Cu ochii ațintiți asupra flăcărilor marelui rug aprins de soldați pentru a se încălzi, pentru a pregăti mâncare, dar și pentru a se apăra de un eventual atac al ghoul-ilor, Sephir părea complet absorbită de ceva văzut doar de ea.

  Nimeni din jur nu-i atrase însă prea mare atenție, căci soldații erau obișnuiți cu felul de a fi al lui Sephir: uneori ciudat, alteori mult prea uman. De aceea, atunci când ea se nimerea să fie în compania lor, obișnuiau s-o trateze ca pe un oarecare altul, însă cu respect, căci indiferent de modul ei de a acționa și de a-i trata pe alții, Sephir rămânea totuși a lor prințesă.

  Deodată însă Sephir făcu o mișcare bruscă, îndreptându-și spatele, în timp ce mâna ei apucă fără să vrea cu putere de mânerul cuțitului de vânătoare pe care-l scosese nu demult de la cingătoare pentru a-l curăța, iar ochii ei părură ochi de păpușă - deschiși larg și fără a clipi, în timp ce culoarea lor, până atunci de un negru normal, deveni deodată extrem de întunecată, iar retina se mări extrem de mult, făcând flăcările să „se rupă” practic în timp ce scuipau în aer așchii de foc.

  „Ce se întâmplă?” îl întrebă un soldat pe un altul, observând flăcările făcându-și de cap, deși în jur nu se simțea nicio boare de vânt care le-ar fi putut înteți.

  „Nu știu, dacă sincer,” răspunse cel întrebat. Dar totuși, după ce se uitară mai întâi unul la celălalt, ambii soldați deciseră să se apropie mai mult de Sephir, căci observară că stătea nemișcată și uitându-se țintă la foc.

  Văzând însă ochii ei, care se colorară brusc în roșul flăcărilor din fața ei, soldații căzură pe spate, speriați, și se traseră brusc înapoi, târâindu-se la adăpost, de parcă l-ar fi văzut pe însăși diavolul.

  Țipătul soldaților îi alarmă pe ceilalți care imediat își scoaseră săbiile din teacă sau fugiră spre armele lăsate nu departe de ei.

  Boor însă, care se afla nu departe de tabără, se apropie în grabă de ei și, făcându-le semn cu mâna să se oprească, spuse: „să nu miște nimeni! Și… țineți totuși săbiile aproape! Nu de alta, dar… locul ăsta-mi dă până și mie fiori.”

  Apoi, Boor păși cu grijă spre Sephir, căci deși era obișnuit cu modul ei straniu de a fi, îi era totuși în grijă să nu fi fost posedată de vreun spirit rău, căci prin acele locuri erau destule.

  „Sephir?” murmură Boor, oprindu-se la doar doi pași de ea.

  Fata însă nu-și privi tatăl, ci continuă să privească flăcările, care se transformară brusc, în fața ei, într-un lan în flăcări: ardea un sat de oameni, în timp ce ghoulii atacau cu înverșunare locuitorii, devorându-i pe cei mai slabi, răpind fetele și nevestele tinere, iar copii erau pur și simplu sacrificați de îndată ce nimereau pe mâna lor.

  „Fiare!” mârâi deodată Sephir și înfipse cuțitul în pământ, iar această mișcare a ei făcu pur și simplul vârful flăcărilor să se desprindă de restul trupului lor, în timp ce mâncau flămânde lemnul, de parcă ar fi fost perfect tăiate de o sabie invizibilă, ca mai apoi, acele vârfuri de foc, despicate de-,al lor trup, să fie aruncate în sus și să dispară sub formă de așchii de cenușă arzândă.

  „Cine?” întrebă Boor confuz, apropiindu-se tot mai mult de Sephir și privind țintă în ochii ei. În jurul lor, soldații păreau că încremeniră, dar nu era vorba de nicio magie acolo, ci pur și simplu așteptau sărmanii, cu sufletul la gură, să vadă ce va urma, căci nu odată transformările lui Sephir duseseră la lupte între ea și restul familiei ei care încerca s-o facă să-și vină în fire.

  De data asta însă Sephir fu posedată de proprii demoni: ochii ei, oglindindu-se în cei ai părintelui ei, își recăpătară deodată forma și culoarea normală. Dar asta nu-i alungă însă și gustul amar de pe limbă, căci ceea ce văzuse în flăcări - cruzimea și nebunia ghoul-ilor, o dezgustase într-atât încât ar fi tăiat capul unuia cu mare bucurie numai să-i facă să plătească pentru suferința adusă oamenilor.

  „Sephir, ce se întâmplă?” insistă Boor, așezându-se de data aceasta lângă fiica sa, care deși revenise la normal, continua să privească la rug.

