Vântul pustiului măturase întreaga arie timp de multe ore până când Jrijuru și ai lui se deciseră să iasă din ale lor ascunzișuri improvizate și să-și continue drumul. Un drum lung rămas încă până pe Câmpia Ātmā, acolo unde aveau de gând să se întâlnească încă odată cu Soarta - nimeni alții decât Cărbunarii. Până să se întâlnească cu ei însă avură de înfruntat mai întâi furia Ginilor Deșertului, aruncată nu asupra lor, ci asupra Marelui Tarther, cel ce plăti focul aruncat asupra lumii prin a fi înghițit de nisipuri mișcătoare, din cele controlate de șase suflete ce păreau a sluji răului, dar care se închinau de fapt doar în fața iubirii lui Atlas și-a Celiei, cea ucisă de ură și dorință de răzbunare.

„Și totuși, pentru o poveste frumoasă, te face să te cutremuri în adâncuri ascultând-o,” șopti Morena după ce Jrijuru îi povesti istoria celor șase Gini pe care ea nu-i văzuse, dar tot le simți puterea datorită acelei imense furtuni de nisip. După care, oftând, Morena privi în urmă, la calmitatea și frumusețea deșertului, ce păreau rupte din basme, deși cu doar câteva ore în urmă acel deșert arătase ca iadul.

„O poveste care merită până la urmă apărată de forțele naturii,” spuse Jrijiru calm, privind la fața Morenei, luminată de soarele cald al amurgului. „Căci de nu sunt în stare cei ce și-au juruit inima unul altuia să-și apere iubirea, atunci o face natura. Doar dacă acea inimă e pură.”

Auzind cuvintele spuse de Jrijuru cu atâta seninătate, Morena privi uimită la rege. „Vorbiți parcă din proprie experiență,” spuse ea într-un târziu.

Jrijuru zâmbi. „Și ai dreptate de data asta să știi, căci într-adevăr deșertul ăsta mi-a arătat și mie ce-i iubirea, atunci când mi-a trimis în cale un înger cu numele Ameia.” Morena îl privi confuză. Nu ținea minte să fi auzit numele ăsta cât fusese la palat. Dar nici să-l întrebe în acele clipe pe Jrijuru nu îndrăznea, căci i se părea c-ar fi fost o nesăbuință din partea ei să-l întrebe astfel de lucruri pe un străin, căci până la urmă regele Alshamalilor era un străin pentru ea, chiar dacă în urmă cu câteva ore o protejase practic cu propriul corp. Gândindu-se prea mult la asta însă nu-și dădu seama Morena de liniștea stranie care se puse dintr-o dată între ei. O liniște pe care Jrijuru o întrerupse cât de curând când spuse, „Dau un bănuț pentru gândurile tale, femeie.”

Morena surâse. „Doar unul?”

„Așa se spune printre oamenii vestului, nu?”

„Da, ai dreptate, căci într-adevăr oamenii își pun astfel de întrebări. Dar… totuși, gândurile pe care le am eu nu pot fi cumpărat.”

„De ce anume?” O întrebă Jrijuru încurcat. „Să fie pentru că te gândești iar la Magul Pietrelor Negre?” Morena scutură din cap că nu. „Atunci?”

„Mă gândeam la cele spuse de tine și la a ta iubire pe nume Ameia. Un nume pe care nu l-am mai auzit nicicând dacă sincer.”

Cuvintele Morenei aduseră cât de curând tristețea în inima bărbatului ce mergea pe cal alături de ea. O tristețe pe care Morena o văzu curând licărindu-i lui Jrijuru în priviri sub formă de lacrimi pe care regele se încăpățâna să nu le lase să curgă pe obraji. Din această cauză și-i sticleau ciudat ochii în lumina amurgului, intensificând parcă mirajul Deșertului Nisyan, cel atât de calm și splendid în acele clipe când două suflete, cel al unui bărbat și cel al femeii de alături, care deși nu erau iubiți știuseră cândva ce e iubirea, tânjeau după trecutul în care fuseseră se pare fericiți în ciuda a tot ce se spunea despre ei. Astfel, tânjind fiecare în felul lui după fericire, ajunseră să se compătimească și să nu-și dorească să vadă tristețea fâlfâind iar din aripi deasupra lor. De aceea și se grăbi Morena să spună într-un târziu, „Eu doar… am spus ce gândesc. Nu-i nevoie să răspundeți, rege. La fel… cer iertare de am zgândărit vechi răni în inimă.”

Jrijuru o privi. Cu bunătate și recunoștință de data asta, căci puține femei înțelepte întâlnise la viața lui și mult mai puține din cele care nu-și doreau să-i stea alături așa cum îi stătea Morena în acele clipe. De aceea și spuse el într-un final, „Rănile acestea, pe care le purtăm noi în inimă, sunt din cele plăcute până la urmă, căci deși ne-au făcut rău în trecut, nu ne-am putut descotorosi de ele până la urmă.”

„Cum aș fi putut?” Întrebă Morena, plecându-și capul și zâmbind, timidă. „E până la urmă un trecut care m-a împlinit, dăruindu-mi o fiică.”

„Iar mie doi feciori și amintiri frumoase. Chiar dacă, până la urmă, mi-a rămas doar un băiat și amintirile,” spuse regele, privind iar în față. După care tăcu. Multă vreme tăcu Jrijuru de altfel, privind mirajul Deșertului Nisyan, cel care-i arăta o singură imagine în acele clipe - cea a Ameiei, purtând o cofiță plină ochi cu apă pură pe umeri în timp ce se îndrepta zâmbind spre el. Ba chiar acea Ameia din miraj îi făcu cu mâna și-i strigă fericită la un moment dat, „Iubite, mă vezi? Sunt eu!” După care, ținând strâns cofa ca să nu-i cadă de pe umeri, fugi cât putu de repede spre Jrijuru, cel tânăr, de acum douăzeci de ani, care-o aștepta cu brațele deschise.

