Arion, calul înaripat, galopa ca vântul prin Poiana Ahilar-ului încercând din răsputeri să-l doboare pe tânărul de 22 de ani care abia se ținea călare din cauza că n-avea hățuri de care să se țină, iar de coama calului avea interzis să se apuce. De asta și strigă tânărul într-un final: „Joci murdar, Arion!” Iar drept răsplată pentru îndrăzneala sa, de-ai reproșa lui Arion, fu aruncat de pe spatele calului când acesta se ridică brusc pe picioarele din spate.

Și, după ce atinse pământul, tânărul fu nevoit să se rostogolească câțiva metri. Într-un final reuși să se oprească și, în patru labe, se întoarse spre Arion, care deja își schimbase forma și stătea cuminte în același loc de unde calul îl aruncase pe tânăr de pe spatele lui.

Ceea ce nu-i plăcu însă lui Fenrir, căci anume el era tânărul care călărise fără hățuri pe spatele calului magic, fu să vadă că Arion căsca dulce, deloc deranjat de acea căzătură. Ceea ce era însă cu adevărat impresionant la Protectorul Vieții pe pământ era faptul că nu se schimbase deloc în acei 13 ani de când Fenrir și Samaya îl întâlniseră pentru prima dată: avea același verde aprins sclipind în ochii lui, păr lung și alb, piele fină și mătăsoasă, în timp ce copilul-lup devenise un adevărat bărbat - înalt de statură, zvelt, cu piele măslinie așa cum avuse și Samandra, ochi negri ca și ai mamei sale și de la ea „furase” și acel păr negru și cârlionțat ce-i ajungea lui doar până la umeri. Dar tocmai acei cârlionți, ce-i dădeau tânărului un farmec aparte, erau ceva ce Fenrir ura. De ce? Pur și simplu pentru că fuseseră durerea lui cea mare de cap, întreaga copilărie de fapt, căci copil fiind și mai ales în adolescență, Samaya și Bestla pur și simplu adorară să-l tachineze încâlcindu-i-l atât de mult în joacă încât băiatului îi lua apoi ore bune să-l aducă la frumoasele bucle de odinioară.

Dar mai mult decât părul său, Fenrir își ura profesorul, pe Arion, care făcea ce făcea și-l arunca de pe spate, ca mai apoi doar să aibă șansa să-l tachineze din cauza asta. Exact cum făcea în acele clipe, când căsca dulce, fără măcar să-l privească în timp ce-și ținea fața îndreptată spre cer: „poate și joc eu murdar, măi Fenrire, dar tu tot n-ai învățat nimic din ce te-am învățat eu. Și… tare mă dezamăgește faptul că chiar și după 13 ani te pot arunca cu ușurință din cârcă.”

„Ți-a reușit doar pentru c-am fost neatent,” îi mârâi tânărul printre dinți. „N-o lua ca pe-o izbândă personală. Și… ai fi putut avea milă de mine până la urmă. Nu-s decât un lup, iar lupii iubesc să stea pe patru labe și nu pe spatele… unora.”

„Nu știu de ce, dar mie asta mi-a sunat a insultă,” spuse Arion, încruntându-se ușor. Și, cât de curând, în mâinile lui apărură două săbii de gheață.

Văzând săbiile în mâinile profesorului său, Fenrir strâmbă din nas, căci înțelese că se îngroșa gluma. Chiar și așa se decise să nu-i dea aceluia privilegiul să-l ia desprevenit. De aceea sări în picioare și privi țintă în ochii lui Arion, spunându-i cu oarecare ironie în glas: „iar tu ai un suflet al naibii de delicat, măi Soane. Și mai ești și fricos pe deasupra, căci niciodată nu înfrunți pe nimeni cu mâinile goale.”

„De ce să-mi bat capul dacă pot folosi magia?” Spuse Arion, ridicând comic din umeri. „Poți încerca și tu: ai acordul meu.”

„Iar pui sare pe rana care sângerează, nu-i așa? Știi prea bine că nu pot folosi magia, chiar dacă am încercat. Iar tu iar și iar folosești asta ca pe-o armă împotriva mea.” Apoi cei doi bărbați începură a merge în cercuri, pândindu-l pe celălalt și așteptând șansa perfectă să-l atace pe rival. Numai că niciunul din ei nu era atât de prost încât să-i dea acea șansă celuilalt.

După câteva clipe de mers în cerc, în timp ce încercă fără rezultat să-l dezarmeze pe Fenrir privindu-l în ochi, Arion spuse: „încă consideri nedrept faptul că alții folosesc magia asupra ta când tu nu poți nici măcar sufla o pană de pe tine?”

Fenrir îi arătă colții: „da, anume la asta mă gândesc. Totuși: chiar și fără magia ceea, de mi se dă șansa, îi pot bate pe alții măr, cu mâinile goale. Doar că „cei pe care vreau eu să-i bat măr” se ascund după arme. Ca lașii.”

„A fost despre mine acum?” Spuse Arion, încruntându-se comic.

„De ce? N-a fost clar? Să spun ceva mai clar de atât?” Îl înfruntă al său învățăcel cu curaj.

„Dacă insiști!” Și, cât de curând îi aruncă lui Fenrir una dintre săbii. Acela însă, crezând că-i atacat, sări în lături, iar sabia se înfipse în pământ la un metru de el. Asta-l făcu pe Arion să se plesnească peste frunte și să scuture din cap cu reproș: „și te mai numești urmașul lui Dike! Ce rușine!” Dar, când ridică privirea cu gând să continue să-l certe pe Fenrir, fu forțat să se plece pe spate, iar vârful sabiei pe care i-o aruncase tânărului îi trecu la doar câțiva milimetri de nas. Astfel, când Arion se aplecă pe spate, lama sabiei trecu pe deasupra lui și, într-un final, lovi un fel de perete transparent ce se formase în jurul lor.

