lui Mannar.

  Văzându-l iar, Dike șopti: „inima lui Eris. Inima ei este acum pe pământ,” iar mâna lui se întinse spre ulcior, cu intenția de a prinde în cleștele pumnului său acel diamant negru. Dar, în clipa în care mâna sa atinse ulciorul, acesta se dispersă în aer și se întoarse la brâul Gaeiei având formă de ulcior în miniatură.

  „Ai dreptate, Dike,” spuse Gaea. „Ai văzut inima lui Eris aici pe pământ. Aceeași inimă pe care ai lăsat-o să scape din Māṉsṭar Kēlaksi acum 10 mii de ani și care a plutit prin Univers la început sub formă de meteorit negru. Dar când această lume a fost creată și Eris a aflat despre asta, ea și-a trimis inima aici, căci ea a înțeles că o nouă eră se începe cu acest pământ și astfel o are o nouă șansă de a fi eliberată. Din cauza aceasta ea l-a creat pe Mannar, iar tu ai văzut a lui formă oglindindu-se în acele ape.”

  „Dar, în profeția ta, pot vedea că povestea nu e terminată. Acolo e ceva mai mult. Ceva ascuns mie. Ce e acel ceva, Gaea? Ce e acel lucru pe care-l ascunzi de mine?”

  „Moartea Samandrei. Ea a fost prima victimă a lui Mannar. Și nu doar o simplă victimă, căci a ei moarte avea menirea să te facă pe tine să suferi și se pare că Eris și-a atins scopul cu moartea soției tale.”

  Auzind asta, Dike a strâns puternic pumnii și a scrâșnit din dinți, încercând să nu urle asemeni lupului la lună. Dar, în interiorul lui, un imens foc fusese încins, un foc care nu putea fi stins nici cu toate apele în care își scălda picioarele în acel moment.

  Văzându-l reacționând astfel, Gaea îi spuse: „N-o vei aduce înapoi la viață chiar dacă-l ucizi pe Mannar și tu știi prea bine asta. Singurul lucru pe care-l vei obține va fi să dezlegi baierele sacului cu ură păstrat acum în inima ta. Dar dacă faci asta, dacă eliberezi monștrii din al tău suflet și-i lași să zburde în afară, vei reuși doar să cufunzi lumea în și mai mult întuneric. Nimic mai mult. De asta îți spun să te abții de la răzbunare, căci nu pentru asta ți-am spus ce-am avut de spus arătându-ți acele imagini: am vrut doar să înțelegi că e timpul să înveți ai tăi copii să lupte ca să fie gata să înfrunte răul atunci când va fi necesar."

  Dike însă n-auzi nimic din ce-i spuse ea mai apoi. El doar strigă: „unde-i? Unde-i acel trădător? Spune-mi și-l voi trimite înapoi la stăpânul lui.”

  Gaea răspunse însă extrem de calm: „e inutil să-l cauți căci a fost deja întemnițat și nu poate scăpa, la fel cum tu nu-l poți găsi sau vedea acum. Și nu-l poți găsi pentru că eu și Lodur… noi am folosit a noastră putere neagră pentru a forma închisoarea Māṉsṭar Kēlaksi, aici, pe Pământ. Dar, chiar și așa, nu știm pentru cât timp el va fi captiv acolo.”

  Dike însă era confuz: „Puteri întunecate? Dar asta e…”

  „…trădare?” Schiță Gaea un zâmbet trist. „Știu și am fost blestemată să pierd ceva ce iubesc pentru că am folosit Magia Neagră care-mi curge prin vene. Dar nu regret, căci am făcut asta tocmai pentru că nu pot doar sta și aștepta să văd cum totul în jur, tot ceea ce am creat și tot ceea ce iubesc la nebunie, moare. Sau mai rău decât atât: cum totul în jur cade în mâinile lui Eris. Mai bine mor, decât să-i permit să-mi controleze urmașii sau pe mine.”

  Privind în ochii ei, adânc în străfundul ființei ei, Dike văzu că ai ochi verzi erau atât de goi. La fel văzu că în ei nu se mai oglindea viitorul așa cum îl mai văzuse de atâtea ori mai înainte când privise ai ei superbi ochi.

  Deodată Dike se cutremură: „Deșertul Uitării. Acolo e unde îți vei deplânge păcatele, Gaea. Dar asta nu va fi curând. Va fi într-o zi când vei pierde ceea ce iubești cel mai mult.”

  „Știu,” spuse ea. „Dar nu pot vedea ce voi pierde atunci. De asta mi-i atât de frică: dar nu pentru soarta mea, ci pentru faptul că a-și putea pierde un copil de-al meu. Chiar și așa nu regret, căci doar astfel cred că am putut salva omenirea sau măcar întârzia acel mare rău să se abată asupra Rophionilor."

  Auzind-o vorbind astfel, Dike nu spuse nimic. El doar își întinse mâna și atinse creștetul capului ei. Apoi, el închise ochii și începu să șoptească: „un păcat săvârșit cu bună intenție ar trebui să fie spălat de Sfintele Ape ale Primului Râu care a existat vreodată pe acest pământ. Și Ea, prima Titanidă care s-a născut din măruntaiele Râului Păcatelor să-și poată purifica sufletul doar spălându-și aici al ei trup, aici de unde s-a născut și unde se va întoarce în cele din urmă.”

  Acompaniată de vocea lui Dike, Gaea a închis ochii. Apoi s-a lăsat pe spate și, lăsându-se pradă magiei, își cufundă trupul adânc în ape. După aceea, după ce trupul Gaeiei fu complet acoperit de apele râului, Dike se îndreptă spre mal, acolo unde Fenrir și Samaya îl așteptau deja, căci bula magică ce-i protejase până atunci dispăruse la fel cum totul în jur se întoarse la viață. Dar, chiar dacă Gaea dispăruse în apele râului, a ei prezență încă se mai simțea acolo, la fel cum se auzea muzica fluierului ei. Asta însemna că ea se va întoarce și că Magia în lume nu-i dispărută de fapt.