Înaintând încet printre florile de mac ce-i ajungeau până la genunchi, Gaea părea gânditoare, de parcă un gând profund sau poate o amintire pusese stăpânire pe ea și nu-i dădea pace să-și vină în fire.

  „Se întâmplă ceva?” o întrebă Island, apropiindu-se de ea din stânga și, cu mâinile la spate și pășind încet alături de ea, decise să țină ritmul cu dânsa.

  Gaea însă nu spuse nimic, preferând să meargă o vreme în tăcere, în timp ce ochii ei, ațintiți în față, vedeau doar imensitatea capetelor roșii ale macilor ușor bătute de vânt pe fundalul unui cer negru ca cătrana ce făcea ca amurgul să fie atât de sumbru și atât de plumburiu.

  „Se pare totuși că se apropie noaptea,” spuse ea într-un final, abia auzit fiind al ei glas. După care ea se opri locului și apucă atât de gentil, cu ambele palme, căpșorul drăgălaș al unei flori de mac, al cărei petale erau gata-gata să cadă. Atinse însă de mâinile Gaeiei și sub privirea ei sfântă, floarea reînvie, iar mărgelele negre ale filamentului staminal părură deodată atât de vii, atât de asemănătoare aceluiași cer negru ce se întindea deasupra lor.

  „Așa e. Noaptea ne înghite deja de pretutindeni,” murmură și Island, privind în stânga sa, mult în depărtare, spre orizont, acolo unde nourii negri păreau să se îmbulzească de parcă ar fi fost dansatori dornici nevoie mare să pătrundă pe un imens ring de dans. „Dar totuși, noaptea asta n-o să ne aducă liniște în suflete și nici perne moi pe care să ne așezăm capetele și să ne cufundăm în dulcele somn al refacerii.”

  Gaea zâmbi și rupse în cele din urmă aceeași floare de mac pe care o reînviase cu câteva clipe în urmă. După care, în timp ce floarea zăcea pe palma ei deschisă, Gaea o transformă în praf negru care fu suflat peste câmp de o neașteptată boare de vânt.

  „Credeam că tot ce te înconjoară ți-i drag și sfânt. Văd însă că mâinile tale pot aduce și moarte, nu doar da viață,” spuse Island și, deși ale sale cuvinte puteau părea de reproș, el spusese asta ca să nu tacă doar.

  „Știi de ce o mamă spune deseori copiilor ei: dacă tot te-am făcut, mai bine să mori de mâna mea, Island?”

  „Din cauza supărării?”

  „Ba nu. Din cauza că-i iubește enorm, căci atunci când o mamă ia viața copilului ei încearcă să facă astfel încât acela să nu simtă nicio durere și să plece împăcat de pe acest pământ.”

  „Iar asta nu-i tot cruzime, Mamă Pământ?”

  Gaea-l privi în sfârșit pe Island: „pentru unii e cruzime, pentru alții e un act de iubire. Depinde doar din ce unghi privești,” și-i arătă cu capul spre Dike care se oprise deodată chiar în mijlocul lanului și privi în spate, deși nu era nimeni acolo și se vedea și-n urma lor același lan de maci, căci Boor și restul deciseră să ocolească acea pădure ce se vedea în fața lor, din cauza spiritelor rele ce trăiau acolo și care-ar fi putut decima a lor mică oaste.

  Cu toate acestea însă Dike, Gaea, Lodur și Island deciseră să-și încerce norocul și să treacă anume prin acea pădure pentru a vedea câți dintre cei ce trăiau în umbră trecuseră deja de partea răului și câți mai puteau fi încă atrași în luptă de partea binelui.

  „Ce-i cu el?” o întrebă Island pe Gaea, după ce observă preocuparea din ochii titanului Dike.

  „Grija unui părinte pentru al său copil și teama de-a nu-i vedea vreodată moartea cu proprii ochi.”

  „Moartea? Vrei să spui că Samaya e în pericol?”

  „Nu numai Samaya. Acum și Fenrir e în pericol, căci cei doi au rănit-o pe copila lui Ahi, înfuriind-o la culme și atrăgând toată ura ei asupra lor: mai ales acum când ea a trecut în luptă de partea lui Maranam. Ca și Parca de altfel,” și Gaea trecu pe alături, continuându-și drumul, în timp ce macii ba înfloreau, ba deveneau cenușă arzândă când ea trecea pe lângă ei, revelând cu precizie sentimentele născute în sufletul Mamei Natură: de ură și teamă pentru ce se va alege de toți copiii ei.