  „Ghoulii! Au făcut nu demult prăpăd într-un sat de oameni ce se afla nu departe de această pădure. Se pare că l-au urmărit pe unul dintre săteni, când acesta venise la pădure după lemne, neștiind ce necurat trăiește în adâncurile ei.”

  „De ce nu mă miră?!” mârâi Boor, așezându-se mai comod lângă Sephir. „Și-au făcut mereu de cap și fără teamă că vor fi pedepsiți.”

  „Dar, tată… chiar nu pot fi învinși de nimeni?” întrebă Sephir, ațintindu-și privirea asupra tatălui ei.

  Boor însă n-o privi, ci, lăsându-și brațele să se odihnească peste genunchii strânși la piept, se uită el de data asta la flăcări. Însă el nu văzu același lucru ca Sephir, căci deși avea și el uneori darul viziunilor, nu-l avea atât de pronunțat pe cât îl aveau fiicele lui.

  „Tată?” șopti Sephir, făcându-l să tresară, căci îi auzise vocea exact în momentul în care-și aminti că, fiind încă băiețandru, cam de vreo 15 ani, se întâlnise prima dată cu câțiva ghouli, când nu-și ascultă tatăl și se îndepărtă prea mult de ținuturile gheții, căci pe vremea ceea ghoulii erau mult mai mulți ca în prezentul în care trăiau în acel moment și puteau fi practic găsiți pretutindeni, chiar și în Pădurea Kiago și a lui Tenebre, care se aflau chiar în coasta Regatului lui Inlan Diar.

  Boor se uită în sfârșit în ochii Sephirei și ea putu citi preocupare în ei. „Ai luptat și tu cu ghoulii, nu-i așa?” îl întrebă ea, șoptind cuvintele.

  „Așa e, Sephir, numai că, spre deosebire de tine care ai luptat cu ei fiind deja adultă, eu i-am întâlnit încă copil fiind, când abia puteam ține ca lumea o sabie în mână, dară-mi-te să-mi controlez puterile.”

  „Atunci? Cum ai reușit să scapi atunci?”

  „Dike! El a fost cel care m-a ajutat atunci, căci avea obiceiul ca odată la câțiva ani să treacă prin tărâmurile gheții și în acel moment tocmai se îndrepta spre noi. M-a salvat exact în momentul în care unul din ghouli apucase cu toată forța de brațul meu, mușcând din el cu toată dorința de a mă lăsa fără el. De fapt încă mai am urmele colților lui și acum,” și el îi arătă lui Sephir urme vechi de dinți ce cuprindeau atât partea dinspre braț, cât și cea dinspre antebraț, exact în zona cotului mâinii drepte.

  „Ionas!” murmură Sephir, uitându-se și ea la flăcări ca și Boor.

  „Ba nu! Nu știu de ce, dar Ionas n-are putere în fața ghoul-ilor. Cred că nici chiar Dike nu știe motivul pentru care Ionas devine o simplă sabie când ghoulii sunt prin preajmă. Dike a luptat atunci cu mâinile goale cu ei, căci în ciuda nebuniei lor și a setei lor acerbe de sânge uman, ghoulii totuși n-au putut să-i facă față unui asemenea mare titan precum e Dike.”

  „Mi-ar fi plăcut să văd asta,” murmură Sephir, zâmbind.

  Boor se miră însă auzind-o vorbind astfel. „De ce?”

  „Pentru că… aș fi vrut să învăț cum să faci față unor astfel de bestii cu mâinile goale,” îi răspunse ea, fără să-l privească.

  „Atentă la dorințe, Sephir. Nu de alta, dar se pot împlini. Mai ales că suntem în preajma lor,” îi spuse Boor ironic.

  Sephir își privi de data asta tatăl, zâmbind fericită: „iar tu o să ai șansa să-ți scoți pârleala pentru urmele celea lăsate de ei pe piele când erai mic.” După care se sculă de jos și se îndepărtă de tabără.

  „Încotro?” întrebă Boor, urmărind-o cu privirea.

  „Să aflu niște povești interesante,” glumi fata și-i arătă cu capul spre cer.

  Privind într-acolo, Boor îl văzu pe Palar scăpărând de fulgere și luminându-și astfel drumul, în timp ce se îndrepta în aceeași direcție ca și fata. „Aceștia doi mi se par născuți de-o mamă,” mormăi Boor. „Unde-i tandea, acolo-i și mandea!” și scutură ușor din cap, a reproș.

