Strigătul lui Argol se auzi dintr-o dată asurzitor deasupra Pădurii Tenebre. Și, în timp ce plutea încet pe aripile vântului, dedesubtul acelui cer negru ca cătrana, controlat de puterea lui Maranam, albul penelor lui strălucea atât de frumos în zare. Apoi, în lumina slabă a acelei zile, faptul că Argol plutea deasupra pădurii, însemna doar un lucru: încerca fără doar și poate să-și umple a sa inimă bună cu magie, ca să nu cadă mai apoi pradă lumii sau nebuniei ei. Și, totodată, acea magie l-ar fi ajutat să nu se închine nicicând magiei negre, căci doar pe Muntele Fricii acel vultur era împăratul.

Astfel, auzind al vulturului strigăt, Ahi privi în sus. Dar îi trebui ceva vreme să-l vadă, căci pădurea era destul de deasă prin locul prin care treceau. De aceea era greu de văzut cerul și în special apusul, încotro se îndrepta vulturul se pare. Chiar și așa, în clipa în care îl văzu, Ahi îi spuse lui Inmar, care se afla în dreapta lui, „E Argol!”

Privind și ea în aceeași direcție ca și al ei frate, Inmar îl văzu pe Argol plutind spre soare-apune. Dar, ceva în mișcarea când lină, când rapidă a vulturului, o făcu pe Inmar să murmure, „Caută se pare ceva. Ce anume însă nu-mi pot da seama.” Apoi, luându-și gluga pelerinei de pe cap, privi mai cu atenție cerul, văzând nebunia norilor ce goneau pe bolta întunecată a lumii. Și, în contrast cu acel cer la care privea, roșul robei îi făcu ochii să-i strălucească ciudat, în special datorită acelei panglici albastru-închis de la cingătoare.

„Probabil verifică locurile de-s sigure,” auziră ei glasul Anayei, care apăru brusc în stânga lui Ahi. „Și nu-i de mirare, căci am văzut-o pe Kaṇkaḷ, conducătoarea Yātrīkar-elor, și pe cel numit Colte, din tribul Vanamarilor, în vechea noastră grotă. Căutau ceva, da încă n-am înțeles ce.”

„La sigur erau după noi,” mârâi Inmar. Apoi, rânjind de parcă ar fi fost o vulpe văzând prada, șuieră printre dinți, „Aș fi vrut să fi fost acolo. La sigur le-aș fi sucit gâtul celor doi. Măcar să-mi scot pârleala pentru că au îndrăznit să intre pe al nostru teritoriu. Am crezut că am fost destul de clară ultima dată când le-am zis Vanamarilor să stea departe de teritoriul nostru. Ăștia însă se pare că n-ascultă când unul le vorbește cu binișorul. Atunci o să fie cu răușorul.”

„Ba nu, Inmar,” spuse Ahi oarecum gânditor. „Oricum n-ar fi ajutat la nimic, căci, Vanamarii și Yātrīkarele, când sunt împreună, sunt totuși mai puternici decât noi toți laolaltă. Plus la asta: nu cred că voiau să ne facă nouă rău. Mai degrabă sunt tentat să cred că o căutat pe Mayar.”

„Pe Mayar?” Întrebă Inmar, confuză. „Dar, e imposibil, frate, căci toată lumea știe că Mayar e acum cu Parca. La fel toată lumea știe că Titanida Sorții și Yātrīkarele sunt mână în mână. Nu?”

„Dacă sincer, în ultima vreme, nu mai sunt sigur de nimic,” bombăni Ahi oarecum răutăcios. „Oricum, altceva mă neliniștește pe mine acum.”

„Ce anume?” Întrebă Anaya.

„Că au decis să ne atace. Și asta chiar că-i straniu, pentru că nu cred că a mea adorabilă mămică ar fi permis asta. Nu atâta timp cât Yātrīkarele ar putea să-i strice planurile cu privire la eliberarea lui Mannar. Chiar și așa atât Yātrīkarele, cât și Vanamarii, sunt în această pădure. De asta mă tot întreb ce caută.”

„Ceva de mare importanță pentru ei,” murmură Anaya gânditoare. „De altfel, poate fi ceva crucial pentru triumful lor în bătăliile următoare, căci, mai înainte să ne verifice vechea ascunzătoare, au trecut pe la Grota Kaṟkaḷ Pēy-ului.” Și, spunând aceste cuvinte, își întoarse fața spre Soare Apune, unde se afla grota, privind de altfel destul de mult într-acolo.

Văzând-o atât de concentrată asupra acelui loc, Ahi privi și el într-acolo. Dar el nu văzu nimic. De aceea se uită în cele din urmă la Anaya, care nu-l privi, și spuse gânditor, „Atunci i-au făcut o vizită lui Tetapas, fără doar și poate.”

„Sunt mai tentată să cred că l-au căutat pe păcătosul cela de Titan al groazei,” murmură Anaya furioasă.

„Pe Tikil? Cu ce ocazie?” Întrebă Ahi, confuz. Numai că, realizând în sfârșit ce s-ar putea întâmpla de fapt, privi spre Nord, unde se afla de altfel Palatul de Gheață al lui Inlan Diar și spuse abia auzit, „Sunt după Poporul Gheții, odată ce regina e singură.”

„Așa se pare,” murmură Anaya. „Dar e straniu totuși, căci, deși Inlan Diar e singură ea tot are putere destulă să le facă față.”

„Poate și ai dreptate, Anaya, doar că altă explicație n-am pentru ce se întâmplă. De altfel ar fi singurul motiv pentru care Tikil s-ar alătura Yātrīkarelor și Vanamarilor: căderea celei pe care o urăște cel mai mult. Și, dacă Inlan Diar cade, atunci ei au drum liber spre Pădurea Rophion.”

„Și nici nu știi câtă dreptate ai, Mago Ahi,” spuse Alena, apropiindu-se de ei dinspre Nord, unde Ahi o trimise împreună cu alte două vulpi să cerceteze zona. „De altfel, Yātrīkarele și Vanamarii se află nu departe de hotar. Și… sunt cu tot alaiul.”

„Cu tot alaiul?” Aproape că strigă Inmar. Apoi, ațintindu-și ochii spre a ei surată, se întoarse cu tot corpul spre ea, „Vrei să spui că…?”

