Mergând la pas lent prin pădure și îndreptându-se tot mai mult și mai mult spre întuneric, Baradar privi cu atenție în stânga sa, unde era capul lui Shiver Sun. Bușteanul însă, de parcă ar fi ignorat privirea insistentă a minikinului, continuă să privească în față. Ba chiar oftă dureros la un moment dat, când simți în suflet o nesuferită apăsare.

Al bușteanului oftat însă îi atrase atenția minikinului, care se grăbi să întrebe, „Se întâmplă ceva, Shiver Sun?”

Bușteanul nu-i răspunse însă. Doar își continuă în tăcere drumul, pășind agale cu ale sale picioare de lemn, deși… în suflet, simțea la fel ca și minikinul: c-ar fi dorit să se întoarcă. De întors nu se întoarse din drum însă, ci-i răspunse minikinului, „De întâmplat nu s-a întâmplat el nimic. Doar că… simt o stranie apăsare pe suflet.”

„Apăsare? Ce fel de apăsare?” Se interesă Baradar cât de curând.

„Ca un dor… dar nu pot explica defel de care. Doar… zic să mergem noi tot înainte și înainte și-om vedea la un moment dat ce-i și cu dorul ăsta din suflet.”

Dor însă nu era, ceea ce simțea Shiver Sun. Era mai degrabă o teamă: pentru el, pentru minikin și chiar și pentru lumea întreagă. Se temu să-i vorbească lui Baradar despre asta însă, căci minikinul era încă un copil în ochii lui și copiii trebuie mereu protejați de rele. Numai că…

Tresări în cele din urmă când auzi următoarea întrebare a minikinului, „Și totuși, Shiver Sun, încotro ne îndreptăm noi?”

Shiver Sun tăcu iar. Doar legănatul pașilor săi greoi se simțea atât de plăcut, de parcă ar fi încercat să-l adoarmă astfel pe minikin pentru a nu-i mai pune atâtea întrebări sau poate… voia doar să-l calmeze astfel?! Nici el nu mai era sigur. Doar… tresări iar când minikinul îl strigă pe nume. Abia atunci îi spuse, „Unde mergem?! Spre soare-răsare. Ori poate… o fi doar soare-apune? Nici eu nu-s sigur dacă sincer,” o trânti bușteanul într-o doară. Dar, deși al lui răspuns răsună ciudat, fusese el totuși spus fără vreo rea intenție.

Aceste cuvinte însă reușiră cumva să-i atragă atenția minikinului. Ba chiar Baradar se încruntă dulce la un moment dat, în timp ce-și ținea privirea ațintită asupra lui Shiver Sun. Apoi, văzând că bușteanul tăcea, iar el simțea în piept acel vierme al curiozității zvârcolindu-se intens, spuse, „Eu totuși cred că nu-i bine așa.”

„Ce anume?” Întrebă bușteanul mirat, întorcându-și puțin capul spre minikin.

„Să nu fii sigur de-ale tale acțiuni sau vorbe,” răspunse Baradar puțin iritat. „De altfel nu-i bine deloc. Mai ales pentru cineva de calibrul tău, Shiver Sun, căci… cum e posibil să nu fii sigur încotro ne îndreptăm? Mai ales… cum e posibil să fii atât de nehotărât? În ultima vreme, cel puțin, căci chiar te simt ciudat. Și-i ceva care nu-mi place deloc, să știi.”

Shiver Sun râse. Apoi, după ce-și drese nițel glasul, înțelegând că reacția sa l-ar fi putut supăra pe minikin, întrebă, „În ultima vreme? Da ce-am făcut eu mă rog? Și mai ales, ce-i atât de rău în a fi nehotărât? Măcar din când în când.”

Această întrebare, inocentă și șireată în același timp, îl puse puțin în încurcătură pe minikin. Motivul? Ei bine, nu era nici el sigur de asta. De ce era sigur era de cele spuse, căci el chiar ura persoanele nehotărâte. Mai ales îi erau insuportabile cele care îi dădeau răspunsuri evazive. Ca cel auzit din gura bușteanului cu doar puțin timp în urmă.

Și… mai ura ceva minikinul. Cel puțin în ultimele zile: că se simțea ciudat, de parcă nu mai era el însuși. Mai ales ura acea mâncărime insuportabilă de la încheietura mâinii stângi, mâncărime care începu să-l supere iar în acele clipe, căci începu a-și zgâria din nou pielea cu unghiile, în încercarea lui disperată de-a face acel monstru ciudat, simțit pe piele, să dispară.

Nu dispăru însă: nici mâncărimea și nici senzația din suflet. Din contră, se accentuară ambele. De aceea și se simțea iritat. Mai ales când îl auzi pe Shiver Sun spunând, „Să știi că nehotărârea te poate scăpa de probleme uneori.”

„Eu n-aș fi atât de sigur,” îi răspunse minikinul tăios.

„De ce?” Se interesă Shiver Sun extrem de mirat.

„Pentru că problemelor trebuie să le faci față din prima și nu să te ascunzi de ele. La fel, de ai dușmani, trebuie să-i privești în ochi, să le dai de înțeles că nu ți-i teamă de ei și apoi să mergi mai departe, cu capul sus și fără să te temi de nimic.”

„Ce dacă nu-i chiar așa cum gândești?”

„La ce te referi?” Întrebă minikinul mirat de data asta.

„La probleme și la dușmani, căci… ok, să fii curajos e una. La fel e de laudă să te poți apăra pe tine și să pui dușmanii pe fugă. Dar… ce dacă prin aceste acțiuni nu faci decât să trezești un monstru și mai mare și mai fioros decât cel pe care l-ai întâlnit până atunci?”

„Nimic. Doar îl înfrunt și gata, căci de apare un altul mai fioros înseamnă că primul dușman nu mi-a putut face față. De aceea și și-a trimis un aliat de nădejde după mine, fără să știe că de fapt mă ajută pe mine să cresc astfel.”

„Dar dacă acel nou dușman nu-i cineva căruia îi poți face față, ce se întâmplă atunci? Ce se întâmplă după ce ești învins de acest nou dușman care-ți apare în față? Pleci capul? Renunți?”

„Ba nu,” răspunse Baradar cu jumătate de gură, deși era sigur de-al său răspuns. „Nu renunț. Nici chiar după moarte, căci nimic nu-ți poate sta în cale atunci când ești sigur de scopul final.”

Apoi tăcu. Multă vreme tăcu minikinul, căci, rostind acel cuvânt „moarte,” îl făcu să simtă iar o tristețe apăsătoare pe suflet. O tristețe care îi aduse aminte de-ai săi tovarăși, cei căzuți pe câmpul de luptă în ziua dispariției Poporului Noaer. Și… aducându-și aminte de acea zi, înțelese în sfârșit la ce anume se referise Shiver Sun cu „un dușman mai mare.” De aceea și oftă și el și spuse, „Sau poate ai totuși dreptate.”

Fu rândul bușteanului să-l privească mirat. „Am dreptate? În ce privință?”

„Că nu tuturor dușmanilor le poți face față. Mai sunt și din cei șireți, care, indiferent de ce n-ai face, găsesc calea să te îngenuncheze.”

„Te referi acum la acea întâmplare de demult sau la situația prin care trecem acum?”

„La ambele, Shiver Sun, căci… am impresia că înfruntăm același dușman și acum. La fel cum l-au înfruntat Regina Noea și Noearii acum șapte milenii. Doar că… nu știu sigur cu ce dușman avem de-a face, căci… oh, nu știu! Nu mai sunt sigur de nimic. Și… mă simt atât de mic, atât de neprotejat în astfel de clipe.”