Astfel, în clipa în care vârful sabiei lovi peretele acelui vid, se auzi sunet de tobe în jur. Ulterior așchii se desprinseră din acel perete transparent și fură aruncate spre cei doi. De aceea, pentru a nu fi rănit, Fenrir se roti pe călcâie, la 45 de grade și lovi apoi cu sabia spre acele cioburi ce veneau spre el, iar un val de aer, nevăzut totuși de tânăr, aruncă acele cioburi spre Arion. Asta fu posibil datorită magiei lui Fenrir pe care el o putea folosi, dar nu era conștient de asta. De aceea și încerca Arion toate trucurile posibile - ca să-l facă să vadă rezultatul magiei sale și energia produsă de magia din interiorul lui - numai că nici după 13 ani de practică nu-i reușise.

Mirat, Fenrir privi spre Arion, căci nu se așteptase ca lovitura ceea de sabie să-l protejeze. Numai că ochii i se opriră asupra ranei de pe braț, produsă de un ciob ce fusese aruncat spre Arion, dar care trecuse prea aproape de brațul lui și de aceea îl rănise pe tânăr. Și pentru Fenrir fu cu adevărat impresionant să vadă cum rana sa se tămăduia de la sine în interiorul acelei cutii transparente formate de puterea lui Arion.

„Ai văzut?” Îi strigă tânărul lui Arion, întorcându-se spre el. Tăcu însă când îl văzu pe Arion formând din sabia din mâna sa un fel de minge de gheață, pe care o făcu apoi să se rotească între palmele sale, poziționate la cam 20 de centimetri de sferă, fără s-o atingă. Și acea mișcare a sferei forță de fapt acele cioburi de sticlă să nu-l atingă pe Arion, cioburi care au început a se mișca în jurul lui mai apoi sub formă de uragan.

Privind ulterior la Fenrir, tânărul văzu că ochii lui Arion deveniseră vineții asemeni culorii sferei de gheață pe care o controla în acele momente. Astfel înțelese că lecția pe ziua aceea nu se terminase. Mai ales când Arion îi strigă: „Folosește-ți mintea și nu te lăsa manipulat de vid!” Și, pentru că n-avea altceva de făcut decât să asculte, Fenrir îl ascultă.

De aceea luă o poziție de atac, cu sabia poziționată lateral, la înălțimea pieptului său. Și, în clipa în care Fenrir închise ochii și încercă să se concentreze, sabia fu înconjurată de flăcări reci, albastre. Asta-l făcu pe Arion să zâmbească. Apoi, după ce îndepărtă un pic mai mult palmele de sferă, făcând-o să crească în volum, îi ordonă tânărului: „nu-ți fie teamă de vidul în care te afli. Doar ascultă vocea mea sau a propriei minți și caută poarta spre a ta putere.”

Fenrir, care se afla complet înconjurat de întuneric în locul în care ajunse, fără să vadă nimic de altfel, întrebă, iar Fenrir cel adevărat se încruntă: „o-i căuta-o eu de-oi ști cum arată!” mârâi el la Arion.

„Nimic nu-i gratis pe lumea asta!” Îi spuse Arion cu glas viclean. „Mai ales în lumea magiei. De aceea, de vrei să controlezi magia din tine, trebuie să înveți singur a o domina.”

„Totuși: ai putea să-mi dai un indiciu!” Insistă tânărul.

„Ce câștig dacă fac asta?”

„Nu-ți rup oasele?!” Vru să facă lupul o glumă. Și, curios să vadă cum arăta mutra lui Arion în acele clipe, vru să deschidă ochii.

„Nu-i deschide!” Îi strigă Arion care știa prea bine se pare ce-i în mintea lupului. „De faci asta iar pierzi. Doar concentrează-te și încetează a te prosti atâta!” Îi spuse de data asta cu glas dojenitor!” Iar din cauza că Arion se înfuriase, atât ochii săi, cât și sfera, deveniseră de un purpuriu întunecat.

„Da, da, dacă zici!” Bombăni Fenrir. Decise totuși să ducă misiunea ceea până la capăt și să-i demonstreze încă odată lui Arion că greșea. Numai că atunci când zâmbea în sinea lui, crezând că avusese dreptate, căci vidul cela negru ca smoala văzut în fața ochilor lui nu-și schimba culoarea, Fenrir simți că se înăbușă. De asta și-și duse brațul la nas cu gând să-și protejeze nările de acel aer fierbinte ce se simțea în jur. „Ce-i asta?” Întrebă el abia auzit.

Dar deși Fenrir crezuse că doar el auzise acel murmur se înșela. Cât de curând auzi vocea telepatică a lui Arion în urechea sa stângă: „lumea propriei tale puteri. De fapt anticamera acelei lumi. Și, dacă tot ai reușit să ajungi până acolo, caută poarta și deschide-o! Doar tu vei ști cum arată ea și nimeni altul, Fenrir! Așa că nu te lăsa înșelat de nimic și caută cu atenție.”

Imediat ce vocea lui Arion se stinse, ochii lui Fenrir luminară în roșul flăcărilor. Numai că în acele clipe nu erau ochii tânărului Fenrir, ci ai lupului, chiar dacă el era încă în trupul său uman. Apoi, o boare de aer albastru, ciudată totuși, începu să-l înconjoare pe tânăr, ca un fel de dans straniu al vidului care, pe lângă culoarea ceea albastră, care căpătă mai multe nuanțe în câteva secunde, avea și mult negru în ea. Chiar și așa, chiar dacă era stranie și ceva ce nicicând el nu mai văzuse până atunci, Fenrir nu se sperie. Din contră: îl captiva, mai ales că văzu că aceeași energie, ce plutea în jurul lui, îi ieșea și prin porii pielii.