„Da, anume asta și vreau să spun: și-au adus întreaga armată acolo pentru că vor să atace Regatul Gheții. De altfel, priviți!” Și, formând a ei bilă roșu cu negru deasupra palmei stângi, Alena le arătă tuturor cât de multe Yātrīkare și Vanamari se aflau pe acea câmpie.

„Sunt probabil cu zecile de mii!” Murmură Keṉṉal înfrigurată. „Și… dacă ne găseau în sat, la sigur ne exterminau pe toate.”

„Așa se pare!” Șuieră Ahi printre dinți. „Numai că, până să ne extermine, vor trebui mai întâi să ne găsească. Să mergem!”

„Unde?” întrebă mirată Inmar, văzând că el nu continuă coborârea de pe munte așa cum plănuiseră, dar se îndrepta spre vest, acolo unde-și avea și Coallar bârlogul, căci locurile celea erau cât se poate de propice și adorate de rău.

„Să-i facem o vizită unui bun prieten al nostru! Cine știe: poate avem șanse și luptă de partea noastră. Chiar dacă tare mă îndoiesc c-o să facă asta!” Spuse Ahi, mârâind cuvintele. Apoi, trăgându-și mai bine gluga pe cap și luând totuși o poziție mai furișată, se afundă tot mai mult și mai mult în pădure.

***

Deși inițial plănuiseră să se îndrepte direct spre vest și să-i facă o vizită lui Coallar, pe drum însă Ahi își schimbă planurile și decise să vadă ce puneau totuși la cale Yātrīkarele. Îl însoțiră însă doar Alena și Inmar. Restul vulpilor, conduse de Keṉṉal, fură trimise spre vest, acolo unde și trebuiau de fapt să se întâlnească într-un final, până la lăsarea nopții.

Anaya însă, deși inițial pornise cu Ahi și vulpile spre grota lui Coallar, decise într-un final să meargă spre Nord. De ce? Voia să se asigure cu ochii ei că Inlan Diar n-o să cedeze atât de ușor. Avea și de ce să se teamă, căci dacă Regatul Gheții ceda, atunci și restul viețuitoarelor de pe munte erau în pericol, precum și restul popoarelor. De asemenea, luând decizia să se întrepte într-acolo, era cât se poate de sigură pe sine, căci, fiind doar o fantomă, nu putea fi văzută de ființele vii până la urmă. Astfel, dacă și vedea dușmani în jur, putea s-o anunțe pe regina gheții sau pe Ahi și împreună să pună ceva la cale ca să protejeze acel munte.

Numai că, deși era sigură c-o să găsească destui dușmani sau iscoade pe drumul către regatul Paṉi Makkaḷ-ului, Anaya se cruci să vadă că peste tot era liniște. Ba mai mult, în timp ce înainta la pas lent prin pădure, găsi totul cât se poate de obișnuit. De aceea strâmbă la un moment dat din nas. Dar, cât de curând, deveni atentă, când auzi cum frunzele copacilor începură să susure între ele când ea trecea pe dedesubtul acelor copaci.

„De parcă ar trimite cuiva un mesaj,” gândi Anaya. „Dar cui?” De aceea privi cu și mai mare atenție în jur încercând să înțeleagă cui totuși încercau copacii să transmită un mesaj. Astfel îi fu dat să vadă cum, pe trunchiuri, apăreau și dispăreau ochi. Dar, deși erau asemănători ochilor fantomelor pe care le văzuse Mayar când vizitase grota lui Coallar, Anayei acei ochi îi părură inocenți. De aceea și murmură la un moment dat, „Și totuși natura e în alertă. De asta și privește cu mare atenție în jur, considerându-i pe toți un potențial dușman. Doar că… de ce am totuși impresia că-s ațintiți asupra mea? N-ar fi trebuit să mă vadă.”

De asta și se opri la un moment dat și privi în jur. Mai ales deveni atentă când auzi un ușor șuierat de parcă ceva s-ar fi târât. Și, privind în jur, îi fu dat să vadă liane târându-se peste tot: peste mușchiul verde, deasupra sau dedesubtul rădăcinilor copacilor, în special a celor aeriene, iar altele coborau de printre crengi, alunecau pe trunchiuri, ca mai apoi să se ascundă în tufișuri. De aceea și înțelese Anaya, că, dintr-un motiv anume, ea nu mai era ascunsă de ochii lumii. În special era văzută de ochii naturii. Asta chiar că era ciudat.

Și, fiind încă cu ochii pe liane, Alena se întrebă în șoaptă, „Ce totuși se întâmplă? Cum poate natura să mă vadă?” Răspuns însă nu primi de la nimeni. De aceea și decise într-un final să-și continue drumul.

La un moment dat însă, auzind un fâlfâit de aripi, privi în sus. Printre crengi însă nu văzu nimic. La fel nu se vedea nicio pasăre deasupra copacilor. „Asta chiar că-i ciudat. De parcă ceva ar zburătăci păsările crângului. Dar, oricât nu privesc cu atenție în jur, nu văd nimic și pe nimeni. De ce?”

De aceea, fiind extrem de confuză, căci chiar nu putea înțelege capriciul naturii în acele clipe, Anaya continuă să avanseze. Ochii însă și-i ținea ațintiți asupra coroanelor, fiind totuși sigură că-i spionată de sus. Și nu greșea, căci, la un moment dat, observă cum crengile se dădeau singure din fața cuiva. „Un șarpe,” gândi bătrâna vulpe, când auzi iar acel hârșâit. „Dar… cine anume? Să fie Tenebre?” Alungă însă rapid acel gând, aducându-și aminte că Tenebre putea doar controla cobrele, dar nicicând nu se transformase într-una. Plus la asta, văzuse adesea iscoadele lui Tenebre. Doar că acele târâtoare urmau mereu prada la vedere și nu ascunse printre crengi. Acest șarpe însă stătea ascuns. „Sau poate…,” murmură Anaya, concentrându-și privirea asupra crengilor care se mișcau. Îi fu dat astfel să vadă cum, printre crengi, se mișca o foarte mare cobră maro, care trecea „nevăzută” datorită faptului că avea aceeași culoare ca și crengile.