  Island privi mirat în urma ei, dar nu m-ai spuse nimic, deși tare era curios să afle ce avuse ea în vedere cu „că și Parca trecuse de partea răului" - din câte știa el și știau și alții, titanida sorții era creată din bine și rău deopotrivă și nu putea lupta în acel război ce se apropia cu repeziciune de ei de partea nimănui.

  Ceea ce-l uimi însă cel mai mult pe Island fu să vadă cum Dike privi mai întâi țintă în spatele lui, dar când privi și el într-acolo, titanul gheții nu văzu nimic altceva decât vastul câmp și roșiile flori de mac încă vii, căci nu degeaba Gaea era numită Mamă Pământ: n-o lăsase inima să-și distrugă creația cu propriile mâini, deși credea că și distrugerea poate fi tot un fel de creație. Pentru ea însă a ucide un copil, mai ales cel născut din propriul trup, era o crimă de neiertat și, deși florile muriseră și înviaseră în ritmul dansului inimii ei, Gaea le păstră totuși vie culoarea sufletului lor.

  „Dike?” întrebă Lodur aproape în șoaptă, fiind oprit la doar un pas în spatele fratelui și analizându-i cu atenție mișcarea capului de la dreapta spre stânga, încet, de parcă ar fi urmărit cu privirea mișcarea a ceva.

  „O săgeată a morții!” murmură Dike, căci la ceea ce privea el cu atâta atenție era o săgeată: aceeași săgeată trasă de Mayar prima dată și pe care Samaya n-o observă unde dispăruse, căci avuse Gaea grijă ca obiectul destinat să aducă moartea lupoaicei să ajungă până la urmă în partea ceea de pământ și să-l avertizeze astfel și pe Dike de pericol.

  Titanul întinse brusc mâna în față, făcând săgeata să „înghețe” în văzduh. Apoi, o privi cu atenție, dar nu găsi nimic neobișnuit la ea. Doar, când o privi mai cu atenție, văzu reflectat pe micul vârf ascuțit capul Panterei Koṭumai în timp ce ea pășea agale prin același lan de cicoare deasupra căruia zburase mai întâi săgeata.

  „Maranam! De ce nu mă miră că-i și el implicat în asta?!” șuieră Dike printre dinți și făcu săgeata să se risipească asupra unui castel din nisip uscat bătut de vânt.

  „Am înțeles acum,” spuse Lodur liniștit, „ai aflat despre atacul asupra Samayei și că copila lui Ahi a schimbat taberele de partea lui Maranam.” După care Lodur trecu de lângă Dike, pornind agale, iar în fața lui se formă un drum de țară nu prea larg, dar nu prăfuit, ci bătătorit, în timp ce era atât de frumos străjuit de micii și frumoșii gardieni roșii.

  „Știai?” îl întrebă nervos Dike, urmându-l.

  „Știam,” îi răspunse extrem de calm Lodur.

  „Dar nu mi-ai spus. De ce?”

  Lodur se opri brusc, forțându-l și pe Dike să se oprească, dar în timp ce ochii lui Dike scăpărau de furie și teamă, cei ai lui Lodur, de un albastru senin în acel moment, erau atât de calmi, atât de sinceri, de-ți puteai oglindi până și inocența în ei.

  „Pentru că nu-mi stă în putere să revelez și altora soarta cuiva, Dike, iar tu știi prea bine asta.

  „E vorba însă de fiica mea. De Samaya, care de altfel e și a ta nepoată. Cum poți să treci sub tăcere astfel de lucruri? Lucruri de care de altfel depinde siguranța ei, viața Samayei.”

  „Am încredere în ea, Dike. Am încrede că se va descurca cu toate. De aceea prefer să aștept ca ea singură să-și descopere propria soartă și s-o reveleze și altora: nu de alta, dar intervenind în soarta cuiva uneori putem facem mai mult rău, decât bine. Gândește-te la asta! Sunt sigur că-mi vei da dreptate,” și Lodur își continuă drumul mai departe, în timp ce pe buze-i apăru o melodie ce i se tot învârtea în cap și pe care ulterior o începu a fluiera.

