Apa învolburată a râului Tenebre curgea cu repeziciune la vale, spălând în calea sa pietrele de diferite forme ce se găseau de-a lungul albiei râului. Și acea curgere vertiginoasă amintea cumva de trecerea timpului, de amintiri lăsate în urmă și de viața care-și schimba atât de repede cursul, măcinată de tragedii, tristeți și doar pe alocuri fiind presărată cu fericire.

Anume la astfel de lucruri și se gândea Anaya în timp ce privea țintă la apa ce curgea nebunește la vale. Astfel, oglindindu-și pe cât posibil chipul în acea apă întunecată, privirea ei tristă amintea de-al ei trecut învolburat, cel de care-și amintea doar atunci când ajungea la fundul abisului, cel în care căzuse de mult și din care nu se mai putuse întoarce nicicând la suprafață.

Și, de parcă ar fi deranjat-o lumina razelor ce se reflectau pe suprafața Râului Tenebre, la fel de mult precum o deranjau amintirile, Anaya se încruntă și închise ochii. Dar, chiar dacă continua cu ochii închiși, se simțea încă amețită și pustiită, căci viața demult lipsea din al ei trup, dar chiar și așa îi simțea atât de bine povara pe umeri.

Avea și de ce să se simtă astfel, atât de copleșită de emoțiile trecutului, căci doar odată pe an bătrâna vulpe Anaya avea dreptul să-și amintească al ei trecut. La fel, doar odată pe an, simțea o forță miraculoasă și tainică controlând-o și curgându-i prin vene - acea forță a vieții de care-i era atât de dor chiar dacă demult nu mai trăia printre oameni.

Astfel, amintindu-și fragmente din acel trecut, Anaya își îndreptă fața spre soare. Avea încă ochii închiși, dar zâmbea. Da, zâmbea și asta se datora fără doar și poate căldurii razelor solare care-i mângâiau fața și desigur și acelui vânticel călduț și jucăuș care-i răsfirase parte din părul lung, împletit în coadă, pe față și pe umeri. Dar, deși uneori o deranjau acele gâdilituri pe piele, bătrâna nu-și luă părul rebel de pe față, ci-l lăsă să-și facă de cap împreună cu vântul, căci simțea astfel atât de vie briza vieții.

De aceea probabil și murmură bătrâna într-un final, atât de copleșită de emoțiile ce-o încercau în acele clipe - fericire, nostalgie, tristețe, iubire și multe altele, „Vāḻkkai! Viti illāmal pōṉa piṟaku, nīṅkaḷ ēṉ vāḻkkaiyait toṭarkiṟīrkaḷ?” (De ce continui alături, Viață, când soarta nu mai e?”) Dar, deși nu rostise astfel de cuvinte de multă vreme, nimeni nu-i răspunse. Nici chiar vântul, cel care i se juca prin plete. Nu-i răspunse nici natura, cea care susura în jur prin șopotul apei și freamătul frunzelor, la fel cum nu-i răspunse nici cerul nelimitat scăldat de albăstrimea inocenței și-a eternității.

Deodată însă Anaya tresări când auzi cum susurul vertiginos al râului se opri. De aceea și deschise ochii și văzu că apa neagră devenise dintr-o dată străvezie. Apoi, chiar în centrul râului, din valuri înspumate apărute acolo de nicăieri, apăru Gaea.

De vorbit nu vorbiră însă nici una. Doar se priviră în tăcere, minute în șir. Numai că, deși părea că-și privesc ambele chipul, Gaea privea la ochii triști ai bătrânei, în timp ce Anaya privea la ape, de care-i fusese mereu atât de frică. Apoi, simțind privirea Titanidei ațintită asupra ei, Anaya zâmbi. Al ei zâmbet însă era atât de trist, căci doar odată în an avea dreptul să-și oglindească chipul în ape, să simtă mângâierea vântului și la fel să fie văzută de oameni. Asta se întâmpla însă doar lângă Râul Tenebre, cel în care-și pierduse viața cu mulți ani în urmă.

În cele din urmă Anaya închise iar ochii. Pentru scurtă vreme. Și oftă. După care, când simți că se calmase, când simțise că-și alungase pe cât posibil nostalgia amintirilor trecutului, Anaya privi iar la Gaea și-i spuse, „Știi, Mamă Pământ, uneori mă întreb câtă suferință poate încăpea în pieptul unui om. Dar să știi că n-am găsit nicicând răspunsul la această întrebare. Precum n-am aflat secretul tinereții sau de ce bate vântul.”

Aceste cuvinte o făcură pe Titanidă să zâmbească. Și avea de ce, căci, ca în fiecare an, în acea zi, bătrâna Anaya îi punea de fiecare dată astfel de întrebări nostalgice. De aceea îi răspunse cu aceeași înțelepciune ca în fiecare an, „Și nici n-o să afli răspuns la aceste întrebări, Anaya.”

„De ce?”

„Pentru că nimeni nu știe răspuns la ele. Nici viața nu știe de ce există, nici vântul de ce bate și nici timpul nu știe secretul ca să se oprească în loc și să ne permită să fim mereu veșnici.”

„Chiar și așa, aș da o eternitate să am o astfel de putere. Cel puțin să opresc timpul sau să schimb lumea.”

„Și, pentru ce ai nevoie de o astfel de putere? Sau să schimbi lumea? Credeam că-i de ajuns că încă exiști pe pământ când demult ar fi trebuit să-ți îndrepți pașii sufletului spre Aeon.”

„Pentru că…,” apoi Anaya tăcu pentru scurtă vreme, „aș vrea să trăiesc iarăși.”

„Să trăiești? Dar acum, acum oare nu trăiești? Ești pe pământ. Ești împlinită alături de cei pe care-i iubești. Oare asta nu-i de ajuns?”