„Deși n-ar trebui,” îi spuse bușteanul cu glas blajin, de părinte. Din această cauză și-l privi Baradar cu ochi înlăcrimați. O privire care-l făcu pe Shiver Sun să zâmbească în cele din urmă și să spună, „Și știi de ce n-ar trebui să te simți neputincios? Pentru că mă ai alături, minikine. La fel ai alături prieteni de nădejde precum pe Maestrul Dike și Rophionii. Și… câți alții.” După care bușteanul puse un deget de lemn pe umărul minikinului, încercând să-i dea astfel de înțeles că-i alături de el în toate.

Dar… se încruntă Shiver Sun dintr-o dată când Baradar începu iar a-și zgâria încheietura mâinii stângi, simțind că-l înțeapă. Mai ales când îl auzi pe acesta șuierând printre dinți, „Atât de nesuferit.” După care, aruncându-i o privire piezișă bușteanului, îi spuse, „Și totuși ești tu ciudat în ultima vreme. Nesuferit chiar aș putea spune. Cu toată grija ta.”

„Nesuferit? Și de ce-s eu mă rog nesuferit?” Întrebă bușteanul, încruntându-se. Dar, după câteva secunde de privit în ochii minikinului, îi atrase atenția mișcarea continuă a degetelor lui Baradar, care continua să-și zgârâie pielea, până la sânge chiar. O mișcare care încetă cât de curând când surprinse privirea lui Shiver Sun ațintită asupra degetelor sale. Și, simțindu-se vinovat pentru cuvintele spuse mai înainte, Baradar privi în altă parte.

Și tăcu. Secunde de-a rândul tăcu Baradar, căci chiar nu știa ce să spună după o astfel de reacție a sa. Una copilărească cum i se păru lui în acele clipe. Una ciudată, căci nicicând nu crezuse c-ar putea acționa astfel. Și mai ales… care era treaba cu iritarea? Cea din voce și cea din suflet. Chiar nu putea înțelege, căci nu spusese Shiver Sun cine știe ce ca să-l supere. Doar își spusese el părerea, răspunzând astfel la întrebările minikinului. Un răspuns care nu-i fusese totuși pe plac lui Baradar, chiar dacă nici el nu știa de ce.

În cele din urmă, înțelegând că acționa chiar straniu, privi iar la Shiver Sun și-i spuse cu jumătate de glas, „N-o lua în nume de rău. Eu doar… mă simt ciudat. Doar știi. Dar, chiar dacă acționez eu straniu, tu ești și vei fi mereu al meu prieten. Un prieten pe care-l iubesc enorm,” își termină minikinul gândul pe șoptite. Apoi, simțindu-se iar vinovat, deși nu putea înțelege el defel de ce se tot simțea astfel, privi în pământ, la acel sol care fugea în urma lor după ce picioarele de lemn ale bușteanului pășeau tot înainte și înainte.

„Și eu te iubesc, scump prieten,” gândi Shiver Sun. „Dar… nu pot decât să-ți fiu alături și nimic mai mult, căci soarta ți-ai ales-o singur și tot singur trebuie și s-o înfrunți. Doar astfel îți vei ispăși păcatele și vei putea găsi din nou liniștea de care ai atâta nevoie.” După care, trist, bușteanul privi cu coada ochiului la mâna dreaptă a lui Baradar, care începu iar a-și zgâria încheietura mâinii stângi.

Dar, ceea ce nu vedea Baradar, văzu Shiver Sun: un lănțug de aur c-o mică cheiță de aur la încheietura mâinii stângi a minikinului. O cheiță și-un lănțug care la început părură pictate pe piele, dar care, după câteva secunde, începură să atârne pe încheietura slăbănoagă a minikinului. Și, imediat ce acel lănțug și cheița apărură la încheietura lui Baradar, acesta oftă prelung, mai ales simțind o boare de aer rece suflată peste pielea înroșită, o suflare care-l revigora cât de cât, care îi dădu alinare.

Din această cauză și închise ochii, permițând acelui legănat să-l calmeze pe dinăuntru. Shiver Sun însă, cel care suflase aerul rece peste încheietura minikinului, surâse. Cu amărăciune surâse el, căci înțelegea că calmitatea din sufletul lui Baradar era de scurtă durată și că, cât de curând, o să-și înfrunte în sfârșit acel crunt destin de care fugise timp de șapte milenii, dar care-l ajunse din urmă într-un final. Un destin legat de acea cheiță ce atârna la încheietura lui și care-l alesese pe Baradar anume pentru faptul că era el încăpățânat de felul lui și n-ar fi renunțat nicicând la a-l duce la capăt indiferent de probleme.

***

Cheița de la încheietura lui Baradar era una cu adevărat ciudată. Avea formă de stea la bază, mult asemănătoare stelei Irakkam purtată de Fenrir la gât, în timp ce partea ascuțită, de sus, aducea mult aminte de țepușele Īṭṭikaḷ, folosite de Island și Boor în lupte. Apoi, pe partea de sus, se vedea gravat ochiul atotvăzător al lui Haos, chiar în mijlocul acelei stele cu margini ascuțite, în timp ce pe partea ascuțită se vedea o mare flacără gravată. Partea opusă a cheiței însă era total netedă și aducea cumva aminte de atingerea suavă a gheții, puțin rece uneori, în special când atingea pielea înroșită a lui Baradar, făcându-l să se înfioare.

De altfel, anume în aceste clipe, când Baradar se înfiora din cauza atingerii cheiței, aceasta căpăta o culoare albastră, mult asemănătoare culorii gelatinei Bestlei și a lui Ionas, atunci când se simțeau dușmani prin preajmă. În rest, atât cheița cât și lănțugul, aveau o culoare aurie, așa cum o vedea adesea și Shiver Sun, căci lui nicicând nu-i fusese dat să vadă culoarea ceea albastră și mai ales culoarea roșie a cheiței. Dar… când, cum și de ce cheița căpăta culoare roșie rămânea un mister chiar și pentru Soartă.

Și mai era ceva ciudat la acea cheiță: faptul că Baradar nicicând nu fusese conștient de ea. Shiver Sun însă nu doar știa de existența cheiței, dar o și vedea continuu. Ceva care-l făcu adesea să se întrebe care era de fapt Soarta lui pe Pământ, căci… într-adevăr fusese el adus pe lume pentru a-i fi gardian minikinului și a-i păzi blestemul sau avea el o altă menire? Una de care nu era el conștient. Dar… răspuns la ale sale întrebări așa și nu primi.

Chiar și așa era conștient de ceea ce vedea adesea în reflecția ochiului de pe cheiță: o lume în flăcări, apoi una acoperită de cenușă, ca după asta pământul să fie total cufundat în întuneric. Un întuneric care ajunse să-l înfioare chiar și pe el, mai ales atunci când pe cerul înnegrit al acelei lumi pe care o vedea reflectată în acel ochi se vedea o mare limbă de foc. O imagine pe care o văzu reflectată și în acele clipe pe ochiul din cheiță. Și, după ce se cutremură puțin, Shiver Sun se întrebă, „Ce totuși să însemne asta? O viziune cumva? Sau poate doar o amintire? Dar, indiferent de ce n-ar fi nu-i ceva care pare că voi trăi eu sau am trăit. Atunci… a cui soartă o văd eu dar adesea reflectată de această cheiță?”

Tresări el însă cât de curând, auzindu-l pe Baradar întrebându-l, „La ce te gândești atât de profund, Shiver Sun?”

Bușteanul însă tăcu. Și tăcu el nu pentru că n-ar fi știut ce să-i răspundă, dar pentru că se simțea încurcat. În special ce-l neliniștea și-l mira pe el era să-și dea seama că Baradar acționa impulsiv, dar mai ales că ajunse să-l înțeleagă atât de bine în ultima vreme. De ce în ultima vreme doar? Pentru că în rest, în cele șapte milenii de când se cunoșteau, minikinul nu-și dăduse nicicând seama de îngândurarea sau neliniștea din sufletul de lemn al lui Shiver Sun. În ultima vreme însă, mai ales în ultimele ore de când porniseră ei spre Poiana care a dat naștere urii, Baradar ajunse nu doar să-și dea seama că-i îngândurat, dar părea și iritat. La fel ca în acele clipe când, văzând că bușteanul tăcea, îi spuse înțepat, „Și totuși taci și nu-mi răspunzi la întrebare. De ce?”

