„Abisul Ṭārṭṭar nu-i doar o prăpastie ca oricare alta. E mult mai mult de atât. E respirația lumii de dincolo. Cea de care ne temem atât de mult.”

  „Dar de ce se teme lumea de acest loc, bunico? Nu-i decât unul ca oricare altul: câmpie de jur împrejur, creste muntoase în depărtare și… un loc abrupt sub noi,” spuse Zeal cu inocență, aruncându-și ochii în prăpastia lângă care ea și Inlan Diar erau în acele clipe.

  Inlan Diar își întoarse încet capul și privi spre a ei nepoată. În privirea ei însă nu se citea doar nedumerirea pentru acea întrebare inocentă, dar multe alte lucruri: precum teama, îngrijorarea, deznădejdea pentru ziua de mâine și… ura. Da, acea ură pentru răul care-i destrugea lumea și în special amenința cu distrugerea bătrânului ei tată.

  Zeal în schimb nici nu-și privi bunica, ci continua să privească la acei nori dansanți de deasupra Ṭārṭṭar-ului, nori albi-cenușii, burduhoși și spumoși ca laptele. Dar, din când în când, în clipa în care tânăra lăsa să-i scape pe gură câte o boare de aer cald, a ei putere făcea ca acei nori să se dea la o parte și putea vedea atât de clar o creastă muntoasă crescută chiar în mijlocul acelui abis. Numai că acea creastă nu venea din adâncurile Ṭārṭṭar-ului, dar plutea, undeva tăiată de la jumătate, deasupra gurii prăpastiei, susținută de puternicii curenți de aer ce erau suflați din adâncuri și care de altfel creau ceața și norii ce înconjurau creasta și-o ascundeau de ochii lumii.

  „Hm, nu-i decât o priveliște ca oricare alta,” spuse Zeal deodată, nepăsătoare și, ridicând din umeri, întoarse spatele acelui loc.

  Inlan Diar nu spuse nimic însă. Ea doar privi cu atenție fiecare din mișcările nepoatei. Dar, cu toate că Zeal părea că se comportase copilărește, în privirea bunicii ei nu se citea nici urmă de reproș. Din contră: părea și mai îngrijorată decât mai înainte, iar asta făcu ca albastrul ochilor ei să devină atât de întunecat, bătând chiar spre vinețiu.

  Deodată însă tresări, auzind bucium și tobe din adâncurile pământului, iar acest sunet o făcu pe Zeal să se oprească locului. Dar ea continuă cu spatele la prăpastie și privind țintă în față, la vasta câmpie ce se întindea dinaintea ochilor ei și pe care mii de ani în urmă luptaseră Tikil și Titanul Soarelui Tī, și care, în acele clipe era luminată de o ciudată lumină de umbre. Totuși, chiar și cu acele umbre colindând zarea, natura în jur părea să fie atât de frumoasă, cu ale ei ierburi și flori multicolore dansând sub dulcea îmbrățișare a caldelor rafale de vânt.

  Pe Inlan Diar însă n-o miră să vadă că Zeal se oprise locului și că privea țintă în față, ci să audă acele buciume și sunet de tobe venind din adâncurile pământului tot mai tare și mai tare, ceva ce-o făcu să se apropie și mai mult de marginea prăpastiei și să privească în măruntaiele ei.

  Strigătul strident al unui vultur o făcu însă să-și ciulească urechile și să-și concentreze privirea asupra întunericului din prăpastie. Secunde bune însă după asta nu se văzu și nu se m-ai auzi nimic în afară de buciume și tobe. Ca mai apoi, atât de brusc c-o făcu să se tragă îndărăt și chiar căzu pe spate, ca mai apoi să se târască pe brânci, simți aripi imense bătându-i în față și un monstru uriaș, nemaivăzut până atunci, se văzu ieșind din Ṭārṭṭar. Și… de parcă ar fi avut o reverie, văzu acel monstru sfâșiind-o pe Zeal cu ale lui gheare, chiar deasupra prăpastiei, rupând și cu ciocul din al ei trup, în timp ce Bestla și Sephir erau și ele acolo, luptând cu monstrul chiar deasupra acelei guri căscate și încercând să-și apere sora. Numai că era totul în zadar.

  Dar… atinsă pe umăr de mâna cuiva, Inlan Diar tresări din nou și, privind în dreapta, o văzu pe Zeal stând lângă ea. Însă… îi atrase atenția a ei privire fixă în față și ai ei ochi ce deveniseră verzi și se mișcau în cercuri lente, de parcă ar fi vrăjit cobre. Totuși, Regina Gheții lăsă să-i scape pe gură un oftat, dar era unul de alinare, căci asta însemna că ceea ce văzuse anterior fusese doar o iluzie, iar Zeal era bine.

  „De asta spunea-i că Ṭārṭṭar e mai mult decât o prăpastie, nu-i așa? De asta spunea-i că are legătură cu Lumea de Dincolo? Din cauza a tot ceea ce unul poate vedea privind în adâncurile ei?”