„Nu, nu e, Mamă Pământ,” spuse bătrâna nostalgică. „Și, poate c-o să par acum nerecunoscătoare, dar asta pentru mine nu e viață. Pentru mine, să trăiești, înseamnă să fii cu omul drag alături. La fel… mi-aș dori să mai fiu măcar o zi tânără fecioară, să pot cânta în pragul casei părintești, să dansez cu foc lângă cel care-mi face inima să cânte și să mai mor odată în brațele iubirii.”

„Pentru asta însă, bătrână Anaya, trebuie să renaști. Ca să simți din nou gustul vieții trebuie să dai o nouă formă sufletului tău. La fel, ca să mori din nou și să iubești iarăși, trebuie să lași în urmă totul.”

„Știu. Dar… nu pot totuși să-mi uit fosta viață.”

„De ce? Ce-i atât de bun la acea viață încât vrei să te întorci la ea? De ce pur și simplu nu-i poți întoarce spatele și uita răul pe care alții ți l-au făcut? Dacă faci asta poți trăi o altă viață. Mult mai frumoasă poate decât cea trăită.”

Aceste cuvinte însă o făcură pe Anaya să se cutremure. Apoi privi din nou apa care stătea în loc în acele clipe când ar fi trebuit să curgă vertiginos și se încruntă, căci, dintr-o dată, zări o Anaya tânără ce se lăsase să cadă pe spate în ape, ca să nu mai iasă la suprafață mai apoi. Și, deși era doar o amintire, bătrâna o trăi atât de intens. La fel cum o duru enorm să vadă cum un bărbat întoarse spatele acelor ape, lăsând pe mal, în locul de unde ea dispăruse în ape, o floare de violetă. De aceea și zâmbi atât de trist bătrâna într-un final când își aminti chipul și numele acelui bărbat, căci anume el o ținea încă pe acel pământ, așteptând împreună Soarta să întoarcă înapoi Roata Timpului și să le dea șansa să renască din ape, să pună capăt regretelor și tristelor amintiri și să trăiască din plin iubirea care lor le-a fost cândva negată.

Dar, deși privea în aceeași direcție, Gaea nu văzu același lucru ca și bătrâna. Ea văzu doar cum acel bărbat plecase, fără regrete, lăsând acea floare de violetă pe mal, o floare care era totuși ofilită, asemeni iubirii ce încetase să mai existe în al îndrăgostiților piept.

***

ÎN URMĂ CU 40 DE ANI.

Era mare sărbătoare în satul din vale. Era cântec și dans și tineri prinși unul lângă altul, mișcându-se în ritmul vieții. Și, prinși în acel dans, unul lângă altul, își aruncau ocheade pline de dor, căci simțeau din plin calul sălbatic al tinereții galopând prin al lor piept, arătându-și nebunia și dorul de-a zburda liber peste întinsuri.

Dar, așa cum nu poți face din prima un cal sălbatic să accepte hamul, la fel nu poți opri și valul vieții să curgă cu repeziciune la vale. De asemenea, când totul în jur fierbe în vâltoarea dragostei și-a tinereții, nu-i poți spune inimii să înceteze să bată. La fel cum nu poți să-ți ții în frâu dorințele când alături de tine stă cel pe care îl iubești.

Același lucru simțea și tânăra Anaya, prinsă în joc alături de Kiran, un tânăr de 20 de ani, aceeași vârstă pe care o avea și tânăra. Și era frumos acel Kiran: zvelt, înalt de statură, cu păr negru ca pana corbului și mustăcioară abia mijită de aceeași culoare. Iar pielea lui, de nuanța măslinelor coapte, atât de plăcută la atingere, îi făcea inima să bată vertiginos în piept în timp ce privea pe furiș ai lui ochi albaștri, ce-au furat cândva din culoarea cerului, din apa lină de izvor, în care se oglindea atât de clar tinerețea și trecerea timpului.

Tânăra însă era exact opusul lui. Avea păr bălai, lung până la brâu, și era mică de statură. Ochii îi erau negri ce erau contrastul perfect al pielii ei albe ca spuma laptelui sau ca fosforul prețios ce abia a fost scos la soare și dat lumii să-l admire din plin.

Chiar și așa, în ciuda vizibilului contrast dintre cei doi, tinerii se simțeau atrași unul de celălalt precum un magnet, căci caii sălbatici, galopând prin sufletul lor, îi făceau să se apropie mai mult și mai mult. La fel se apropiau și ale lor palme, ce-și împleteau degetele între ele, făcându-le acel sânge, care și așa curgea nebun prin vene, să curgă și mai rapid decât până atunci. Astfel, când simțeau că fierbințeala punea stăpânire pe ei, tinerii își mușcau ușor colțul buzei roșii cu fosforul alb al dinților, de parcă acea atingere ar fi fost o dulce sărutare a celuilalt.

Dar asta nu era de ajuns. La fel cum nu erau de ajuns privirile sau atingerea mâinilor. De aceea și-o prinse Kiran pe Anaya într-un final de mijloc. Apoi, după ce-o trase spre el de-i lipi complet corpul de al lui, o sărută fugar pe obraz și-i șopti sfios la ureche, „Să mergem acolo unde putem fi în doi.”

Tânăra însă, ca orice tânără decentă, își ascunse sfioasă privirea. Dar totuși zâmbi și încuviință. De aceea și îndrăzni tânărul s-o apuce strâns de mână și s-o tragă după el printre ceilalți dansatori, de parcă i-ar fi fost teamă să n-o piardă în vâltoarea acelui dans nebun ce se încinsese în centrul satului.

