Strigătul unui uliu din înalturi îl făcu pe Jrijuru să-și ridice privirea la cer în cele din urmă. Astfel văzu acel cer negru ca cătrana, cu nori furioși alergând unul după celălalt, scăpărând ciudat, o lumină care făcea câmpia din fața Porților Alshamalilor să pară atât de pustie. La fel i se părură și zorii acelei noi zile: posomorâți și deloc pe placul lui. Dar, deși toate acestea nu erau ceva pe placul regelui, realiza el totuși că nu putea face nimic pentru a lupta împotriva capriciilor naturii și a lumii de fapt.

În același timp i se părură acei zori posomorâți oarecum interesanți, ceva la care privise de atâtea ori mai înainte, dar totuși ceva ce nu putuse înțelege. Acum însă, stând pe terasa superioară a zidului de apărare și privind în zare, la pământurile vestice ale Magilor, ajunse să compare acel cer posomorât c-o vrăjitoare haină, din cele care prevesteau adesea doar lucruri rele oamenilor și nimic mai mult. Totuși, în timp ce avea astfel de gânduri sumbre, Jrijuru zâmbi. Apoi, închizând ochii pentru câteva clipe și simțind briza plăcută a vestului încălzindu-l în ciuda vremii matinale, își spuse, „Și totuși există speranță în astă lume. La fel cum există și oameni gata să se sacrifice doar pentru a aduce pacea pe un pământ oropsit.”

„Vă referiți la străină?” Întrebă Samit. Acesta se afla la câțiva pași în spatele regelui, privind și el orizontul dimineții posomorâte, așa cum obișnuiau să facă în doi de când auziseră vești de pe Pământurile Apusene cum că dușmanul cel aprig se trezise la viață și era pe cale să înghită lumea.

„Așa e,” răspunse Jrijuru fără să deschidă ochii, încă bucurându-se de briza plăcută. „De altfel, chiar dacă nu-mi place să recunosc asta, trebuie: e o femeie curajoasă până la urmă de-a fost capabilă să meargă atâta amar de kilometri doar pentru a ajunge pe un pământ străin, într-o lume a bărbaților putem spune chiar, doar ca să transmită un mesaj. Cel al unui dușman care mi-a fost amic doar pentru scurtă vreme.”

„Birakuh min alhijarat alsawda'i!”

„Așa e, Samit! Mesajul Magului Pietrelor Negre. Cel care mi-a salvat viața acum 20 de ani și căruia m-am îndatorat astfel până la moarte.” Apoi Jrijuru tăcu, trase adânc aer în piept încercând să-și calmeze bătăile nebune ale inimii, deschise ochii și privi din nou zarea. Dar, deși acționase ca întotdeauna când încerca să se calmeze, nu-i reuși totuși, căci, la doar secunde după ce privi iar zarea apuseană, cea colorată în negru și cu raze roșietice spintecând-o, oftă și murmură iar, „La fel cum viața mea a fost străpunsă atunci de lance.”

Auzindu-l pe rege vorbind astfel, Samit nu mai spuse nimic. Doar privi și el zarea apusului în zorii unei dimineți posomorâte. Astfel, tot stând cu ochii pe zare, își aduse aminte de acea zi neagră de care Jrijuru vorbise cu doar clipe în urmă. Își aduse aminte de ziua când, în urmă cu douăzeci de ani, fuseseră atacați de un dușman aprig: nimeni altul decât Cărbunarii. Da, aceeași Cărbunari care ajunseră să asculte de Tikil în cele din urmă, transformându-se în fiare de temut, dar care erau totuși oameni la acea vreme.

***

„Cărbunarii atacă! Atacă!” Striga sărmanul soldat rănit, fugind pe străzile sure ale Orașului Alshamal, în zorii zilei. Avea o rană adâncă la umărul drept, căci, în acea noapte, fusese de strajă. Stătea chiar pe zidul de apărare al orașului când o săgeată, trasă de nicăieri, îi străpunse trupul și-l aruncă în genunchi, atingând cu palma dreaptă pietrele reci ale zidului, în timp ce cu cea stângă își atingea umărul rănit, iar lacrimi amare, lacrimi pentru viață, i se scurseră în grabă pe obraz.

Dar… mult timp pentru a vărsa lacrimi nu avea. De aceea se forță în cele din urmă, după clipe bune de stat astfel, îngenuncheat, și coborî în viteză scările de piatră, vestind în gura mare celorlalți străjeri, ce adormiseră pe la posturi… războiul. Apoi, după ce se asigură că ceilalți oșteni erau deja de strajă, pregătiți să țină piept atacului, alergă de nebun pe străzi, în ciuda rănii care sângera continuu, doar ca să-i vestească și pe restul de răul ce se apropia de ei cu repeziciune.

Și, în timp ce fugea pe străzi, simți o energie nebună în sânge. Își simți viața alergând în viteză prin trupul lui și dându-i puterea să-și apere țara. O putere pe care o pierdu în cele din urmă în fața regelui Jrijuru al Alshamalilor când căzu mai întâi în genunchi, chiar lângă scările de piatră ce duceau spre sala tronului, ca mai apoi, când regele și restul străjerilor lui ieșiră în grabă alertați de strigătul oșteanului, să-și ridice privirea împăienjenită și să-i spună acestuia, „Almawt yatbaeuna 'ayuha almalika! Almawt… ealaa bued khatwatayn faqat!" (Moartea ne calcă pe urme, rege! Moartea… e la doar doi pași distanță!) Apoi, pierzând el primul acea bătălie cu viața trecătoare, oșteanul căzu cu zgomot la pământ, închise ochii văzând doar picioarele celorlalți și pământul sur, în timp ce în urechi îi răsuna un strigăt plăcut, al unui uliu, ce zbura în zare.