  Dike rămase însă locului minute în șir după aceasta, privind țintă după al său frate care se îndepărta și se îndepărta și-i părea lui că Lodur se îndepărtează de el nu doar fizic, ci și spiritual de ajunse să nu-i spună nimic despre pericolele care-o pândeau pe Samaya.

  Așa-l găsiră Island și Gaea când trecură pe lângă el: gânditor și privind la micul punct din depărtare în care se transforma Lodur, căci ajunse mult înaintea lor, fiind și primul care se apropia de marginea pădurii.

  „Să mergem!” îi spuse Island, trecând pe alături de Dike, dar nici titanul nu răspunse și nici Gaea nu-i spuse nimic. Ea doar îl atinse pe Island de braț, dându-i de înțeles să-l lase singur pe Dike, căci era sigură că de ceea ce are el nevoie în acele momente era să se gândească în liniște la următorul pas și nicidecum de alinare.

***

  „Să fim totuși cu băgare de seamă,” le spuse Boor ostașilor când ajunseră și ei în dreptul Pădurii Succubi, căci deși se aflau cam la un kilometru depărtare de marginea pădurii, în câmp deschis, și chiar dacă cineva ar fi decis să-i atace ei ar fi văzut totul clar și s-ar fi putut apăra, Zeul se temea totuși că un atac surpriză i-ar fi putut demoraliza pe ostași, iar asta era un lucru al naibii de nedorit înaintea marelui război spre care se îndreptau.

  Privind însă în dreapta sa unde mergea de obicei Sephir, Boor se neliniști nevăzând-o și-o căută înfrigurat cu privirea, dar… de parcă ceva i-ar fi încețoșat privirea, nu văzu decât fețele ostașilor ce păreau împietrite, fără emoții, ca niște fantome, iar asta-l făcu să respire accelerat și un fel de oftat ieși din pieptul lui.

  „Tată?” auzi în sfârșit el glasul Sephirei și se uită speriat în stânga și-o văzu la câteva sute de pași de el, cu fața spre pădure și cu gluga pe cap, părând cu adevărat o fecioară apărută din povești.

  Boor trase mai întâi adânc aer în piept, înțelegând că se speriase degeaba. Apoi se decise în sfârșit și se apropie de fiica sa, când simți că se calmase deja.

  „Te neliniștește ceva, tată?” îl întrebă Sephir fără să-l privească.

  „Da, însă nu-mi pot da seama încă ce poate fi ceea ce simt. O fi probabil din cauza pădurii, căci…”

  „Așa e. E din cauza pădurii și a Ghoul-ilor care ne privesc. Sunt chiar acolo!” spuse ea, arătându-i să privească în față printr-o ușoară mișcare a capului.

  Deși nu se temea de Spirite Rele, căci avusese de-a face și cu altele mult mai înfiorătoare decât ghoulii, Boor înghiți totuși în sec și, fără să vrea, apucă strâns mânerul sabiei. Dar… oricât de mult nu s-ar fi forțat să vadă ceea ce vedea și Sephir nu putu și pace.

  „Nu-i vezi, așa e?” întrebă Sephir după ce văzu nedumerirea de pe fața părintelui.

  „Așa e. Nu văd pe nimeni și nu înțeleg de ce.”

  „Pentru că cei pe care eu îi văd sunt doar ghouli de nivel mic și mediu. Cei cu adevărat puternici s-au mutat deja spre adâncurile pădurii. Cu excepția unui singur spirit de rang înalt, Tomai, care se află chiar în centrul lor.”

  „Și acel Tomai e aici pentru a ne împiedica să-i ajutăm pe cei patru titani în caz de ceva!” murmură Boor înfrigurat.

  „Așa e, tată. Ghoulii au simțit deja prezența bunicului și a celorlalți trei titani. Se pare că-i vor întâmpina pe musafiri cu tot festinul,” spuse Sephir, zâmbind ironic, căci tare-ar m-ai fi vrut să sucească un cap de ghoul după ce odată fusese rănită de ei. Dar… știa că acum nu-i momentul și se lăsă în sfârșit păgubașă. Apoi, se întoarse spre stânga și porni în depărtare.

This tale has been pilfered from Royal Road. If found on Amazon, kindly file a report.