Și, deși privea cu mare atenție în jur să vadă de n-o să-i vadă cineva, își dădură tinerii cât de curând seama că nimănui nu-i păsa în acele clipe de ei. Doar lor le păsa de acea dragoste tinerească, asemeni focului bine încins în vatră, ce le făcea și inimile să bată atât de puternic în piept. De asemenea, în timp ce plecau, observau ici și colo și alte perechi asemeni lor - atingându-se pe furiș, mușcându-și ușor colțul buzelor, căci acei tineri, încinși de focul dragostei și-al jocului, visau pe ascuns, uneori în tăcere, să simtă din plin pasiunea curgându-le prin vene și de asemenea să guste pe furiș fructul interzis. Și, de l-or gusta ei și le-o fi pe plac, apoi s-or apuca de mână și s-or ține unul de altul o viață întreagă, căci pentru asta erau horele în sat: să unească inimi, două destine, ca să dea mai apoi naștere altor suflete ce s-or iubi cu patimă apoi și-or gusta și ei din fructul interzis al pasiunii.

Ajunși afară însă, se opriră pentru câteva clipe. Se priviră apoi sfioși în ochi și chicotiră. Dar, când simțiră ambii zburdalnicul vânt jucându-se cu ale lor plete la fel cum mângâia plăcut al copacilor ramuri, cei doi tineri se cutremurară ușor. Era însă nu de frig, ci din cauza dulcelui sărut al vântului, cel care le pătrunse ușor sub pânza subțire a hainelor și-i făcu să se înfioare. Astfel însă simțiră și mai intens al dragostei tainic fior și a pasiunii interzisă chemare.

De aceea și-o prinse Kiran mai strâns de mână și-o trase după el spre un pâlc de copaci văzuți în zare. Acel loc însă nu fusese ales la întâmplare. Din contră: era un loc cunoscut, a lor ascunzătoare, al lor colț de rai, ce-i ferea de ochii lumii și le dădea timp destul să fie în doi. Și, deși erau ambii tineri și s-ar fi putut iubi deschis, aveau totuși interzis la iubire și asta din cauza lui Kiran. De altfel nu era vina lui. Dar totuși faptul că era sărman și orfan de părinți îl făcea automat un candidat nepotrivit la mâna și inima tinerei Anaya, care era singură la părinți și dintr-o familie de oameni înstăriți. De altfel tatăl Anayei era considerat om avut, cel mai înstărit din sat, cu mine de cărbune și de sare și diverse averi. De aceea și nu-l suporta el pe tânăr, crezându-l un oportunist. Și, de câte ori îl vedea prin preajma Anayei, îl amenința deschis că-l omoară de-l mai vede că-i dă târcoale.

Tânărului însă puțin îi păsa de acele amenințări. Pentru el iubirea lui și Anaya erau mai importante. La fel credea și tânăra. De aceea și se luptau din răsputeri să facă reală a lor poveste de dragoste, chiar dacă luptau ei împotriva sorții și-a oamenilor deopotrivă.

Astfel, ajunși sub acel pâlc de copaci, Kiran o prinse pe tânără în brațe și-o strânse la piept. Și, când piepturile lor se atinseră, ai tinerei sâni îmbobociră, căci simți dintr-o dată iubirea înflorindu-i în piept asemeni trandafirilor. Acea îmbrățișare însă era și atât de dorită, una tandră ce le făcea inima să cânte. De aceea și le bătea nebunește în piept, căci însemna pentru ei fericirea strigând din tot sufletul „iubește.”

Anaya se temea însă: de tatăl ei, de ce-o să spună lumea, de fericire chiar. De aceea și încerca cumva să pună frâu acelei nebunii care i-ar fi putut duce pe ambii pe calea pierzaniei. Și, când buzele bărbatului îi atinseră buzele într-o dulce sărutare, dar care totuși parcă o fripse, tânăra îl împinse ușor de lângă ea.

Al ei refuz însă îl miră pe Kiran. De aceea și-o privi el atent. Apoi, oarecum cu teamă, întrebă, „Am fost cumva grosolan?”

„Nu, nu-i asta,” se bâlbâi tânăra. „Doar că nu mi se pare corect ce vrem să facem. Și… chiar dacă dragostea ne îndeamnă să ne aruncăm cu capul gol în această prăpastie a pasiunii, iar noi, ca doi orbi, ne îndreptăm cu pași grăbiți spre ea, cred c-ar fi mai bine să așteptăm. De altfel, Kiran, eu nu pot fi cu tine fără acordul tatălui meu.”

„Știi însă prea bine că el n-o să accepte niciodată să fim împreună, Anaya. De aceea și am decis această nebunie. Doar astfel putem fi împreună. Și cred că pentru a noastră iubire trebuie să luptăm.”

„Știu. Dar totuși, ceea ce propui e nebunie. Îmi ceri să renunț la ce am mai sfânt pe lume, la feciorie, pentru o viață întreagă cu tine. E prea mult. Tu măcar realizezi ce-mi ceri?”

Ale ei cuvinte însă îl răniră pe tânăr adânc în piept. Și da, dureau ca naiba acele cuvinte. Și simțea el că nu le merita, căci decise o astfel de nebunie tocmai pentru că își dădea seama că altă șansă să fie împreună n-aveau. Dar, de aveau să-și petreacă noaptea împreună și apoi tatăl Anayei avea să afle, era să fie nevoit să-i accepte. Anaya însă se opunea în acele clipe. De aceea și era tânărul confuz, căci lui i se părea că ea se opune din cauza unui alt motiv și nu pentru că se temea de-al ei tată. Dar, cum nu știa despre asta sigur, decise să întrebe, „Ești sigură? Că doar din cauza tatălui tău nu accepți să fim în doi?”