  Cine-i răspunse însă fu nu a ei bunică, ci un glas gros, de bărbat, venind de undeva dinspre centrul prăpastiei, de pe acea creastă muntoasă văzută plutind deasupra Ṭārṭṭar-ului. Acest lucru le făcu atât pe Inlan Diar, cât și pe Zeal să privească într-acolo. Dar nu văzură nimic până când Inlan Diar nu-și atinse medalionul în formă de stea polară de gheață ce-l avea la gât. Doar atunci se limpezi zarea și se văzu creasta aceea muntoasă, care era acoperită de zăpadă în acele clipe și, chiar pe vârful cel mai înalt al acelei creste, se văzu din nou marea panteră neagră, cea care-l îngenunchea adesea pe Tikil, când acesta punea gând rău surorii lui.

  „Cine-i…?” vru să întrebe Zeal, dar cuvintele i se opriră în minte, de parcă ar fi simțit o stranie pulsație venind dinspre a ei bunică, ca un fel de comandă să păstreze liniștea.

  Dar… primi răspuns cât de curând, văzând-o pe Inlan Diar închinându-se spre panteră, iar ale Titanidei buze rostiră abia auzit: „tată! Ești aici?”

  „Tată?” murmură Zeal, căutând rapid prin minte amintiri, discuții, evenimente trăite sau văzute. Dar, oricât de mult nu se forță nu-și putu aduce aminte și pace numele celui care era cunoscut drept tatăl Titanidei Gheții, Inlan Diar. De altfel… era sigură că nicicând nu i se vorbise despre asta. Și era ciudat, căci… cum e posibil ca dintr-o panteră neagră, fie ea și magică, să ia naștere o Titanidă atât de puternică și bună precum era a ei bunică.

  Totuși, Zeal nu-și plecă capul așa cum ar fi trebuit, când pantera se mișcă puțin pe locul ei și-o privi țintă pe fată. Din contră, tânăra făcu câțiva pași de lângă Inlan Diar, în dreapta, dar fiind tot cu ochii pe acea stranie ființă neagră pe-un vârf de munte înzăpezit.

  Ochii ei însă deveniră brusc negri, fiind controlați totuși nu de a ei putere, dar mișcându-se încă în cercuri. Dar, chiar și așa, Zeal era în deplin control al minții sale și chiar a facultăților motorii. Ea nici nu se sperie simțind ceva ciudat la ea. Din contră: i se păru interesantă acea turnură de evenimente, ca un fel de lecție învățată cu forța, dar totuși a naibii de folositoare.

  Și… de parcă ar fi avut o revelație, Zeal murmură, oprindu-se în loc și privind țintă în ochii panterei, iar privirile lor se întâlniră față în față, când cele două ființe magice se întâlniră pe un teren format din nori, dar pe care puteai călca ca pe pământ tare, chiar la mijlocul Ṭārṭṭar-ului: „Accam Kuṉṟu!”

  „Minunat! Văd că știi cine sunt!” spuse pantera pe un ton jucăuș, dar totuși fără pic de răutate sau hâtrenie în voce. „Asta înseamnă că nu trebuie să mă prezint.”

  „N-aș fi atât de sigură,” spuse Zeal sigură pe ea și făcu câțiva pași încolo și încoace, încercând să vadă acea ființă mistică din toate părțile.

  Accam Kuṉṟu însă stătu locului și doar ochii lui se mișcară încet pe orbite, analizând mișcările fetei. „De ce?” spuse el într-un final.

  „Pentru că mi-i al naibii de curios să știu pentru ce am fost adusă aici, căci sunt sigură că nu doar pentru a mi se arăta această prăpastie fără fund de care toți se tem ca de drac. Adică… de tine,” și Zeal sâsâi ultimele cuvinte, transformându-se brusc în cobră, acea formă pe care o lua adesea când prin preajmă erau lupii Vanamar.

  „Zeal!” îi strigă deodată Inlan Diar de pe mal, cu reproș, iar ale bunicii cuvinte o făcură pe Zeal să întoarcă capul și, fără să vrea, privi furioasă într-acolo.

  Deodată însă simți că cade. Încercă să folosească toată puterea de care era capabilă: întinse până la refuz lățimea gâtului de cobră în care se transformaseră ale ei haine, făcu coada sul și-o transformă în morișcă, ba chiar și ochii ei își recăpătară acel verde demonic cu care controla cobrele, dar nimic n-o ajută să se mențină pe linia de plutire. Din contră: cădea tot mai mult și mai mult.

  Dar… deși se speriase la început, crezând că acela-i e finalul, se calmă cât de curând, căci n-auzi deloc glasul lui Inlan Diar, nici măcar strigăte sau oftat, iar asta era straniu, căci era sigură că a ei bunică n-ar fi stat pur și simplu locului și-ar fi dat-o pieirii, chiar și dacă cel care-o condamnase pe Zeal morții era al ei tată, iar asta însemna că Zeal era încă în siguranță, că totul era doar o iluzie. Dar… ce fel de iluzie era?! Iaca asta nu-și putu da seama.

  De aceea închise ochii și se lăsă pradă căderii. Ale ei mișcări lente însă o poziționară pe spate, deși mai înainte căzuse cu fața în jos. Astfel stând, Zeal își puse și mâinile pe piept cu gând să se lase pradă magiei acelui loc, fie ea și neagră, și să se încarce până la refuz cu noi puteri. Astfel ar fi găsit calea să zvâcnească iar în sus și să se salveze… singură, căci era sigură că aceea era doar o încercare și nimic mai mult, ceva ce trebuia să săvârșească singură într-un final.