În loc de iubire, Jrijuru prinse într-un final în brațe aerul, cel care se risipi la picioarele lui sub formă de nisip pur, ce-i scăldă brațele și picioarele goale în galben. Nisip ce-l înconjura de pretutindeni și în miraj, dar și în acele clipe când nu era singur, ci cu întreaga armată alături. Și, chiar în stânga lui, privindu-l cu compătimire și înțelegere, stătea o altă femeie. Una frumoasă, în ai cărei ochi s-ar fi putut pierde, dar care nu era totuși a lui.

Din această cauză și oftă Jrijuru într-un final, murmurând mai apoi, „Până la urmă asta e soarta pribeagului și drumul lui: să n-aibă odihnă și să tânjească mereu după liniște și fericire.”

„Fericirea unuia e în inimă de multe ori,” spuse Morena, privind și ea deșertul. „Doar noi suntem orbi adesea și nu vedem că avem nevoie de atât de puțin pentru fericire.”

„O fericire pe care eu cred că unul o întâlnește doar o singură dată în viață: atunci când are inima pură și sufletul liber pentru iubire.”

„Nu văd ce ne-ar ține departe de ea și în aceste clipe.”

„Regretele, Morena! Anume regretele și trecutul care fâlfâie mereu din aripi pe lângă noi, chiar deasupra acestui deșert al iubirii cum se mai crede a fi Deșertul Nisyan, căci o inimă ce tânjește după trecut nu poate primi iar fericirea în ea.”

„Atunci, poate ar fi timpul să ne deschidem larg porțile inimii, să alungăm tristețea din ea și să primim fericirea iarăși, nu credeți?”

„Ar însemna să cedeze Alshamal-ul din mine, unul care nicicând n-o să deschidă porțile palatului din el chiar dacă acolo sunt doar ruine și cenușă.”

Spunând aceste cuvinte, Jrijuru dădu pinteni calului, care porni cât de curând la galop spre orizontul vestic, cel luminat de foc și umbre. Un orizont spre care privea și Morena în acele clipe, văzând o singură imagine ea însă: cea a regelui Alshamalilor gonind pe al său cal negru spre biruință sau poate, „Spre alte ruine,” murmură ea într-un târziu. După care, simțind că era timpul, Morena dădu pinteni și ea calului ei, încercând astfel să-l ajungă pe Jrijuru din urmă și să-i arate că fericirea poate fi găsită și în lucruri mici, dar și printre prieteni, unii pe care-i găsești întâmplător la o răscruce de drumuri.

În urma ei, armata Alshamalilor își grăbi și ea pasul. Cei pe cai doar dădură pinteni armăsarilor de sub ei, făcându-i să pornească la trap când până atunci merseseră la pas lent. Nu goniră după punctul cel negru văzut la orizont care le era rege și nici după calul cel alb c-o superbă regină a mirajelor pe el, una îmbrăcată în catifeaua nisipului, căci Alshamalii erau pricepuți nu doar în războaie, ci și în a înțelege inima, cea care le spunea că Jrijuru și Morena aveau nevoie de clipe de singurătate în acele clipe. Da, să fie doar ei în dulcea îmbrățișare a Deșertului Nisyan.

***

Cu ochii închiși, pe Câmpia Vestică a Paṉi Makkal-ului, cea numită Eḷiya Viti sau Câmpia Sorții, pantera Accam Kuṉṟu asculta zarea. O zare extrem de calmă în acele clipe. El însă știa că nu-i chiar așa. Știa pantera că zarea poate fi înșelătoare, căci nu doar odată în lunga lui viață acea zare a lumii îl înșelase și-i conduse într-un final pașii spre pierzanie. Așa cum părea să înșele zarea aceea întreaga lume, sub puterea Stăpânului Lumii de Dincolo, sub puterea lui Maranam.

Și, stând cu ochii închiși, ascultând astfel liniștea de dinaintea furtunii și tăcerea nopții, Accam Kuṉṟu putu auzi dintr-o dată tropotul intens al copitelor lui Vakkurti, cel ce gonea spre izbândă, cea visată de Maranam. O victorie care lui i se părea ușoară în ciuda faptului că lupta împotriva întregii lumi practic. Totuși, de Maranam se îndrepta în galopul calului anume spre acel loc, Accam Kuṉṟu era sigur că acela avea un plan. Care anume? Nu era sigur până la urmă, căci destule teorii auzise la Consiliul Bătrânilor organizat de Inlan Diar și la fel auzise destule povești șoptite cu groază de Oamenii Paṉi Makkal-ului și chiar de Siari, care susțineau că de Maranam se îndreaptă anume spre acel regat e pentru că acea Poartă secretă spre Putere se află anume pe teritoriul lor, iar ei, stând încă acolo, erau pentru Maranam o amenințare iminentă.