„Anticamera propriei puteri!” Spuse lupul cu vocea minții. „Înseamnă că totuși e o lume crepusculară în care unul e capabil de orice.”

„Abia acum ai înțeles asta?” Auzi el iar vocea lui Arion.

„Da. La fel ca și tine care mereu îți bagi nasul unde nu-ți fierbe oala.”

„Mi-i dat să fac asta. Doar ți-s profesor, ai uitat?”

„Aș fi vrut eu să uit, dar… să zicem că-i ceva imposibil. Așa că, de nu vrei să mă ai pe cap întreaga viață și mai ales dacă vrei să vezi de-s bun și eu de ceva, îți sugerez să-ți ții limba după dinți și să stai departe de mintea mea.”

„Dacă insiști!” Și Fenrir auzi cum o ușă se trântise pe undeva, semn că reușise să-l supere pe Arion, alungându-l de acolo.

De asta mârâi Fenrir: „delicat ca întotdeauna! Și mereu trântește poarta minții mele după cum îi tună! Las că-ți arăt eu odată și odată că trebuie să înveți să respecți proprietatea altora. Pentru asta însă… unde dracu-i poarta ceea?” Murmură el.

Înțelese totuși că doar cu privitul n-o să-i reușească. Apoi trebui să-i dea dreptate și lui Arion, chiar dacă acela era băgăcios: îi răspunse la întrebare, iar asta era un indiciu important, căci însemna că în lumea ceea Fenrir era capabil de orice. Desigur: în limita puterilor hărăzite lui de soartă.

De aceea închise ochii și-și concentră puterea minții asupra centrului stomacului său, acolo unde simțise adesea ceva mișcându-se. Și, chiar dacă știa că anume acolo e centrul energiei lui, iar asta-i spunea adesea și Samaya atingându-i pieptul, el nicicând nu simțise acel flux de energie. În acele clipe însă, în acea ciudată lume crepusculară, începu să simtă acel flux atât de vertiginos.

Tocmai de aceea și-l atinse cu ambele mâini, poziționându-le una peste cealaltă. Și, în clipa în care simți acea energie de culoare albastră care-l controlase până atunci îndreptându-se spre centrul energiei lui, Fenrir își simți palmele că-i ard. Nu deschise însă ochii, ci se concentră și mai mult pe acel sentiment. Astfel îi reuși să-și înconjoare trupul de flăcări, iar când flăcările îl acoperiră complet, el se transformă într-un lup negru de mărimi impresionante. Și acel lup ardea de asemenea în flăcări, la fel ca și ochii lui, numai că acele flăcări nu-l răneau, ci erau produsul magiei lui.

„Wow, chiar atât de ușor să fie?” Spuse lupul vesel. Numai că deveni dintr-o dată atent văzând o cortină de flăcări apărând la început doar în fața lui, apoi înconjurându-l cu repeziciune. Numai că acele flăcări nu erau produsul magiei lui. De asta și spuse rânjind: „Hestia!”

Și, cât de curând, o văzu apărând în fața ochilor lui. Numai că în acea lume ea putea păși liber pe acel pământ, fără să poarte rugul după ea. Astfel, când văzu mirarea din ochii lupului, ea schiță un zâmbet ironic, și-i spuse cu viclenie: „văd că încerci să-mi folosești puterea pentru scopurile tale, tinere lup. Dar… ai tu destul curaj să iei această putere de la mine?”

Lupul însă rânji: „de ce și nu? Dacă am asta în puterea mea, hărăzit de stele, înseamnă că-i ceva ce trebuie să am. Numai tu ești încăpățânată și nu accepți să împarți cu mine ce-mi aparține de drept. De fapt aparține ambilor, dar nu asta era ideea, ci faptul că te temi să fii detronată. Ori mă înșel?”

Hestia râse auzindu-l vorbind astfel. „Detronată? Eu? Nu fi prostuț, Fenrir. Eu nicicând n-o să fiu detronată de nimeni, și… devorați-l!” Strigă ea înfuriată în cele din urmă, iar flăcările din jurul lor, care aveau capete de lup roșu în acele clipe, se aruncară asupra lui Fenrir, atacându-l.

Întâmpinară însă rezistență, căci alte flăcări se loviră de acele capete. Acestea însă aveau acea putere albastră, o influență a gheții totuși, ceea ce făcu flăcările Hestiei să se retragă, iar ea-i șuieră printre dinți: „joci murdar, Fenrire! Focul și gheața nu se țin de mână ca prieteni, ci se topesc și se slăbesc de puteri. De aceea și-ți sugerez să nu folosești puterea învățată de la îngâmfatul cela de Soan de nu vrei să pierzi pe veci în fața mea și astfel să rămâi pe veci doar un lup fără vlagă.”

Pe Fenrir însă ale ei cuvinte nici nu-l impresionară și nici nu-l speriară. Din contră: el surâse mulțumit, căci de Hestia vorbea de înfrângere însemna că șiretlicul lui funcționase. Numai că acolo nu era puterea gheții folosită, căci el nicicând nu putuse învăța trucul cela așa cum i se întâmplase Samayei, ci era puterea aerului și a vântului, chiar dacă limitată, iar asta era ceva ce intensifica vâlvătaia și-i asigura câștigul. De aceea se aruncă dintr-o dată asupra Hestiei, iar cele două bestii de foc începură să se lupte corp la corp, căci Fenrir se transformă înapoi în tânăr doar pentru a fi capabil s-o înfrângă pe Titanida Focului, căci de-ar fi rămas în trupul său de lup n-ar fi reușit asta nicicând.