Se miră însă și mai mult să vadă că Anaya se cutremurase din tot trupul. Chiar și așa nu mai spuse nimic. Doar așteptă în tăcere al ei răspuns. Și, când în sfârșit își putuse controla emoțiile, tânăra spuse, „Desigur. Ce altceva ar mai putea fi?” Mințea însă. Da, mințea, căci într-adevăr avea un mare secret pe suflet, unul care nu-i permitea să trăiască așa cum își dorea ea. Și, simțind că altfel n-o să-i alunge tânărului îndoiala din suflet, șopti cât de curând, „Eu te iubesc.” Și ale ei dulci șoapte îl făcură pe tânăr să cedeze în fața ei. Anaya însă, ca să fie convinsă că-i alungase orice îndoială din suflet, își apropie și mai mult chipul de-al lui și murmură, „Nu-ți cer decât să mai așteptăm puțin. Un scurt răgaz. Doar atât. După aceea își promit că vom fi pe veci împreună. Bine? Doar un mic răgaz cred că nu-i atât de mult pentru eternitatea pe care o vom petrece apoi în doi.”

Spunând astfel de cuvinte, tânăra îl privi pe Kiran atent. El însă parcă ezita. Dar, când ea se ridică pe vârfuri și-i atinse umerii cu palma, el închise ochii, la fel ca ea, și se lăsară pradă sărutului. Unul prelung și inocent la început, ce-i făcu pe ambii atât de fericiți.

Kiran însă se abținea de la nebunie datorită ei, căci își dădea prea bine seama că de-și va da frâu liber pasiunii o poate speria. Și, de ea ar fi plecat atunci ar fi pierdut-o la sigur, ceva ce el nu-și putea permite, căci mai bine mort decât fără ea, așa își spunea mereu ca să se liniștească pe sine.

În cele din urmă însă se lăsară pradă sărutului, al nebuniei și-al pasiunii. Și, unul în brațele celuilalt, apropiindu-și trupurile atât de mult, transformară acel loc ascuns într-o părticică de rai, unul în care focul pasiunii îi arse complet pe dinăuntru, oprind astfel și timpul pentru multă vreme, doar ca ei să fie măcar atât în doi.

***

A doua dimineață, Anaya decise că era timpul să-și decidă propriul destin. Dar, ca să facă asta, avea mai întâi nevoie să pună capăt nebuniei tatălui ei. Și da, nu era vorba de-o simplă ură față de un tânăr din sat, ci mai mult decât atât. Era vorba de lăcomie, căci, visând la și mai multă avere, ajunse într-un final de făcu pact cu diavolul, iar cine plăti acel preț mult prea mare fu fără doar și poate Anaya.

Din această cauză și fusese nevoită Anaya să țină piept acelui diavol pentru mulți ani de-a rândul. Avea doar 15 ani pe atunci când îi văzuse chipul pentru prima dată. Dar, deși îl văzuse zilnic pe acel demon, nu se putuse obișnui nicidecum cu a lui prezență sau cu aura lui. El însă, orbit de-a ei frumusețe, și-ar fi dorit-o veșnic alături. Doar că avea puteri limitate asupra fetei și asta datorită tatălui ei.

This novel is published on a different platform. Support the original author by finding the official source.

De fapt, bătrânul Aman, tatăl Anayei, în ciuda nebuniei și-a lăcomiei sale, decise să-și protejeze pe cât posibil fiica. De aceea și strecură pe ascuns în acel pact, pe care-l semnaseră apoi cu sânge, ca fiica lui să petreacă doar câteva ore pe zi în compania acelui demon și nu o eternitate așa cum și-ar fi dorit Coallar, căci anume el era acel demon ce visase la dragostea unei copile fără să fie capabil să-i dea fericirea în schimb.

Prima dată când Coallar o văzuse pe copilă era într-o frumoasă dimineață de primăvară. Anaya însă nu-l văzuse atunci. Ea era doar fericită că trăia și că se bucura de viață. De aceea și cânta cu al ei glas cristalin în timp ce culegea flori de violetă pe un imens câmp înflorit. Numai că, privind la un moment dat spre pădure, acolo unde se ascundea de fapt Coallar în acele momente, după primul rând de copaci, ai ei ochi negri îl fermecară pe demon, iar el decise s-o aibă alături cu orice preț.

Numai că, în acea zi, temându-se să n-o sperie, se retrase cât mai adânc în acea pădure. Ba chiar nici n-o urmări să vadă unde îi era casa după cum îi era lui Coallar felul. El doar citi în ochii ei parte din al ei trecut. Și, aflând cine-i era tatăl și cât de avar era bătrânul Aman, îl căută anume pe el și-i propuse un pact pe care acela nu-l putea refuza: bogății nelimitate în schimbul fiicei.

Dar, auzind despre acest pact, Aman se cutremurase la început. De aceea și ezită. Coallar însă, văzând că bătrânul nu se îndura să-i dea fiica, îi spuse cu glas șiret, „Doar n-o cer drept slugă. Și nici să-mi stea alături pe veci. Doar îmi doresc s-o am alături. Pentru scurtă vreme. Să mă bucur de a ei frumusețe, ca un părinte, căci bătrânețea și singurătatea în grota mea au ajuns să mă apese asemeni unui mare pietroi căzut din înalturi.”

„Doar ca un părinte?” Întrebase atunci Aman cu glas tremurat.

„Desigur,” se grăbi Coallar să-l liniștească. Doar că mințea, căci el avea de gând să schimbe tactica imediat ce bătrânul ar fi semnat cu sânge acel pact, crezând că acela nu știe nimic despre astfel de șiretlicuri. Și, odată semnat acel pact, să o țină pe fată pe veci captivă în a sa grotă, bucurându-i nu doar ochii, ci și sufletul, căci a lui grotă într-adevăr îl apăsa pe umeri și nu-i dădea voie să respire liber.