Deși păreau a fi reale acele teorii, Accam Kuṉṟu nu le dădu crezare, căci simțea el că Maranam avea alte planuri îndreptându-se spre Regatul Gheții. Un plan bine pus la punct, dar pe care el avea de gând să-l zădărnicească, căci ceea ce credea el că urmărește Maranam, să pună mâna pe Izvorul Puterii ascuns adânc în inima Muntelui Fricii, era un vis imposibil pentru alții, dar posibil pentru ai lui. De ce pentru ai lui doar? Pentru că Accam Kuṉṟu fusese străjerul Izvorului Caktiyiṉ Ātāram timp de multe milenii, îl apărase cu propriul trup uman când Tikil vruse acea putere și de aceea n-avea de gând să-l cedeze nici în acele clipe, chiar dacă dușman de astă dată era cineva mult mai puternic decât Tikil.

Și, realizând în sfârșit care putea fi planul lui Maranam îndreptându-se spre Regatul lui Inlan Diar, pantera îi spuse lui Zeal, care stătea nu departe de Barieră, „Acoperă-ți capul și nu privi nici măcar pentru o clipă în ochii fiarei celeia. M-ai înțeles?”

„Dar, străbunicule, eu consider…” Încercă Zeal să se opună ideii.

Își întrerupse însă fata gândul la jumătate când văzu privirea plină de reproș a panterei ațintită asupra ei. Astfel, dându-și seama că Accam Kuṉṟu îi ordonase asta dintr-un motiv anume, chiar dacă nu era prea dornică să-l asculte, tot o făcu Zeal. Și, de cum își puse gluga pe cap, se întoarse pe jumătate doar spre Barieră, ca astfel, chiar și de-o privi spre cel ce se apropia în galopul calului, să nu-i dea nicicând șansa s-o privească în ochi.

Dintr-o dată Zeal se încruntă când îl văzu pe Accam Kuṉṟu folosindu-și puterea ca să transforme partea de Barieră din jurul ei într-un zid de nepătruns, unul de culoare neagră pe partea ei, dar încă transparentă de cealaltă parte. Un miraj perfect pentru a-l înșela pe Maranam, dar totuși nu o mișcare destul de șireată ca s-o înșele pe Āram, căci Fecioara Uyarvu îi spuse când văzu pentru ce-și folosise pantera puterea, „Pentru lucruri inutile până la urmă, căci acea Barieră nu-l poate înșela defel pe Maranam.”

„Pentru asta crezi c-am folosit-o?” Întrebă Accam Kuṉṟu, întorcând capul spre dreapta și privind spre locul în care stătea Āram.

Aceasta însă, fără a se uita la cel ce-i devenise dușman când mai înainte îi fusese ocrotitor, spuse, „Desigur, căci doar un condamnat la moarte poate recurge la gesturi exagerate.”

Accam Kuṉṟu zâmbi. „Atunci… n-ai învățat nimic cât timp mi-ai stat alături, Āram. Tocmai de-asta și-ai ales un drum greșit pentru toate Fecioarele Uyarvu, căci poate că am ales un truc greșit vrând să-mi înșel rivalul, tu însă, din prostie, le conduci pe cele care au crezut în tine direct spre moarte.”

Aceste cuvinte o făcură pe Āram să se încrunte. Apoi, privind la Accam Kuṉṟu, care privea de data asta în față, spuse, „Nicicând n-am ales nimic din prostie, Accam Kuṉṟu! Mereu am făcut-o pentru dreptate!”

„Ba pentru egoism, visând la un tron și-un titlu care nu vă aparțin. Dar… o să înțelegi asta și singură, când poate va fi prea târziu.”

Accam Kuṉṟu tăcu în clipa în care tropotul copitelor lui Vakkurti se auzi tot mai puternic și mai puternic în zare. Apoi, după secunde doar, trei puncte negre se zăriră la orizont: una mai mare în mijloc, umbra lui Vakkurti și-a lui Maranam care-i stătea pe spate, iar pe de-o parte și de alta a calului fugeau în goană nebună cele două pantere: Kurūcim și Koṭumai. Văzându-le, Accam Kuṉṟu se încruntă, murmurând după asta, „Cel de care m-am temut mereu să dau ochii, dar pe care am căutat să-l înfrunt singur până la urmă.”

„Încă nu-i târziu să știi,” spuse Āram cu viclenie în glas, schițând un zâmbet. „Să te ascunzi, mă refer: în adâncurile umede și reci ale acestui munte. Acolo unde ți-i de fapt locul, Accam Kuṉṟu!”

Pantera zâmbi, când mai înainte se încruntase, preocupată. Apoi, închizând ochii, dar fără a-și șterge zâmbetul de pe față, Accam Kuṉṟu spuse, „Fiecare în lumea asta își are locul său, Fecioară Uyarvu. Eu de exemplu: mi l-am avut în inima acestui munte. Tu… plătind cu sânge a ta trădare, căci Oamenii Paṉi Makkal-ului v-au cinstit mereu și v-au ocrotit în vremuri de furtună. Pentru al lor respect au plătit și ei cu trădarea însă, căci le-ați întors spatele când aveau nevoie de sprijinul vostru cel mai mult. Dar… nu-i nimic: pentru toate există un deznodământ și-o pedeapsă! Ei încă mai au o șansă de câștig pe când voi un singur drum de mers după asta: direct spre moarte!”

Cuvintele panterei o făcură pe Āram să se cutremure, apoi să înghită în sec. Avea multe gânduri în cap în acele clipe Āram și multe îndoieli în suflet, dar doar de un singur lucru era sigură în acel moment: că poate alese un drum greșit până la urmă trădându-i pe cei care avuseră încredere în ea de-a lungul anilor. Doar că… nu mai era cale de întoarcere până la urmă.