„Pentru că…,” se bâlbâi Shiver Sun, încercând să-și aleagă cuvintele. Înțelegând însă că n-o să-i reușească să găsească un răspuns logic, dar care să nu-l pună în alertă pe Baradar, spuse, „Pentru că nu–i nimic ce-aș putea spune. Doar… gânduri fără noimă care-mi roiesc în cap.”

„Gânduri? Ce fel de gânduri?” Insistă Baradar să afle ce-i cu ciudățenia bușteanului. Chiar era curios, așa cum fusese el odată, când se urcase el în coroana bogată în crengi și frunze a lui Hiamstar, ascultând strania și frumoasa legendă a prințesei Curse și a Titanului Island.

Anume această curiozitate copilărească îl făcu pe Shiver Sun să se uite prelung la minikin. Văzându-l însă atât de calm, asemănător unui copil în așteptarea bunicului ca să-i spună povești, bușteanul surâse și spuse, „Gânduri despre lume, Baradar. Despre a ei ciudățenie și în special despre tine.”

„Despre mine?” Întrebă Baradar și mai mirat de această dată. „Dar ce-am făcut eu ciudat de merit să fiu parte a gândurilor tale?”

Shiver Sun surâse iar însă. „De ce trebuie să faci ceva ciudat mă rog ca să fii în gândurile cuiva? Doar… ești acolo pentru că acelei persoane îi ești drag.”

„Sau poate îi ești dușman și de asta se gândește la tine,” murmură Baradar, chicotind.

„Ba nu,” răspunse bușteanul sigur pe sine. „De-ar fi fost așa, de mi-ai fi fost dușman și m-aș fi gândit la tine, atunci nu ți-aș fi spus despre asta. Nu crezi?”

Întrebarea bușteanului îl puse pe minikin pe gânduri. Apoi, după câteva clipe de gândit la asta, spuse, „Nu… poate că și ai dreptate.”

„Nu poate, dar am. Și știi de ce? Pentru că dușmanii, mai ales cei de temut, nu spun nicicând nimănui despre ce gândesc. Asta le poate da altora de înțeles despre a lor strategie și mai apoi să le dea altora șansa să-l învingă. Dar, tăcând, se ajută într-un fel pe sine.”

„Adică, ce vrei tu să-mi spui acuma e că cel mai periculos dușman e anume cel care tace?”

„Așa e, Baradar. Și știi de ce? Pentru că dușmanul care vorbește mult e ca un câine care latră, dar nu mușcă. De ce nu mușcă? Ei bine, pentru că n-are timp de asta. E prea ocupat să-și spună oful, lătrând. La fel ca și dușmanul care vorbește mult: doar insultă, amenință și promite mult. Dar, din cauza că-și pierde timpul cu cuvintele, nu face nicicând nimic împotriva celuilalt. Total opusul dușmanului tăcut, Baradar, căci acesta are mult timp pentru gândit, pentru a-și plănui răzbunarea până în cel mai mic detaliu. Așa cum s-a întâmplat și în cazul lui Ian Gyar: el i-a spus Noeiei doar odată că se va răzbuna. După aceea și-a luat un lung timp pentru a se gândi la ce să facă și într-un final, când a atacat, a fost devastator.”

Baradar oftă. Avea dreptate bușteanul menționând acel incident, căci… deși se gândise el mult la asta și la motivul pentru care căzuse un Popor măreț ca Noearii, nu găsise nicicând un răspuns logic. Până în acele clipe când auzi răspunsul lui Shiver Sun și înțelese că Noearii căzură nu pentru că Ian Gyar plănuise îndelung a sa răzbunare, ci pentru că-l ignoraseră pe al lor dușman gândind că odată închis încetase a mai fi periculos. De s-ar fi gândit la asta, fie și măcar pentru o clipă, s-ar fi pregătit minuțios și ei. Și, chiar de-ar fi suferit pierderi însemnate în acel război, căci acea pasăre malefică cu numele Tarther, de care el doar auzise, era nemiloasă, nu i-ar fi ucis pe toți. Dar… era prea târziu pentru toate și…

„Te simt neliniștit acum, Baradar. Se întâmplă ceva?” Îl întrebă Shiver Sun, alungând acele gânduri sumbre din capul minikinului.

„Da. Mă simt ciudat,” șopti Baradar. Apoi, simțind că-l ustură pielea, își privi încheietura mâinii și-o văzu înroșită. Ceva care-l miră enorm, căci el nu-și aducea aminte unde să se fi rănit.

Tresări în cele din urmă când Shiver Sun îi spuse, „E roșie pentru că te-ai rănit singur, minikine. La fel ca acum mii de ani când te-ai lăsat înșelat de Soartă.” Dar, deși aceste cuvinte fuseseră spuse ca să-l ajute pe Baradar să se înțeleagă pe sine, îl făcură și mai confuz ca înainte. Din această cauză și se uită el cu ochi mari la buștean, întrebându-l din priviri, „Ce se întâmplă?” O întrebare care primi cât de curând un răspuns când Shiver Sun spuse, „Mă refeream că te-a rănit trecerea vremii și schimbarea din sufletul tău, minikine.”

„Schimbarea? La ce anume te referi, Shiver Sun?” Răspuns își dădu singur însă când spuse, „Probabil te referi la faptul c-am ajuns să nu ne mai cunoaștem pe noi înșine. Ceva care urăsc de altfel.”

„Dacă sincer nu ești singurul care urăște schimbarea, minikine. Și mie tot nu-mi place ce s-a întâmplat cu noi. Dar, cum nu putem sta locului, nu putem decât să ne închinăm sorții și să mergem în pas cu ea.”

„Și totuși…,” murmură Baradar încurcat. Și se simțea astfel din cauza seminței îndoielii care-i încolțise dintr-o dată în suflet, „Simt că ți-i dor de acele vremuri? Cele de altă dată. Nu-i așa?” După care, simțind o stranie senzație în piept, minikinul atinse obrazul de lemn al bușteanului.

Acea atingere, asemeni atingerii unui copil ce încerca să-i dea alinare unui altuia care plângea, îl făcu pe buștean să ofteze. După care acesta spuse, „Nici nu știi câtă dreptate ai, minikine. Mi-i dor: de tot ce-am trăit odată. La fel cum i-i dor naturii de acele vremuri.”

„Naturii? De ce? Ea oricum trăiește doar odată.”

Shiver Sun râse de data asta. După care, senin, îl întrebă pe minikin, „Ești sigur de asta?”

„De ce anume?”

„Că natura trăiește doar odată.”

„Da. Cel puțin asta cred, căci… natura moare toamna doar ca să renască în primăvară. Un ciclu perfect de-a uita ce-ai trăit odată și a avea o nouă șansă la o astfel de viață. Din această cauză și nu cred că naturii îi poate fi dor de ceva de care nu-și amintește.”

Tresări însă iar când îl auzi pe Shiver Sun murmurând cu tristețe, „Se schimbă!”

„Cine?” Îl întrebă Baradar, confuz.

Shiver Sun nu-i răspunse însă, ci, cu ochi înlăcrimați, privi zarea și-și spuse în sinea lui, „Baradar se schimbă. Atât de repede și atât de ciudat, de-a ajuns să uite că natura e asemeni omului. Că și natura are suflet și amintiri. Să fie din cauza ei? Din cauza acelei cheițe de la mână?”