Bătrânul Aman însă nu era deloc prost așa cum credea Coallar. Și, după cum cunoștea câte puțin din vechile hieroglife, reuși să înțeleagă ce anume plănuia Coallar. De aceea și nu semnă în acea seară pactul, ci îi ceru lui Coallar răgaz de gândire până a doua zi. Iar Coallar, crezând că acela ca orice om prost avea nevoie de timp să se gândească, nu se opuse. Nu se opuse nici atunci când Aman îi ceru acel pact să-l ia cu el și asta din cauza că era convins că acela nu înțelege nimic. În cele din urmă prostul fu însă el, căci Aman, imediat ce părăsi Muntele Fricii, se duse în alt sat, la un bătrân vrăjitor cu care se ținea de bine. Astfel, împreună cu acela, reușiră să schimbe anumite detalii al pactului, iar a doua zi, dis-de-dimineață merse în grota lui Coallar și semnă primul acel papirus. Coallar, gândind că acela se hotărâse atât de repede din cauza avariției, semnă și el fără să mai citească odată cele scrise pe papirus.

Numai că, imediat ce semnă și-și mai aruncă odată ochii peste cele scrise în pact, urlă ca apucatul, căci înțelese în sfârșit șiretenia bătrânului. Dar, după cum semnase deja cu sânge acel pact, n-avu încotro și trebui să accepte condițiile bătrânului Aman: ca fiica lui să petreacă doar câteva ori pe zi în grota lui Coallar și doar 10 ani și nu o viață așa cum ceruse bătrânul rege nebun.

După acea zi, copila Anaya fu nevoită să intre zilnic în grota lui Coallar în zori și s-o părăsească la apus. Dar, ca de fiecare dată, răceala și misterul acelei grote o făceau să se cutremure. La fel se întâmplă și acea dimineață când ea se decise să pună capăt nebuniei tatălui și a lui Coallar deopotrivă.

În acea dimineață însă, ca să fie sigură că o să-i reușească planul, Anaya își lăsă părul să cadă în valuri blonde pe spate și-și prinse și flori în păr. Apoi își îmbrăcă cea mai bună rochie și-și spălă chipul în apă neîncepută de izvor. După care se rugă Titanilor să-i fie alături și merse spre grota lui Coallar.

Îi era însă teamă în timp ce păși în grotă: pentru Kiran, pentru tatăl ei și pentru întregul sat. Se temea, căci cunoștea prea bine nebunia regelui Coal. Și, de el nu accepta a ei propunere, atunci puteau fi cu toții pierduți. Chiar și așa se decise să încerce.

De fapt tânăra se hotărâse demult să pună capăt nebuniei tatălui ei. Încă de pe când era o copiliță de 16 ani și-l observă pe Kiran trecând prin sat. Dar, deși și el o observase atunci, tinerii nu se apropiară în acel moment. Dragostea în pieptul lor însă înflori și rămase vie pentru multă vreme. Dar, pe când aveau 18 ani și începură a frecventa mai des jocul din centrul satului, își dădură seama că unul fără altul nu pot trăi. Mai ales după ce urmă primul sărut, prima atingere de mână și când inspirară pentru prima dată adânc în piept al lor parfum. Dar, anume și din această cauză, că aflase ce-i iubirea, Anaya ezită să pună capăt acelei nebunii și continuă să meargă zilnic la grota lui Coallar.

Și alese ea să tacă tocmai pentru că nu știa cum să se elibereze. La fel începu să-și dorească să fi știut a face vrăji. Poate astfel ar fi știut cum să se elibereze de acel blestem și ar fi învățat apoi să fie fericită. Doar că…

Tresări auzind glasul puternic al regelui Coal venind din adâncurile grotei, „Ce te-ai oprit locului și nu vii la mine?” Dar, deși el vorbise ca de obicei, cu oarecare blândețe, Anaya înghiți în sec, căci ea nicicând nu se obișnuise cu modul lui de-a vorbi. Din contră: pe zi ce trecea ura și mai mult a lui voce. La fel cum îi ura prezența lângă ea, căci deși Coallar arăta încă destul de bine pentru vârsta lui, Magia Neagră cu care se îndeletnicea și taina acelor locuri o făceau pe tânără să se înfioare de fiecare dată când pășea în acea grotă.

Dar, ca de fiecare dată, tânăra inspiră adânc și-și zise că stând locului oricum nu rezolvă nimic. La fel nu putea ieși în goană de acolo și fugi, căci asta ar fi însemnat să-i blesteme pe toți. De aceea doar strânse mai cu putere mânerul coșului cu bunătăți pe care le pregătise special pentru Coallar ca să-l îmbuneze și continuă să avanseze.

Ajunsă în sala tronului însă o găsi goală. Asta o miră și de aceea privi în jur. Dar, deși nu văzu pe nimeni, era sigură că Coallar era prin preajmă, căci vocea i-o auzise de acolo. Numai că, când îl simți în spatele ei, se cutremură iarăși. Mai ales când îl auzi inspirând adânc în piept al ei parfum. Și asta era ceva care-o înfiora de fiecare dată, căci se temea ca de moarte de el și de faptul că i-ar fi putut cere într-o zi să-i devină soție. Pe el în schimb acea scurtă apropiere îl întărâta, îl făcea să se simtă viu și iarăși tânăr. De aceea și adora pur și simplu când tânăra intra dimineața în grota lui, fiind ca o rază de soare într-un loc al penumbrelor, încălzind pe cât posibil acel loc al fricii și tenebrelor.

În acea dimineață însă simți ceva ciudat la ea. De aceea și mârâi înfuriat, „Azi ești diferită. Ceva s-a schimbat. Dar ce?” După care-și trecu mâna prin părul ei și-o înconjură. Într-un final însă se opri în fața ei. Și, atingându-i bărbia, o forță să-l privească în ochi.