Dintr-o dată însă se trase câțiva pași în spate, când un cap de lup, din flăcările Hestiei, îl mușcă de umăr. Asta-l făcu pe Fenrir să se transforme iar în lup doar pentru a-și tămădui rana, căci în pielea lupului rănile sale se tămăduiau cel mai ușor. Și din cauza că Fenrir era extrem de furios pentru acea mușcătură blana lui se ridică de parcă ar fi fost mii de ace negre înfipte în al lui trup, iar unghiile sale se ascuțiră extrem de mult.

„Se pare că nu-s singurul care joacă murdar,” îi spuse el Hestiei. După care, aruncându-se iar asupra ei, ceva la care ea nu se așteptase totuși, căci se concentrase să înțeleagă ce punea el la cale, reuși s-o prindă în capcana brațelor sale.

Luată prin surprindere, Hestia încercă să se elibereze din strânsoare. De aceea se zbătu cât de tare putu și-i ordonă lupului s-o elibereze de nu vrea să-l transforme apoi în cenușă. El însă nu era prost, căci atingerea corpurilor lor umane îl hrănea cu energie. De aceea și începu el a se schimba atât de brusc din lup în om și invers, atât de repede că era amețitor de privit la asta. Apoi, când simți că luase destulă putere de la Titanidă, o privi în ochi, surâzând, și-și apropie destul de mult buzele de ale ei până ce le atinse totuși. Acela însă nu era un sărut al dragostei și nici al uniunii, ci unul ce pecetluia dreptul lui la folosirea focului. Tocmai de aceea, când buzele lor se atinseră, trupul Titanidei emană un fel de energie de culoare roșu închis, care, în contact cu energia albastru-roșietică a trupului tânărului, formă două aripi mari, negre, pe spatele lui. Ele însă nu erau ca cele văzute pe spatele lui Arion, ci doar tatuate, așa cum le avea și Hestia pe spatele ei: simbolul celor binecuvântați cu darul focului.

Și, deși Hestia la început se luptă să nu permită acelor aripi să se termine de format pe spatele lui Fenrir, în cele din urmă, mișcată de-o căldură interioară, se calmă. Apoi, atingând capul tânărului cu a ei mână de foc, fără să-l rănească, îl trase mai aproape de ea și, închizând ochii, îl sărută cu patimă.

A ei mișcare îl făcu pe Fenrir să se dea înapoi însă, căci era extrem de confuz din cauza reacției sale, căci Fenrir știa prea bine că Hestia nu era interesată de niciun bărbat, indiferent de cine era acela. Ceva însă se schimbase la ea în acele clipe, căci, în timp ce-l săruta cu patimă, simți a ei pasiune intrându-i sub piele. Dar, se miră și mai mult, când Hestia deschise într-un final ochii și, îndepărtându-și doar un pic buzele de ale lui, îi spuse zâmbind cu hâtrenie: „acum ești cu adevărat pregătit." După care dispăru brusc.

„Cea fost asta?” Se întrebă Fenrir când rămase singur. N-avu însă timp de gândire, căci se văzu nevoit să sară în lături atunci când simți ploaia de așchii venind spre el - acea tornadă de cioburi de sticlă controlată de Arion. Și, ca să se protejeze mai apoi, căci cioburile își schimbară direcția când el sări în lături, Fenrir formă o sabie de foc în a sa mână și, lovind spre cioburi, le topi. Dar nu doar cioburile suferiseră în acele clipe, ci și palmele lui Arion care controlau sfera de gheață, căci, fiind formată din sabia pe care el o ținuse mai înainte în mână, era cumva conectată sfera cu ale lui palme. De aceea, când focul lui Fenrir atinse cioburile din uraganul controlat de Arion, el fu nevoit să dea drumul sferei de gheață, nemaiputând suporta flăcările albastre care-o înconjurară dintr-o dată, dar care erau totuși fierbinți.

Support the creativity of authors by visiting Royal Road for this novel and more.

Și, abia când se văzu dezarmat, Arion zâmbi și spuse: „acum ești cu adevărat pregătit!” Iar vocea lui îl readuse pe Fenrir în lumea reală.

Se miră însă tânărul extrem de mult să vadă că încă purta hainele și ținea sabia în mână. Dar, ce-i atrase atenția, fură ale sale palme înroșite, cele care formaseră sabia în flăcări și cele care-l învinseră pe Arion în cele din urmă. De aceea și murmură confuz: „nu poate fi!”

„Crezi?” Spuse Arion cu hâtrenie. „Eu sunt însă sigur că e, căci anume asta se aștepta de la tine chiar de la început - să simți puterea pe care o controlai și de care nu erai conștient, o putere pe care ai început s-o controlezi odată pătruns în lumea crepusculară a flăcărilor, acolo unde ai sărutat-o pe Hestia.”

Asta-l înfurie puțin pe Fenrir, care-și privi mânios profesorul: „și? N-ai putut spune asta de la început?”

Arion însă zâmbi: „de ce să-ți fac viața ușoară? Trebuia s-o descoperi tu singur. Plus la asta: a fost mai interesant astfel. Și comic de privit de altfel, căci… ah, s-a simțit atât de bine să te văd căzând de pe spatele meu de atâtea ori. M-am simțit cumva răzbunat, pentru toate dățile când mi-a fost dat să-ți văd a ta îngâmfare, pe care pur și simplu o detest.”

„Ceea ce detest eu însă e că anume pe tine te-a ales tata să-mi fii profesor. Ah, cu adevărat urăsc asta, căci Samaya s-a ales cel puțin cu un profesor drăguț, cu Bestla, pe când mie mi l-au dat pe cel mai rău dintre toți: un cal!”