  Deschise însă ochii brusc, larg și privi la cerul cela deosebit de senin și albastru, văzut peste tot deasupra ei, când auzi iarăși strigătul vulturului. Și… se miră enorm, căci nicăieri în jurul ei nu se vedeau pereții stâncoși, abrupți ai prăpastiei. Însă… n-avu timp mult pentru gândire, căci cât de curând simți o stranie pulsație de aer în stânga, ca o zvâcnire a inimii și, sforțându-se să se întoarcă în aceeași direcție, reuși să se apuce de penele vulturului în ultimul moment.

  Astfel, în timp ce se ridicau tot mai sus și mai sus, ascunsă de penele vulturului, ce erau albe ca neaua în acele clipe, deși vulturi albi nu prea se găseau prin acele locuri, Zeal putu vedea în sfârșit cum arăta Ṭārṭṭar-ul pe dinăuntru: creat pe zeci sau sute de nivele, cu diverse catacombe ce duceau adânc în pereții prăpastiei, ale căror guri se vedeau de parcă ar fi fost găuri ale unor vermi uriași, Lumea de Dincolo, așa cum crezuse tânăra în acele momente, nu era chiar strașnică, la prima vedere cel puțin. Înțelese însă cât de curând că nu-i chiar așa, când văzu, în întunericul văzut la intrările în acele catacombe, sute de perechi de ochi de foc, scânteind în zare.

  „Asta deja nu-i bine!” își spuse Zeal în sinea ei, privind atent la acei ochii ce păreau s-o privească țintă, și se miră nespus să audă o voce în a ei minte: „așa e, domniță! Aceștia-s Kirāma sau cum m-ai sunt cunoscuți în Lumea de Dincolo, Râmătorii!”

  „Râmătorii?” întrebă Zeal și mai mirată, dar nu pentru că auzise acea voce de data asta, care înțelese că era vocea interioară a vulturului, dar din cauza denumirii date acelor monștri.

  „Așa e, căci doar ei „râmă” în interiorul sufletului unuia, căutând după cele mai ascunse păcate. În trecut m-ai erau cunoscuți și ca Viḻuṅkum (devoratorii). Acum însă… probabil nici ei nu-și m-ai știu adevăratul nume.”

  „Și totuși? De ce par că-s după noi? Din câte știu doar sufletele moarte sunt supuse „cântăririi de păcate.”

  „Aici te înșeli, prințesă Zeal, căci… oricine nimerește în Lumea de Dincolo e supus Devorării Păcatelor,” iar ultima parte vulturul practic o strigă, un strigăt care se auzi atât de înfiorător în capul lui Zeal, care închise brusc ochii. Dar făcu ea asta nu din cauza strigătului, ci din cauza că zeci de Viḻuṅkum se repeziră spre ei din toate părțile, asemeni viermilor giganți, de culoare verde-negruie, cu colți uriași ieșindu-le chiar din ale lor gâtleje, colți mânjiți de altfel de salivă otrăvitoare, de culoarea purpurei.

  Numai că, în clipa în care acei monștri erau cât pe ce să-i înfulece cu tot cu pene, vulturul zvâcni cu toată puterea în sus, parte ajutat probabil și de puterea interioară a lui Zeal, care de altfel nu se m-ai putea controla în acele clipe, și astfel cei doi simțiră cât de curând aer proaspăt gâdilindu-le nările.

  Zeal însă deschise ochii doar când nu m-ai simți mișcare. Astfel văzu că era încă pe spatele vulturului, care plutea în acele clipe la jumătatea distanței dintre Inlan Diar, care continua pe mal și aștepta în tăcere, și creasta ceea muntoasă pe care se vedea încă pantera.

  Ceva însă o făcu atentă pe Zeal: faptul că vulturul își plecă ușor capul în fața panterei, care de altfel părea să-l privească cu bunătate, asemeni părintelui iubitor ce-și privește copilul.

  „Așa e!” auzi Zeal deodată glasul bunicii. „Argol e copilul Muntelui Accam Kuṉṟu.”

  Zeal tresări. „Argol?” își spuse ea în gând. „Dar… cum e posibil? Argol e un vultur pleșuv, de culoare maro deschis spre închis și nu atât de mare în dimensiuni. Cum e posibil să…?”

  „Nimic nu-i ce pare în această lume, copilă a lui Boor,” îi răspunse pantera Accam Kuṉṟu. „La fel se întâmplă și cu Argol, cel născut din suflet uman, dar care-a ajuns să slujească nouă, marilor puteri ale lumii.”

  „Din suflet uman?” se miră Zeal și mai tare. „Nu-i el oare vulturul lui Cronus?”

  „Se poate spune și așa. Numai că, de azi, Argol va fi în slujba ta,” adăugă pantera și nu știa de ce, dar Zeal simți că pantera surâse.

  „Wow,” spuse fata într-un final. „Sephir are un nor la dispoziție. Eu… un vultur. Interesant ce-o așteaptă pe Bestla.”

  „Ei bine Bestla deja are pe cineva la dispoziție,” spuse pantera cu vicleșug în glas.