  La semnalul lui Boor însă, ostașii o urmară pe Sephir. Zeul însă m-ai rămase o vreme locului, privind țintă spre locul din pădure unde Sephir susținea că-i văzuse pe ghouli, dar nici atunci nu-i văzu, așa că se decise să recurgă la unul din vicleșugurile pe care le folosea ori de câte ori avea de-a face cu-n dușman nevăzut.

  Făcu mai întâi trei pași în spate, tot cu mâna pe mânerul sabiei, iar când se opri o scoase lent din teacă și-o poziționă vertical chiar în fața ochilor, la aproape jumate de metru de față, după care închise ochii, așteptă în tăcere timp de câteva clipe, ca atunci când îi deschise din nou cerul să crape sub puterea unui imens fulger a cărui lumină trecu brusc prin sabie și se proiectă asupra pădurii, scăldând-o într-o puternică nuanță de roșu-cărămiziu.

  Sunetul puternic al fulgerului ce crăpase cerul o făcu pe Sephir să se oprească și la fel se opriră și ostașii, dar numai ea se întoarse și privi în urmă, văzând ceea ce făcea Boor. Apoi privi spre pădure și văzu trecând printre copaci, pe deasupra lor, printre crengi și frunze unde roșii de parcă ar fi fost unde de laser, iar nuanța luminii reflectate de acele raze făcură nu doar copacii să pară colorați în sânge, ci și pe nesuferiții locuitori ai acelei păduri: erau probabil zeci, aliniați perfect printre copaci, de parcă s-ar fi pregătit de-o luptă, în timp ce priveau țintă anume la Boor și nu la Sephir sau la ceilalți ostași.

  Boor însă zâmbi când în sfârșit îi putu vedea, căci a lor culoare sur-întunecat, ce bătea uneori spre negru, îi făcu să pară asemeni adevăratelor creaturi ale iadului în lumina flăcărilor eterne.

  Toți chei până la unul, de parcă ar fi avut craniul acoperit de-o pojghiță de piele zbârcită din cauza că fusese expusă îndelung la foc și măsurând cam toți în jur de 1,85m înălțime, ghoulii aveau privirea aspră, răutăcioasă, mereu în căutare să distrugă, iar asta-i făcea să pară cu adevărat înverșunați și de temut, mai ales datorită limbii lor roșii care se putea lungi mult în față în cazul în care voiau să prindă prada aflată la o distanță bunicică de ei, dar pe care n-ar fi vrut s-o sperie apropiindu-se și Sephir văzu și ea, ca și Boor, acele limbi, când ghoulii le aruncară brusc în față, vrând să-i sperie pe intruși ca să nu pătrundă pe al lor teritoriu.

  Cu toate acestea însă, limbile lor n-ajunseră nici la zeu și nici la Sephir și restul, și nu că n-ar fi putut ajunge ghoulii la ei din cauza distanței, ci pentru că de moment nu erau considerați ca fiind pradă bună de atacat. Totuși mișcarea limbilor lor o făcu curioasă pe Sephir care-și îngustă ochii ca să vadă mai bine și observă că vârful limbii lor nu mai era bifurcat ca cel al cobrelor, așa cum le aveau când o atacaseră pe ea, cu câteva zeci de ani în urmă, ci erau acum lățite de parcă cineva le-ar fi bătut îndelung cu barosul pentru a obține anume acea formă.

  „Lopătarii,” murmură nemulțumită Sephir, înțelegând că de fapt în această pădure se mutară cu traiul alt neam de ghouli și nu cei cu care luptase ea și care aveau și limba bifurcată, fiind cunoscuți și ca ghoulii-furcă. „Ăștia distrug totul în cale de-și pun în minte, iar de vreun nefericit e considerat de ei ca fiind nedemn de a le servi drept cină, atunci îl vor face una cu pământul lovindu-l continuu cu lopata limbii lor, după ce-l vor fi sfârtecat mai întâi cu ale lor lungi gheare.”

  „Credeți că ar trebui să intervenim, prințesă?” i se adresă Āṇmai apropiindu-se de ea, după ce observă că Sephir privise îndelung la o pădure care lor li se părea goală.

  „Nu, Āṇmai. Chiar și de intervenim n-o să avem șanse de izbândă: mai ales că voi nu vedeți niciunul din ei și nu pentru că n-ați vrea să-i vedeți, ci pentru că nu vor ei să fie văzuți de alții și astfel să atace mai ușor prada.”