În cele din urmă, când Vakkurti fu la doar câțiva zeci de metri de ei, Āram își plecă capul și închise ochii. Se temea să-l privească în ochi pe Stăpânul Lumii de Dincolo, deși se jurase să-i fie fidelă și să-l slujească până la urmă. Da, Āram îi juruise asta lui Helyos, cel căruia îi dăruise până la urmă inima și trupul, deși se jurase să fie veșnic credincioasă doar ei. Se înșelase pe sine într-un final însă, căci iubirea o duse într-adevăr spre pierzanie așa cum prezise și Accam Kuṉṟu. Doar că, mândră din fire, Āram n-ar fi acceptat nicicând asta, precum n-ar fi spus nicicând adevărul, cel din spatele deciziei ei de-a se alătura Armatei Răului, când mai înainte se închinase mereu Binelui.

Stătu astfel, cu capul plecat și cu ochii închiși până ce nu-l auzi pe Maranam strigându-i calului său Vakkurti să se oprească. Apoi îl auzi coborând de pe cal și la fel auzi răsuflarea accelerată a calului, care pufăia adesea pe nări, arătându-și nervozitatea pentru acel galop intens. Și nu doar calul respira greu după acea goană nebună, ci și cele două pantere, al căror suspin Āram îl auzi într-un final.

Anume din cauza acelui suspin Āram deschise ochii și privi spre ele, pe furiș doar. Îl văzu astfel pe Maranam oprit la câțiva pași de calul său și privind intens spre stânga ei, acolo unde se afla Accam Kuṉṟu. Niciunul nu spuse însă nimic: doar se priviră intens în ochi, încercând să-l dezarmeze pe celălalt doar din priviri, folosind o putere egală totuși, căci ceea ce nu știa dușmanul, știa prea bine Accam Kuṉṟu: că pe Câmpia Eḷiya Viti toți aveau puteri egale. Și, de unul folosea șiretlicuri în luptă și nu lupta cinstit atunci Soarta, Viti, cea căreia îi fusese închinată acea câmpie, îl lișa de puteri, făcându-l țintă ușoară pentru dușman. De asta și nu se temea de Maranam măritul protector al Muntelui Fricii: pentru că acolo era sursa lui de putere, nu a celui din fața lui, căruia îi spuse într-un final, „Și totuși ai venit, alegând un drum al pierzaniei și-al pribeagului, când ar fi trebuit să te mulțumești cu ceea ce ți-a fost juruit de Soartă!”

Maranam rânji. „De ce să mă mulțumesc cu puțin când pot avea totul?” Îi spuse el panterei pe-un ton sfidător.

„Pentru că cei ce-și doresc mai mult decât pot avea ajung fără doar și poate jerfe în numele dreptății.”

Maranam izbucni în hohote de râs, ceva ce făcu să răsune zarea, înspăimântător. Până și Zeal se cutremură din spatele Barierei, astupându-și într-un final gura cu ambele palme, de teamă să nu-i fie auzite suspinele. Și, pentru prima dată de când se simțise atât de iminent pericolul războiului, înțelese Zeal de ce Inlan Diar și Accam Kuṉṟu fuseseră atât de îngrijorați din cauza venirii lui Maranam acolo: pentru că se dădea peste cap Echilibrul Puterilor și întreaga lume părea în pericol de moarte.

Al ei suspin însă, chiar dacă ei i se păruse că nu-i ieșise din gâtlej, tot fu auzit de Maranam. Acesta, întrerupându-și brusc hohotele de râs, privi țintă înspre locul în care stătea ascunsă Zeal. Simțea el o putere destul de mare în spatele Barierei, chiar dacă nu vedea nimic. De asta și se încrunta adesea, dezvelindu-și colții și arătându-și nemulțumirea astfel, la fel cum și-o arătă când spuse mai apoi, „Ai îndrăznit să-mi joci o festă, bătrâne senil! Ascunzând acea putere de ochii mei, n-o poți ține la adăpost să știi!”

„Pe moment e protejată însă!” Îi spuse Accam Kuṉṟu calm. „La fel cum Echilibrul acestui munte nu-i dat peste cap încă. Ceva ce am de gând să împiedic de fapt.”

„Cum? Aruncând acest munte în aer?” Îl întrebă Maranam în batjocură. Apoi privi el la pantere, surâzând, când le auzi chicotind. „Sau poate visezi ca noi să ne evaporăm într-un final, învinși de Mâna Sorții?”

Help support creative writers by finding and reading their stories on the original site.

„De ce să visez la imposibil când Timpul e singurul lui Stăpân? La fel, de ce să cer ajutor Sorții când deja ți-a decis Destinul cu ajutorul celor trei croitorese, Moirae?”

Maranam se încruntă. „Nu vorbi în dodii!” Strigă el. „Moirae n-au putere asupra mea, căci… Moirae au putere doar asupra acestei lumi nu și asupra celor ce nu s-au născut aici!”

„Acum te înșeli însă, Maranam, căci când Haos și Soarta au decis crearea acestui Pământ și mai apoi le-au dat drept de-a decide Soarta celor de pe Pământ, Moirae au căpătat dreptul să decidă destinul tuturor celor aflați aici, fie că s-au născut ei aici sau au venit aici de undeva din Cosmos.”

„Minți!”

„Ce câștig făcând asta? Nimic. Ba din contră: pierd, căci n-aș face decât să mă mint pe mine.

„Și totuși spui astfel de cuvinte mari fără a fi complet sigur de adevăr. De ce?”

„Ca să te fac să renunți la a ta nesăbuită idee și de-a salva lumea, inclusiv pe tine, care-ți ai rolul în lumea asta. La fel încerc să salvez de la prigonire un suflet născut din sufletul meu.”