  „Ah, da… uitasem: calul Soan.”

  „Așa e. De aceea, fiindcă rămăsese-i singura neprotejată, am decis ca Argol să fie în slujba ta de acum încolo. Astfel, cu ale voastre puteri unificate, ai mai multe șanse de izbândă pentru luptele și vremurile grele care vin.”

  „Dar totuși… nu înțeleg unde bați,” întrebă Zeal, precaută de data asta, căci își aminti brusc că ultima dată când făcuse o remarcă „îndrăzneață,” văzuse cum arată Ṭārṭṭar-ul pe dinăuntru și cu siguranță n-ar m-ai fi vrut să vadă dinții fioroși ai viermilor Kirāma clănțănind pe lângă picioarele ei, căci… o fi fost ea o viperă, una destul de periculoasă de altfel, dar totuși… se dorea cât mai departe de ei. Cât mai departe posibil de altfel.

  „O să vezi. La timpul potrivit! Nu grăbi timpul, Zeal ori astfel poți vedea Balanța Lumii dată peste cap.”

  „De parcă nici n-ar fi dată deja,” bombăni Zeal. Tăcu însă când văzu un nor negru plutind la orizont și îndreptându-se cu repeziciune spre ei, nor pe care de altfel îl văzură și pantera și Inlan Diar.

  „Cronus se pare c-a aflat deja,” adăugă Titanida.

  „N-are decât,” adăugă pantera, sigură pe sine. „Oricum, știa de mult că Argol n-o să fie pe veci în slujba lui. Pentru altceva am creat acest copil. Pentru altceva l-am salvat de la pieire. Nu pentru a fi pe veci în slujba unui Titan țâfnos, care nu vede decât putere și control oriunde privește.”

  „Aici mergi deja prea departe, Accam Kuṉṟu!” se auzi vocea de tunet a lui Cronus, din înaltul cerului și, cât de curând, stolul cela negru, ce părea să fie al unor vulturi, se mișcă vertiginos prin aer și formară cât de curând fața Titanului. „Chiar și dacă Argol nu mi-a fost dat pe veci în slujbă, ai fi putut avea cel puțin decența de a mă întreba dacă-s de acord sau cel puțin să mă anunți despre asta. Nu să mă pui în fața faptului împlinit,” mârâi Cronus în cele din urmă.

  Accam Kuṉṟu, deloc deranjat de mânia lui Cronus, care de altfel n-avea putere asupra lui, se întoarse încet spre acea față pictată pe cer din păsări negre și, privind țintă într-acolo, spuse: „la fel cum Titanii nu ne întreabă niciodată nimic, ci ne pun mereu în fața faptului împlinit.”

  „Noi avem dreptul ăsta!” spuse Cronus cu trufie.

  „Da nu m-ai spune?!” bombăni Zeal ironică, punându-și mâinile cruciș pe piept și privind și ea înspre fața lui Cronus, care deși auzise cele bombănite de Zeal, iar fata era sigură că el auzise, se făcuse că n-aude. „Mai nou o face pe surdul,” continuă Zeal să-l zădăre. Dar tăcu, auzind iarăși glasul lui Argol în a ei minte: „nu-i timpul pentru provocări, domniță Zeal. E timpul pentru decizii înțelepte.”

Did you know this story is from Royal Road? Read the official version for free and support the author.

  „Precum?” insistă Zeal, înturnându-și privirea spre Argol, care de altfel avea capul întors ușor spre ea.

  „Precum a ne întoarce cu picioarele pe pământ: la propriu și la figurat,” spuse Argol și, fâlfâind ușor din aripi, se întoarse spre locul în care se afla Inlan Diar, așteptându-i. Astfel, a lui mișcare, o forță pe Zeal să se apuce iar de ale lui pene pentru a nu cădea. Totuși, în timp ce se îndreptau spre pământ, ea-și întoarse capul spre locul în care se afla pantera Accam Kuṉṟu și-o văzu mișcându-și buzele, dar nu m-ai auzi ce ea-i spunea lui Cronus. Înțelese totuși că cei doi își continuau cearta, căci pe lângă chipul din păsări al lui Cronus se vedeau fulgere scăpărând pe bolta neagră a cerului.

  „Despre ce se tot ceartă ei, bunico?” o întrebă totuși Zeal pe Inlan Diar, când coborî în sfârșit de pe spatele lui Argol, care, cât de curând, luă forma lui obișnuită: mult mai mică și cu pene maro, camuflându-se astfel.

  „Despre Soartă și alte ciudățenii,” adăugă Inlan Diar într-o doară și fu prima care întoarse spatele acelui loc, căci a ei misiune, cea de-a o aduce pe Zeal acolo, de-a o pune la încercare și de-a i-l da pe Argol în grijă fusese îndeplinită. Astfel, se putea întoarce în regatul ei de gheață și fi mereu atentă, căci simțea ea că ceva rău se apropie de acele locuri, dar nu știa ce.

  Se opri însă, auzind glasul lui Argol în capul ei, cuvinte de care de altfel era sigură că le aude doar ea, nu și Zeal și nu știa de ce vulturul decise astfel, deși era deja în slujba fetei: „Tikil e pe cale să se trezească și el, domniță! Curând va trebui să-l înfruntăm din nou!”