Răspuns însă n-avea cine să-i dea: natura nu știa, la fel nu știau nici Titanii. Doar Soarta părea să știe răspuns la acea întrebare, dar Soarta… tăcea. Și… anume această tăcere a Sorții îl făcu pe buștean să fie atât de îngrijorat, căci… vezi tu, chiar era straniu ca Spiritul Pădurilor să nu mai audă plânsul copacilor, șoapta lumii și șopotul vremii. La fel părea că Baradar nu mai era conștient de glasul ierbilor, că soarele nu se mai vedea pe cer, că cântecul zglobiu al păsărilor nu se mai auzea în crângul pădurii sale iubite și că și el, Shiver Sun, nu mai era cel de altă dată.

Dar… dându-și prea bine seama că Baradar era doar un bătrân minikin cu suflet de copil, unul în care sentimentele efemere nu rămâneau pentru multă vreme, Shiver Sun oftă. Apoi, privind în jur, la copacii triști, la copacii ciudați ce căzuseră deja pradă magiei negre a răului, lăsă lacrimi să-i curgă pe ai lui obraji de lemn, gândind, „Și totuși e atât de trist să vezi recliva lumii înconjurată de întuneric.”

Ce fu mai ciudat de atât pentru Shiver Sun fu să înțeleagă că odată ce Baradar ajunse să se schimbe ajunse și natura să-l uite. Astfel, rupând lanțurile dintre minikin și ea, natura îi dădea șansa lui Baradar să lupte ca să scape de acel blestem care-l măcinase timp de șapte milenii. La fel îi dădea șansa să aleagă singur pe ce drum să meargă într-un final: pe cel al focului etern, alături de un Samargo, ori pe drumul spre Aeon, însoțit de o inimă de copil.

***

Era deja spre seară când Shiver Sun îi vorbi iar minikinului, după ce multă vreme tăcuse. Și, imediat ce-și găsi el curajul, îl întrebă pe minikin, „Baradar, ție… ți-ar plăcea să revezi Aeonul?” O întrebare care-l făcu pe minikin să-l privească crucit pe buștean.

Apoi, când se putu în sfârșit lua în mâini, minikinul întrebă, privindu-l pe Shiver Sun pe sub sprâncene, „Să văd Aeonul? Dar… de ce aș vrea eu să-l văd? Mă refer la acea stea de lumină, pe care n-am văzut-o nicicând și pe care nu cred c-o văd în veci. Sau… ai uitat cumva de blestemul pe care-l port pe umeri?”

„Nu, n-am uitat de el, minikine, căci doar îi sunt oștean. Numai că… știi doar că un blestem dispare totuși odată și odată. De aceea și întreb: de-ar dispărea vreodată blestemul, ai vrea să revezi Aeonul atunci?”

De data aceasta Baradar căzu pe gânduri. Se simțea ciudat auzind astfel de întrebări din partea vechiului său prieten. Întrebări la care nicicând nu se gândise și nu știa răspuns. Chiar și așa spuse dintr-o dată, „Probabil că da.”

„De ce? Care ar fi motivul pentru care ai vrea să-l revezi?”

„Pentru Noea,” murmură minikinul pe șoptite. „Ea e acolo doar. Și, cum mi-i atât de dor s-o mai văd odată pe a mea scumpă regină, aș vrea la fel să văd și Aeonul. Astfel… aș putea să-i spun c-o iubesc și că doar datorită ei am putut suporta șapte mii de ani de pribegie și singurătate. Și… aș mai vrea s-o văd eu pentru ai spune că-mi pare atât de rău.”

Cuvintele rostite de minikin îl făcură pe Shiver Sun să ofteze iar. Apoi, cu ochi goi, privi la fața minikinului, care se uita în zare, gânditor, dar care părea să n-aibă totuși un gând în minte.

A case of content theft: this narrative is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

Se înșela însă bușteanul gândind astfel, căci auzi cât de curând din gura minikinului, „Dar ție, Shiver Sun, ți-ar plăcea oare ție să vezi Aeonul?”

„Mi-ar plăcea, Baradar. Chiar mi-ar plăcea. Numai că mie în veci nu mi-i dat să-l văd.”

„De ce? Pentru că ești gardianul blestemului meu?”

„Ba nu,” răspunse bușteanul sigur pe sine. „E din cauza că în Aeon se pot întoarce doar cei ce s-au născut acolo. Eu însă m-am născut aici, pe Pământ, din bunătatea Mamei noastre Gaea. Din această cauză și n-o să ajung nicicând acolo. Poate… doar în vise.” Apoi, zâmbind trist, privi la minikin, în ochii căruia văzu un copil-înger fugind și strigând vesel alături de alți copii, încercând să prindă în joacă un fluture alb ce zbura deasupra unei câmpii înflorite.

Își reveni cât de curând în fire Shiver Sun când observă cât de repede întunericul punea stăpânire pe locul în care se aflau. Dar nu doar el observă acel întuneric, ci și Baradar, care, mirat, privi cu ochi mari în jur, cutremurându-se ușor pe dinăuntru. Și, imediat ce fu în stare să-și controleze propriile emoții, minikinul întrebă cu glas tremurat, „Dar… unde-i lumina? Unde a dispărut ea, Shiver Sun? Și mai ales… de ce a dispărut ea anume aici?”

„Pentru că anume aici e Poiana Umbrelor, minikine,” auzi el glasul lui Shiver Sun. Îl auzi însă atât de îndepărtat de el. Ceva ce-l miră enorm pe Baradar, care privi cât de curând în jur, realizând că nu mai stătea pe umărul bușteanului, ci pe propriile picioare, înconjurat de-o stranie lumină de umbre.

„Dar… Shiver Sun, unde ești tu? Și de ce suntem aici?” Întrebă iar minikinul când văzu că era singur acolo și că bușteanul nu se vedea nicăieri.

„Ești acolo pentru că așa a decis Soarta, Baradar. Ea a decis pentru tine să te întorci acolo unde totul a început. Acum 14 ani, când gemenele-formă s-au întâlnit, iar destinul acestui pământ s-a despărțit în două. O răscruce în fața căreia stai și tu în aceste clipe.”

„O răscruce? Ce fel de răscruce, Shiver Sun? Chiar nu pot înțelege. Și mai ales… unde ai dispărut tu? De ce nu te văd. Mai ales… de ce ai dispărut acum? Din cauza umbrelor?”

„Ba nu, Baradar, eu am dispărut pentru că trebuia s-o fac, pentru că misiunea mea pe pământ se pare că s-a încheiat, la fel ca acel blestem care te-a ținut captiv aici timp de șapte milenii. Acum însă, când pornești pe un alt drum, trebuie s-o faci singur se pare, iar eu să mă întorc acolo unde îmi este de fapt locul.”

„Unde ți-i locul? Și unde e? Să știu să vin și eu acolo, căci noi mereu am făcut totul împreună. De aceea și nu cred c-ar trebui să ne despărțim, căci…”

„Și totuși te înșeli, minikine. De ce? Pentru că locul meu deja nu mai e lângă tine. La fel a noastră Soartă nu mai e aceeași, căci… acum avem un alt destin, dar nu împărțit la doi. Dar, după cum mă simt încă legat de tine, îți spun doar atât, Baradar: o răscruce mereu înseamnă decizii. De aceea, de trebuie să alegi cândva, alege cu inima, minikine, și nu cu capul, căci de alegi cu mintea vei fi iar înșelat de Soartă.”

După astfel de cuvinte, ecoul vocii lui Shiver Sun se rostogoli la orizont, de parcă o stranie putere l-ar fi împins într-acolo. O putere ce încerca să-l țină departe de minikin, care nu-i permitea să-i dea acestuia sfaturi și în special să-l încurajeze pe Baradar să lupte pentru ale sale vise. Chiar și așa, ceea ce părea a fi Soarta împotriva a doi prieteni, n-avu sorți de izbândă, căci ultimele cuvinte ale lui Shiver Sun prinseră rădăcini în inima minikinului, dându-i puteri pentru ce urma. La fel ca acel cuvânt, „Adio!” auzit din depărtare, în timp ce Shiver Sun devenea legendă spusă naturii de însăși Baradar. Un „Adio!” care-l făcu pe Baradar să lăcrimeze, căci înțelese în sfârșit că pierduse un bun prieten în acele clipe și că rămase singur când cel mai mult avea nevoie să fie alături de cineva.