Maranam se încruntă iar, privind în ochii panterei și văzând chipul lui Mayar reflectat în ei. „Nu poate fi,” spuse el într-un final. „Una din gemenele-formă îți poartă puterea în sânge.”

„Și la fel și Blestemul. Unul care va duce în adâncurile pământului, lipsind-o de libertate și asta de nu-mi va reuși să te fac să renunți la nebunie. Ceva ce totuși n-o să faci nicicând, nu-i așa?”

„De ce-aș face-o când mi-i sortită izbânda, bătrâne?” Îi spuse Maranam panterei, trufaș. „Pentru dreptul ăsta am așteptat milenii de-a rândul, plecând capul în fața aceleiași Sorți în fața căreia tu-ți pleci capul, știind prea bine că închinându-te ei poți muri. Ceva ce poți evita însă, precum și căderea întregului regat al Paṉi Makkal-ului de mă accepți stăpân.”

Accam Kuṉṟu zâmbi cu amărăciune când îi spuse dușmanului din fața lui, „Închinând lumea Întunericului și refuzând dreptul Luminii la viață mă condamn pe mine la moarte, Maranam! Mă condamn la o eternitate de prigonire și suferință, ceva ce nicicând n-o s-o fac!”

„Atunci, ești gata să pornești și tu pe acel vestit Drum al Pribeagului? Cel ce duce spre Imperiul Samargilor, de unde nu te vei întoarce în veci?”

„Da,” îi răspunse pantera semeț. „Căci același drum îl vei parcurge și tu în cele din urmă, căci nicicând n-o să ai ce-ți dorești. Sunt sigur de asta, Maranam, căci chiar de-o fi să mor, urmând mai apoi acest vestit Drum al Pribeagului, eu o s-o fac cu inimă ușoară, știind că mai am o șansă să revăd lumea de voi renaște. Tu însă, odată pornit pe acel drum, n-o să mai ai cale de întoarcere să știi, căci cel ce distruge lumea se distruge pe sine și orice șansă de-a fi stăpân, pe veci!!”

Spunând asta, Accam Kuṉṟu îi întoarse spatele lui Maranam și porni spre Barieră, spre locul în care stătea ascunsă Zeal. Nu privi în urmă nici când Maranam îi spuse, „Atunci, supraviețuiește, bătrâne: să-mi vezi căderea, așa cum zici! N-o să vezi decât ruina însă și pe mine stând pe tronul lumii, acel tron pe care ai vrut să stai tu, dar te-au îngenuncheat ai tăi într-un final!”

„Un tron ce-ți va fi mormântul!” Șopti pantera, trecând în cele din urmă prin Barieră. Apoi, privind spre stânga, unde stătea Zeal, privindu-l crucită, căci auzise prea bine cuvintele lui, Accam Kuṉṟu forță un zâmbet când îi spuse, „Să mergem acum, Zeal! Să mergem spre biruință!”

„Dar, nu înțeleg la ce anume te referi, străbunicule Accam Kuṉṟu!”

„O să vezi cu ochii tăi când va fi momentul! La fel cum toți restul vor da ochii cu Soarta într-un final!”

După ce spuse astfel de cuvinte, Accam Kuṉṟu oftă. Apoi porni primul spre Nord, acolo unde știa el intrarea secretă în locașul sfânt în care se afla Izvorul Puterii, un izvor despre care știau toți, dar pe care doar câteva sufletele îl văzuseră până atunci. Un izvor pe care Accam Kuṉṟu voia să-l mai vadă măcar odată în viața aceea, căci din el se născuse și-și luase puterea și, de-i era sortit să piară așa cum îi prezise Maranam, atunci avea de gând să moară anume acolo, lângă izvorul lui drag, cel ce-i fusese părinte și sfetnic atâta amar de ani.

***

Vârful Mēl sau Coroana Muntelui Fricii era considerat de întreaga lume cel mai înalt vârf de munte din acea parte vestică a lumii, cea a magilor. Pe acel vârf, pe care mai tot timpul anului era înzăpezit, curenții puternici de aer se vedeau rotindu-se în cercuri perfecte, continuu, fără a fi cumva influențați din exterior sau de-a influența ei într-un fel puterea externă. Un vârf de munte de unde atât Inlan Diar cât și Accam Kuṉṟu își întregiseră adesea puterile, mai ales în vremuri de restriște când n-aveau altă sursă de energie decât cea de pe vârful cel mai înalt al muntelui. Loc spre care mulți visaseră adesea să ajungă, dar pe care doar 2 persoane ajunseră până în acele clipe: regina gheții și pantera Accam Kuṉṟu.

Anume spre acel vârf de munte se îndreptau în acele clipe Accam Kuṉṟu și Zeal, după ce lăsară în urma lor Câmpia Sorții și luară „Drumul Pribeagului,” așa cum prezise Maranam. Ce nu știa însă Stăpânul Lumii de Dincolo era că drept Drumul Pribeagului mai era cunoscută și acea potecă îngustă ce ducea spre Vârful Mēl, o potecă abruptă și periculoasă la prima vedere, dar care era totuși ușor de parcurs de urcau pe ea cei cărora Muntele Fricii le permise asta.

„Chiar dacă dădea impresia că ne vrea moartea,” șopti Zeal într-un târziu, când ajunseră deja la jumătatea potecii și aerul rece al acelor locuri o învălui de pretutindeni. Din această cauză și se văzu sărmana nevoită să strângă mai aproape de corp pelerina Veppam pe care o purta pe umeri, căci chiar dacă iubea Zeal locurile umede și reci, le prefera pe cele de lângă ape și nu de pe munte.