  „Dar totuși… cred că ar fi o idee bună să-i putem identifica în caz că se arată. Așa că prințesă, te rugăm să ni-i descrii și de îndată ce se vor arăta în fața noastră o să cadă pradă tăișului sabiei noastre, înainte ca limba lor, despre care ați spus că e lată ca o lopată, să ne atingă.”

  „Crede-mă, Āṇmai, e mai bine ca niciunul din voi să nu-i vadă vreodată, căci oricât de bun luptător n-ar fi unul, nicio simplă sabie și nici chiar un iscusit luptător n-o să-i poată învinge. Dar… norocul unuia-i chior uneori și nici nu știi când îți poate bate la urmă ca să-ți surâdă. Așa că: feriți-vă de tot ce-i chel, cu limbă lungă și lată la vârf, cu gheare lungi și negre în loc de normale și… cel mai important - feriți-vă să-i priviți în ochi, căci anume privirea lor ce înnebunește îngenunchează de fapt victimele și nu a lor putere de luptă.”

  Tresăriră însă ambii de parcă ar fi văzut un ghoul în persoană auzind vocea de tunet al lui Boor chiar în spatele lor: „facem azi popasul aici! Nu-ș de ce, dar nu-mi place mie noaptea care se apropie. Mai bine să rămânem pe câmpul ăsta pe care l-am văzut ca-n palmă de cu zi și pe care ni-l v-om putea aminti cum arată în caz de necesitate chiar și noaptea de v-om fi atacați. Mâine în zori, de-o fi liniște, v-om merge mai departe.”

  „Cum rămâne cu bunicul și ceilalți însă?”

  „Nu-ți fă griji pentru ei, Sephir. O să aibă ei grijă să-și apere singuri spatele unui altuia. Mai bine te-ai ruga pentru noi ca să trecem cu bine peste noapte și să nu dăm ochii cu necuratul în cele din urmă.” După care Boor se îndepărtă de ei, strigându-le să pună tabăra acolo, pentru această noapte.

  Tomai, conducătorul ghoul-ilor care stătuse până atunci și-i analiză cu atenție atât pe Boor, cât și pe Sephir, se întoarse cu spatele spre câmpia pe care soldații se vedeau a bune bazele taberei și, însoțit doar de câțiva dintre ai lui, lăsându-i pe restul să apare granițele pădurii, ghoul-ul se afundă tot mai mult și mai mult în pădure, dar a lui plecare fu observată doar de Sephir care se apropia cu pași lenți de ai săi, în timp ce ochii ei erau ațintiți spre cei care plecau.

  Totuși, Sephir se opri de-odată și-și scoase gluga de pe cap, iar a ei mișcare îl făcu pe Tomai să se oprească și el și să-și întoarcă capul spre ea, privind-o cu ură, în timp ce prin fața ochilor îi trecu o imagine cu Sephir luptând cu ghoulii și tăind în cele din urmă capul unuia dintre ei, iar când acel cap se opri din rostogolit și privi de parcă s-ar fi uitat în acel moment la el, Tomai văzu că arăta exact ca el.

  „Ne v-om m-ai revedea noi pe câmpul de luptă, prințesă a vânturilor și atunci al cui cap va cădea va fi al tău cu siguranță,” gândi Tomai, însă al său gând fu totuși auzit și de Sephir care, rânjind provocator, îi transmise răspunsul tot telepatic.

  „Oricând îți poftește inima, Tomai, dacă a ta ultimă dorință e să mori precum a murit al tău frate: decapitat și cu ochii îngroziți văzând în cele din urmă fața morții.” După care Sephir își acoperi din nou capul cu gluga și dispăru brusc din fața ghoul-ului, deși mai înainte el o putu vedea și cu glugă. Era însă aceasta doar o iluzie creată de Palar, care apăru deodată deasupra taberei lor, protejând-o astfel pe a sa stăpână cu mantia propriei sale puteri.

  Sephir însă continuă să-l privească țintă pe Tomai în timp ce se îndepărta cu cei ce-l însoțiră și stătu ea acolo, în picioare, cu vântul fluturându-i ușor poalele pelerinei, mult timp după aceea, în timp ce în capul ei se rotea un singur gând: un alt război cu ghoulii.