Arion însă râse din toată inima: „nu înțeleg de ce te plângi atâta. Măcar acum poți călări.” Fenrir însă nu gustă gluma și-i întoarse spatele cu gând să se întoarcă la palat. „Încotro?” Îl tachină Arion cu un glas puțin batjocoritor.

„Acolo unde nu ești tu și cât mai departe posibil de tine,” și, în timp ce spuse aceste cuvinte, Fenrir se îndepărta cât de repede putea de Arion, căci era cu adevărat supărat pe el. Dar făcea el asta mai mult pentru că se simțise trădat că acela nu-i spusese cum putuse să-și descopere puterea, precum ura și faptul că primul său sărut fusese cu Hestia și nu cu…

„Am auzit că grupul lui Sephir va trece azi pe aici,” auzi el dintr-o dată glasul lui Arion, iar asta îl făcu pe Fenrir să se oprească locului. Nu-și privi însă profesorul care fluiera ușor în așteptarea răspunsului lui.

De aceea și întoarse Fenrir doar capul puțin spre Arion și-i șuieră printre dinți: „iar ți-ai băgat nasul în gândurile mele?”

„Eu? Când asta?” Îl întrebă Arion inocent. „Ba bine că nu. Doar menționasem și eu… așa… într-o doară. Dar dacă nu vrei s-o vezi putem și să…”

Tactica lui însă funcționă ca de fiecare dată, căci Fenrir se întoarse brusc spre el și, în timp ce trecea pe alături, îi spuse: „nu ești decât un vulpoi bătrân să știi.” După care se îndreptă spre râu, acolo unde știa că Sephir iubea să-și petreacă timpul ori de câte ori trecea pe acasă. Și… tânărul grăbi tot mai mult pasul, căci îi era atât de dor s-o vadă ca să-și ușureze coșul pieptului de atâta dor și singurătate, chiar dacă însemna doar s-o privească din depărtare fără s-o poată atinge.

***

Cea mai mare dintre cele trei fiice ale lui Boor era anume Sephir, cea care controla puterea vânturilor, cele care aduceau ploile torențiale sau le îndepărtau de anumite locuri, o putere pe care o împărțea cu Arion. Totuși, spre deosebire de acesta, care era mai tot timpul calm, Sephir era o fire vulcanică, iute la mânie și care ura cel mai mult să fie forțată să facă ceva sau să fie spionată în timp ce-și spăla trupul în apele râului, la amurg, cu acel soare blând ce-i săruta gingaș pielea catifelată.

Înaltă de statură nu era. Dar totuși avea un corp dorit de mulți bărbați și Spirite și asta datorită curbelor apetisante care-i scoteau pe mulți din minți, chiar dacă nu era plinuță din fire. Chiar și așa, chiar dacă era dorită și adorată de mulți, Sephir nu permise nimănui niciodată să-i ajungă la inimă și asta din cauza că ura de asemenea să fie legată de cineva, iar a se dărui cuiva sau a accepta pe cineva alături însemna pentru Sephir să-i fie îngrădită libertatea, ceva la care ținea ca la ochii din cap. Tocmai de aceea și-și alunga de fiecare dată amorezii și făcea în fel și chip ca aceștia să nu mai spere nicicând la dragostea ei.

Dar, în ciuda temperamentului ei exploziv și a deciziei de-a nu-și împărtăși sentimentele cu nimeni, Sephir era totuși o persoană caldă, care visa la fericire. De aceea, dacă ea simțea că-i cu adevărat fericită, ochii ei aveau o nuanță de albastru deschis, ca cerul senin pe vreme însorită. Dar, dacă cineva reușea s-o scoată cu totul din sărite, deveneau maro închis. La început doar, căci de deveneau complet negri însemna că cel ce-a înfuritat-o trebuia să șteargă putina și cât mai curând posibil de nu voia să rămână fără cap, căci Sephir era mai mult decât capabilă de așa ceva.

Și de cineva rămânea totuși locului, convins fiind că-i poate face față, nu mai apuca apoi să povestească și altora cum era de fapt Sephir când era complet mânioasă și asta din cauza că plătea destul de scump a lui îndrăzneală. Cum însă?! Doar Sephir știa. Și Fenrir desigur, care avuse „norocul” ăsta, s-o vadă complet ieșită din minți și asta se întâmplă pe când era doar un adolescent și merse la râu în după-amiaza aceea să se scalde.

În drum spre râu însă auzi râsete pe mal. De aceea se opri la marginea pădurii și ascultă. Astfel putu distinge că cele care râdeau fericite erau de fapt Samaya și Bestla. De aceea zâmbi șiret și decise să se apropie de ele, pe nevăzute, să le sperie și să-și scoată astfel pârleala pentru toate dățile când ele făcură haz de părul lui creț. Dar, în locul a două adolescente de 15 ani, speriate, dădu cu ochii de-o splendidă fecioară, complet goală, ce tocmai își spăla trupul în apele ce luceau superb în lumina apusului, iar asta fu ceva ce-l fermecă pur și simplu.

De fapt, la început, când Fenrir o văzu, nu înțelese cine era acea fecioară, căci ea stătea cu spatele la pădure în acele clipe, cu apa ajungându-i doar până la jumătatea coapselor, cu părul negru și umed ce i se lipise de spate, făcând-o cu adevărat seducătoare. Tocmai de aceea și adolescentul rămase complet fascinat de ea și de trupul ei. Și, pentru a se bucura pentru mai mult timp de acea superbă priveliște, Fenrir se trase în spatele unui copac, cu gând s-o spioneze nevăzut de acolo. Și, făcând asta, Fenrir era total convins că ea nu-i conștientă de faptul că el era acolo. Și cum nu era să stea acolo, deși ar fi trebuit să se rușineze și să plece, când pielea ei măslinie, udă și frumos luminată de razele apusului, îl făcea să simtă lucruri ce nu mai simțise nicicând până atunci?!