Tânăra însă, contrar așteptărilor lui Coallar, nu-și feri privirea. Din contră: privi țintă în ochii lui, deși știa prea bine că Coallar era capabil să citească gânduri atunci când privea pe cineva în ochi. Chiar și așa se luptă cu ea însăși și ascunse pe cât posibil ce-și amintea ca să nu-l trădeze pe Kiran și să-l pună în pericol.

Să ascundă ceva de Coallar însă era imposibil. De aceea și răcni el ca nebunul când văzu în ochii ei momentul în care Anaya petrecuse noaptea în brațele unui alt bărbat. Dar, deși răcnetul lui Coallar putea însemna și al ei sfârșit, tânăra se menținu pe poziții, privind țintă în ochii nebunului din fața ei.

Nu se mișcă din loc nici atunci când Coallar îi răcni în față, „Dar cum ai îndrăznit, nenorocito? Cum ai îndrăznit să-mi întorci spatele și să mă trădezi? Pe mine, pe regele care te-a vrut regină alături, pe tronul lui? Tu în schimb ai ales mișelia și sărăcia, în locul bogăției și a lumii de basm.”

Anaya zâmbi. Apoi, fără să-și ia ochii de la Coallar, care continua s-o privească înnebunit, îi spuse sigură pe sine, „Pentru ce-mi trebuie mie bogăție, dacă cel ce-mi stă alături nu mi-i drag? Mai bine sufăr foame, dar să am lângă mine un suflet care mă iubește necondiționat.”

Asta-l înfurie la culme pe Coallar. Chiar și așa se forță să spună cu oarecare dragoste în glas, „Și eu te-am iubit, Anaya, și încă te iubesc. Pentru tine aș fi întors lumea cu susul în jos și asta doar ca să te fac fericită. Tu în schimb…”

„N-am făcut decât să-mi aleg singură fericirea. Și știi de ce am ales asta? Pentru că tu și al meu părinte nu mi-ați dat șansa să aleg ce-mi doresc acum mulți ani. Acum însă, când mi-am dat seama că am nevoie de atât de puțin ca să fiu fericită, nici n-am ezitat și am ales. Și… tu tot ai văzut ce mă face fericită.”

„Chiar și așa n-o să renunț la tine.”

„Nici după ce-ai văzut al meu trecut?”

„Nici. De ce? Pentru că de trecut nu-mi pasă defel. Doar de al nostru viitor.”

„Un viitor pe care nu mi-l doresc. Nu alături de tine.” Și, dintr-o dată, mâna fetei apucă pumnalul ce-l avea ascuns la brâu și a lui lamă îi atinse pielea fină a gâtului. Apoi, privind cu ură în ochii lui Coallar, îi șuieră printre dinți, „Pentru mine, să continui alături de tine, e egal cu moartea. De aceea mai bine pier, decât să continui să vin în acest locaș al umbrelor, unde știu prea bine că nu-s unica care-ți stă alături.”

Îndrăzneala fetei îl făcu pe Coallar să se holbeze nemulțumit la ea. Și avea de ce să fie cătrănit, căci nicicând nu se așteptase ca ea să-l trădeze. Dar, deși nu se așteptase la acea trădare, știa prea bine ce poate face Anaya la nebunie. Mai ales știa că n-o să cedeze la al ei gând de el nu face ceva. Din această cauză și recurse la vicleșug și-i spuse, „Bine atunci. De vrei libertate va trebui să-mi dai ceva la schimb. Nu cer mult: doar să-mi îndeplinești o ultimă dorință.”

„Care anume?”

„Petrece această seară aici. Mai bine zis o noapte întreagă. Nu în brațele mele, nu-ți fie teamă, doar… aici. Și, de reziști acestei nopți, atunci o să-ți permit să bei din licoarea care rupe pactul pe care l-am semnat cu al tău bătrân tată. După aceea ești liberă să faci ce vrei.”

Apoi, decis fiind că dacă va insista tânăra poate bănui că-i vicleșug, Coallar îi întoarse spatele și merse de se așeză pe tron. Ba chiar și căscă plictisit semn că cedase la nebunie.

Anaya însă, deși simțea că ceva e în neregulă, se lăsă amăgită de-al ei mare vis de a fi liberă. De aceea își spuse, „Ce înseamnă o singură noapte de-o să am apoi un viitor alături de Kiran?! Pentru el sunt în stare să sufăr mai mult decât atât alături de acest monstru. Și, chiar de știu că acest bătrân diavol nu face decât să se joace cu mine ca pisica cu șoarecele pe care l-a prins deja în labe, o să-i permit asta. Doar azi, căci de mâine o să fiu liberă și n-o să-l văd nicicând.”

Dar, deși se așteptase ca noaptea aceea să fie liniștită, Anaya se înșelase: fusese o noapte de coșmar. Ba chiar îi păruse la un moment dat că înnebunește sau c-a ajuns în iad și acolo plătește pentru ale ei păcate, căci auzi toată noaptea urletul fiarelor în jur, văzu fantomele albe dansând în jurul ei și chiar se văzuse pe sine ajungând la Porțile Iadului. Numai că iubirea din sufletul ei o ajută să învingă acele temeri. Și, cu dragostea în suflet, simți când veniră în sfârșit zorii.

Coallar, deși nu era deloc mulțumit că tânăra rezistate întreaga noapte și nu-i ceruse îndurare așa cum se așteptase el, îi dădu să bea din poțiunea magică așa cum și promise. După care îi spuse cu glas trist, „Acum ești liberă să pleci. Chiar dacă mă doare sufletul. Dar… pactul e pact și promisiunea dată de un adevărat mag trebuie respectată. De aceea și-ți promit că azi e ultima zi când mă vezi în fața ochilor tăi.” După care merse de se așeză iar pe tronul său.