„Doar o aparență,” îi răspunse Accam Kuṉṟu într-un final, oprindu-se și el și privind în aceeași direcție ca și Zeal: în jos de munte. Acolo văzu, precum pietre sure mult în depărtare, casele Paṉi Makkal-ului. „Pietre” așezate în rânduri perfecte, printre care nu se zărea niciun suflet pribeag. Din această cauză și oftă pantera, murmurând apoi, „Și totuși are dreptate Inlan Diar când spune că sufletul muntelui a dispărut odată cu începutul războiului.”

„La ce te referi anume, străbunicule?” Întrebă Zeal extrem de mirată, făcând câțiva pași în sus, pe potecă, să ajungă lângă el.

„La frumusețea locului, Zeal, căci acest munte a fost mereu vesel și frumos, chiar dacă de multe ori părea el pustiit și pleșuv.”

„Chiar și așa frumusețea locului n-a dispărut ea nicăieri. Să spunem doar că s-a ascuns în vremuri de furtună.”

„Ar însemna să ne mințim pe noi de-o să credem astfel, nu ți se pare?” Zeal scutură din cap că nu. „De ce crezi asta?”

„Pentru că… doar gândește-te la asta: lumea în care trăim mereu și-a avut secretele ei, nu-i așa?”

„Așa e. Totuși nu înțeleg unde bați dacă sincer.”

„Că la fel cum lumea își are secretele ei, la fel își are și trucurile ei în vreme de furtună. Astfel, „ascunzând” într-un fel frumusețea lumii, pare „sărmană” și „oropsită,” dând de înțeles dușmanului că-i „pradă ușoară.” O aparență doar, căci astfel își poate pregăti contraatacul și distruge mai apoi nemilos dușmanul. După care, după biruință, să se ridice iar falnică, privind la lume de sus.”

Accam Kuṉṟu zâmbi. „Idei mărețe, Zeal, dar foarte greu de crezut și de demonstrat de altfel.”

„Dar totuși ceva ce-ți umple sufletul de speranță, nu crezi?” Accam Kuṉṟu o privi încurcat de data asta. „Mă refer la faptul că Speranța moare mereu ultima și că sufletele vii, forțate să-și apere atât viața cât și avutul, vor purta mereu speranța în inimă chiar dacă circumstanțele par cu totul dezolante. La fel… se spune că undeva în lumea asta se ascund Balanțele, nu?”

„Așa, și?”

„De s-au ascuns aici, anume pe Pământ, înseamnă că aici e o putere impresionantă care le protejează. La fel, de s-au ascuns Balanțele desprinse din Themis, e pentru că se tem ca nu cumva Răul să le controleze. Astfel e cum lumea se apără pe sine.”

„La fel se spune că Themis are atât partea sa întunecată cât și luminoasă.”

„Logic, căci doar e Balanță, nu?” Spuse Zeal, oarecum nepăsătoare. După care, întorcând spatele căsuțelor din vale, continuă să urce pe munte, urmată îndeaproape de panteră. Nu tăcu însă Zeal, ci continuă să-și turue teoria, „De altfel, consider eu, că dacă Themis s-a desprins atunci și mai apoi a apărut Legenda cum că un Erou se va naște ca s-o stăpânească, atunci era și logic ca un război să se înceapă.”

„Nu văd eu logica dacă sincer, dar dacă insiști,” bombăni Accam Kuṉṟu pentru sine.

Zeal nu-i atrase atenție, ci-și continuă gândul, „Logica constă în detalii mici, precum toți cei ce-și vor uni forțele ca să câștige acest război, căci poate că ne e puternic dușmanul, dar nici noi nu suntem de lepădat.”

Accam Kuṉṟu zâmbi. „Auzidu-te vorbind astfel am impresia că ai deja plănuit întregul război, victoria și chiar banchetul de după asta.”

„De ce și nu? Ce-i rău în a plănui lucrurile dinainte?”

„Nimic rău, sunt de acord. Doar că, în anumite circumstanțe, e mai bine să nu te grăbești să-ți faci planuri. Cel puțin nu pentru mult timp înainte. Astfel, de nu-ți va reuși, poți să te dezamăgești.”

„Ba-s eu de altă părere,” i-o tăie Zeal brusc. „Având planuri și vise ne face mai puternici.”

„Planuri precum? Dacă nu-i secret, întreb eu.”

Fu Zeal cea care zâmbi de data asta. Apoi, oarecum rușinată, spuse, „Să văd o copie a mea zburdând pe frumoasele câmpii ale Paṉi Makkal-ului.” După care fata oftă. „Ceva la care am visat de când a plecat mama, căci mereu am vrut ca dacă eu am trăit fără ea măcar un prunc al meu să nu-mi ducă dorul. Doar că… poate că ai și tu dreptate și visez eu la prea mult.”

Cuvintele lui Zeal îl puseră pe Accam Kuṉṟu pe gânduri. Avea fata dreptate și la asta el nicicând nu se gândise: la planurile și la visele ei. La ce se gândise el mereu fu la victorie și la cum să protejeze Muntele Fricii de influențe externe și în special de forțele răului. Asta o învățase mereu pe Inlan Diar și mereu îi spuse ei să-i învețe și pe urmașii ei asta. Dar… se înșelase atât de mult, căci ai săi urmași visau la lucruri simple, precum crearea familiei și să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți și nu la putere. Vise pe care se văzură sărmanii forțați să le lase pentru mai târziu, odată ce războiul le bătu la ușă. Un gând care-l făcu pe Accam Kuṉṟu să ofteze iar într-un final.