De aceea se ascunse și putu să se bucure din plin privind la trupul gol al fecioarei, căci Sephir într-adevăr nu-l observase la început. Dar lucrurile se schimbară în clipa în care Fenrir, complet fermecat de-a ei frumusețe, vru să se apropie mai mult de locul unde se scălda ea ca s-o poată vedea mai bine. Numai că, din neatenție, călcă pe-o creangă uscată. Și acel sunet îi fu sentința, căci în locul priveliștii superbe de mai înainte, văzu pur și simplu ochii scăpărând ai tinerei care-l privea înnebunită de furie.

Dar Fenrir n-o văzu chiar în fața lui, ci doar pentru o clipă văzu ochii ei scăpărând, chiar dacă ea era încă în apă, cu spatele la el. Totuși înțelese băiatul că ceva se întâmpla, căci văzu nori vineții ce acoperiră dintr-o dată cerul. De asta se întrebă el: „Se apropie cumva o furtună?” Numai că atunci când iar privi în față, văzu pe viu cei doi ochi negri, ca smoala, ce scăpărară mai înainte în fața lui ca o iluzie, semn că stăpâna acelor ochi era gata să-l rupă în bucăți. Asta-l făcu să tremure ușor, privind țintă în acei ochi negri.

Iar Sephir, care-l privea furioasă, îi șuieră printre dinți: „Cine ești tu?” Băiatul însă era prea surprins și prea îngrozit ca să-i răspundă. Nici măcar nu fu capabil să îngâne ceva în apărarea sa. Chiar și așa, instinctul de supraviețuire îi spuse că-i o idee a naibii de bună s-o șteargă de acolo. De aceea începu să se tragă în spate, dar tot cu ochii pe Sephir. Iar ea, văzând că „prada” voia să-i scape din gheare, începu să pășească încet spre el. „N-o să vorbești, nu-i așa?” Îi strigă ea înfuriată. „Ei bine, atunci nu-mi dai nici mie de ales. Așa că…”

Și în clipa în care ea ridică mâna apăru vestitul ei bici Cattai, cel de care se temeau toți amorezii care se apropiaseră vreodată de Sephir, căci acesta mușcase adânc din pielea lor și nu doar odată și ea avea de gând să-l lovească și pe băiat ca să-l învețe minte. Tocmai de aceea Fenrir observă furia scăpărând în ochii ei. De aceea și se întoarse cu spatele spre ea cu gând să fugă de acolo. Se împiedică în cele din urmă de-o creangă aeriană, a copacului după care stătuse ascuns până atunci, și… ateriză pe burtă. Și, convins fiind că n-are scăpare de acolo și c-o să simtă la sigur mușcătura biciului Cattai pe piele, de care doar auzise, Fenrir închise ochii și așteptă.

Nu simți însă nimic, dar totuși tresări când auzi vocea Bestlei: „iarăși joci murdar, surioară!” iar asta fu pentru el mai periculos chiar și decât biciul cela, căci asta însemna că nu doar că fusese prins de cea pe care-o spionase, dar și de Samaya, dacă Bestla era acolo, iar asta însemna c-o va primi și de la taică-su. Dar… din loc nu se mișcă și nici nu deschise ochii, decis fiind să stea locului fie ce-o fi, căci așa auzise el de la alții că așa fac bărbații: își acceptă responsabilitatea.

Sephir însă, spre deosebire de Fenrir, nu putu sta calmă cu apariția Bestlei. De asta și se întoarse încet spre ea, iar ochii ei pur și simplu scăpărau de furie, căci ura de asemenea când a ei surioară mai mică își băga nasul în treburile ei. Pe Bestla însă privirea încărcată de furie a surorii ei mai mari n-o sperie deloc, nici măcar acel fulger ce crăpă cerul dintr-o dată și care pur și simplu despică un imens copac în două când atinse pământul. Ea doar căscă dulce și privi pe sub sprâncene la copacul distrus, murmurând în batjocură: „și ce-ți făcuse bietul copac de-a plătit pentru nervii tăi?!”

Sephir însă, deși auzise ce spusese Bestla, nu se opri locului, ci continuă să meargă spre ea, șuierându-i printre dinți: „ți-a spus cineva vreodată că ești o adevărată durere de cap, Bestla?”

„Da, aproape în fiecare zi! Dar… sincer… nu-i ceva de care să-mi pese.” Și, ducându-și mâna la spate, o înșfăcă pe Samaya de braț, cea care stătuse ascunsă după ea până atunci, și-o împinse apoi de la spate ei pe lângă Sephir spre Fenrir care continua culcat pe burtă.

Sephir însă, deși se miră puțin să vadă că Samaya se ascunsese de ea, deși n-o știa și n-avea nimic împotriva ei, nu întrebă nimic. Doar întoarse capul și privi în urma ei. Astfel o văzu apropiindu-se de Fenrir și spunându-i: „hai, ridică-te și să mergem!” Apoi, trăgându-l de mână, îl forță să se ridice de jos și se ascunseră ambii după un alt copac și Samaya făcu asta știind prea bine de ce erau cele două surori capabile când se certau.

Și făcură bine că se ascunseră, căci imediat ce ei erau deja la adăpost, cerul iar crăpă, semn că răbdarea lui Sephir ajunse la limită. Cum nu de altfel, când Bestla continua să caște întruna, privind-o sfidător. De asta și strigă Sephir: „ai mers deja prea departe de data asta, Bestla. Și-ai trecut și linia pe care n-ar fi trebuit nicicând s-o treci,” iar când Sephir se încruntă, vântul începu să bată dintr-o dată mai tare.