„Acum înțeleg,” murmură Anaya, zâmbind șiret. „Isteață tactică. Și… la sigur nu se datorează lui Tenebre. Doar că… nu cred să fie acea copilă, căci n-o știam atât de puternică. Dar… să lăsăm astfel de gânduri pentru mai târziu. Acum… doar o las să mă urmeze. Oricum: n-am nimic de ascuns. Și, de-i într-adevăr acea copilă, atunci e mai bine că m-a văzut.”

Cu astfel de gânduri în minte, și urmărită de pretutindeni de iscoade: de acea cobră de printre crengi, precum și de alte animale precum bursuci, iepuri și alte vietăți, Anaya ajunse la marginea pădurii. Numai că, deși crezuse ea că acele iscoade o s-o urmeze, ele rămaseră la marginea pădurii. Nici chiar când ea era deja la cam 200 de metri de pădure, traversând câmpia și privi în urmă, Anaya nu văzu pe nimeni s-o urmeze.

„Ciudat,” murmură ea. „Eram totuși sigură că mă văd. Dar… de ce atunci nu mă urmează nici una? Sau… da, e posibil: au trimis deja mesajul că vin. Prin urmare și-o să fiu întâmpinată cu tot alaiul. Nu… măcar o să fie vesel.” Și, surâzând, Anaya își continuă drumul, căci mai avea încă destul de mers până la granițele Pāṇi Makkal-ului.

***

„Șșș,” le făcu Ahi semn celor două însoțitoare ale sale să păstreze tăcerea. Apoi, punându-se în pirostrii, privi printre trunchiuri și tufișuri spre Câmpia Viteazului sau Illāmal-ul. Numai că, simțind cele două vulpi apropiindu-se de el, mergând normal, se întoarse cu capul spre ele și le spuse oarecum supărat, „Nu atât de deschis. Doar nu vreți să dați tuturor de știre că suntem aici, nu?!” După care, furișându-se, se îndreptă spre primul rând de copaci.

Auzindu-l vorbindu-le cu atâta asprime și mai ales neînțelegând de ce era totuși furios, Inmar și Alena schimbară priviri. Dar, înțelegând că nu știu nici una răspunsul la întrebarea, „De ce e totuși Ahi furios?” ridicară din umeri și, pe furiș, se apropiară și ele de el.

Privind în aceeași direcție ca și Ahi și văzând întreg Illāmal-ul acoperit de oșteni ai dușmanului, Alena aproape strigă, „Să fiu al…” Își acoperi însă brusc gura cu palma când Ahi o privi chiorâș. Alena însă tăcuse nu de teama lui, dar din cauza că înțelese că se puneau în pericol de vreunul din dușmani, care erau câtă frunză și iarbă pe acea câmpie, ar fi auzit-o.

Chiar și așa, atât ea, cât și ceilalți doi însoțitori, analizară cu mare atenție Câmpia Illāmal-ului. Astfel văzură că Vanamarii stăteau culcați pe burtă, așezați în rânduri totuși ca toți oștenii, în partea stângă, înspre pădure. Boturile însă le țineau îndreptate spre Nord, de unde se simțea un neplăcut aer rece. Yātrīkarele însă se aflau în partea dreaptă a lor, formând aceleași rânduri ca și lupii. Doar că ele stăteau în picioare și nu culcate ca Vanamarii. Și mai era o diferență la cele două armate despărțite de un coridor îngust: faptul că Yātrīkarele păreau statui de piatră. De altfel, dacă nu priveai cu atenție la ele și nu observai că li se mișca pieptul în timp ce respirau și pleoapele când clipeau, ai fi zis că cineva făcuse o glumă proastă și acoperise Câmpia Viteazului cu statui.

Dar… era totuși o iluzie. La fel văzură și cei trei, căci deși Yātrīkarele încercau să respire cât mai încet ca să nu se dea de gol, cei cu puteri magice puteau de asemenea să vadă energia curgând prin ale lor vene. De aceea și șopti Ahi într-un final, cu vocea minții. „Māyai!” (iluzie) Dar… fu totuși auzit de Inmar. Și, înțelegând că Inmar era conștientă de ce spusese el, o privi și-i spuse tot telepatic, „Yātrīkarele încearcă să se camufleze. Dar… de cine?”

Inmar însă, neștiind răspunsul la întrebarea lui, scutură ușor din cap. Numai că, atunci când Alena îl bătu pe Ahi pe umărul stâng și-i făcu semn să privească în stânga, privi și Inmar într-acolo. Astfel îi văzu și ea pe Colte și Kaṇkaḷ îndreptându-se, la pas lent, spre ale lor oștiri.

Dar, cum știa că cei doi nu se suportau, Inmar se încruntă. Mai ales când îi văzu că erau mult prea calmi pentru gustul ei. De aceea și le spuse telepatic însoțitorilor ei, „Ăștia doi se pare că s-au aliat. Eram totuși sigură că așa ceva e imposibil. Mai ales după ce ultima dată mai nu și-au scos ochii unul altuia când Tenebre i-a trimis să atace Pāṇi Makkal-ul. Acum însă…”

„E din cauza că i-au întors ambii spatele mamei,” îi explică Ahi telepatic. „De aceea și-s aici ei. Se pare că și-au găsit un nou stăpân.”

„Parca?” Întrebă Alena.

Ahi însă scutură din cap că nu. „Cineva mult mai pervers decât ea. Și cu puteri mai mari decât Titanida. De altfel se află și acum aici. Chiar în spatele celor doi.”

Inmar îl privi însă încruntându-se, „Dar… nu-i nimeni acolo!”

Ahi însă surâse, „Tu nu-l vezi. Încă. Dar el e acolo.” Inmar însă se miră și mai mult, căci simți bunătate în vocea fratelui. Ceva ce mai înainte simțise doar de câteva ori. Chiar și așa îi era oarecum teamă să-l întrebe de ce-i vorbise astfel. Doar continuă să-l privească insistent încercând să înțeleagă ce-i cu el.