  Privind însă spre soldați, îi văzu în aceeași poziție, așteptând cuminți ordinul conducătorului lor, căci deși-i văzură discutând liniștiți, nu știau totuși la ce să se aștepte. „Liber!” le spuse Boor, înțelegând că stătură astfel în tot acel timp, după care-și plesni ușor fruntea cu palma, căci își dădu seama încă odată că oricât de mult nu s-ar fi forțat să-i facă pe soldații săi să înțeleagă când e pericol să se afle în preajma lui Sephir și când nu, nu-i reușea și pace.

  „Să merg după ea?” auzi Boor glasul comandantului lui Āṇmai chiar în spatele lui.

  „Nu-i nevoie. Atâta timp cât Palar e în preajma ei, Sephir e în siguranță, căci pe Palar îl poate învinge numai Aḻivu, dar el e mult prea departe de aici. Totuși, n-ar strica să fiți cu ochii în patru noaptea asta. Nu de alta, dar simt cum mă mănâncă spatele și simt asta venind dinspre pădurea ceea blestemată de colo. Sunt singur că-s cu ochii pe noi în acest moment.”

  Și așa și era: cei lăsați acolo de Tomai ca să păzească pădurea stăteau în același loc, fără măcar să se fi mișcat, și cu ochii ațintiți spre tabăra lui Boor, făcând astfel atmosfera din jur să se simtă mai tensionată ca niciodată și aerul mai greu de respirat.

***

  Un fulger scăpat de sub control, căzut din trupul burduhos al lui Palar, aprinse niște iarbă uscată de pe câmpia pe care Sephir o traversa îndreptându-se spre o mică vale despre care ea știa că s-ar fi aflat nu departe de pădurea Succubi și de locul unde ei deciseră să-și instaleze tabăra peste noapte.

  Iarba se aprinse cu repeziciune și începu să ardă vâlvătaie, întinzându-se tot mai mult și mai mult în depărtare, către locul înspre care se îndreptau, dar amenințând să se extindă și la lanurile cu cereale care fuseseră cultivate de oameni, dar totuși abandonate într-un final… din cauze necunoscute multora, dar despre care Sephir aflase în cele din urmă.

  „Mai atent cu focul inimii, Palar! Ori vrei să arzi pământul înainte de marele război?”

  „Să zicem că doar folosesc tactica pământului pârjolit,” făcu Palar o glumă proastă și un râs înfundat, greoi, parcă venind dintr-un butoi, se auzi în jur. Văzând însă că a lui glumă n-o făcu pe Sephir să râdă, norul își drese glasul și o bure de ploaie de vară căzu brusc din al său trup, stingând focul la fel de repede precum îl și aprinse. „Acum e bine,” murmură Palar într-un final.

  Dar totuși, sub lumina fulgerelor ieșite din trupul său, când se apropiară de vârful micului delușor cu care se termina șesul, văzură în jos, în vale, pământ negru, pârjolit și asta-l făcu pe Palar să icnească de uimire. „Ce-i asta? Eu… cu siguranță n-am trecut pe acolo azi.”

  „Știu, Palar. Au fost ghoulii,” murmură Sephir, în timp ce privea tristă locul pustiit.

Unlawfully taken from Royal Road, this story should be reported if seen on Amazon.

  „Ghoulii? Iar și-au făcut de cap în ținuturile oamenilor?” spuse norul cu voce de tunet de răsună valea toată.

  „Așa se pare, căci… mai degrabă devin lupii câini de casă, decât acești demoni să se lase de rele.”

  „Cunosc eu niște lupi ascultători,” mormăi Palar, dar tăcu când Sephir îi aruncă o privire plină de reproș. „Gata, o termin eu cu glumele.”

  Și Palar chiar tăcu, plutind ușor nu cu mult deasupra Sephirei, care se așeză într-un final pe pământ și privi țintă valea.

  Deodată, de parcă acel loc i-ar fi vorbit, Sephir văzu ce s-a întâmplat de fapt când satul a fost atacat de ghouli: era încă lumină destulă în jur, chiar dacă soarele era în amurg. Oamenii își îndeplineau ca de obicei rutina zilnică - care aducând fân, care având grijă de animale, un altul mulgea capra, iar o bătrână arunca grăunțe la cele câteva păsări din curtea ei. Singurii care se bucurau din tot sufletul de acele clipe erau copiii care alergau fericiți pe ulițele micului sat, cărând cu ei bețe lungi pe care le foloseau pe post de cai de călărie.

  Se lăsă însă brusc liniște, căci, de parcă ar fi simțit pericolul, copiii tăcură și se uitară în depărtare, spre același loc în care se aflau Sephir și Palar în acel moment, iar liniștea bruscă a copiilor îi alertă pe adulți care priviră mai întâi la copii, iar când îi văzură cu privirile ațintite undeva în depărtare, priviră și ei într-acolo și… înmărmuriră.