Se înșela însă minikinul. Atât de mult se înșela, căci… nu era el singur acolo. Era împreună cu natura care nu dormea. La fel nu dormea nici răul, care începu cât de curând ai da târcoale lui Baradar, sub formă de voci, de șoapte ciudate, spuse în limba veche a Mortorului, cel scufundat în Lumina tainică a Umbrelor, o limbă care ar fi fost înțeleasă totuși de oameni așa, „E timpul, minikine! E timpul să ne unim forțele, să fim un singur trup și un suflet și să facem minuni!”

Aceste șoapte îl făcură pe Baradar să închidă în cele din urmă ochii, la fel cum făcea de fiecare dată când simțea că Pădurea Rophion încerca să-i vorbească. Astfel îi fu dat și lui să înțeleagă mesajul acelor cuvinte, spuse într-o limbă pe care o crezuse uitată. Apoi, când în sfârșit se putu conecta cu acele șoapte, Baradar întrebă, „Un singur suflet? Un singur trup? Pentru ce?”

„Pentru putere!” Auzi el răspuns de la un glas pițigăiat. Un răspuns care făcu natura în jur să se înfioare, căci… se simțea o plăcere bolnăvicioasă în acele cuvinte. Și, cât de curând după aceste cuvinte, curenți de foc îl înconjurară pe minikin, curenți care deveniră dintr-o dată negri, asemeni unui fum gros, care colorară dintr-o dată lănțugul și cheița de pe mâna stângă a lui Baradar în roșu. Apoi, după ce acea cheiță căpătă culoarea focului, în aceeași culoare se aprinseră și ochii lui Baradar, care începu a murmura ca un smintit:

„Ei se bucură de această petrecere care ar fi trebuit să fie organizată doar pentru mine și pentru a mea regină. Ei sunt trădătorii… intrușii… Ei vor doar să ia de la mine ce e al meu: acest Palat și a mea Regină. De ce sunt ei aici? De ce au venit? În special gnomii pe care-i urăsc atât de mult. Ei trebuie uciși! Trebuie exterminați și al meu stăpân… ha-ha-ha, sunt singurul stăpân care trăiește aici… sunt singurul care le va decide soarta."

Spunând aceste cuvinte, Baradar se afundă tot mai mult și mai mult în acea pădure de umbre. Se îndepărta însă cu capul plecat, cu pași hârșâiți și scărpinându-și încheietura mâinii din ce în ce mai tare, de ajunse să-și rănească pielea până la sânge și să coloreze cu picături roșii de viață acea cheiță roșie ce era din nou doar pictată pe piele.

***

„Ce pune la cale?” Se întrebă Samaya, privind țintă la Mayar. Aceasta ședea încă lângă Yĕn, mângâind încet, dar tandru, capul tarantulei, care ședea cuminte și tăcută de parcă ar fi avut suflet uman. Mai mult decât atât, Yĕn părea să aibă încredere în Mayar, care nu doar părea a fi a ei bună prietenă în acele clipe, ci și un bun maestru, care o răsplătea cu mângâieri pentru că-și dusese la bun sfârșit misiunea.

Tresări însă Samaya în clipa în care o auzi pe Bestla șuierând printre dinți, „După mine, joacă teatru.” Apoi, privind-o pe Bestla, o văzu strâmbând din nas în timp ce privea țintă la vulpe. „Ceea ce nu pot înțelege totuși e de când astea două sunt atât de bune prietene.”

„Cel mai probabil din copilărie. Așa cum ne-a spus și Vintai și cum am văzut în oglinzi.”

„De văzut am văzut eu. Chiar și așa… nu sunt total convinsă că-i adevărul, căci… să nu uităm că fiind o fiară a Lumii de Dincolo, Yĕn poate fi înșelătoare. La fel ca și faptul că se află pe pământ când ar fi trebuit să fie cu Visam în subteran.”

Se încruntă însă Bestla iar când Boor își băgă capul între ele. Apoi, privind și el țintă la Mayar și Yĕn, le spuse telepatic Bestlei și Samayei, „Nu, poate și ai dreptate să-ți pui astfel de întrebări. Dar… după mine nu-i momentul să ne întrebăm asta. De ce? Pentru că important acum e să înțelegem de ce-s ele împreună și ce pun la cale.”

„Nimic bun, la sigur!” Îi răspunse Bestla, oarecum țâfnoasă, chiar dacă nici ea nu înțelegea de ce reacționase astfel și de ce se simțea totuși nervoasă.

Schimbarea stării de spirit a Bestlei îi atrase totuși atenția Samayei, care o privi cât de curând țintă. Apoi, după câteva clipe de gândit, le spuse Boor și Bestlei, „E din cauza poienei. Are puterea de-a schimba suflete se pare. Cel puțin de-a face pe cineva să acționeze așa cum n-a făcut-o nicicând.”

„Dacă te referi la toanele Bestlei te asigur că nu-i nimic nou sau influențat de poiană,” decise Boor să glumească. Văzând însă mutra acră a fiicei, privi cât de curând în altă parte.

Se uitară însă cât de curând de partea cealaltă a poienei unde stătea încă Dike, când acesta le spuse telepatic, „Și totuși Samaya are dreptate. Această poiană chiar are puterea de-a schimba și influența suflete, căci anume aici partea întunecată a unuia capătă putere.”

Tăcu totuși Dike, fără a-și termina gândul, când auzi bombăneala lui Baradar în timp ce acesta se apropia de poiană, „Sunt trădători! Da… trădători! Ei sunt cei care râvnesc la ce-i al meu. Al meu. Da… trebuie să fie doar al meu. Nemurirea. Ele mi-au promis nemurirea, dar mi-au dat în schimb doar… doar… ah, ce mi-au dat ele? Nu-mi pot aminti și mă doare capul. Atât de tare mă doare, căci…” se tot văita Baradar, apucându-se cu ambele mâini de cap și scuturându-l întruna.

Atitudinea ciudată a lui Baradar le făcu pe Bestla și Samaya să schimbe priviri. Apoi, când înțelese că e necesar să facă ceva ca să-l aducă pe Baradar în simțiri, Samaya vru să facă un pas în față. Dar, când fu cât pe ce să strige numele minikinului, simți cum cineva îi astupă gura și apoi o trase mai în adâncul desișului în care stătuse ascunsă cu Boor și Bestla până atunci.

Această întâmplare neașteptată o făcu pe Samaya se înghită în sec, căci deși crezuse la început că fusese Boor cel care-o oprise, văzându-l în stânga ei își dădu seama că mai era cineva acolo. Dar, deși se temuse ca nu-ș ce arătare ciudată să nu le fi ieșit în cale în acea poiană, se calmă cât de curând când, privind în sus, îl văzu pe Lodur, făcându-i semn să stea cuminte și cu limba după dinți. După care îi arătă cu capul în dreapta, unde stătea Gaea.

Titanida însă, deși privită de cei patru, nu se uită la niciunul. Ea doar continuă să privească cu atenție la Baradar, care se oprise undeva la câțiva pași de lupul Dike. Și… i se păru ei atât de ciudat minikinul în acele clipe, gârbovit și bombănind întruna în timp ce era înconjurat de o mulțime de… fantome.

Acele fantome însă nu erau cele care obișnuiau s-o slujească pe Tenebre. Acestea aveau păr lung și negru și purtau veșminte ciudate și largi de un cenușiu închis. La fel aveau cearcăne mari, vineții, sub ochi și la fel de livide le erau buzele și unghiile, în timp ce ochii le erau de un roșu viu.