Fratele ei însă continua să privească în spatele lui Colte și a Fecioarei Demonice, văzând atât de clar conturându-se silueta neagră a cuiva. Dar, ca să fie sigur că n-are vedenii, avea nevoie să-l mai vadă și altcineva. Singura care putea face asta fără probleme era Mayar. Numai că, cum nu putea conta pe a sa fiică în acele clipe, privi la Inmar și-i transmise telepatic, „Folosește-te de puterea ochiului minții, soră! Chiar dacă nu-i simți puterea la fel ca și Mayar. Sunt însă sigur c-ai învățat cum se face în timp ce mă urmăreai pe mine învățând-o pe Mayar. De aceea, cu puțin noroc, poți să vezi și tu același lucru ca și mine.”

Nu de tot convinsă că putea face ceea ce-i spusese Ahi, Inmar decise totuși să încerce. Pentru asta închise ochii și așteptă. Dar, deși se concentra extrem de mult să intre în lumea crepusculară a ochiului minții ei, nu-i reuși nici după a treia încercare. De aceea și oftă. Doar că, când era cât pe ce să renunțe, auzi vocea lui Ahi, în cap, când acela îi spuse cu reproș, „Ești la fel de încăpățânată ca Mayar. Și la fel ca și ea faci doar ce te duce capul, Inmar, căci… de când poți folosi puterea cuiva cerând asta cu binișorul? Mai ales să intri în lumea unei puteri atât de mari ca ochiul tău interior.”

„Dar… eu…” Se bâlbâi Inmar în minte.

„Șșș, liniște!” Îi strigă fratele, telepatic. „Și trimite-ți energia spre acel ochi adormit, nu pe prostii. La fel… nu cerși de la el îndurare și să te lase să intri. Doar astfel o să-ți reușească!”

Abia atunci Inmar se concentră, parte de teamă, căci îl știa pe Ahi bine și ce-i poate pielea când nu era ascultat, și parte totuși din încăpățânare, căci era din acele firi care ducea lucrul până la capăt. Astfel, strângând cu putere pumnii, în acea imagine din capul ei, Inmar reuși să trimită, de jur-împrejurul ei, o lumină roșie, asemănătoare focului. Acea lumină însă nu apăruse de nicăieri acolo. Ieșea prin toți porii corpului ei, spintecând parcă întunericul. Chiar și așa, Inmar avu nevoie de ceva timp să poată vedea ceva în acel întuneric. Dar, când în sfârșit îi reuși, privi în jur și văzu acel loc atât de clar: de parcă ar fi fost în interiorul unui cub negru. Numai că, după ce analiză totul cu mare atenție, mai ales când trimise toată energia ceea roșie creată de ea spre peretele din fața ei, putu zări, de sus până jos, pe acel perete, o crăpătură subțire, în zigzag. Și, chiar dacă era subțire cât o ață, Inmar o văzu atât de clar.

De aceea și zâmbi Inmar, fericită că-i reușise. Și, la pas lent, se îndreptă spre acel perete. Apoi, când mai rămaseră vreo doi pași între ea și acel perete, Inmar întinse mâna dreaptă în față și atinse acea linie neagră. Dar, deși împinse cu toată forța, acel perete nu se mișcă din loc. Din această cauză și Inmar se încruntă, căci i se păruse c-o să fie ușor. Chiar și așa nu se lăsă păgubașă și împinse peretele și cu cea de-a doua mână. Doar astfel îi reuși să pătrundă în încăperea ochiului ei interior, care avea forma unei sfere rotunde. Și, de jur împrejurul ei, se vedea o lumină roșie. Doar că acea lumină nu era produsă de Inmar de data asta.

Numai că, deși acea lumină roșie avea aceeași nuanță ca cea creată de ea anterior, Inmar simți c-o dor ochii. Din această cauză și-i închise pentru scurtă vreme. Apoi, când simți că va putea privi fără probleme în jur, îi redeschise și privi țintă în față. Astfel îi fu dat în sfârșit să vadă un ochi de forma globului ocular uman și mare cam de vreun metru în diametru. Diferit însă era la el culoarea, față de cel al lui Mayar: acesta era albastru, cu linii roșii și negre pe el, de parcă ar fi fost brăzdat de vinișoare. Și… lui Inmar i se păru că-i orb.

Unauthorized use: this story is on Amazon without permission from the author. Report any sightings.

Dar, cu cât se apropia mai mult de el, Inmar văzu că suprafața ochiului devenea din ce în ce mai neclară. De parcă culoarea din interiorul lui s-ar fi tulburat. De aceea și rânji Inmar, înțelegând că și acel ochi era încăpățânat ca și ea și din această cauză nu voia s-o lase să vadă ceea ce-și dorea ea.

Inmar însă, oprindu-se la vreo cinci pași de el, îl privi țintă și surâse. După care, șuierând cumva cuvintele printre dinți, îi spuse, „Și totuși a ta stăpână e și mai încăpățânată. De aceea n-ai decât să încerci toate trucurile pe care le știi. Doar că eu tot o să aflu ce vreau.” Apoi, mai făcând câțiva pași spre el, îl atinse cu ambele palme, iar conținutul din interiorul acelui ochi începu să fiarbă la propriu. Din această cauză și deveni el complet negru în loc de albastru cum era mai înainte. Dar, deși Inmar își trimitea toată puterea necesară spre el, nu putu vedea nimic pe a lui suprafață și se încruntă.

„Nu, fie pe a ta,” murmură Inmar dintr-o dată, schimbând culoarea puterii transmise asupra ochiului din roșie în neagră. Astfel îi fu dat în sfârșit să „îmblânzească” ochiul, iar el îi arătă ce se afla de fapt în spatele lui Colte și a lui Kaṇkaḷ - proiecția unui imens șarpe format din fum negru spre transparent. Și, imediat ce văzu asta, Inmar murmură extrem de uimită, „Tetapas!” Numai că, deschizând ochii în timp ce controla acel ochi, fu trimisă înapoi în lumea reală. Dar, când privi la Ahi, rânjind fericită, îl văzu pe acela dând din cap că nu. De aceea și închise Inmar iar ochii și se întoarse în acea lume crepusculară unde, după alte lungi minute de analizat acea imagine fumurie, văzu în sfârșit a cui era, „Regele-șarpe!” Murmură în cele din urmă vulpea, întorcându-se definitiv în lumea reală.

„Așa e!” Îi spuse Ahi telepatic. „Acest diavol e încă pe pământ. Deși, după spusele Anayei, el s-ar fi unit cu Maranam și astfel l-a eliberat pe acela din a lui imensă temniță.”