„La ce te gândești?” Îl întrebă Zeal, privind spre el când îl auzi oftând.

„La ce-ai spus numai ce,” răspunse Accam Kuṉṟu sigur pe el, deși tristețea îl zvârcolea pe dinăuntru. „Ceva ce mă face să mă rog Forțelor Divine să ți le împlinească.”

„Și-o să se împlinească la sigur, căci… nu degeaba Părintele Haos m-a adus pe lumea asta. De m-am născut trebuia să fie pentru ceva. La fel ca visele pe care le am, căci nu cred că le am eu degeaba.”

În timp ce fata își continuă turuitul vesel urcând pe munte, Accam Kuṉṟu zâmbi trist. Știa și el despre viziunea avută de Inlan Diar, cea arătată ei de Anaya, despre moartea lui Zeal pe câmpul de luptă. Un gând despre care decise să nu-i vorbească totuși fetei, căci era mai bine s-o lase să viseze cât mai avea vreme, căci după asta urma acel vestit Drum al Pribeagului, cel de pe care nu se întorcea nimeni nicicând.

***

O țepușă de gheață pe dinafară, dar cu lichid negru, otrăvitor, înăuntrul ei, trecu dintr-o dată prin umărul drept al Issaṉdrei, făcând-o pe aceasta să icnească de durere. Apoi, în cădere, din cauza că dădu drumul lianei de care stătea agățată când fusese rănită, se rostogoli câțiva metri, lovind într-un final, dureros, trunchiul gros al unui copac secular. O lovitură pe care o simți adânc în oase și care o făcu să scrâșnească din dinți. Dar, fiind încă vânate de Tikil, ai cărui pași îi auzea atât de bine călcând pe crenguțele uscate și frunzele întinse pe pământ, Issaṉdrā își dădu prea bine seama că n-avea timp de pierdut sau să-și plângă de milă, ci să-și continue drumul și să-și salveze viața.

Încercând să se ridice însă își dădu seama că nu-i capabilă de asta, căci mâna dreaptă n-o mai asculta deloc. Atingându-și-o cu palma stângă, simți sângele cald ce-i mânji pielea și care continua să curgă prin rana deschisă. O rană care se înnegri curând, iar otrava din țepușa ce-i trecuse prin umăr circula rapid, căci văzu cât de curând vinișoare negre pe întreaga mână. „Nu poate fi,” șopti Issaṉdrā, văzându-și mâna brăzdată de acele negre vinișoare. „Blestemul lui Tikil pare chiar mai crâncen decât m-am așteptat.”

„Chiar și așa trebuie să fugim,” auzi ea glasul Meliei de undeva din stânga. Privind într-acolo, le văzu pe Melia și pe celelalte nimfe apropiindu-se de ea, încă agățate de liane. Dar, când ajunseră lângă ea, doar Melia coborî pe pământ și-o ajută să se ridice.

Simțind însă că nu-i în stare să se țină singură pe picioare și că va fi probabil mai rău odată ce otrava lui Tikil acționa atât de rapid, Issaṉdrā privi în ochii Meliei, căreia îi spuse, „N-o să fac decât să vă încetinesc! De aceea cred că-i mai bine ca eu să stau aici și, pe cât pot, să-l încetinesc și pe Tikil! Astfel măcar voi puteți scăpa!”

„Asta nici nu se discută!” Șuieră Melia printre dinți. „O nimfă, mai ales una rănită, nicicând nu-i lăsată de noi în urmă și tu știi prea bine asta.”

„Da, știu, dar chiar și așa va trebui s-o faci, Melia, căci mai bine moare doar una decât toate!”

Cuvintele Issaṉdrei le făcură pe celelalte nimfe să se cutremure. Apoi, schimbară priviri între ele, îngrozite, la fel cum priviră și în spate când auziră gemetele lui Tikil, care resimțea deja efortul depus timp de două zile cât le urmărise pe nimfe. Sunete ciudate scoase din gâtlejul Titanului Groazei, care le pătrundea adânc în oase pe nimfe, făcându-le să tremure ușor.

Dintr-o dată însă tresăriră toate și mai nu scoaseră un țipăt de groază când Nikkari apăru brusc între ele. Ba chiar se traseră sărmanele câțiva pași în spate, după ce se lăsară să cadă pe pământ, apucând strâns pumnalele în mâini și luară și o poziție de atac. Văzând însă că-i doar Nikkari, răsuflară cât de cât ușurate și, la semnalul Meliei, se agățară iar de liane, gata pregătite să-și continue fuga.

Stătură însă toate locului și priviră țintă la Nikkari, care îngenunche într-un final lângă Issaṉdrā, pe care o lăsară puterile și se așezase deja lângă trunchiul copacului de care se lovise mai înainte, ajutată de Melia. Și, privind țintă la rana făcută de Tikil, Nikkari spuse cu voce gravă, „Ceva la care nu m-am așteptat nicicând: că acel demon va folosi otrava asupra unei nimfe. Dar… totuși a făcut-o!”

„Ai mai văzut această otravă mai înainte?” Întrebă Melia speriată.

„Da. O singură dată. Foarte demult. Chiar și așa mi-i cunoscut faptul că e veninul lui Tetapas.”

Issaṉdrā se cutremură. „Veninul lui Tetapas în trupul meu? Asta înseamnă că-s sortită morții?” După ce spuse aceste cuvinte, ochii Issaṉdrei se umplură de lacrimi.

„Nu dacă ajungem la timp pe Vârful Mēl.”