Anume acele fantome, care înconjurară și lupul Dike dintr-o dată, fără să-l vadă totuși, îl făcură pe Boor să tresară. Apoi, abia auzit, murmură, „Cilantele!” Dar, în clipa în care se auzi șoapta lui, fantomele se opriră locului și-l căutară pe intrus cu privirea, în timp ce rânjeau ciudat, de neplăcută surpriză, căci își dădură prea bine seama că mai era cineva în acea poiană, cineva nu de partea lor.

De văzut cine șoptise însă nu văzură ele. Asta se datora puterii Gaeiei, care-i înconjură pe toți c-o ceață albicioasă, văzută doar de fantome însă. Gaea însă nu-i ascunse pe toți de teamă, ci pentru că decise că va fi mai bine dacă nu va interveni în ceea ce se întâmpla și asta din cauza că știa prea bine ce putere aveau de fapt Cilantele.

Foste preotese ale Adâncurilor Reci, Cilantele, sau cum mai fuseseră el cunoscute în trecut - Āḻam-ele, aveau puterea de a se multiplica după bunul plac dacă luau în stăpânire un suflet în care sălășluia ura. Exact așa cum se întâmpla în acele clipe cu Baradar, care nu doar că ajunse să urască tot ce întâlnea în cale, dar se ura chiar și pe sine, căci cele două puteri din interiorul său se luptau cu înverșunare pentru întâietate. Dar, din cauza Āḻam-elor, cărora nu le era la îndemână ca vreuna dintre puteri să câștige, căci astfel ar fi pierdut ele o sursă de putere, Baradar ajunse de se gârbovise și chiar și pasul îi devenise hârșâit, în timp ce își zgâria iar și iar pielea de la încheieturile mâinilor, de parcă ar fi avut cătușe. Și, din cauza acelei dureri simțite de rănile pe care și le făcea singur, și a urii din sufletul minikinului care creștea tot mai mult, șansa Āḻam-lor să devină tot mai numeroase la fel creștea cu fiecare pas pe care îl dădeau.

Văzând acea „minune,” Dike și restul se încruntară, căci nu puteau ei înțelege cum ajunseră Cilantele să pună stăpânire pe Baradar. Dar, oricât de mult nu-și frământau ei mintea ca să găsească un răspuns logic la toate întrebările care li se învârteau în cap, nu le reușea și pace. Din această cauză și simțeau ei cum furia începu să pună stăpânire și pe ei.

Nu reuși însă Poiana să le controleze și lor mintea și asta din cauza că toată puterea acelor locuri se concentră dintr-o dată asupra lui Baradar. Asta se datora acelor Cilante, care, venind acolo, rânjiră ciudat, gândind că cât de curând o să se poată înfrupta și din puterea Poienei. Numai că… surpriză, când trecură ele deja de Dike, pe care așa și nu-l văzură, Āḻam-ele se strânseră brusc într-un loc, de parcă ar fi fost mânate de la spate de-un bici de foc. Apoi, când se strânseră ele grămadă, năucite, căci nu puteau înțelege ce le controla de fapt, văzură cu stupoare cum șase inele se înfășurară în jurul lor, strângându-le cu putere și amenințându-le cu distrugerea. De aceea și-și folosiră ele într-un final toată puterea care le mai rămase și, scrâșnind din dinți de furie, Āḻam-ele dădură bir cu fugiții.

A Āḻam-elor fugă o făcu pe Mayar să surâdă, căci anume ea, cu ajutorul lui Yĕn, controlase puterea poienei și le puse pe Cilante pe fugă. Apoi, întorcându-se ușor spre Baradar, care se oprise la doar câțiva pași de ea și Yĕn, Mayar îl privi cu atenție. Ba chiar strâmbă la un moment dat din nas, văzându-l atât de pricăjit. Dar, înțelegând totuși că câștigase în cele din urmă, privi Mayar cât de curând la Dike mai întâi, după care la Samaya și restul, cărora le spuse, „Haideți, dragilor, mai cu curaj! Suntem de-ai casei, nu?”

Cuvintele lui Mayar și mai ales faptul că a ei anterioară „absență” fusese doar un șiretlic, îi uimiră enorm pe Samaya și restul. Dar, observând rânjetul șiret de pe chipul vulpii, Samaya se încruntă și făcu un pas în față, nemulțumită fiind că „camuflajul” lor îi fusese de fapt la îndemână vulpii, căci de Cilantele i-ar fi văzut și pe ei atunci Mayar ar fi trebuit să depună și mai mult efort pentru a le alunga.

Tresări însă când o auzi pe Besta șuierând printre dinți, „A naibii viperă!” După care, la pas lent, porni în urma Samayei, bombănind întruna, „Și eu care credeam că ești prea ocupată să-ți calmezi animalul de companie ca să ne vezi pe noi.”

Mayar râse, „Data viitoare îți dau de știre mai întâi ție că-i totul doar un șiretlic.”

„Nu-i nevoie,” îi răspunse Bestla pe un ton tăios. „Și știi de ce? Pentru că după ziua de azi tare mă îndoiesc c-o să fie o dată viitoare pentru tine.”

„Zici tu?!” Nu se lăsă Mayar provocată la ceartă, căci înțelegea prea bine pentru ce ironia Bestlei. Privi însă cât de curând la Samaya, extrem de curioasă de altfel, când o auzi spunându-i:

„Ce tot pui la cale, Mayar? Mai ales controlând-o pe Yĕn. Să pui mâna pe puterea acestei poiene sau poate doar încerci să deprinzi crearea veninului? Nu că n-ai fi veninoasă deja,” o înțepă tânăra lupoaică.

Vulpea râse iar. De spus însă nu spuse nimic: doar se uită cu atenție în ochii lui Yĕn, pe care o lovi apoi ușurel pe spate, de parcă ar fi vrut să-i dea de știre să fie cuminte. După care, privind țintă în ochii Samayei, îi spuse, „De ce să deprind o îndeletnicire pe care o am deja? La fel, de ce să mă chinui să pun mâna pe o putere pe care o am deja? A acestei poiene mă refer, căci am în puterea mea controlul acestui loc încă de acum 14 ani. Exact ca tine de altfel, surioară.”

Fu rândul Samayei să râdă, „Surori noi? Nu fi proastă, Mayar. Sau ce, crezi că simplul fapt că arătăm practic identic ne face surori?”

„Ba nu. Nu la asta mă referisem.”

„Atunci?”

„La Soartă, căci anume ea ne-a făcut surori. Sau ce, ai uitat deja că suntem gemene-formă, iar asta ne-a unit destinele?”

„De parcă așa ceva se poate uita,” mârâi Samaya printre dinți. „Să zicem doar că nu-i ceva pe placul meu sau de care aș vrea să-mi amintesc.”

„Totuși ți-ai amintit… de ești aici zic,” spuse Mayar sigură pe sine. După care, luând obișnuita poziție a lui Ahi de-a merge, cu mâinile la spate, începu s-o ocolească pe Samaya. Dar, deși părea că privea țintă pământul, Mayar o privea pe Samaya cu coada ochiului, urmărindu-i fiecare mișcare.

Privi însă cât de curând la restul când îi văzu atingând mânerele săbiilor lor și pregătindu-se pentru atac. O mișcare care o făcu să zâmbească. Zâmbi Mayar însă nu pentru că ar fi fost fericită, ci pentru că își dădea seama că era o mișcare riscantă să scoți sabia din teacă în acea Poiană a Umbrelor, care s-ar fi întors cât de curând împotriva lor de s-ar fi simțit amenințată. Dar, deși știa că, dacă natura s-ar fi răsculat, de pătimit ar fi pătimit și ea, nu le spuse celorlalți despre asta, gândind că poate astfel o să fie luați prin surprindere.

De surprins însă o surprinse și pe ea Baradar, când șuieră dintr-o dată printre dinți, „Sânge! Trebuie să gust sânge! Al lor! Să-i văd căzuți! La picioarele mele, căci… ah, urăsc gnomii, îi urăsc!”