„Atunci? Cum e posibil să fie încă pe pământ?”

„Probabil e din cauza dorinței lui de viață!” Interveni și vulpea Alena, care deși era destul de tânără, era bine cunoscută pentru puterea ei extraordinară de a citi dorința energiilor și misiunea lor pe pământ.

„Corect!” Răspunse Ahi, privind-o pe Alena. „Căci, deși i-a dat chipul său lui Maranam, Ian Gyar nu și-a ascultat inima și nici fluxul de energie din interior. Astfel, ignorând dorința vieții din el, n-a făcut decât să se condamne pe sine la suferință, căci… neavând un chip, poate doar colinda lumea ca o fantomă.”

„Cele de care s-a temut mereu!”

„Ba nu, Inmar!” Spuse Alena. „Ian Gyar nu s-a temut nicicând de fantome. El s-a temut să nu fie uitat. Și tocmai de asta și încă se agață de viață.”

„Asta deja nu-i bine,” spuse Inmar gânditoare. „Dacă acel șarpe se agață de viață înseamnă că-i gata să-i ajute pe ăștia să triumfe. De aceea cred că ar trebui să intervenim și să-i împiedicăm să-și unească puterile.”

„Și totuși, soră, nu-i nimic ce putem face. De aceea zic că-i mai bine să facem ceea ce-am plănuit inițial. Și, abia după ce-om vedea ce anume are și al meu tată în cap, să decidem cum să facem să scăpăm cu viață din toată această nebuneală.” După care, întorcând spatele acelui loc și punându-și gluga pe cap, Ahi se îndepărtă pe furiș, dar totuși oarecum în grabă, cât mai departe de acele locuri.

Inmar și Alena îl urmară numaidecât. Și, ca să nu fie nici ele văzute, își puseră glugile pelerinelor pe cap. Doar că, folosindu-și puterea, le transformară în unele de un verde-închis, așa cum făcuse și Ahi, pentru camuflaj, căci el era sigur că pericolul putea fi peste tot, la fel ca și dușmanii. De aceea să fie precauți nu strica defel.

***

Ajungând la hotarele Paṉi Makkaḷ-ului, Anaya se opri. Apoi privi cu atenție în față. De văzut nu văzu însă pe nimeni la început. Era însă sigură că acel loc nu era abandonat. Așa că, folosindu-și puterea, alungă „mirajul” acelui loc și văzu, reflectate pe a ei sferă neagră, chipurile mai multor soldați ce stăteau ascunși în spatele posturilor lor de observație, la loc sigur.

De aceea și zâmbi Anaya și murmură abia auzit, „Și totuși n-am îmbătrânit eu chiar atât de mult.” După care, lăsând sfera ceea să-i alunece în mânecă, privi în jur, având nu-ș de ce senzația că-i spionată. Acea senzație însă era amplificată de imaginea acelor chipuri văzute mai devreme pe sferă. Mai ales imaginea ochilor acelor soldați ce păreau să privească în gol, deloc conștienți se pare că un intrus era acolo.

„Și totuși eram sigură că au primit mesajul vizitei mele. Chiar și așa e liniște aici. Sau… o fi o oglindă poate? O oglindă creată cu scopul să mă înșele.” Își alungă însă rapid acel gând din minte, aducându-și aminte că Bestla era departe de acele locuri. Un altul ca să creeze o astfel de oglindă perfectă încât să înșele dușmanii prin miraj nu era. Nici măcar Inlan Diar nu era capabilă să creeze așa ceva și Anaya era cât se poate de sigură de asta.

De aceea și nu se mișcă din loc în cele din urmă, ci continuă să aștepte. Și făcu bine, căci, cât de curând, ceea ce ei i se păru o oglindă, crăpă brusc. După care cioburi văzute doar de ea căzură peste tot în jurul ei. Dar… niciunul n-o răni. Asta i se păru ciudat. Chiar și așa își zise totuși să vadă ce drăcovenie de magie mai era și aceea și continuă să avanseze.

Cioburile acelei oglinzi însă o urmară. Ba chiar se ridicară de la pământ și pluteau cam la înălțimea pieptului Anayei, înconjurând-o și formând un cerc perfect. De aceea și privea Anaya cu mare atenție în jur, întrebându-se cine totuși să fi controlat acele cioburi, căci… auzise și chiar văzuse magi capabili să creeze cioburi care să-i rănească pe dușmani, dar nicicând nu întâlnise pe cineva cu o astfel de putere - să înconjoare dușmanul cu cioburi triunghiulare, dreptunghiulare și de alte forme și mărimi și asta doar ca să-l țintă controlat.

Mai mult decât atât însă, Anaya fu mirată să-și vadă chipul reflectat pe acele cioburi ce pluteau cu fața în sus. De aceea și se încruntă înțelegând asta și-și spuse în minte, „Sunt spionată. Atât de vizibil de altfel. Dar… de cine?”

Înțelese totuși cui i se datora acea magie în clipa în care cioburile se transformară în vestitele țepușe de gheață Īṭṭikaḷ. De aceea și rânji. Apoi, auzind vocea lui Inlan Diar din stânga ei, care-i spuse, „Se pare totuși c-ai crezut că o să treci neobservată pe aici, mărită vulpe Anaya,” privi într-acolo. Astfel o văzu pe regină, la câțiva pași de ea, trecând printr-un fel de oglindă ovală, de aceeași culoare ca și cioburile de mai înainte, dar nu mai mare de vreo 2 metri înălțime și 1 metru lățime. Și, în timp ce pășea spre Anaya, Inlan Diar îi spuse cu glas sever, „Dacă totuși ai crezut că-i ușor, atunci dă-mi voie să te dezamăgesc, căci pe aici nu se trece, Anaya. Nu fără permisiunea mea, căci aceste locuri mi se supun doar mie. Și… familiei mele, desigur.”

„Totuși sunt sigură că nu-i chiar așa cum spui,” îi zise vulpea cu oarecare viclenie în glas, motiv pentru care Inlan Diar o privi cu mare atenție. „Mă refer la cobra care-a fost cu ochii pe mine cât am trecut prin pădure. De fapt la cobrele care m-au urmat. Și, din câte știu, tu nu ai control asupra lor. Doar dacă… ai ajuns la o înțelegere cu Tenebre și ați ajuns să împărțiți aceeași putere,” adăugă Anaya cu oarecare batjocură în glas.