  „Va fi trezit? De cine?” întrebă mirată Inlan Diar, tot cu ochii pe vulturul care se apropia din nou de marginea prăpastiei.

  „De cele ale căror ochi nu m-ai văd demult,” murmură Argol, închizând ochii, de parcă acea lumină l-ar fi deranjat.

  „Yātrīkar!” spuse Inlan Diar și cele spuse de ea se auziră precum un prelung oftat.

  „Așa e! Acele Fecioare Demonice se îndreaptă deja spre aceste locuri. Le-am văzut în timp ce mă îndreptam spre acest loc. De altfel sunt la baza acestui munte deja.”

  „Să ne grăbim atunci!” dădu comanda Inlan Diar și se grăbi să părăsească locul, urmată de Zeal.

  Argol însă rămase locului, fapt ce-o miră pe Zeal, căci ea crezuse că odată fiind în slujba ei, vulturul o va urma peste tot. Totuși decise că poate-i doar o ciudățenie a păsării uriașe, care-și dorea câteva clipe de singurătate. De aceea-i întoarse spatele și-l lăsă singur.

  Și ale lui Zeal gânduri nu erau ciudate sau neadevărate: într-adevăr Argol își dorea clipe de liniște, căci se născuse din acele locuri. Mai bine zis revenise la viață, după ce căzuse în Ṭārṭṭar ca Alton, dar se ridicase precum Argol din adâncurile Lumii de Dincolo, ducând-o pe spate pe fetița Inlan Diar, cea care se aruncase în Ṭārṭṭar pentru a-l readuce pe el la viață.

  De altfel, anume acele clipe le și vedea în acel moment: el, vulturul cel alb, cu aripile larg întinse în lături, ridicându-se din adâncurile întunecate ale Ṭārṭṭar-ului și având pe spate acel copil blond, cu ochii vineții, cunoscut ca fiica muntelui Accam Kuṉṟu, Titanida Gheții și a Frigului, Inlan Diar. Da iaca nicicând nu-și aducea aminte cum se transformase el în acea pasăre puternică și magică, căci… ultimul lucru de care-și amintea era că căzuse în prăpastie, închise ochii și… se lăsase pradă… tăcerii.

***

  „Spune-mi, bunico, de ce Argol e considerat copilul muntelui Accam Kuṉṟu?” întrebă Zeal, în timp ce ea și Inlan Diar se îndreptau spre al lor regat, traversând un câmp înverzit, cu iarbă și flori miresmate ce le ajungeau până la brâu.

  De altfel Zeal puse acea întrebare când își aduse aminte cuvintele panterei, că Argol e copilul muntelui și-și aduse ea aminte de asta când îl văzu pe vulturul pleșuv urmându-le din înalturi în cele din urmă.

  „Pentru că e așa, fiica mea. Argol s-a născut din adâncurile Ṭārṭṭar-ului, iar cel care mi-a dat această putere să-l readuc la viață a fost al meu tată, acest munte, Accam Kuṉṟu sau cum îl m-ai știu alții - Muntele Fricii.”

  „L-ai readus la viață? Vrei să spui că un suflet mort a renăscut în pasăre?”

  „Ba nu, Zeal. Sufletul lui Argol nu-i mort. El doar… n-a avut noroc. În viața lui de om, căci în ziua când a pierit în prăpastia ceea a fost martor fără voie la lupta dintre Tikil, monstrul groazei, și Titanul Soarelui Tī.”

  „Cel nevăzut de veacuri?”

  „Așa e. De altfel Tī n-a m-ai apărut pe acest pământ din clipa în care Tikil a fost închis în măruntaiele muntelui acestuia.”

  „Dar totuși… de ce acel monstru a fost închis? Pentru că a ucis un om?”

  „Desigur că nu,” spuse Inlan Diar, zâmbind. „Tikil a plătit atunci pentru alte păcate, dar asta e o altă poveste, mult prea lungă de altfel, pe care o să ți-o spun cu altă ocazie. Dar să ne întoarcem la Argol: în ziua aceea, după ce a căzut în prăpastie, eu și Tī am decis că dacă un suflet ce nu trebuia să moară încă ajunge la Porțile Purgatoriului atunci Balanța Lumii va fi dată peste cap.”

  „Fără să știți că era dată deja peste cap și de multă vreme de altfel.”

  „Așa e, copila mea. Numai că a noastră decizie n-a fost totuși greșită sau nesăbuită, căci… acest suflet avea o menire specială pe acest pământ: cea de-a proteja acest munte și de a te proteja pe tine.”

  „Totuși a fost inițial dat lui Cronus, să-i fie ochi pe pământ.”

  „Ei bine, asta așa e și… nici chiar eu nu înțeleg de ce tata și Gaea au decis asta atunci. Probabil a fost vreun pact între ei și Cronus. Care însă… nu știu și probabil n-o să știu vreodată.”

  „Simplu: de ce să nu-l întrebi pe Argol?”

  „Pentru că mă îndoiesc că l-au informat atunci pe el de asta. Și… chiar de știe, Argol n-o să spună nicicând.”

  „De ce? Pentru că e fidel panterei celeia?”