Văzându-și oșteanul căzut și neînțelegând mare lucru din ceea ce bolmojise acesta, Jrijuru se înspăimântă. Apoi, auzind larmă din depărtare, dinspre zidul de apărare al orașului, alergă și el de nebun, cu toți străjerii după el, să vadă ce se întâmpla acolo. Astfel, ajuns nu departe de zid, văzu oșteni căzând din înalturi, văzu o ploaie de sulițe trecând peste zid și la fel văzu bombe primitive, unse cu păcură și arzând în flăcări, dărmând tot ce întâlneau în cale.

În acea zi mulți bravi oșteni căzură. În acea zi Jrijuru își pierdu unul din feciori. La fel, în aceeași zi, își pierdu și inima când scumpa lui soție, Ameia, căzu răpusă de o mână dușmană. Cine anume o ucisese în acea zi așa și nu află regele. El doar o plânse după asta îndelung, strângându-și feciorul nou-născut la piept, cel care îi mai rămase în viață, după care, simțind că trebuia să înfrunte dușmanul stând față în față, își puse armura pe el, strânse arcul în mâna stângă, își puse tolba cu săgeți în spate, și strânse cu putere sabia în mâna dreaptă, luând cu el și scutul. Apoi, sigur pe el, ceru oștenilor să deschidă porțile, care abia se mai țineau în țâțâni, și ieși afară din regat.

Dar, imediat ce el ieși, Jrijuru, care avea aproape 30 de ani la acea vreme, ceru oștenilor să închidă marile porți la loc. Apoi, cu durere în suflet, îi ceru lui Samit să se întoarcă și să aibă grijă de al lui fecior. La fel îi ceru bunului său prieten și slujitor să ardă orașul din temelii de trebuie, dar să nu-l dea dușmanului. Și, indiferent de ce nu i s-ar întâmpla lui pe câmpul de luptă, îi mai spuse să nu iasă nimeni pe acele porți și nici să nu îndrăznească nimeni să-și părăsească postul. Doar… să aibă grijă unii de alții, să țină piept cu vitejie inamicului și… să facă tot ce pot să supraviețuiască.

Spuse Jrijuru astfel de cuvinte la apus. Le spuse când soarele ardea încă pe cer, dar grăbindu-se deja la culcare. Din această cauză și se vedea o mare dâră roșie pe cer, chiar în spatele Cărbunarilor, spre care tânărul rege se îndreptă în cele din urmă, strigându-i regelui inamic, pe nume Rueb (teroare), „Arbah 'aw mitt, Rueb! Kun rjlaan shjaean wala tadae ma yukhfi wara' quaatika. Anzur 'ily, jundiun hadhih al'amakin, mmskan bialsayf waldire fi yadih wala yakhtabi mithl aljaban khalf aldaraea. (Învinge sau mori, Rueb! Fii om viteaz și nu laș ce se ascunde în spatele propriilor oștiri. Dă ochii cu mine, oșteanul ăstor locuri, ținând sabia și scutul în mână și nu ascunzându-te ca un laș după scut.)

După ce spuse astfel de cuvinte, Jrijuru se opri locului și așteptă. Ochii însă și-i ținea pe armata inamică, cea care se ascundea în spatele scuturilor înalte, din oțel lucios, ce scânteia în lumina amurgului și care făcea acel cap de uliu, cu ciocul larg deschis de parcă ar fi fost veșnic flămând și în căutare de carne, gravat pe scuturi, să pară mai înfiorător ca niciodată. Dar, deși regele Alshamalilor aștepta să-și vadă inamicul și să-l poată privi fără teamă în ochi, Rueb continua să stea ascuns privirii lui.

Cel puțin stătu ascuns o vreme, până când soarele apusului se mai zări doar de-o suliță pe cer și bolta albastră a serii fu scăldată în roșul vieții ce trece. Abia atunci Rueb, fiorosul rege al Cărbunarilor, își făcu apariția dintre ai săi ostași. Da, păși încet printre ei, dar cu pași siguri, făcând să răsune zarea, căci Rueb era un om înalt și zdravăn ce măsura 2 metri la acea vreme, cu tălpi late călcând solul și făcându-l să răsune puternic în jur datorită încălțărilor cu tălpi metalice menite să le apere încheieturile în vreme de război.

Anume acele încălțări, de un metalic lucios, făcură pielea măslinie a regelui Cărbunarilor să pară parcă unsă cu ulei. O piele tuciurie sărutată îndelung de soarele care încălzea din belșug Țara Taṅkam-ului sau Țara Aurului Negru cum era cunoscută de străini. Astfel, tot datorită măsliniului pielii sale, Rueb nu se temea de nimic. Nu se temea nici chiar de soare pe care îl considera al său binefăcător chiar dacă Cărbunarii nu se închinară nicicând Titanului Soarelui - nici în fața lui Tī și nici a lui Helyos, pe care adesea îi pusese împotriva lor, dar care nicicând nu putură câștiga luptele cu Cărbunarii.