Tresări însă și privi în spate auzind glasul lui Zeal, „De ce să cerșești ceva când îl ai în dar? Mă refer la controlul cobrelor.” Astfel, privind în urmă, Anaya văzu acea mare cobră maro pe care o văzuse și în pădure, furișându-se după ea prin copaci. De data aceea însă cobra Zeal stătea întinsă pe pământ, cât era ea de lungă. Dar, de parcă s-ar fi plictisit de acea poziție, se înfășură pe câteva nivele. Și, când hotărî ea că era destul de sus, începu a-și legăna capul în stânga și-n dreapta de parcă ar fi încercat s-o vrăjească pe Anaya pe care o privea țintă în ochi. Însă, după câteva clipe de privit în ochii bătrânei vulpi, cobra închise ochii. Și, scuturând din cap, murmură, „O fantomă!”

„Așa e, Zeal,” spuse Inlan Diar. „Această bătrână vulpe e doar o umbră pe acest pământ. Un suflet chinuit ce plătește aici păcate mai vechi.” După care Inlan Diar privi la Anaya, care își aținti privirea asupra ei, căci la auzul cuvântului „păcate,” se cutremură din toate mădulare.

„Păcate?” Întrebă Anaya într-un final, extrem de confuză. „La ce păcate te referi, regină a gheții? Sau… îmi știi cumva povestea?”

„Așa e,” răspunse Inlan Diar sigură pe sine. „Știu despre al tău trecut. La fel îți știu și păcatele. Doar că n-am eu dreptul să-ți spun despre ele.”

Anaya însă, simțind o stranie pulsație în piept, și-l atinse cu palma. După care, închizând ochii și inspirând adânc, întrebă, „Și totuși… cine are dreptul să-mi spună despre ale mele vechi păcate, regină? Cine-mi poate spune cine-am fost și care e al meu trecut?”

„Soarta, bătrână Anaya. Soarta,” răspunse Inlan Diar abia auzit. După care, privind în direcția din care veniseră Anaya și Zeal, regina murmură, „Și o să-ți destăinuie Soarta acel trecut, bătrână Anaya. La fel o să-ți spună și despre păcate. Doar că n-o să fie curând. De ce? Simplu: pentru că nici Soarta și nici Timpul nu se grăbesc nicăieri. Noi însă ne grăbim mai mereu. Și… anume din această cauză… și greșim mereu.” După care, mișcându-și ușor mâna dreaptă înspre Anaya, făcu țepușele să dispară și apoi îi întoarse spatele bătrânei, îndreptându-se spre al ei comandant, care se apropiase deja de ele, împreună cu vreo douăzeci de soldați. Dar, la îndemnul reginei, se opriseră la cam zece metri de ele. Și, fără s-o privească pe Anaya, regina spuse într-un final, „Tu însă te-ai grăbit venind încoace, bătrână Anaya. De aceea ai lăsat garda jos și alții te-au putut vedea, deși asta e ceva imposibil pentru ființele vii… să vadă o fantomă puternică așa cum ești tu. De aceea și mă întreb… ce totuși te aduce în vârf de munte, bătrână vulpe Anaya?”

„Nevoia!” Răspunse Anaya cu voce gravă, privind țintă în ochii reginei. „La fel Vanamarii și Fecioarele Demonice Yātrīkar, care-s acum jos pe munte. Cu zecile de mii de altfel. De ce? Dintr-un simplu motiv: și-au schimbat ținta de atac. Adică ținta acum sunteți voi când inițial era satul vulpilor.”

Auzind aceste cuvinte, Inlan Diar nu spuse nimic. Doar se încruntă nițel. Zeal însă șuieră printre dinți, „Ba pe naiba o să atace! Le arăt eu ce înseamnă să te pui cu cobrele!” Și într-adevăr se transformă într-o cobră periculoasă. Numai că, când să se pornească din locul în care era, se văzu înconjurată de oglinzi. Și, în timp ce-și privea în oglinda din fața ei furia ce i se zărea asemeni scânteilor în ochi, auzi glasul străbunicii ei care-i spuse:

„Nu acum, Zeal! Va veni însă timpul! Și atunci îți promit că eu însumi te ajut să jupoi Vanamarii de piele pentru tot ce au făcut.”

Dar nu aceste cuvinte o calmară pe tânără, ci bunătatea simțită în glasul străbunicii. De aceea și-și calmă furia din priviri. Apoi, când furtuna din sufletul marii cobre maro trecu, oglinzile ce o înconjuraseră până atunci dispăruseră și ele. Și, rânjind, Zeal spuse, „Atunci, rămâne pentru mai târziu.” După care, descolăcindu-se, se îndreptă spre hotar, căci, în ultima vreme, Zeal părea obsedată să privească atent hotarul.

Singură însă nu plecă, ci urmată de Eṉōl la ordinul reginei. Apoi, rămase singure, Inlan Diar privi din nou la Anaya, care așteptase în tăcere cât regina și a ei strănepoată vorbiseră. Dar niciuna nu spuse totuși nimic. Doar Inlan Diar făcu câțiva pași spre bătrână, privind atent la ea.

Astfel, când mai rămaseră doar vreo doi pași între ele, Anaya întinse palma stângă în față, iar sfera formată înainte să treacă hotarul, îi alunecă în sens invers din mânecă și se opri pe palmă. De aceea și-și scoaseră soldații săbiile din teacă: pentru că crezuseră că bătrâna o s-o atace pe a lor regină.

Inlan Diar însă, știind prea bine ce fel de sferă era aceea și că nu era periculoasă pentru ea, le spuse soldaților, Vă puteți retrage! Mă descurc și singură.”

„Dar… regină…,” încercă unul dintre soldați să se opună.

„Faceți cum v-am spus!” Îi ordonă Inlan Diar cu voce severă. „Oricum armele voastre n-o pot răni.” Și, când Inlan Diar îi privi țintă, oarecum cu supărare că n-o ascultau, soldații se văzură nevoiți să se supună și se retraseră. Abia atunci Inlan Diar privi iar la Anaya și-i spuse, „Și totuși, ce ai în minte? Nu cred că mi-ai arătat sfera profețiilor fără vreun scop anume.”