  „Ba nu. Ori… nu doar din această cauză. E din cauza că vulturii munților sunt legați prin votul tăcerii. Adică: toate decizii luate pe munte rămân pe munte și, chiar de-o fi să fie torturat sau smuls de pene, Argol n-o să spună nicicând nimănui despre asta. La fel cum niciun alt vultur de munte n-o să spună altora despre ceea ce știu ei. Dar chiar și așa: se vor ajuta mereu între ei.”

  „Alți vulturi de munte? Vrei să spui că fiecare munte își are vulturul lui?”

  „Așa e, Zeal. Argol e doar vulturul acestui munte, la fel cum Palar e doar norul acestor creste, chiar și dacă are dreptul să colinde întregul pământ.”

  „Atunci? Cine-s ceilalți vulturi? Îi cunoaștem noi?”

  „De cunoscut nu știu dacă ai avut norocul să-i cunoști, dar totuși cred că-i necesar să le știi numele. Cel puțin patru dintre ei: Paṉi (înzăpezit) - vulturul Munților Zăpezilor Eterne (Nittiya Kuṉṟu), Ñāṉam (înțelepciune) - Vulturul Muntelui Olimp (Olimpas), Vitikaḷ (reguli) - Vulturul Muntelui Kyllini și Argol, al cui vultur știi deja că este.”

  „Și… toți acești vulturi sunt doar în slujba muntelui?”

  „Corect, scumpo, căci vulturii aceștia nu-s decât mesagerii gândurilor muntelui, a puterii lor și, cel mai important, ei sunt cei care fac legătura dintre oameni și puterea imensă a muntelui, căci să nu crezi că doar Titanii și ființele magice se încarcă cu putere și energie de la munte. La fel se întâmplă și cu oamenii și cu celelalte vietăți. Ba chiar cred că și plantele, și cerul, și apele își iau puterea de aici.”

  „Pe asta o știam deja, căci… ori de câte ori vin pe acest munte, ale mele cobre devin și mai puternice. De asta adorăm cu toate să fim pe aici.”

  „Ceea ce adorați voi e să mă băgați pe mine în boale de fiecare dată, căci… îmi sunteți nesuferite deopotrivă,” glumi Inlan Diar și, prinzându-și nepoata de cingătoare, la fel cum făcu și Zeal, cele două își continuară în tăcere drumul, urmate în deaproape de Argol, care se lăsa dus pe aripile parfumate ale vântului de munte, cel încărcat pân la refuz cu magie și dor, căci muntele cela n-ascundea doar secrete, dar și multe emoții încă netrăite, emoții care așteptau cuminți la poarta sufletului unuia ca să fie lăsate să intre.

***

  „Să înaintăm cu grijă!” le spuse Kaṇkaḷ celorlalte Yātrīkar ce-o urmau în tăcere. Apoi, privind mai întâi în stânga și-ndreapta și asigurându-se că nu-i nimeni prin preajmă, Kaṇkaḷ fu prima care intră în crângul ce se întindea la stânga ei, iar cele 50 de Yātrīkar o urmară cât de curând.

  Dar deși ele crezuseră că nu le văzuse nimeni, fuseseră de fapt urmărite de pretutindeni, căci erau acolo ochi peste tot: pe frunze, pe trunchiurile copacilor, prin arbuști, chiar și pe cer se văzură apoi ochi-de-nor clipind încet, nori albi, apăruți pentru câteva clipe doar pe acel cer negru ca cătrana. Numai că… pe lângă toți acei ochi, care nu erau de altfel ai vreunor fantome, ci chiar ai naturii, din vizuine săpate adânc în pământ, nu departe de acel crâng, apărură mai întâi trei năsucuri negre și umede, ca mai apoi să se vadă trei perechi de ochi mici, negri, luminoși și umezi, de diferite dimensiuni de altfel, iar la urmă se arătară vârfurile urechilor lor - un iepuraș alb, un mic șoricel sur, și… un bursuc, care de altfel… nu-ș ce pierduse în afara pădurii în acea zi, căci aceea nu era căsuța lui, ci una abandonată. Totuși îi servise de minune să se ascundă, când simțise ceva straniu apropiindu-se. Apoi, cei trei „spioni” chițcăiră timp de câteva secunde, fiecare în limba lui, și porniră în direcție opusă celei în care se îndreptaseră Yātrīkar, căci ei trebuiau să ajungă cât de curând la Palatul de Gheață și să vestească și altora despre intruși.

  Astfel, urmăriți îndeaproape doar de ochii naturii, care apăreau și dispăreau pretutindeni, cei trei „mesageri” ajunseră cât de repede putură la hotarul gheții, unde dădură de altfel de-o armată de cobre, trimise acolo special de Zeal. Dar… deși atât iepurașul, cât și șoricelul și bursucul se opriră în loc, văzând acea armată de cozi verzi bălăbănindu-se după cum bătea vântul, nu se înturnară din drum, ci se apropiară încet de ele. Se opriră însă la o distanță de cam 3 metri de cobre, de parcă acolo ar fi existat o linie de frontieră de care ei nu trebuiau să treacă și iarăși începură a chițcăi, fiecare în limba lui.