Dar, deși Rueb considera măsliniul pielii sale a sa comoară de suflet, cel mai mult se mândrea el cu ale sale haine militare. Da, chiar se mândrea cu ele, căci erau croite dintr-un material prețios, cunoscut printre Cărbunari drept Hiraka. Acest material era chiar deosebit. Era un mix din metale dure precum aluminiul și oțelul, dar în proporții mai mici, și fibre tari precum inul și cânepa. Astfel, folosite împreună, cele patru materiale ale pământului puteau fi considerate un fel de scut împotriva lancelor inamicilor. Și, fie ele aruncate din depărtare, fie folosite stând chiar lângă Cărbunari, săbiile și sulițele vrăjmașilor nu putură nicicând trece prin materialul Hiraka. Dar, deși nu permiteau inamicului să-i rănească pe cei ce purtau acest material pe trupuri, Hiraka avea în același timp o putere magică: a sa culoare metalică. Aceasta, reflectând puternic lumina solară pe acele inele mici purtate ca un fel de armură, ajungea s-o transmită mai apoi asupra sabiei sau suliței inamicului. Și, după ce lumina solară ajungea pe armă, era reflectată direct în ochii vrăjmașului, orbindu-l pentru câteva clipe. Dar… era de ajuns, căci, cât timp oponentul lor își ținea ochii închiși, încercând să alunge întunericul ce-i cotropise mințile, Cărbunarii aveau timp să-l răpună și astfel să iasă învingători.

Puterea Cărbunarilor însă nu consta doar în hainele croite din materialul Hiraka. La fel se puteau baza și pe armura din inele metalice foarte mici numită Whakamaru (protecție). Aceasta era croită din multiple inele din oțel dur, folosite în proporții rezonabile ca să fie ușor de purtat pe umeri și să nu încurce în luptă, dar să fie totodată și impenetrabilă, ferindu-i astfel de răni în zona toracelui și abdomenului care erau adesea mortale. La fel le apăra și coapsele, căci le ajungea adesea până la jumătatea lor, părând un fel de rochie de luptă, care, împreună cu fustele din piele dură de taur, dar nu foarte groasă ca tot să nu-i încurce în luptă, alcătuiau veșmântul de bază al Cărbunarilor.

Mai jos de Whakamaru însă, în zona genunchilor pe care îi înconjurau protector, Cărbunarii purtau chiar și în vremurile pașnice vestitele Turi. Făcute din aluminiu, genunchierele Turi păreau simple la prima vedere și extrem de practice. Ceva total adevărat, căci, atunci când Cărbunarii ceruseră meșteșugarilor să le croiască ceva pentru apărarea genunchilor, le spuseră acestora să facă ceva practic și durabil. Astfel, folosind metal dur ca să-i protejeze pe ostași, meșteșugarii adăugară și alte elemente precum piele de căprioară, care era moale la atingere, în partea interioară, și care îi ferea pe Cărbunari de răni. Totodată erau practice și datorită acelor șnururi care se legau strâns în jurul genunchilor mai întâi, fixându-le, ca mai apoi să se ridice puțin pe coapse sau să coboare mai jos de genunchi, înfășurându-se bine în jurul picioarelor ca să asigure stabilitatea lor.

Astfel, bine echipați, Cărbunarii considerau că chiar nu aveau de ce se teme. Dar… era doar o aparență, căci ceea ce nu știau dușmanii știau ei și tremurau uneori ca varga ca al lor mare secret să nu fie nicicând descoperit. Un secret numit de ei Ghātaka (mortal), care era de fapt Călcâiul lui Ahile al Cărbunarilor. Acest Ghātaka era de fapt o pată maronie la glezna dreaptă, chiar sub melc, și care, străpunsă de suliță sau tăiată de sabie, ducea fără doar și poate la moartea Cărbunarului. Din această cauză și ajunseră ei să poarte încălțări metalice la tălpi, cu partea de sus croită din piele dură de taur, iar în jurul gleznelor, pentru apărare, folosiră același material Whakamaru în jurul căruia înfășurară șnururi tot din piele dură pentru o mai bună siguranță. Astfel, ținând acel punct Ghātaka ascuns, ei credeau că nimeni nicicând n-o să-i poată învinge.

Și nu greșeau deloc de altfel, căci în multele războaie pe care le duseră pentru cucerire și asigurarea supremației nimeni nu-i putuse învinge. La fel nimeni nu află secretul Ghātaka, căci, dacă măcar cineva ar fi aflat despre asta, ar fi putut fi capabili învinșii să devină învingători. Dar, fiind prea concentrați pe apărare și nu pe studierea inamicului, cei atacați fură în cele din urmă îngenuncheați, ale lor orașe arse, copiii și femeile luate în robie, iar ale lor pământuri stăpânite de alții pe veci.

Dar ceea ce Cărbunarii câștigaseră atât de ușor cu alte popoare părea să nu fie atât de ușor de cucerit în cazul Alshamalilor. Ce era diferit de această dată Rueb nu-și putea da seama. Chiar și așa decise să nu-și arate nedumerirea în fața dușmanului, ci să încerce în fel și chip să-l înfricoșeze pe Jrijuru. Din această cauză și scotea urlete puternice din al său gâtlej în timp ce pășea printre ai săi oșteni, care, la auzul urletelor sale, începură să strige și ei, lovind sulițele sau săbiile de scuturi și scoțând un sunet infernal. Un sunet care păru totuși să nu-l impresioneze prea mult pe regele Alshamalilor, căci acesta nu făcu niciun pas în urmă. La fel nu se cutremură sau arătă dușmanului că se temea.