Anume această aiureală a minikinului îl făcu pe Boor să strige, „Baradar, încetează!” Dar, deși-i spuse asta minikinului pe un ton poruncitor, nu reuși decât să-l facă pe Baradar să-i arate colții, de parcă ar fi fost un câine întărâtat.

„Ce-i cu el?” Bestla întrebă, când văzu ochii tulburi ai minikinului. „A căpiat sau ce?”

„Ba nu,” răspunse Gaea cu tristețe în glas. „E din cauza blestemului. Blestemul păsării Tarther, cel ce-a căzut asupra bietului minikin acum șapte milenii. Și, deși am crezut că odată cu moartea Noeiei minikinul a fost salvat, se pare că m-am înșelat. Ne-am înșelat cu toții de altfel, căci… vom mai înfrunta această pasăre odată. La fel cum Baradar va trebui să plătească totuși pentru ale sale fapte.”

„Să plătească? Pentru ce?” Întrebă Bestla, scuturând brusc din cap.

În locul Gaeiei răspunse Mayar, surâzând, „Plata pentru toate acele suflete care au trecut în neființă datorită lui. Și știi de ce? Din cauza că un minikin încăpățânat a visat la nemurire. Nu-i așa, Baradar?”

Întrebarea tinerei vulpi îl făcu pe Baradar să-i arate și ei colții. Apoi, cu ochi tulburi, privi țintă la Mayar, în timp ce începu a se apropia de ea, la pas lent, dar sigur. Pe Mayar însă, reacția neașteptată a minikinului, nu păru s-o deranjeze deloc. Din contră, consideră asta oportun, căci, în momentul în care Baradar se aruncă asupra ei, iar ea surprinse privirea Samayei ațintită asupra minikinului și deloc asupra ei, Mayar se întoarse brusc spre tânăra lupoaică.

Această reacție a lui Mayar, care păru un atac asupra ei, o făcu pe Samaya să reacționeze. Dar, în loc să pună mâna pe sabie ca să se apere, întinse mâna dreaptă în față, gândind ca astfel să bareze lovitura. Numai că, ceea ce nici Mayar nu-și dorise, se întâmplă: palmele lor se atinseră exact ca în urmă cu paisprezece ani. Apoi, la doar secunde distanță, când ele se priveau de parcă ar fi fost în transă, fetele începură a-și schimba atât de brusc înfățișarea și locul că era amețitor să le privești pentru multă vreme.

Schimbarea fetelor însă făcu până și copacii să geamă, scoțând urlete înfiorătoare din ale lor gâtleje de lemn. Ba chiar și un vânt puternic se stârni de nicăieri, măturând frunzele, ierbile uscate și crenguțele căzute de pe jos. Și nu doar parte din natură avu de suferit, ci și restul, care se văzură nevoiți să se prindă de ceva cât de curând ca să nu fie luați pe sus de vijelia stârnită.

Văzând acea urgie pe care încerca s-o stăpânească, dar nu-i reușea defel, Gaea îi strigă lui Boor, „Fă ceva și oprește vântul până nu-i prea târziu!”

Boor însă, care stătea în acele clipe cu ochii închiși și atingând cornul Imagus, șopti abia auzit, „Asta nu-i vânt, Gaea!” Dar, deși spusese el asta în șoaptă, Titanida tot auzi. Și, mirată, privi țintă la Zeu, neînțelegând ce anume avuse el în vedere.

De răspuns îi răspunse însă Dike, „E puterea lor, Gaea. Ceva ce niciunul din noi nu mai poate controla.”

„Nu de unul singur,” spuse Lodur sigur pe sine. „Împreună însă…” Tăcu cât de curând când un șuvoi de aer, de care se lipiseră frunze uscate și alte nimicuri, se aruncă asupra lui, încercând să-l facă să lupte cu ele și să n-aibă timp de gândit și dat idei celorlalți pentru a pune capăt acelei nebunii. Dar, deși se luptau cu înverșunare cu Titanul, acel brațe de aer, controlate de puterea celor două fete, nu reușiră să-l rănească pe Lodur și asta din cauza că loviră într-un final una dintre oglinzile create de Bestla.

Fata, care începu a arunca cu mingi albastre în jur, încercând să creeze oglinzi și astfel să minimalizeze cumva influența poienei asupra prietenei ei, chiar îi și strigă tinerei lupoaice, „Samaya, încetează! Tu nu ești astfel!” Al ei strigăt însă, la fel ca și încercarea lui Dike de-a le desparte pe cele două, fură în van totuși. Ba chiar păru că le înfuriaseră și mai mult pe cele două, căci vântul luă amploare, curenții de aer îi încercuiră tot mai mult și mai mult, forțându-i să strângă rândurile și amenințând să-i rupă în bucăți în momentul în care i-ar fi prins la mijloc.

Natura însă fu nevoită dintr-o dată să-și slăbească puterea în clipa în care Baradar se aruncă asupra lui Yĕn. Asta se întâmplă din cauza că tarantula se apropiase prea mult de el, iar asta îl făcu pe minikin să creadă că-i atacat. Din această cauză și părea că minikinul înnebunise cu totul, căci, imediat ce se prinse de blana lui Yĕn, începu s-o muște cu înverșunare cu ai lui colți ascuțiți crescuți atât de brusc de-o putere de care nicicând nu fusese conștient.

Dar… nu doar Yĕn avu de suferit în acea luptă. La fel sângera și Baradar, lovit de picioarele tarantulei și mușcat adânc de-ai ei colți ascuțiți. Ba chiar reușise tarantula să-l arunce pe minikin de pe ea de câteva ori. Baradar însă, care nu mai gândea deloc logic în acele clipe, reușise de fiecare dată s-o atace, provocându-i și ei răni adânci.

Anume această înverșunare a celor două fiare păru să fie începutul sfârșitului pentru toți. Numai că, în clipa în care atât Yĕn, cât și Baradar își înfipseră colții în gâtlejul celuilalt, amenințând să-i sugă vrăjmașului până și ultima picătură de energie, inevitabilul se întâmplă: cheița de pe încheietura lui Baradar lumină auriu dintr-o dată, la fel cum apăru o cheiță de aceeași culoare și pe burta lui Yĕn. Și, când luminile celor două cheițe se întâlniră, a lor putere fu impactantă, simțindu-se asemeni unei explozii în jur, care-i forță pe ceilalți să se arunce la pământ doar ca să supraviețuiască.

Singurele care rămaseră în picioare însă fură Samaya și Mayar. Acestea, privindu-se țintă, surâdeau ciudat, de parcă ar fi fost două minți diabolice ce se deciseră să-și unească forțele doar pentru a face rău naturii și celorlalte ființe din jur. O putere care creștea cu fiecare secundă trecută, căci copacii începură iar a se văita, dându-se de pământ și cerșind până și ei îndurare, dar o putere deloc pe placul lui Dike, care-i spuse într-un final fratelui:

„Ajută-mă să le separ, Lodur!” Stătea în acele clipe culcat pe pântece, zgâriind practic pământul cu ale sale gheare de lup doar ca să nu fie luat pe sus de acel uragan creat de puterea fetelor.

„Să le separăm? Dar cum, Dike, căci am încercat, dar…,” strigă Lodur ca să fie auzit, în timp ce se ținea cu ambele mâini de Alabar, pe care-l înfipsese în pământ ca să nu fie și el luat pe sus.

„Pentru început trebuie să-i separăm pe Baradar și Yĕn,” îi răspunse Boor Titanului. „Dacă-i separăm pe ei va scădea în intensitate lumina cheițelor lor și astfel vom avea în sfârșit puterea de a le separa pe cele două, căci…” Tăcu însă zeul și se aruncă iar la pământ asupra Bestlei în clipa în care auzi pământul crăpând.