  Anume acel chițcăit le făcu pe cobrele ce-și țineau capul întins pe ale lor lungi trupuri să privească mândre în față, ascultând cu atenție. Apoi, când mesagerii își terminară de spus „păsul,” ei se înturnară și fugiră cât de tare putură spre pădure, să se ascundă, căci apăruseră iar păsări negre, păsări diavolești la orizont, păsări controlate de-o minte rea, care survolau zarea, da nu în căutarea prăzii, ci fiind și ele iscoade.

  De aceea și cobrele începură a sâsâi asurzitor, văzând armata ceea neagră întinsă chiar sub soarele ascuns după nori, iar al lor șuierat îi alertă pe soldații care stăteau la ale lor posturi în acele clipe. Astfel, auzind freamăt ciudat în jur, soldații priviră cu atenție în jur și văzură cobrele grăbindu-se spre ei, iar când se uitară la cer, văzură și ei păsările negre.

  „Cronus!” spuse unul dintre soldați. „Acelea-s păsările lui Cronus! Iscoade! Toată lumea la adăpost!” și cât el și ceilalți soldați fugiră la posturile lor, cobrele se „evaporară” la propriu, căci… era nevoie de camuflaj.

  Totuși, deși se ascunseră care și pe unde ca să nu fie văzuți de iscoadele Titanului Țâfnos, cum m-ai era cunoscut Cronus, soldații reușiră totuși să tragă clopotele, iar alții să aprindă micile ruguri, dând semnal și altora că ceva rău se apropie de al lor regat.

***

  Dăngănitul clopotelor le ajunse pe Inlan Diar și pe Zeal din urmă tocmai când cele două voiau să intre în palat.

  Astfel, oprite la jumătatea scărilor, în timp ce-și apucaseră fustele rochiilor cu mâinile ca să nu le încurce la urcat, cele două priviră în zare și văzură mai întâi fumul scos de rugurile aprinse de ai lor străjeri.

  „Iscoade!” murmură Inlan Diar. „Yātrīkar sunt deja pe munte. Se apropie!”

  „Ba nu!” răspunse Zeal sigură pe sine, văzând ale ei cobre apărând una după alta la marginea păduricii ce se afla nu departe de palat și, după ce cobrele se iveau acolo, se făceau practic una cu pământul pentru a nu fi observate, de până și culoarea pielii lor se schimba, „împrumutând-o” de la obiectele lângă care se aflau. „Aici e un alt băgăcios ce-și vâră nasul pe ale noastre tărâmuri: Cronus! Ah… ce-l urăsc eu pe moșneagul ăsta nesuferit!”

  „Numai moșneag nu-i el!” glumi Inlan Diar și le făcu cu ochiul copiilor care se ițeau de sub fustele mamelor lor, care erau nu departe de intrarea în palat. „Dar totuși… n-ar strica să ne ascundem, căci…”

  „Ba nu! Ăstuia trebuie de dat de știre că acest regat nu-i de nasul lui și că treb să stea departe de el,” spuse Zeal, coborând scările.

  „Asta o știm și noi, Zeal. Numai că… n-avem ce face pe moment, nimic altceva decât să ne punem la adăpost.”

  „Ba nu, bunico. Dacă dăm bir cu fugiții acum, ăsta o să-și râdă în barbă și-o să ne numească fricoși.”

  „Atunci? Ce ai de gând să faci?!” întrebă Titanida, încruntându-se, căci știa prea bine ce-i poate lui Zeal pielea, da nici s-o expună nu vroia.

  „Las pe mine! Voi… puneți-vă până când la adăpost, căci… de ceva, pielea pot să mi-o apăr, da iaca să m-ai apăr pe cineva… cine știe,” și, punând două degete în gură, Zeal flueră din toată puterea, iar un cal negru ca pana corbului apăru în galop în fața palatului, iar ea săltă din fugă pe spatele lui și se pierdură cât de curând de acolo.

  „A-ți auzit-o pe Zeal!” le strigă ea oamenilor ce se adunau tot mai mulți și mai mulți în fața palatului. „Să ne punem până când la adăpost. Totuși, Eṉōl, ostașii să fie pregătiți și în caz de ceva atacăm!” spuse ea și, după ce-și puse pe cap gluga pelerinei sale Veppam, regina plecă în aceeași direcție în care plecase Zeal, urmată în deaproape de comandantul Eṉōl, un bărbat la vreo 40 și ceva de ani, foarte asemănător cu Arion și Āṇmai, care se grăbi să-și urmeze regina și să îndeplinească fără doar și poate ale ei ordine.

  „Da noi, noi ce să facem?” se întrebară cei rămași într-un glas.

  „Să nu dăm celorlalți bătăi de cap, în special ostașilor, și să ne punem la adăpost,” spuse o bătrână. „Totuși, să fim și noi în alertă și de-o fi nevoie să dăm o mână de ajutor, căci… calici nu suntem.”

  „Așa e! Așa e!” încuviințară și restul și, cât de curând, fiecare se grăbi spre ale lor locuințe. Înainte de-a intra prin case însă atât bărbații, cât și femeile se înarmară cu suliți, topoare, furci și ce se m-ai putu de luat pentru a folosi ulterior drept armă. Și… ușile și ferestrele caselor începură a se închide rând pe rând, de parcă ar fi fost programate, iar asta se întâmplă exact în clipa în care la orizont, atât de aproape de locuințele lor, se văzură iscoadele lui Cronus.