Anume această siguranță simțită la Jrijuru îi atrase atât de mult atenția lui Rueb. Acesta, deși părea neatent și mult prea concentrat pe strigătele sale tribale, analiza cu mare atenție portul și armura dușmanului din fața sa, căutând astfel să-i afle punctele slabe. Ceva ce bătea totuși la ochi, căci, spre deosebire de Rueb, care era echipat din cap până-n picioare, Jrijuru purta o robă ușoară pe trup, dintr-un material extrem de ușor, din in, de culoarea grâului copt. Apoi, chiar deasupra acelei robe, avea o armură din metal, ce-i acoperea toracele și abdomenul. Capul îl avea descoperit și în picioare purta doar niște sandale de lemn, cu fâșii din piele de capră deasupra. În mâna stângă ținea strâns un scut ovalic, cu emblema Alshamal la vedere - calul negru sau Hisanul în timp ce în mâna dreaptă își avea a sa sabie, cea care îi adusese de multe ori victoria în lupte, a sa iubită Ameia, căci el dădu sabiei numele soției sale tocmai pentru faptul c-o primise în dar de la al său tată în ziua în care se însurase.

Astfel, stând față în față, căci Rueb se opri într-un final la cam zece metri de al său rival, cei doi se priviră în tăcere o vreme. Priviră însă nu doar în față, ci cu mare atenție priviră ei în ochii dușmanului, încercând să înțeleagă ce era în mintea celuilalt și cum l-ar fi putut învinge. Dar, fiind ambii oșteni iscusiți, nici Jrijuru și nici Rueb nu-și arătară slăbiciunile, fiind conștienți că asta le-ar fi putut aduce moartea. Un gând înțelept de altfel, căci, spre deosebire de Jrijuru, care părea a fi mai vulnerabil datorită armurii slabe, Rueb părea încrezător în sine și convins de faptul că va învinge în acea luptă. De aceea și-i spuse apoi rivalului cu voce dură:

„Cel care ar trebui să se ascundă după scut ești tu, amice, căci acești 1.5 metri pe care îi ai cu siguranță nu-s punctul tău forte.”

Jrijuru zâmbi, auzindu-l pe Rueb vorbind astfel. De altfel se așteptase la o astfel de remarcă din cauza diferenței de înălțime dintre ei, căci pe când Rueb măsura în jur de 2 metri înălțime, Jrijuru abia ajungea la 1.8. Dar, deși printre ai lui era considerat un om înalt, în fața Cărbunarului părea o omidă neînsemnată. Ceva care nu-l demoraliza totuși, convins fiind că în luptă mai mult decât înălțimea contează agerimea soldatului. Astfel, fiind bine antrenat și iscusit în lupte, mai ales în cele corp la corp sau unul la unul cu dușmanul, Jrijuru își spuse că nu are de ce se teme. De aceea și-i spuse lui Rueb râzând, „Câinele care latră nicicând nu mușcă. La fel de bine știi și tu asta. Chiar și așa preferi lătratul în defavoarea iscusinței.”

Rueb scrâșni din dinți. „Mă insulți cumva?”

„Ba din contră: spun lucrurilor pe nume,” răspunse liniștit regele Alshamalilor.

„Mie însă mi se pare a fi insultă. De altfel o consider o ofensă personală, ceva care mă cătrănește și mai mult și mă convinge că am procedat corect acceptând să stau în fața ta acum și, privindu-te în ochi, să-ți declar moartea.”

„Atunci… așa să fie!” Spuse Jrijuru calm. „Să ne dăm unul pe altul morții. Doar noi doi, într-o luptă cinstită, corp la corp.”

Fu rândul lui Rueb să râdă. „De accept o luptă corp la corp ar însemna să lupte furnica cu elefantul. Nimic vesel de altfel. De aceea prefer sabia și scutul. Astfel, auzind muzica metalului în șuieratul vântului, cel tăiat de sabia ce lovește scutul, mă voi simți cu adevărat împlinit tăindu-ți capul.”

„Crezi?” Îl întrebă regele Alshamalilor. „Că moartea cuiva o să-ți aducă împlinirea?”

„Mereu așa a fost. Așa o să fie mereu!”

„Atunci… ai trăit astă viață în zadar, Rueb. Ai irosit-o mai bine spus, căci nu moartea vrăjmașului aduce împlinirea unuia, ci supunerea. Capul plecat al celui ce-și acceptă înfrângerea și nu capul tăiat ce se rostogolește până la picioarele tale. Dar, cum îmi dau seama că-i inutil să-ți explic lucruri evidente, accept propunerea ta. Cu o condiție totuși.”

„Care anume?”

Unauthorized duplication: this narrative has been taken without consent. Report sightings.

„Învingătorul îi cruță pe supușii învinsului. Astfel, de eu câștig, tu pleci capul, îți aduni oastea, pleci de pe această câmpie și nicicând nu te întorci.”

„O propunere rezonabilă aș spune eu. Dar, de înving eu, atunci: al tău cap cade de pe umeri, Porțile Orașului sunt deschise, iar ai tăi supuși mă vor aclama ca rege. Ce zici?”

„Zic că-i o idee proastă,” spuse Jrijuru, surâzând amarnic.