Anaya surâse, „Și ai dreptate. De altfel, chiar dacă o să ți se pară ciudată a mea propunere, te rog să asculți până la capăt. Și, ca să-ți răspund la întrebare, o să spun doar atât: să ne unim forțele.”

„Cine? Regatul Pāṇi Makkal-ului și… vulpile roșii?” Întrebă Inlan Diar cu oarecare ironie în glas.

„Nu doar. Aveam în minte să formăm o alianță de durată cu oricine va fi de acord să lupte împotriva lui Maranam.”

Inlan Diar însă râse. Fu însă ceva spontan, căci i se părea straniu s-audă o astfel de propunere. Ceva la care ea nicicând nu se așteptase. Văzând însă că bătrâna o privea cât se poate de senină, spuse, „Și totuși nu înțeleg motivul. Din câte știu voi sunteți de partea lui Maranam. Prin urmare nu văd de ce un aliat al răului să se alăture acum armatei Binelui.”

„Simplu,” răspunse Anaya calmă, „ca să supraviețuim. Și știi de ce sunt sigură de asta? Pentru că îmi dau prea bine seama că dacă Maranam urcă pe tronul lumii, nu va mai fi defel viață pe acest pământ. Prin urmare nu vom mai fi nici noi.”

„Aici dă-mi voie să fiu de altă părere. De ce? Pentru că, fiind de partea răului, voi puteți avea o șansă să supraviețuiți. Noi însă, ceilalți „păcătoși,” vom fi la sigur făcuți una cu pământul de Maranam, căci… n-o să ne lase el în viață. Se va simți incomod știindu-ne încă pe pământ: ca un os de pește ce i-a intrat în gât.”

„Și tu crezi că nu va crede la fel și despre alții, regină? Ba eu sunt sigură că da. De ce? Pentru că în acest război fiecare trage la turta lui. Și, chiar dacă noi ne ocupăm cu magia neagră, asta nu înseamnă că Maranam o să ne țină în viață ca mai apoi să-i putem sufla în ceafă, râvnind la tronul lumii. După părerea lui. Dar… nu doar asta pare să fie singurul lucru de care să se teamă de-a ales să ne atace anume pe noi.”

Inlan Diar surâse viclean de data asta, „Și… de cine crezi tu că se teme? De Mayar sau de vulpile roșii?”

„Chiar și dacă simt ironia în vocea ta, regină Inlan Diar, să știi că ai dreptate.” Cuvinte care de altfel o uimiră enorm pe regină, care-o privi atent pe bătrână. „Și știi de ce-s atât de sigură? Pentru că eu am văzut acea lume. Lumea lui Maranam. De aceea și știu cum arată ale lui frici la față.”

„Stai că nu înțeleg: la ce anume te referi cu „am văzut Lumea lui Maranam? Din câte știu n-a trecut nimeni de acele masive porți negre.”

„Și ai dreptate. N-am trecut de acele porți. Mi-a fost însă dat să văd Maṇṭalam-ul, locul de dinaintea acelor porți. Mi-a fost însă de ajuns ca să-mi dau seama cum arată friciile acelui monstru. De fapt… fricile lui au un singur chip cu două sufletele și două destine diferite.”

„Gemenele-formă!” Murmură Inlan Diar încurcată.

„Așa e, regină. Anume de acele două copile și se teme Maranam. Și, de Mayar și fiica Rophionilor, cea numită Samaya, ajung să lupte împreună, atunci Maranam e posibil să n-aibă șanse de câștig.”

„Poate și ai dreptate, bătrână vulpe. Numai că nu uita un lucru: gemenele-formă au fost aduse pe pământ după principiul monedei cu două fețe. Și, după cum fețele aceleiași monede nu pot să stea alături, la fel și acele două copile n-o să lupte nicicând în aceeași tabără.”

„Moneda însă, chiar dacă are două fețe, poate cumpăra un singur obiect. Adică: poate trece doar din mâna unui stăpân într-alta. Și, chiar dacă o să aibă mai mulți stăpâni de-a lungul existenței, stăpâni care o să iubească o față și-o să urască o alta, moneda ceea nu-i poate sluji pe doi stăpâni odată.”

„De aceea și spun că e imposibil ca cele două să lupte împreună, căci nu doar că au soartă și puteri diferite, dar și se urăsc. Numai de asta și-o să fie mereu împotriva celeilalte.”

„Înțeleg teama ta. Dar… uiți un lucru: Soarta nu-i ceva palpabil. Soarta e ceva ce doar ne putem imagina. Din această cauză și cred eu că poate fi schimbată. Și, chiar dacă Soarta ceea ar fi fost un obiect tare, ea tot ar fi putut fi schimbată. Până la urmă și piatra e dură, dar poate fi schimbată a ei formă de apă de-o tocește prea mult. La fel o să se întâmple și cu gemenele-formă până la urmă. Cred eu. De ce? Pentru că nimeni nu știe ce-i în sufletul lor.”

„Corect,” spuse brusc Inlan Diar, reușind cumva s-o facă pe Anaya s-o privească insistent. „Mă refer la faptul că sufletul unuia e imprevizibil. De aceea și va fi greu să se schimbe.”

„Și totuși depinde de noi schimbarea ceea, Inlan Diar. În caz contrar… vom pieri cu toții: flori, cer, ape, pământ. Chiar și norii o să dispară. Chiar și păsările cerului. Și toate vor fi transformate în cenușă de lava urii lui Maranam. Atunci însă, când surul cenușii va lua locul verdelui, când trupurile vor fi doar umbre, când viața va exista doar în amintiri, vom înțelege de fapt și ce-am pierdut. Va fi însă atunci prea târziu să mai schimbăm ceva. Acum însă se pot schimba lucruri. De aceea și întreb acum: ești tu dispusă să vezi tot ce iubești murind doar pentru că nu ai învățat să-ți ții inima în frâu? O să ai tu puterea să-ți vezi slujitorii murind doar pentru că n-ai putut accepta un rău de partea ta ca să învingi un altul? Vei putea tu exista și de acum încolo știind că ți-a pierit familia doar pentru că nu te-ai îndurat să-ți ții capul plecat pentru scurtă vreme? Eu nu. Tu însă… poți să accepți toate astea?”