***

  „Sunt aici!” spuse Eṉōl în șoaptă, ascunzându-se după peretele de piatră al palatului, care servea și ca zid de apărare, acolo unde el, alți câțiva zeci de ostași și Inlan Diar stăteau de pază. Dar numai soldații se ascundeau, în timp ce Inlan Diar stătea chiar pe una dintre marginile zidului, la vedere, cu pelerina Veppam acoperind-o practic în întregime. Numai că ea avea chipul fetiței Inlan Diar, singurul ei chip de altfel care se făcea nevăzut având pe ea pelerina Veppam, stând în lumea reală, nevăzută, și pândindu-i pe alții.

  Astfel ea văzu cum iscoadele negre ale lui Cronus, corbii, survolară întreg regatul, da nu găsiră nici măcar un șoarece mișcându-se undeva, căci puterea Titanidei Gheții era nemărginită atunci când venea vorba să-și apere ce-i aparține.

  Totuși fetița Inlan Diar zâmbi deodată, deși mai înainte stătuse extrem de serioasă, dacă nu chiar îngrijorată, iar al ei zâmbet îl uimi pe Eṉōl, care se apropie din nou de ea, pe furiș, în pirostrii și, ițindu-se puțin deasupra zidului, privi și el în aceeași direcție. La început însă el nu văzu nimic. Curând însă, de parcă ar fi ieșit exact de sub acel zid, Eṉōl observă un imens vultur alb avântându-se în înalturi.

  „Argol!” murmură el, înmărmurit.

  „Așa e! De azi Argol e în slujba noastră. Mai bine zis el îi va sluji lui Zeal.”

  Și… în sfârșit Eṉōl o văzu pe Zeal apărând pe spatele vulturului când mai înainte stătuse ascunsă de pene lui, care se ridicară puțin în jurul ei, ocrotind-o. Dar Zeal nu doar stătea pe spatele vulturului: ea avea în mână o praștie, pe care de altfel o avea deja pregătită de tragere.

  Ca să vadă mai bine, Inlan Diar formă brusc în mâna ei o mică sferă de gheață, care crescu și crescu între palmele ei până avu mărimea unei mingi de fotbal. Astfel, atât ea, cât și Eṉōl, putură vedea clar fața lui Zeal: ea zâmbea larg, șiret, în timp ce ochii ei albaștri erau atât de clari, semn că era mai mult decât sigură de sine.

  Și… tocmai prin ochiul acelei sfere imaginea lumii se mișcă cu repeziciune, oprindu-se chiar în fața lui Zeal, cea adevărată, care spuse: „ați crezut că vă puteți pune cu Regatul Gheții, afurisiților? Chiar credeți că-i atât de ușor de cucerit? Dacă da, atunci o să vă mușcați mâinile, căci… tocmai ce ați dat de cobre!” șuieră ea ultima parte printre dinți. După care trase, iar bila pe care ea o trase spre stolul de corbi, zbură cu viteză prin aer, ca atunci când să lovească vulturii să se desfacă brusc și mici cobre se înfășurară în jurul gâturilor păsărilor, printre ale lor pene, legându-i de picioare. Astfel îi supuseră pieirii, căci… nemaifiind în stare să zboare, căzură precum bulgării de pământ și, în contact cu pământul tare, se făcură praf și pulbere.

  Dar… deși Zeal trăgea una după alta ale ei bile magice, nu reuși să distrugă toată armata de păsări diavolești a lui Cronus, iar câțiva dintre corbi reușiră totuși să dea bir cu fugiții.

  „Să-i ajung din urmă?” întrebă Argol.

  „Ba nu!” răspunse Zeal, zâmbind. „Am obținut ce ne-am dorit: i-am trimis mesajul lui Cronus, cel în care i-am spus clar, că dacă-și arată nasul pe aici atunci o să aibă soarta corbilor lui ori… îl trimit de unde a venit, da cu coada între vine. Și… să ne întoarcem pe pământ.”

  Argol o ascultă numaidecât și se înturnă spre locul de unde venise.

  Astfel ei nu observară reflecția feței Titanului Cronus pe cer, sub formă de nori albi. Dar cea care-l observă fu totuși Inlan Diar și Cronus o văzu și el. Dar niciunul nu spuse nimic. Ei doar o petrecură apoi pe Zeal cu privirea, care, urcată de data asta pe spatele aceluiași cal negru, fugea în aceeași direcție de unde veniseră ale ei cobre, spre hotarul regatului lor, acolo unde cei trei mesageri ai naturii: iepurele, șoarecele și bursucul îi vestiseră pe ai lor soldați de sosirea Yātrīkar-ilor.

  Dar… odată ajunsă lângă hotar, Zeal nu văzu nimic apropiindu-se: doar un vânt ciudat ce-i mișca părul și hainele în jurul corpului, un vânt ce aducea cu el șoapte ciudate, șoapte tainice, șoapte care spuneau un mesaj, unul neînțeles de fată, dar care-i dădea totuși de înțeles că și bătălia lor se apropie.