„Motivul?”

„Unul cât se poate de simplu: doar un rege înțelept e aclamat de supuși. Doar cel ce-a știut să câștige respectul și susținerea lor va fi lăsat să intre pe acele porți și nu unul ce se proclamă rege cu sabia.”

„Atunci… nu avem pact, Jrijuru, iar războiul continuă.”

„Eu aș spune însă să nu te grăbești, rege al Cărbunarilor, căci… eu n-am spus că nu accept.”

„Atunci? Să înțeleg că ești gata să-ți pierzi capul și să deschizi porțile aclamandu-mă ca rege?”

„Ceva imposibil, căci un cap tăiat nici nu se pleacă și nici nu slăvește un rege ce l-a răpus. Dar… să visezi nu-i imposibil. La fel cum nu-i imposibil pentru mine să te înving. Așa că, până al meu cap nu cade de pe umeri, Rueb, nu te visa rege. Nu pe tronul meu. De aceea, mai întâi învinge, după care urcă pe tron și proclamă-te rege!”

Spunând astfel de cuvinte mărețe, Jrijuru atacă primul, considerând că anume acea ultimă frază rostită de el însemna încheierea pactului dintre el și Cărbunar. În același timp era sigur că vrăjmașul nu și-ar fi ținut cuvântul și ar fi ars orașul din temelii de-ar fi învins. De aceea și se hotărî Alshamalul să facă și imposibilul de trebuie, dar să învingă.

Și nu era doar hotărât Jrijuru, ci și capabil să facă ce-și propunea. De aceea și lovea cu îndârjire, atacându-și vrăjmașul, în timp ce Rueb doar se apăra. O tactică inteligentă a Cărbunarului totuși, căci, părând astfel vulnerabil și capabil doar să se apere, reușea să-l sleiască de puteri pe dușman. După care, când simțea că celuilalt nu-i mai ajungeau puteri, devenea din pradă prădător și începea atacul. Un atac dur, precis și cu mișcări bruște și sigure, menite să taie capul inamicului dintr-o singură mișcare. Dar totuși un atac ce întârzia să fie început în acele clipe, părând totuși că se juca cu Jrijuru, antrenându-l și nimic mai mult.

Luptară astfel în jur de o oră: Jrijuru atacând, iar Rueb doar apărându-se. În cele din urmă însă, plictisit să tot lovească cu sabia ca să nu-i fie retezat lui capul, Rueb începu atacul. Lovi brusc, folosindu-și întreaga putere de care era capabil, lișându-și astfel dușmanul de scut mai întâi. După care, aruncând și el al său scut, considerându-l nevaloros în acele clipe, apucă sabia cu ambele mâini și lovi întruna. Reuși astfel să-l facă pe Jrijuru să înțeleagă că greșise atunci când nu-și cruțase forțele, căci în ciuda antrenamentelor dure tot simți oboseala. Astfel, clătinându-se adesea pe picioare când sabia Cărbunarului o lovea brusc pe a sa, regele Alshamalilor își văzu nu doar odată moartea trecându-i prin fața ochilor. O moarte care părea să se apropie cu repeziciune de el, pândindu-l chiar din spatele oastei inamice sau din înalturi, acolo de unde se auzi iar strigăt puternic de uliu.

Și, dintr-o dată, când se aștepta cel mai puțin, Jrijuru fu atacat din înalturi. Același uliu ce dăduse târcoale câmpului de bătălie până în acel moment se aruncă asupra lui, lovind vertiginos din aripi chiar deasupra capului său, ciupind din carne cu al său cioc dur și coroiat sau zgâriindu-l până la sânge cu ale sale unghii ascuțite. Astfel, atacându-l el pe vrăjmaș, uliul îi dădu șansa Cărbunarului să-și tragă sufletul.

Apoi, văzând că are destul timp să respire liber, convins fiind că al său uliu credincios îi va slăbi vrăjmașul și mai mult de puteri, Rueb le întoarse spatele, făcând câțiva pași în lături. Strângea însă sabia în mână, căci el nicicând nu-i dădea drumul de-o luptă nu era terminată. Și, în timp ce se mișca lent pe acel câmp de luptă, acoperit de praf și nisip fierbinte, regele Cărbunarilor își ridică privirea spre soarele ce abia se mai zărea pe cer, închise ochii, bucurându-se din plin de a sa căldură binecuvântătoare.

Se opri locului însă, încă cu spatele la Jrijuru și uliu pe care îi auzea încă luptându-se, când auzi șuieratul unei săgeți prin aer. Un șuierat ce se apropia cu repeziciune de locul în care se afla el, al unei săgeți trase din depărtare, dinspre orașul pe care și-l dorea cucerit și cuprins de flăcări, un oraș pe care nicicând nu-l putuse învinge și care mereu îi stătuse ca un ghimpe în coaste. Dar, deși înțelese Rueb că cineva încerca să-l apere pe rege, stătu totuși locului, cu spatele la oraș și la acea săgeată. Făcu asta însă nu pentru că își aștepta cuminte moartea, ci pentru că dorea să-i arate astfel dușmanului a sa supremație. Și, cât timp așteptă, el prinse sabia de mâner cu ambele mâini, pregătindu-se de atac.