Ochii însă nu și-i lua de la tânără, crezând că ea se va răzgândi într-un final, simțind vină pentru el. Anaya însă era fericită. De aceea doar se închină ușor în fața lui. Și, după ce-și prinse poalele rochiei cu ambele mâini, părăsi în fugă grota.

În afara grotei însă înțelese că totul fusese doar o minciună. Și, simțindu-se amețită, realiză ce fusese de fapt poțiunea pe care o băuse: o tinctură menită să-i fure voința și mințile și s-o țină captivă pe veci în acel loc. Chiar și așa decise să nu renunțe. Cel puțin nu fără luptă. De aceea și fugi cât o ținură picioarele, departe de acel loc. Ba chiar colindă întinsurile muntelui cât e ziulica de mare, delirând și văzându-l doar pe Kiran în fața ochilor, cu mâinile întinse spre ea și chemând-o la el.

Dar, simțind într-un final c-o lasă puterile, se opri pe acel câmp de violete pe care o văzuse Coallar cu mulți ani în urmă. Și, deși încă se învârtea totul cu ea, Anaya privi apusul, cel înroșit, și, zâmbind, murmură, „Să fie totuși asta sfârșitul?” După care, când ochii i se umplură de lacrimi, căzu în genunchi și așteptă, acel sfârșit de care era atât de sigură că se apropie.

Dintr-o dată însă se cutremură cu tot trupul, simțind mâinile lui Coallar, reci ca gheața, atingându-i umerii. Apoi, el apăru atât de brusc în fața ei. Și, încolăcindu-și brațele în jurul trupului ei, îi șopti apoi la ureche, „Nu, draga mea. E de abia începutul.”

Anaya însă, cu ultimele puteri, îi rânji în față și-i spuse, „Ești atât de jalnic, diavole Coallar. Atât de netrebnic de preferi soția altuia în brațele tale. Dar, de preferi asta, n-ai decât să faci ce-ți dorești. Oricum n-o să ai nimic din ceea ce-ai visat mereu: a mea dragoste, chiar dacă o să ai al meu trup.” După care, închise ochii, simțind greață la vederea rânjetului de pe fața lui Coallar.

El însă nu se lăsă înșelat de ale ei cuvinte și-și duse la capăt a lui nebunie. Doar că timpul pe care Anaya îl petrecu în brațele lui fu ceva neînsemnat pentru ea, ca un vis urât, căci imediat ce se termină și Coallar dispăru de lângă ea, Anaya privi iar cerul înroșit, văzând în fața ochilor doar noaptea ceea de dragoste pe care ea o petrecuse în brațele lui Kiran, căruia i se dăruise din dragoste.

Astfel, cu imaginea cerului apusului în fața ochilor, Anaya închise ochii. Și stătu multă vreme în același loc, cu ochii închiși și părând fără vlagă. Apoi, când se lăsase deja noaptea și simți că-i iar stăpână pe sine, Anaya se ridică în picioare și se întoarse în sat. O făcu însă pe furiș, căci blestemul momentelor petrecute în brațele lui Coallar se simțeau ca o pilulă amară pe limbă. Și, din acea zi, tânăra Anaya nu se mai văzu prin sat.

***

Luni bune după această întâmplare, Anaya născu o fată. Însă tânăra mamă nici nu-și privi fiica după ce o născu și asta din cauza că știa prea bine a cui copil e. Ea doar îi ceru moaștei s-o ia de lângă ea și s-o lase în fața grotei lui Coallar, spunându-i că el o să aibă totuși grijă de ea.

Moașa, fără a pune prea multe întrebări, mai ales văzând ura și durerea din ochii tinerei mame, înfășă bine copila și apoi părăsi pe furiș satul. Și-i reuși să n-o vadă nimeni plecând, căci când Anaya dădu naștere copilei era încă noapte. Pe drum însă moașa se întâlni cu Ahi, căruia și-i dădu copila când acesta spuse că venea din partea lui Collar. După care moașa se afundă în pădure cu gând să plece de acolo și cât mai curând. Din pădurea aceea însă nu ieși nicicând și asta din două motive: Ahi decise să crească copila fără știrea lui Coallar și totodată pentru că nu voia să lase martori al acelui trecut rușinos care i-ar fi putut marca mai apoi viitorul surorii lui.

Numai că, deși luase fata și-o duse în ascunzătoarea lui, Ahi își dădu seama că habar n-avea cum se crește un copil. Chiar și așa, stând pe al lui tron de piatră, îi descoperi copilei chipul. Astfel, privind în ochii ei, văzu că în ciuda faptului că era pe jumătate umană acea copilă avea o imensă putere. Dar, dându-și prea bine seama că de Coallar sau Tenebre află despre ea o pot ucide ca să pună mâna pe puterile ei magice, Ahi îi puse numele de Inmar și-o transformă într-o vulpe roșie, doar ca s-o ascundă de ceilalți.

Nu doar asta citi însă Ahi în ochii copilei, ci și ceea ce se va întâmpla apoi cu ea. De aceea și decise să aștepte, căci înțelese că cât de curând cea care trebuia să aibă grijă de copilă va veni la el și atunci copila Inmar era cu adevărat salvată.

Ahi însă nu era singurul care știa acea soartă. Anaya se pare că la fel știa. De fapt știa tânăra din acea zi când fusese victima lui Coallar pe acel câmp împânzit de florile ei parfumate, acea zi când încetase de fapt și să vorbească. Ba chiar, ca să nu dea ochii cu lumea și mai ales cu Kiran, se ascunse în casa unei bătrâne, aceeași bătrână care-i fusese apoi moașă copilei ei.