Deloc speriată, ci mai degrabă plictisită, Bestla suflă aer cald din gură, iar asta făcu rafalele de vânt să scadă în intensitate. Și, din cauza că acel val de aer cald înconjură locul, până și copacii răsuflară ușurați și-și șoptiră încântarea prin tremurul frunzelor.

Sephir însă nu era gata să renunțe. De aceea și-și strânse cu putere pumnii de făcu iarăși vântul să bată năprasnic. Asta nu dură însă decât câteva secunde, până când Bestla căscă iar dulce și vântul se liniști. Și o astfel de luptă de-a „una caldă alta rece” ar fi putut dura mult și bine de nu intervenea nimeni să le strice cheful de joacă, iar cea care era mai mereu mediator între cele două era Zeal, sora lor mijlocie.

Iar Zeal și atunci apăru, ca de fiecare dată, între cele două, plutind pe o mare frunză de lotus. Și, stând turcește pe acea frunză, în timp ce căsca dulce, semn că cearta celor două îi stricase somnul, se întinse și spuse duios: „iarăși vă certați.” Apoi, după ce se sătură de căscat, privi atent la chipurile celor două „rivale” care continuau să se privească insistent. „Nu ce de data asta?”

„Nu-i treaba ta, Zeal,” murmură Sephir supărată. „Și stai deoparte de data asta, căci de data asta am de gând ca cei ce m-au ofensat să plătească. Începând cu a noastră mezină.”

Ce auzise Zeal însă fusese doar că cineva o scosese pe Sephir din sărite. De aceea privi mai cu atenție la fața ei, căci știa că Sephir își ieșea doar în două ocazii cu totul din fire: de cineva își băga nasul în treburile ei, cum părea să fi făcut Bestla în acele clipe, și de cineva o spionase scăldându-se. Acolo însă nu era nimeni „demn” s-o pândească pe Sephir. Totuși lui Zeal îi mirosea a „amantlâc.” De aceea și n-o scăpa pe Sephir din ochi, mai ales când observă mișcarea abia observată a celor doi gemeni ascunși după copac și înțelese totuși cine fusese „spionul.” Chiar și așa decise să-și tachineze puțin sora și întrebă mirată: „o ofensă? Dar… cine s-a făcut vinovat de data asta?” Și ochii ei sclipiră dintr-o dată când ea spuse: „nu-mi spune că lucrurile s-au pus de data asta cu adevărat fierbinți?”

Sephir însă o străfulgeră cu privirea. „Fierbinți? Despre ce naiba…?” Văzând însă rânjetul de pe chipul lui Zeal înțelese că-și dăduse seama cine-o spionase. De aceea și strâmbă din nas.

Zeal însă surâse. „Și-am avut dreptate. Iar a îndrăznit cineva să te spioneze în timp ce te scăldai la râu… un bărbat?!”

„Bărbat pe naiba!” Șuieră Sephir furioasă, printre dinți.

„Și totuși ai fi vrut să fie unul,” continuă Zeal s-o tachineze. „Și-am avut dreptate. Văd asta în ochii tăi, cei negri din cauza furiei, căci… ia stai puțin, nu înțeleg totuși de ce ești atât de supărată, căci… cu o așa siluetă, care pur și simplu ucide privind-o, ar trebui să fii fericită că ai admiratori,” și ultima parte Zeal o șuieră printre dinți ca o cobră, căci era cu adevărat invidioasă pe Sephir care reușise să atragă până și atenția unui adolescent, pe când corpul dolofan al lui Zeal trecea „neobservat” după cum credea ea.

Și Zeal cu adevărat era invidioasă pe surorile ei pentru ale lor corpuri zvelte. Numai că invidia ei nu era răutăcioasă, ci mai degrabă copilărească, căci ei i se părea că nu-i atât de frumoasă ca și ele, tocmai pentru faptul că era plinuță. Nu lua însă în considerare că avea un superb păr blond, lung ce-i acoperea aproape întreg spatele, ochi albaștri ca cerul senin ce reflecta perfect puterea ei, căci fusese născută din uniunea dintre Boor și Zayleea, antica Titanidă a cerului nelimitat, o uniune care-i dădu lui Zeal control asupra curenților de aer cald și puterea de a calma natura atunci când ura și nebunia lui Sephir treceau.

Iar cea mai bună metodă de-a o face pe Sephir să se calmeze era veșnicul truc al lui Zeal: s-o prindă pe aceasta într-o capcană din flori albe de lotus. Și făcu și de data aceea același lucru când Sephir vru să treacă pe alături, ignorând întrebarea surorii ei, ceva ce nu-i fu pe plac lui Zeal.

Capcana ceea de lotuși o înfurie însă pe Sephir și mai tare. De aceea privi spre Zeal furioasă și-i șuieră acesteia printre dinți: „eliberează-mă, Zeal! Chiar acum! Știi prea bine că urăsc astfel de glume proaste!” Dar deși se zbătu să scape din acea capcană de „lanțuri” din flori albe, Sephir nu putu și pace. Și… iar simți acel sentiment neplăcut pe piele… o stranie dorință ce-o făcea neliniștită, de parcă i-ar fi fost dor de cineva chiar dacă nu știa nici ea de cine-i era atât de dor. De aceea și ura glumele surorii ei Zeal.

Aceasta însă doar zâmbi, văzând-o pe Sephir înfuriindu-se. Și, ca să fie pachetul complet, pocni din degete și-o lăsă pe Sephir complet goală, căci aceea își pusese pe umeri un halat negru de mătase. Anume acest nou truc o făcu pe Sephir să-și privească cu furie sora mijlocie. Aceea însă doar șopti un „ups! O să fie o noapte fierbinte noaptea asta” și, bătând din palme, dispăru așa cum apăruse… dispersându-se în aer, în timp ce râsul ei zglobiu se auzea peste tot în jur.