Lovi apoi când auzi șuieratul cela atât de aproape de el. Lovi însă aerul, căci săgeata ceea nu-i fusese destinată lui, ci uliului, care zăcea la pământ în acele clipe, pe spate, și zbătându-se în dulcea îmbrățișare a morții. O priveliște care îl făcu pe Rueb să scrâșnească în cele din urmă printre dinți, privind țintă la Jrijuru, care privea la uliu la fel de uimit ca și el, „Ai îndrăznit să încalci pactul, rege! Ucigând un soldat de-al meu îmi declari război nu doar mie, ci întregii mele oștiri.”

„Suntem însă chit!” Îi spuse regele sigur pe el. „Primul care a încălcat pactul ai fost tu, chemându-ți ajutorul din înalturi doar ca să mă sleiești pe mine de puteri. Astfel, trișând, le-ai dat și supușilor mei șansa să trișeze.”

„Nu-i același lucru, rege!” Strigă Rueb cătrănit. „Eu am apelat la ajutorul unuia, tu însă…”

„…am făcut la fel!” Răspunse Jrijuru, îndreptându-se de spate. După care, făcându-i cu capul vrăjmașului, priviră spre zidul de apărare. Acolo îl văzură pe Samit, stând chiar pe zid, cu arcul și săgeata pregătită pentru tragere, căci anume el răpuse uliul trăgând din depărtare. „Vezi? N-am mințit când am spus că doar unul a tras.”

Rueb scrâșni din nou din dinți, „Și totuși asta a fost a ta mare greșeală!” Apoi, folosind un joc de picioare precis, Rueb ajunse lângă Jrijuru, căruia îi puse sabia la gât. De altfel nici nu întâlni rezistență din partea regelui, căci acesta rămase fără sabie în timpul atacului uliului. Dar chiar și așa, chiar dacă vedea cu câtă râvnă scânteia moartea în ochii lui Rueb, regele Alshamallilor zâmbi. După care, senin, spuse:

„Nu-i nimic rușinos să mori de mâna trădătorilor, chiar dacă aș fi preferat să mor de mâna unui rege viteaz!”

„Nu mă consideri unul să înțeleg!” Șuieră Rueb printre dinți.

„Așa e, căci un rege demn de-a sa coroană nu ar fi atacat nicicând un altul rămas fără sabie. Motivul? Atacul celor slabi e lașitate, mărite rege al Cărbunarilor, e dovadă de slăbiciune în fața lumii întregi. Dar… în același timp trebuie să recunosc c-ai folosit o tactică iscusită de-ai ajuns să ții lama sabiei tale la gâtul meu.”

„Vezi? Și mai spui că sunt un rege de nimic.”

„Eu n-am spus asta. Eu doar am menționat niște adevăruri, din cele pe care doar un vrăjmaș pe câmpul de luptă ți le poate spune, privindu-te în ochi, și nicicând un prieten stând la un pahar de vorbă. Așa că, să nu mai pierdem vremea, Rueb: taie capul învinsului așa cum ți-ai și dorit și savurează-ți victoria chiar dacă pentru scurtă vreme!” După care, închizând ochii și atât de liniștit, Jrijuru își ridică privirea spre soare.

Un șuierat ciudat al vântului îl forță să deschidă însă ochii. Văzu astfel, doar pentru câteva secunde, sabia cuiva spintecând aerul. Apoi, trecând prin fața ochilor săi, acea sabie îi decapită dintr-o mișcare vrăjmașul, iar sabia ce-i atinse până nu demult gâtul căzu cu zgomot la picioarele lui. O mișcare la care Jrijuru nu se așteptase nicicând, dar totuși o mișcare care îi salvase viața. De aceea și privi în față unde îl văzu pe Ahi, stând între el și armata Cărbunarilor, care părea încremenită în acele clipe. Dar, deși îl vedea clar pe Ahi, Alshamalul habar n-avea cine să fie acesta și nici de ce îl ajutase.

Nu spuse însă nimic. La fel nu-l întrebă pe străin cine să fie. Doar își ținu privirea ațintită asupra acelui străin, ce purta o robă lungă, neagră și avea gluga pe cap. Văzu astfel doar ai lui ochi negri, profunzi, care nu-l priveau cu răutate totuși. În același timp nu sclipea nici bunătatea în ei. Doar un foc ciudat se zărea în acea privire, un foc ce-l făcu pe Jrijuru să se cutremure în același timp, chiar dacă nu știa nici el de ce.

Se cutremură iarăși în clipa în care Ahi îi spuse, „Acum că ai învins, ce-ai de gând să faci, rege?”

„Am învins?” Întrebă Jrijuru încurcat.

„Al tău dușman e la picioarele tale, nu?” Spuse Ahi surâzând. „Ei bine, doar al lui cap. Așa cum ți-ai dorit.”

Fu rândul Alshamalului să zâmbească. Zâmbi însă trist, privind cu regret la capul Cărbunarului care zăcea la picioarele lui. Și, cu aceeași tristețe în suflet, îi spuse lui Ahi, „Și totuși moartea cuiva nu aduce victoria unuia.”

„Îi asigură însă întâietatea. La fel asigură siguranța propriului popor. Asta consider eu să învingi.”

„Ce nu înțeleg eu e totuși de ce ai făcut asta. De ce m-ai ajutat când nici măcar nu mă cunoști.”

„Din cauza unei promisiuni.”

„A unei promisiuni? Care anume?”