***

  Anaya muie o bucată de material în ulciorul cu apă rece pe care-l avea lângă ea. Apoi îl stoarse cu putere, lăsând picăturile reci să cadă pic cu pic înapoi în ulciorul din care fuseseră scoase, după care ea apropie materialul umed de fruntea lui Mayar care era acoperită de broboane de sudoare.

   „Oi, sărmanul copil,” murmură bătrâna în timp ce ștergea fața lui Mayar, care zăcea pe un pătul din ierburi smulse chiar de Anaya și aduse acolo pentru a o face pe rănită să zacă mai comod și astfel, datorită grijii ei și a miresmelor bălsămate și lecuitoare a ierbilor să o readucă în simțiri, căci rana de la umăr arăta rău, chiar de sângerarea se oprise, și-i provoca tinerei febra de care bătrâna vulpe încerca din răsputeri să scape.

  „Nicidecum nu se astâmpără lumea asta și caută relele chiar și acolo unde ele vin și singure,” m-ai bolmoji bătrâna, lăsând cârpa udă alături de ulcior, după care se trase un pic spre stânga și începu a rupe frunze dintr-o plantă de coada șoricelului pe care le aruncă într-un mic vas de lut călit îndelung în flăcări, iar când tulpina rămase complet goală, bătrâna o rupse în bucăți mai mici și-o aruncă și pe ea în acel vas. Apoi, luă în mână o piatră zgrimțuroasă și începu să piseze cu ea bucățile de tulpină și frunze, iar când pasta verde fu gata, Anaya își muie degetele în ea, luând o cantitate destul de generoasă din conținut, și unse încet rana de pe umărul lui Mayar: mai întâi unse ea partea din față, apoi o întoarse pe Mayar puțin pe partea stângă și puse și pe rana din spate parte din acea pastă lecuitoare. Însă nu lăsă totul la aer deschis, ci acoperi atât rana de intrare, cât și cea de ieșire cu frunze mari de brusture, ușor lovite cu piatra, ca într-un final să le lege strâns cu o bucată de material rupt de la partea de jos a fustei ei.

  Simțind materialul strângându-se pe rană, Mayar gemu și se mișcă în somn, strângând chiar și din dinți, iar asta o făcu pe Anaya să clatine încet din cap, căci știa prea bine prin ce chinuri trecea copila ei în acele momente, căci nu doar odată îi fusese dat să-i oblojească rănile după ce fusese rănită în luptă sau în timpul vânătorilor.

  „Rabdă un pic, copilă, rabdă că acuș durerea o trece și nici friptoarea pe rană n-o vei m-ai simți. Am eu leacul potrivit pentru asta. Numai așteaptă puțin,” murmură bătrâna. După care ea luă un mănunchi dintr-o altă grămăjoară de plante, pe care le rupse mai întâi în două, ca mai apoi să le arunce în același vas în care făcuse și pasta verde, da nu înainte de a arunca resturile din ea și din celelalte plante pe care le bătu tot îndelung obținu pe lângă pastă mult suc verde, pe care-l scurse apoi pe o frunză de brusture făcută pâlnie și-i dădu să bea lui Mayar acel suc. „Nu scuipa nimic, copilă. Chiar de-i amar și chiar de-i groaznic la gust trebuie să bei tot. Doar așa o să te pui pe picioare,” îi tot murmura bătrâna dându-i bolnavei să beie și văzând că aceasta se strâmbă printre deliruri încercând să se împotrivească să ia leacul pe care Anaya-l considera folositor.

  În cele din urmă, după ce Mayar bău tot sucul verde, bătrâna o culcă încet pe pătul și începu a lovi ușurel cu palma peste pieptul fetei, murmurându-i să se calmeze și astfel și adormi Mayar, în dulcele murmur a celei care-o urmase mereu și pretutindeni de când fusese copilă, dar care acum îi putea fi alături doar când dormea sau delira din cauza bolii sau a rănilor, căci când Maranam și Parca o supuseră răului, același rău o făcu pe Mayar singuratică. Dar totuși același rău nu avea putere contra puterii Anayei când conștiința lui Mayar era adormită.

  În momentul în care Mayar încetă să se mai vaiete și căzu într-un profund somn, Anaya dispăru de lângă ea de parcă nici n-ar fi fost acolo, iar asta însemna un singur lucru: ochiul răului ce trăia acum în Mayar se trezea la viață și astfel punea stăpânire pe ea și pe tot ce-o înconjura.