În același timp zâmbea și Bestla fericită pentru că Zeal o ajutase să se „răzbune.” Numai Samaya nu râse, ci, în timp ce privea țintă spre cele două surori, îi acoperea lui Fenrir ochii cu palma și asta pentru că acela se holba la trupul apetisant al lui Sephir cu ochii mai să-i iasă din orbite.

Bestla însă nu le atrase atenție gemenilor și nici lui Sephir, care era prea ocupată să încerce să scape din acea capcană de lotuși. Și, după ce-și analiză sora mai mare din cap până-n picioare, spuse în glumă: „ei bine, cred c-o să fii ocupată o vreme. Așa că eu mă retrag. Noapte bună, surioară! Și… să mergem, Samaya!” După aceea le întoarse tuturor spatele și se îndreptă spre râu.

Samaya însă nu-și urmă prietena, ci privi furioasă la al ei frate care încerca să-i ia palma de pe ochi. Și, pentru a nu-i permite acestuia să obțină ce vrea, adolescenta înconjură locul în care erau cu arbuști, folosind puterea pe care o descoperise în acea zi. Apoi, după ce fu sigură că Fenrir n-o mai putea vedea pe Sephir, îi luă palma de la ochi și-i arse una după ceafă după asta.

„Aaa,” murmură Fenrir și-și atinse ceafa, simțind din plin lovitura Samayei. „Și asta pentru ce?”

„Pentru că tu… de ce ai spionat-o pe Sephir?” Iar ceea ce se citea în ochii Samayei în acele clipe nu era cu siguranță dragoste de frate.

„Ei bine…,” se bâlbâi Fenrir, scărpinându-se după ceafă, prefăcându-se că nu-și aducea aminte. Apoi vru să scape dându-se în spate. Numai că „evadarea” nu-i reuși, căci și Samaya avea trucurile ei. Așa că-l pișcă cu putere de braț și strânse cu putere de brațul lui în timp ce-l privea furioasă în ochi. După care-i șuieră printre dinți:

„Încă odată te mai prind spionând-o pe Sephir și jur că-ți scot ochii, Fenrir. E ultima avertizare.” După care se ridică de jos și, înșfăcându-l de braț, îl trase după ea de acolo, de fapt cât mai departe de locul cela. Și ea era cu adevărat furioasă, căci înțelegea prea bine că dacă Fenrir va continua să se învârtă prin acel loc, care era locul preferat de scăldat al fecioarelor, ele n-ar mai fi avut momente liniștite ca până în acel moment.

***

O rochie de mătase căzu ușor peste trupul lui Sephir, acoperindu-i goliciunea, iar acea atingere fină o calmă pe tânără. Apoi, privind în stânga ei, o văzu pe Gaea, zâmbindu-i.

„N-ar trebui să te înfurii pentru astfel de lucruri mărunte, Sephir,” îi spuse Mama Natură cu blândețe. „E o lege a naturii ca trupul unei femei frumoase să fie admirat de un bărbat.”

„De un bărbat, nu de un puști,” murmură Sephir cu supărare.

„Un puști care va deveni cândva bărbat și tu nu poți ști de unde poate bate vântul și ce poate aduce alături de tine.” Și, în timp ce spuse acele cuvinte, Gaea făcu capcana ceea de flori de lotus să dispară, intrând în a ei palmă, iar când întoarse palma spre pământ, din ea ieși un mic pârâu pe care pluteau acele flori de lotus.

Sephir se uită adânc în ochii Gaeiei, căci a ei privire blândă era ceva ce-i dădea mereu tinerei siguranță și un fel de căldură plăcută i se strecura prin tot corpul, punând stăpânire până și pe inima ei. „Înțeleg ce vrei să spui, Gaea. Dar doar cu mintea, în timp ce inima mea e demult împietrită. Și… știi și tu la fel de bine ca și mine că niciun bărbat n-a fost în stare, în toți acești ani, să îmblânzească acest cal sălbatic ce-mi bate în piept cu numele de inimă.”

Gaea însă zâmbi, aranjând părul negru al lui Sephir pe spate: „până și piatra poate fi arsă de foc, Sephir. Și, ce ține de caii sălbatici, aceștia pot fi îmblânziți de se găsește un bun maestru să-i țină în frâu. Și acest băiat, pe care l-ai avut nu demult în fața ochilor, se pare că le are pe ambele în sânge: atât pricepere, cât și foc să întărească acea piatră.”

„Foc?!” Șopti Sephir, zâmbind. Apoi își închise halatul, ascunzând ai ei superbi sâni sub materialul subțire și fin. „Ei bine… vom vedea cât va putea căli piatra acel foc din inima acelui băiat despre care spui că va deveni cândva bărbat, Gaea. Și… vom mai vedea de focul va arde piatra sau piatra va stinge focul,” după care Sephir se îmbrățișă și dispăru, iar picături reci de ploaie se scuturară în jur.

Cuvintele Sephirei făcură însă inima Gaeiei să tresară, căci înțelese că trucul ei din acea zi funcționase. Ce truc? Ei bine cea care îndreptase pașii lui Fenrir la râu în acea zi fusese anume Mama Pământ, iar ea făcuse asta tocmai pentru că observase pe cineva dându-i târcoale tinerei în ultima vreme, cineva care-ar fi putut-o răni pe Sephir, un suflet rău pe care Mama Pământ dorea să-l țină cât mai departe de fiica cea mare a lui Boor. Și, pentru a fi sigură că nicicând nu va da greș cu al ei plan, Gaea semănă dorința atât în inima lui Fenrir, cât și a Sephirei, iar acea dorință avea puterea să țină acel suflet rău departe de ea. Pentru câtă vreme însă era o mare taină chiar și pentru ea…