Nu era însă o iluzie sau un șiretlic al fetelor de-ai ține departe de ele. Nu. Se întâmpla din cauza aceluiași pământ pe care Titanii încercau să-l protejeze în acele clipe. Și, de parcă pământul ar fi prins viață, crăpă la propriu, iar sunetul asurzitor al vuietului ce se auzea din străfunduri îi forță pe toți să-și acopere urechile cu palmele în încercarea lor disperată de-a evita să fie asurziți.

Astfel, astupându-și urechile cu palmele și privind solul, nimeni nu observă că crăpa anume pământul din jurul fetelor de parcă ar fi fost o subțire pojghiță de gheață sub greutatea cuiva. Dar, deși priveau țintă la acea crăpătură ce le înconjurase în doar secunde, fetele nu făcură nimic să se apere. Doar continuau să rânjească ciudat, fericite, dintr-un motiv necunoscut, de parcă acel pământ ce se crăpa și care amenința să le înghită în al lui imens gâtlej ar fi fost exact ce ele așteptau.

Cel care nu putea aștepta însă fu Dike, căci el chiar nu-și dorea să-și dea fiica pierii doar pentru a se salva el. Așa că, în momentul în care fetele priviră țintă la crăpătură și păreau să nu mai vadă nimic altceva în jur, lupul sări asupra lor aruncându-le înspre Lodur și restul, sperând ca după ce or fi atât de aproape de Titani aceia să aibă șansa să le despartă.

Șansa însă le-o dădu însăși natura, căci, în contact cu solul, fetele fură aruncate cât colo, iar palmele lor se desprinseră. Astfel, ca prin minune, vuietul pământului încetă, la fel cum încetară și copacii să se vaiete. La fel încetă a mai bate acel vânt năprasnic din jur și asta din cauza că după ce se separară, exact ca în urmă cu paisprezece ani, gemenele-formă își pierdură cunoștința.

Curând după aceasta însă, de parcă natura ar fi vrut cu tot dinadinsul să-și facă de cap în acea zi, vuietul din adâncuri reveni. La fel se întoarse și vântul, doar că bătea mai domolit din cauza aceasta. Și bătea exact dinspre acea groapă imensă, ce se căsca tot mai mult și mai mult, de parcă pământul din jur ar fi fost nisip ce se scurgea într-o clepsidră.

Astfel, din cauza repeziciunii cu care se crăpa pământul, Dike n-avu șansa să fugă la timp din acel loc. Chiar și așa, deși aluneca cu repeziciune spre adâncurile acelui gol căscat în locul unde stătuseră fetele, el nu era gata să renunțe. De aceea și se agăța cu ghearele de tot ce întâlnea în cale, sperând să prindă ceva tare care să-l oprească din cădere. Dar… vedea atât de clar că lumea părea să se fi pus de acord doar ca să-l dea pierii.

Și poate c-ar fi pierit Dike în acea zi, aruncat de lume și de nebunia ei în acea gaură fără fund ce se deschise pe Pământ, de n-ar fi zărit dintr-o dată o săgeată ce se aruncase de sus înspre el, o săgeată albă ca un simbol al inocenței și purității ce încerca să-l salveze de la moarte. Dar, ce fel de săgeată era aceea Dike nu-și putu da seama. El doar închise ochii pentru câteva clipe când văzu cu câtă repeziciune cădeau spre el acele mari bucăți de pământ tare ce se rupseseră din malul acelei gropi fără fund. Chiar și așa, simți din plin acea săgeată venind spre el. Mai bine zis o auzi vuind, ca un sunet plăcut al salvării, la fel cum se simți și acea îmbrățișare ulterioară, când două brațe puternice se înfășurară în jurul marelui lup negru, ca mai apoi, doar secunde mai apoi, să zvâcnească cu toată puterea în sus.

Dike însă, deși simțea că-i salvat, nu deschise ochii. Și nu-i deschise el nu pentru că-i era teamă, ci pentru că înțelese că-l ajuta pe salvator astfel, căci dacă ar fi deschis ochii și-ar fi văzut urgia din jur, al lui instinct de supraviețuire s-ar fi activat, iar el ar fi început să se lupte cu nebunia din jur doar ca să se salveze.

Îi deschise însă într-un final când atinseră cu putere pământul și apoi, încă încleștați unul în celălalt, se rostogoliră metri buni înspre pădure. Astfel, exact după ce-i deschise, Dike văzu fața radiantă a lui Vintai, căci anume el se aruncase în acea gură căscată a pământului, văzându-l pe Dike la ananghie. Și făcu Vintai asta nu doar pentru că era curajos, dar și pentru că-i plăceau provocările, iar acea gură căscată, ce amenința să înghită tot în acea zi, era cea mai incitantă provocare pe ziua aceea, după lupta cu Yĕn.

Își șterse însă cât de curând rânjetul de pe față și-și acoperi și el urechile cu palmele în clipa în care din adâncul acelei găuri negre se auzi un urlet înfiorător. Apoi, toți, privind pământul, auziră un puternic fâlfâit de aripi ridicându-se din acea gaură. Un fâlfâit de aripi nemaiauzit până atunci, dar care le păru atât de cunoscut tuturor. Din această cauză priviră cu toții spre groapa ceea și văzură o imensă pasăre neagră ridicându-se din adâncurile pământului.

Văzând acea pasăre, Vintai murmură înfricoșat, „Oh, Cerule, ce vietate mai e și asta?”

Tresări însă și privi spre Gaea când aceasta strigă din toți bojocii, „E Tarther! Tarther s-a trezit și ne va ucide pe toți de ne găsește prin preajmă! Așa că… fugiți!” După care, înșfăcându-l pe Lodur de braț, iar Lodur pe Boor și Bestla, fugiră cât îi ținură picioarele să se ascundă, cât mai departe de acea pasăre demonică.

Dike însă, însoțit de Vintai, se repezi mai întâi de-o aburcă pe Samaya pe spatele lui. Apoi, cât de repede putură, fugiră și ei după ceilalți, în timp ce în urma lor limbi de foc, scuipate din gura larg deschisă a marelui Tarther, pârjoleau de tot pământul, făcându-l să geamă.

Astfel, fiind prea ocupați să-și salveze propria piele, n-o observară pe Yĕn apropiindu-se de Baradar, care zăcea inconștient nu departe de acea gaură. Dar, deși era atât de aproape de prăpăd, minikinul nu suferise de pe urma suflării de foc a marelui Tarther, care părea că făcea tot ce-i stătea în puteri ca anume acel loc să rămână neatins. Apoi, după ce-l aruncă pe spatele ei, prinzându-l de haine cu ale ei lăbuțe din față, Yĕn se porni spre Mayar, cu gând s-o ia și pe ea de acolo. Dar, ajungând în locul în care zăcuse Mayar inconștientă până atunci, văzu cu stupoare că tânăra vulpe nu mai era deja acolo.

Din această cauză și-o căută Yĕn cu privirea, scoțând un sunet ciudat din al ei gâtlej, un sunet ce părea asemănător plânsului unui copil ce-a pierdut jucăria preferată și se teme. Dar, oricât de mult n-o căută Yĕn pe Mayar cu privirea așa și n-o găsi. Chiar și așa părea că n-avea de gând să se lase păgubașă. Fu nevoită însă să fugă de acolo când auzi de sus strigătul înfiorător al păsării Tarther, cea care se trezise la viață doar ca să ardă din temelii lumea…

***

Prinsă de braț, în timp ce era încă inconștientă, Mayar se afunda tot mai mult și mai mult în pădure, trasă într-acolo de cineva a cărui față nu se vedea din cauza întunericului. Chiar și așa părea a fi cineva căruia îi păsa de fată sau poate doar avea nevoie de ea. Nu era clar asta însă. Ce era clar era faptul că de-o salvase pe Mayar era pentru ceva, pentru un scop căruia ea servea doar vie…