Spunând aceste cuvinte, Anaya făcu câțiva pași spre Inlan Diar. Regina însă părea oarecum împietrită în timp ce privea țintă acea sferă neagră pe care bătrâna vulpe o strângea în mâna stângă și pe care regina o numise „sfera profețiilor.” Doar că nu acea sferă era de vină pentru anxietatea născută în sufletul reginei, ci imaginile pe care le vedea perindându-se cu repeziciune prin fața ochilor. Și, din cauza acelorași imagini, Inlan Diar simți o durere insuportabilă în piept. De aceea își atinse pieptul cu palma larg deschisă. Dar, în clipa în care simți că nu-i mai ajung puteri și îngenunche, atingând cu palma stângă pământul în timp ce cu dreapta își atingea pieptul, ochii reginei căpătară culoarea gheții. Și ochii ei vărsau lacrimi amare în același timp.

Ba chiar nu reacționă nici când Anaya se puse în pirostrii odată fiind lângă ea. Nici chiar atunci când bătrâna își odihni palma dreaptă pe umărul ei stâng. Și, privind în aceeași direcție ca și Inlan Diar, bătrâna vulpe îi spuse cu glas stins, „Plângi acum, copila mea! Plângi cât îți cere inima. Răcorește-ți sufletul acum că mai ai timp. După asta… ei bine, după asta, cine știe dacă o să avem timp de lacrimi și suspine. La fel cum nimeni nu știe dacă o să se îndure alții de noi sau o să verse lacrimi când noi n-om mai fi.”

„Dar totuși, Anaya, e prea crud ce văd,” murmură Inlan diar printre lacrimi.

„Și… cine suntem noi să împiedicăm Soarta să aibă loc? Nimeni. De-o vrea ea să fie crudă cu noi o să fie, iar noi n-o să putem face nimic împotriva ei.”

Și avea atâta dreptate când spunea bătrâna aceste cuvinte. De ce? Pentru că cu Soarta nu te pui. La fel avea dreptate și Inlan Diar când susținea că Soarta e crudă, căci ceea ce vedea ea în fața ochilor într-adevăr îi sfâșia inima - zeci de trupuri fără viață pe tot întinsul Câmpiei Ātmā. Dar, mai crâncen decât atâta, era plânsul reginei ce-și ținea strănepoata în brațe - pe Zeal, cea pe jumătate cobră și jumătate om, străpunsă fiind de-o suliță aruncată de undeva, o suliță a morții ce nu-i dădu șansa nici să plece pe propriile picioare din acea lume, ci să se târască asemeni șarpelui, pe vecie. La fel, de jur împrejurul reginei se vedeau ruguri arzând, semn că Hestia și luptătoarele ei încercaseră să-i ajute, dar fără succes.

Numai că, pe acea câmpie, nu doar regina Inlan Diar își plângea durerea. La fel se întâmpla cu Anaya, care stătea îngenuncheată lângă trupul fără viață a lui Inmar. În lupta aceea însă nu doar fiica bătrânei vulpi avusese de pătimit, ci întregul sat al vulpilor roșii, căci, lăsate neprotejate de puterea lui Mayar, fuseseră nimicite toate până la una.

Un oftat însă, ieșit parcă din străfundul pământului și nu din pieptul reginei, atunci când se văzu pe ea, cea din imagine, având mâinile colorate în roșu de sângele strănepoatei, o readuse și pe Anaya la realitate. Și, privind spre Inlan Diar, care scrâșnea din dinți cu ochii închiși în acele clipe, bătrâna vulpe îi spuse, „Acum înțelegi de ce-ți spun că trebuie să ne unim forțele, regină?”

„Da,” murmură Inlan Diar cu glas stins. „Totuși, Anaya… e atât de greu să cred din nou că poate exista speranță pentru noi. Atât de greu.”

„Știu. La fel cum mi-i greu și mie să mă încred iar în oameni și magie. Dar totuși: voi fi nevoită să fac în cele din urmă ceea ce-am urât cel mai mult.”

De aceea și privi Inlan Diar încurcată la Anaya când o auzi rostind astfel de cuvinte. Apoi, cu glas tremurat, întrebă, „Ceea ce urăști cel mai mult? La ce te referi, bătrână vulpe?”

„La Magia Neagră, Inlan Diar. Și se pare că vei fi și tu nevoită s-o folosești cândva. Și-o s-o facem, fără să ezităm de altfel. De ce? Doar ca ceea ce-am văzut numai ce să nu devină realitate. Și, salvând poate lumea, ne-om blestema pe noi să umblăm pe veci pe acele cărări mânjite cu smoală ale lumii de dincolo. Eu însă n-o să regret asta nicio clipă, de asta înseamnă să-i scap pe cei ce-i iubesc de nebunia lui Maranam. Și la fel sper să faci și tu asta, regină. În caz contrar o să-ți blestemi zilele și-o să verși lacrimi amare câte zile o să mai ai de trăit pe acest pământ de umbre…”

***

…cu imaginea cerului însângerat rămase Inlan Diar să privească depărtarea. Nu era însă singură pe Câmpia Viteazului, cea de lângă al ei hotar. Alături de ea, de-o parte și de alta a ei, stăteau Eṉōl și Zeal, ca doi piloni de nădejde pe care conta în acel război ce le bătea la ușă.

Dar, chiar dacă cei trei stăteau de strajă la hotarul țării, bine proptiți pe ale lor picioare, se înfiorau din când în când și asta din cauza acelui vânt năprasnic și oarecum rebel ce începu să bată dintr-o dată. Chiar și așa, Inlan Diar nu se mișcă din loc. Și, în urechi, continuau să se audă atât de clar cuvintele bătrânei Anaya, care-i spuse înainte să plece:

„Ține minte ale mele cuvinte, regină Inlan Diar: va veni ziua când cărările Armatei Răului și cele ale Armatei Binelui vor deveni una. Și, de asta se va întâmpla, de un suflet rău va bate la ușa ta cerând ajutor și îndurare, tu lasă-l să intre. La fel oblojește-i rănile de va trebui, căci aceea va fi salvarea cu mască de lup pe față, cea care poate să ne aducă Lumina în vreme de restriște, fiecăruia din noi de altfel…”