„Cea pe care vreau să mi-o faci tu acum în schimbul ajutorului meu. Una simplă de altfel și deloc periculoasă pentru tine sau al tău popor: să-mi stai alături în luptă atunci când voi avea nevoie de voi. Ca aliat și nu ca dușman, Jrijuru. Ce zici, accepți acest pact?”

„Ce dacă totuși sunt împotriva acestui pact?” Întrebă regele liniștit.

„Și mai simplu: al tău cap va cădea așa cum a fost plănuit de Cărbunar. Ceva de care mă îndoiesc totuși, căci sunt sigur că nu ești prost deloc. Mai ales nu ești pregătit să mori. Nu acum când al tău popor și mai ales al tău fiu are atâta nevoie de tine.” După care Ahi tăcu și, privind țintă la Alshamal, așteptă cuminte răspunsul.

Un răspuns pe care Jrijuru întârzie să i-l dea. El doar își aținti privirea în cea a Cărbunarului ce zăcea la picioarele sale și care avea încă ochii deschiși. Apoi, simțind totuși compasiune pentru cel căzut, regele Alshamalilor se aplecă, își întinse mâna spre cel căzut și-i închise ochii, căci… nu-i nimic mai rău pe lumea asta decât să mori cu ochii deschiși…

***

Strângând cu putere coltele de mamut în mână, Jrijuru privea aiurit zarea, în timp ce sub el, la trap mărunt, se simțea al său cal negru, Alghajar. Și nu era doar el pe cal. La fel îl urmau la trap mărunt două dintre legiunile sale în timp ce alte trei îi urmau pe jos, cărând după ei desagi cu mâncare, arme și scuturi.

Alături, pe un cal alb, îl urma Morena. Purta încă roba neagră pe umeri și gluga pe cap. Nu mai purta însă valul pe față și asta la îndemnul lui Jrijuru, care îi spuse la plecare, „Doar femeile noastre își ascund fața de teama soarelui. Tu însă pari a nu te teme de Helyos și nici de puterea soarelui. De aceea și nici nu trebuie să te ascunzi.” Un îndemn pe care Morena îl urmă, chiar dacă nu putuse înțelege până la urmă de ce regele se hotărâse atât de ușor s-o urmeze. Ea crezuse c-o să fie nevoie de mai mult timp și mai mult efort pentru ai face pe Alshamali să lupte alături de ei în Marele Război ce se apropia. Fusese însă mult mai ușor decât se așteptase.

Sau poate nu fusese atât de ușor?! Chiar nu putea înțelege, deși ar fi trebuit, căci drumul de pe Muntele Fricii până la Porțile Alshamalilor, pe jos, nu fusese deloc unul ușor. Avuse nevoie de nici mai mult nici mai puțin decât de șase luni. Întâlnise multe pericole în cale. Mulți încercaseră s-o întoarcă din drum spunându-i că-i imposibil să ajungă acolo unde îi trebuia și asta din cauza că deșertul dintre Lumea Vestului și cea a Alshamalilor era unul primejdios, cu multe capcane ascunse și, chiar și de i-ar fi reușit într-un final să ajungă acolo, n-ar fi trecut nicicând de Porțile Orașului pe care Alshamalii le apărau cu înverșunare.

Morena însă nu cedă. Tot ce conta pentru ea era să ducă acea misiune la capăt, căci doar astfel își putea salva fiica. Cel puțin asta era ceea ce-i spusese Ahi când o chemase la sfat la două zile după ce Mayar dispăruse, urmând-o pe Parca. Atunci, în acea odaie ascunsă unde își ținea ale sale cărți, papirusuri și poțiuni, Magul îi spuse, „Trebuie să pleci, Morena! Acum, căci acest loc nu mai este deloc unul sigur: nici pentru noi, nici pentru tine.”

„Imposibil!” Îi răspunse femeia sigură pe sine. „Eu nu pot pleca. Nu acum când Mayar e în pericol.”

„Totuși nu poți s-o ajuți cu nimic.”

„Îi sunt mamă. Sunt sigură că dacă o văd o pot convinge să renunțe la a ei nebunie, căci dragostea de mamă învinge totul,” se încăpățână ea.

Ahi însă, auzind-o vorbind astfel, surâse. Apoi, încruntându-se ușor, dar nu din cauza ei, ci din cauza că își amintise că se lăsase atât de ușor înșelat de Parca, îi spuse, „Nu mă îndoiesc că dragostea de mamă poate face minuni. Nu după ce ți-a reușit s-o scoți pe Mayar din acea Pădure a Tenebrelor. De data asta însă e diferit. De data asta vorbim de Soartă, cea care o controlează pe Mayar, pentru un scop anume. Unul pe care nu-l știu încă, dar pe care am de gând să-l aflu.”

„Atunci, ce-i de făcut? Mai bine zis ce pot face eu ca s-o salvez pe a mea fiică?”

„Tu?! Nimic. Nu în Lumea Magilor. În lumea oamenilor însă sunt sigur c-o să ai mai mult succes.”

„În lumea oamenilor? La ce anume te referi? Să mă ascund cumva?”

„Ba nu. De ce am nevoie e să fii Rasul în lumea celor Nordici.”

„Alshamalii!” Murmură Morena, cutremurându-se.

„Așa e. Am nevoie ca anume pe ei să-i chemi aici, la luptă, împotriva Sorții și chiar a lui Maranam.”