„Pe vârful înzăpezit?” Întrebă Melia, confuză. „Nu înțeleg cum ne poate ajuta asta. Mai ales… nu cred că Issaṉdrā va rezista până acolo.”

„De rezistat o să reziste, căci veninul lui Tetapas, chiar dacă pare că acționează rapid, o face de fapt extrem de lent. Astfel, având nevoie de mai mult de o zi ca să ucidă victima, ne dă timp destul să ajungem pe vârful înzăpezit, acolo unde voi avea puterea necesară să scot veninul din trupul Issaṉdrei.”

„Sunt sigură că ai o astfel de putere, Nikkari. Totuși, e imposibil practic de ajuns pe acel vârf, căci… doar Inlan Diar și Accam Kuṉṟu au dreptul să ajungă pe acel vârf înzăpezit.”

„În vremuri de război toată lumea are acces pe Vârful Mēl,” spuse Nikkari sigură pe sine, privind țintă în ochii Meliei, care era încă confuză, neputând înțelege ce era adevărat și ce minciună până la urmă. „Iar cel care ne-a dat accesul pe acel vârf înzăpezit ca să ne întremăm și să ne umplem rezervele cu energie e însăși Maranam.”

Issaṉdrā înghiți în sec. „Maranam e pe Muntele Fricii?”

„Da, așa e. Și… s-a văzut deja cu Accam Kuṉṟu, care se îndreaptă spre același vârf înzăpezit în aceste clipe. Nu singur, ci cu Zeal. Ei însă au ca destinație finală Izvorul Puterii. Noi - Vârful Mēl, unde trebuie să-l atragem și pe Tikil, în timp ce Inlan Diar va pune pecetea din centrul puterii Paṉi Makkal-ului.” După care, ajutată de Melia, Nikkari o ajută pe Issaṉdrā să se ridice în picioare, căreia îi spuse, „Ține-te cum poți de mine, căci de asta depinde soarta tuturor, m-ai înțeles?”

Scrâșnind din dinți, din cauza durerii ascuțite din braț, Issaṉdrā dădu din cap că da. Apoi, abia șoptit spuse, „Așa o să fac. Pentru mai multă siguranță însă să ne folosim de liane.”

„Ceva ce eu nu-s în stare să controlez,” se opuse Nikkari.

„Eu însă da,” se încăpățână Issaṉdrā, ridicând mâna stângă în sus și chemând o liană la ea, care se înfășură brusc în jurul mijlocului lor, legându-le astfel una de alta. „Chiar și cu rana făcută de acel demon, încă simt puterea naturii. Ceva ce sper să simt până la final. Iar acum să mergem, căci Tikil e deja foarte aproape. Îi simt deja pașii.”

„Și eu,” spuse Melia îngrijorată, privind în spate. Apoi, după ce Issaṉdrā și Nikkari părăsiră deja acel loc, Melia privi la una dintre nimfele din dreapta ei, care atârna pe o liană, și-i spuse, „Să lăsăm piste ca să ne găsească mai ușor!”

„N-o să fie mai periculos astfel?”

„Poate și că da. Dar, altfel nu-l putem atrage spre vârful înzăpezit. Sunt sigură de asta. De aceea și trebuie să riscăm.” După care, scoțându-și pumnalul de la brâu, Melia își crestă mâna, lăsând sângele să-i picure pe deasupra ierburilor și-a buștenilor peste care treceau în rapida mișcare a lianelor. Și nu doar ea făcu astfel, ci și celelalte nimfe, căci își dădură prea bine seama că era unica șansă să ajungă pe acel vârf înzăpezit și să-și salveze surata.

***

În pirostrii, în fața locului în care căzuse Issaṉdrā după ce el o rănise, Tikil rânji, după ce atinse cu două degete o frunză însângerată. „Au trecut pe aici, sunt sigur de asta. La fel cum sunt sigur că-s pe drumul cel bun. Și… nu-s singure nimfele Meliei, ci cu cea pe care mi-am dorit demult s-o pun cu botișorul pe labe… nimeni alta decât Nikkari!”

Rânjind mai apoi, căci acel gând, de-a pune mâna pe puterea lui Nikkari și mai apoi de-a deveni invincibil, era ceva cu adevărat încurajator pentru Tikil. Ce nu știa el însă sau ce el preferă să ignore deliberat fu faptul că totul putea fi doar o capcană. Una spre care se îndrepta cu pași rapizi, căci, după ce inspiră adânc parfumul sângelui din jur, își mări viteza, gonind pe cât putu de repede după nimfe.

În urma lui, ieșind din al lui ascunziș, apăru cât de curând Poṟi Ivar. Acesta, cu ochii scăpărând de flăcările furiei, controlat astfel de puterea mâniei din suflet și de cea a sângelui din jur, scormoni cu copita din față în solul rânced al pădurii, aruncând cu pietre, țărnă și frunze moarte în jur, chemându-și astfel la luptă confrații: pe ceilalți mistreți Paṉṟi. Aceștia, la pas lent, ieșiră și ei din ascunzători, din tufișuri, de pe după trunchiuri de copaci sau din scorburi, de unde-l pândiră pe Tikil, căci primiră un singur ordin de la Nikkari când aceasta trecu pe acolo: să-l urmeze îndeaproape pe Tikil și să nu-i dea nicicând șansa să se întoarcă din drum. Și, cum acela era un ordin pe care nu-l puteau încălca, mistreții Paṉṟi o rupseră dintr-o dată la fugă prin pădure, urmărind o singură pradă, pe Tikil, cel ce se crezuse hăitaș fără a ști că era de fapt pradă.