Kiran însă, deși își dorea s-o vadă, decise să-i dea totuși timp văzând că ea îl evită. Se înșelase însă, căci acea noapte, pe care el o considerase prima lor noapte de dragoste, fusese de fapt ultima și totodată cea care le aducea sfârșitul.

Și, cu astfel de gânduri în minte, Anaya se ridică din pat, puse o rochie curată pe ea, își pieptănă părul lung, după care, lăsându-l să cadă în valuri blonde pe spate, ieși din casă. Chiar în fața casei însă se opri și privi cerul: se iveau zorii, dar ea nu simți deloc speranța în sufletul ei. Dar totuși zâmbi, simțind căldura acelei dimineți, căci deși era abia început de Martie, Anaya simți acea dimineață de parcă ar fi fost una extrem de caldă, de vară.

Într-un final oftă. Își plecă capul și porni spre râu. Avea în minte însă atâtea gânduri la fel cum avea pe suflet atâtea păreri de rău. Chiar și așa nu se abătu din al ei drum. Și, cât de curând, ajunse pe mal.

Chiar lângă apa râului Tenebre, Anaya se opri și privi atent la apă. Apoi, resemnată totuși, murmură, „Și totuși ai câștigat azi, Tenebre. De azi ești singura iubire a lui Coallar, căci eu aleg sfârșitul în schimbul eternității alături de voi.” După care, când primele raze de soare se iviră la orizont, tânăra închise ochii și se lăsă răsfățată de căldura lor.

Stătu așa multă vreme. Probabil ore în șir. Dar, când auzi într-un final glasuri în depărtare, glasuri care-i strigau numele, se cutremură, căci înțelese că lumea aflase în sfârșit al ei mare secret. Și simți dintr-o dată că e timpul, căci nu mai putea sta și aștepta, pentru că asta ar fi însemnat să se resemneze în fața umilinței trăite și să trăiască apoi o viață în umbra rușinii. De aceea probabil și spuse apoi hotărâtă, „Mai bine mor. Mai bine dispar decât să-l las și pe el să sufere această mare rușine alături de mine. Și, Kiran, iartă-mă! Se pare totuși că m-am înșelat și n-o să fiu în stare să petrec o întreagă eternitate alături de tine.”

Totuși se întoarse și privi pentru câteva clipe în urmă deși își spuse că totuși nu e bine. Dar fu alinarea pentru ea în acele clipe înainte de moarte: îl văzu pe Kiran alergând prin pădure spre râu și strigându-i numele. Și, alături de el, își văzu tatăl. Dar anume la vederea bătrânului Aman, Anaya scrâșni din dinți și, pentru prima dată în viața ei, regretă că anume el îi fusese tată. Și, ca să pună totuși capăt rușinii și a regretelor, se întoarse cu spatele la râu, închise ochii și privi cerul. Ca mai apoi, doar secunde mai apoi, să se lase să cadă pe spate în apa aceluiași râu pe care mereu îl urâse și de care îi fusese mereu atât de teamă.

Aceleași ape însă o readuseră la viață la apus. Arăta diferit în acele clipe însă: era bătrâna vulpe Anaya deja și nu-și amintea defel al ei trecut. Dar, deși se miră că nu-și amintea cine e, nu-și puse prea multe întrebări despre asta. Ea doar privi cu mare atenție la Ahi și Gaea, care-o așteptau deja pe mal. Și, fiind sigură că anume ei îi dăduseră o nouă șansă la viață, le fu recunoscătoare și atât.

Numai că, în clipa în care Ahi i-o puse pe Inmar în brațe și i-o dădu în grijă, bătrâna Anaya simți în sfârșit că are pentru ce trăi. Ceea ce nu știa însă era că ceea ce-o readuse de fapt la viață fu dragostea de mamă, căci, înainte de moarte, regretase atât de mult că renunțase la al ei copil, care de altfel n-avea nicio vină. Probabil de aceea și-o acceptă pe copilă atât de ușor, deși habar n-avea ce le lega de fapt: pentru că iubea și era mamă, un dar de sus pe care-l renegase la început, dar îl apreciase mai apoi ca fiind un dar divin ce-i dăduse iar șansa să trăiască.

Astfel au trecut anii: având grijă de Inmar și mai apoi de restul vulpilor roșii. Chiar și așa Anaya se întrebase mereu cine e și de ce nu-și putea aminti trecutul. Dar, așa cum e viața, mereu își alunga acele gânduri având grijă de alții.

Numai că, odată pe an, în ziua morții ei, își amintea totul și regreta atât de mult. Chiar și așa nu spuse nimănui despre acele regrete, nici chiar Gaeiei, care mereu apărea la râu în acea zi și-i ținea companie. Și Anaya îi era Gaeiei atât de recunoscătoare pentru asta, căci, chiar de restul din grupul ei ajunseră să n-o poată suporta pe Gaea pentru că aceasta ținea cu Poporul Gheții, Anaya n-o ura. Din contră, o considera ca fiindu-i mamă și soră, cea căreia îi putea spune despre povara din suflet, să-i ceară sfaturi și căreia să-i zâmbească, căci Anaya a fost o iubitoare a vieții și a zâmbetului, ca în cele din urmă să aleagă să trăiască în umbră.

Știau însă atât de puțini al ei secret: că bătrâna Anaya era doar o fantomă. Știa Ahi, știa Inmar, precum și Gaea, Dike și Inlan Diar. Restul… habar n-aveau despre prezența ei în lume. Dar chiar și așa bătrâna trăia fericită. Și, de era văzută de cineva în timpul nopților fără stele, bătrâna îi zâmbea, căci până la urmă n-avea menirea să sperie pe nimeni. Voia doar să trăiască, chiar dacă într-un mod ciudat.