„Dar, stai că nu înțeleg, de ce ești atât de sigur că Alshamalii o să ți se alăture în luptă? Din câte am putut auzi de la călătorii ce-au trecut prin acele locuri, Alshamalii nicicând nu se supun în fața nimănui. La fel nicicând nu caută războaie, chiar dacă sunt mai mult decât capabili să câștige unul.”

„Tocmai de asta și am nevoie de ei: din cauza iscuținței lor în luptă și pentru că avem un dușman comun - Cărbunarii.”

„Cărbunarii? Ăștia cine mai sunt? N-am auzit nicicând de ei.”

„Câinii lui Tikil!” Îi răspunse Ahi, șuierând cuvintele printre dinți, plimbându-se prin acea cameră, cu mâinile la spate, în sus și-n jos prin fața Morenei. „Unii destul de abili și veninoși de altfel, dar unii pe care Alshamalii, cu puțin noroc, îi pot învinge.”

„Asta însă nu ne asigură pe noi că vor accepta, căci, fiind dușmani, Alshamalii sunt sigură că nu-și doresc să-i provoace.”

„Și totuși o vor face! N-au încotro, căci sunt legați prin sânge și prin puterea Jurământului!” După care, deschizând a sa palmă, chiar în fața ochilor Morenei, îi arătă acel colte de mamut pe care el îl primise de la Jrijuru ca ofrandă și simbol al acceptului supunerii în fața Magului Pietrelor Negre, după acea luptă din urmă cu douăzeci de ani.

Anume acea imagine a discuției ei cu Ahi o făcu pe Morena să închidă ochii, simțind c-o deranja cumva zarea dimineții. Dar, îi deschise cât de curând auzindu-l pe Jrijuru spunându-i, „Tot o promisiune te-a legat și pe tine de Mag? Ori poate a fost iubirea?”

„Nici una nici alta,” răspunse Morena fără să-l privească, deși simțea privirea acestuia ațintită asupra ei. „A fost Soarta, cea care pare să ne controleze viețile tuturor în astă lume.”

„Sunt sigur însă că nu pentru Soarta tuturor ai parcurs această cale lungă, ci doar pentru Soarta unuia. A cui dacă nu-i secret?”

„Nu, nu e,” șopti femeia, zâmbind trist. După care, privind la rege, spuse, „Vreau să schimb soarta fiicei mele și, de se poate, și Soarta întregii lumi.”

„Și totuși nu pot înțelege de ce. De ce să riști atâta mă refer, căci… da, dragostea pentru al tău copil te poate face să săvârșești minuni. Nu însă într-o lume a magilor din care pari a nu face parte.”

„Eu nu. Copila mea însă e parte a lor. Cea născută din al meu pântec și alături de care n-am fost atâta amar de vreme. Cea în fața căruia sunt vinovată totuși, căci, lăsându-mă înșelată de inimă în acea noapte, se pare că am condamnat-o singură la o eternitate de suferință.”

„Sau poate i-ai dat destinul care îi era hărăzit, nu crezi?” Morena îl privi confuză. „Mă refer la acea Soartă în care credem cu toții, dar pe care nimeni nicicând n-a văzut-o. Soarta care se spune că ne controlează pe toți încă înainte de-a apărea pe lume. De aceea și consider că de ai ajuns să fii tu mama unei vulpi, cum a numit-o Shelba pe a ta fiică, cea cu suflet și trup de femeie, atunci e pentru o cauză nobilă. Ceva de care nu trebuie să te îndoiești nicicând.”

„Cum rămâne cu a ta decizie, rege?” Îl întrebă Morena după câteva clipe de mers alături, în tăcere, privindu-l, în timp ce el privea în față. „Chiar ai decis astfel din cauza unei promisiuni? Da, recunosc că e una care nu poate fi încălcată, dar… e o promisiune care totuși conduce pașii tuturor spre moarte. Cel puțin așa cred eu.”

„Eu însă sunt de altă părere,” răspunse Jrijuru privind în ochii negri, frumoși ai femeii. Ochi care ajunseră să-l atragă în cele din urmă, chiar dacă nu ca bărbat pentru sexul opus, ci ca un om înțelept atras de un altul. „Eu sunt de părerea că promisiunile sunt mai mult decât un simplu legământ. Sunt ceva tainic, ceva care leagă inima unuia pe veci de credință, respect și devotament.”

„Devotament? Pentru cine anume? Pentru Mag?”

„Ba nu. Magul Pietrelor Negre nu are nimic de-a face cu această promisiune.”

„Una pe care i-ați dat-o totuși lui. Acum mulți ani.”

„Drept răsplată pentru a mea salvare am promis atunci. La fel am promis ce am promis pentru că căutam un prieten. Am găsit însă azi în alții un aliat, de nădejde sper eu.”

„Cum rămâne însă cu decizia de a te alătura magilor în luptă? Ce anume te-a mișcat s-o iei? Soarta? Ori poate… lumea?”

„Dragostea,” răspunse Jrijuru sigur pe sine. „Dragostea pentru al meu fecior rămas acasă, pentru al meu popor care a rămas să ne păzească locurile sfinte, dragostea pentru cei care azi nu mai sunt și care au pierit cândva de mâna dușmanului ce și-a ridicat iar azi oștirile ca să îngenuncheze pământul.”

„Răzbunare atunci?”

„Dreptate!” Spuse Regele. După care, trăgând brusc de hățuri, își îndemnă calul să pornească la fugă spre orizontul înroșit, dar care părea totuși să nu prevestească moarte. Doar… un nou început.