  Fără să vrea, Sephir întoarse capul și privi în spatele ei, spre locul spre care priveau sătenii din viziunea ei și văzu șesul ce se întindea în spatele ei, scăldat în lumină și… văzu ea ghoulii grăbindu-se spre sat… cu ale lor gheare negre și murdare de tot ce vrei, dar ceea ce atrăgea cel mai mult atenția era țărna așezată pe sângele rămas după trecutul ospăț și la fel se vedeau urme de sânge și pe dinții lor pe care nu se sinchiseau să-i scoată la iveală.

  Sephir înghiți deodată în sec și se aplecă în față, acoperindu-și capul cu brațele de parcă ar fi fost atacată atunci și ar fi încercat să se apere, căci cei câțiva zeci de ghouli care se îndreptau spre ea săriră brusc în aer, în timp ce pe spate le crescură aripi asemănătoare celor de liliac și trecură chiar de-asupra ei, atacând în cele din urmă satul.

  Se auzi apoi țipăt de oameni, se auziră apoi urlete înspăimântătoare ieșind din gâtlejurile ghoulilor în timp ce măcelăreau totul în calea lor, ca într-un final să dea foc satului și să ardă urmele lăsate de-al lor ospăț nebun.

  Privind din nou în vale, Sephir văzu satul în flăcări, văzu ghouli ce-și continuau festinul în timp ce se îndreptau deja dinspre sat, iar alții mânau din urmă fete și fecioare pe care le luaseră prizoniere. Și-l m-ai văzu Sephir pe Tomai în fruntea celor care plecau, în timp ce târa după el o frumoasă fată cu ochi albaștri și păr bălai, care se lupta din răsputeri să scape de el și plângând de plângea și cămașa de pe ea de jalea ei.

  Sephir se ridică deodată în picioare, controlată fiind de emoțiile ce-o încercau în acele clipe și-l petrecu pe Tomai și ai lui cu privirea și văzu cum, sătul să tot simtă cum fata se trăgea înapoi să scape, o apucă de cingătoare și-o aburcă pe umăr, făcând să-i fie mai ușoară povara, căci chiar dacă fata continua să lupte ca să scape, totuși el o putea controla astfel mai ușor.

  „Ce s-a întâmplat cu acele tinere, Palar?” întrebă Sephir privind în urma ghoul-ilor care se îndreptau deja spre pădure.

  „Sunt încă captivele lor, dar… multe dintre ele au fost forțate să le devină soții și mame ale copiilor lor, chiar dacă mulți dintre acei copii nu-s decât monștri acum,” răspunse Palar trist, privind satul arzând din fața lui, căci el vedea ceea ce vedea și Sephir, chiar dacă acelea erau vedeniile ei și nu ale lui, căci cei doi erau conectați printr-o stranie glumă a sorții.

  „Dar… cum de-a ajuns Tomai și ai lui să domine peste Pădurea Succubi?”

  „Cum altfel decât prin luptă aprigă?! Până să-l decapitezi tu pe fratele lui, pe Succurti, el era liderul ghoul-ilor din acea pădure. Însă… rămași de capul lor, acei ghouli s-au răzvrătit și au început să râvnească și la alte teritorii. De aceea au început să atace alte sate din jur, dar și locuri controlate de alte spirite, chiar dacă multe dintre acele spirite le fuseseră până atunci aliate. Și Tomai a aflat în cele din urmă despre asta: despre răzvrătirea Sucubbi-lor și despre moartea fratelui și a venit cu armata asupra lor, vrând la început doar să-i aducă pe drumul cel drept, dar… văzând că n-o să-i reușească cu binișorul și nici cu frica, pur și simplu a exterminat poporul rămas în urma fratelui său mai mare și și-a instalat acolo tronul și și-a început el domnia peste acele locuri. Însă… ale lui fapte nu-s mai demne decât cele ale ghoul-ilor scăpați de sub control.”

  „Cum ar fi putut fi altfel, Palar? Același sânge le curge prin vene, prin urmare și aceeași nebunie pune stăpânire pe ei. Însă… va veni o vreme când o să fie și ei supuși, dacă nu exterminați, și atunci vor trebui să se închine în fața morții însăși, a lui Maranam, sau a celor care vor lupta împotriva răului însuși, de vor vrea să scape.”

  „Mă îndoiesc eu că poți face din ei buni oșteni, care să lupte de partea binelui. Dar… cum niciodată nu știi nimic cu certitudine, putem avea și surprize,” murmură Palar, căscând deodată dulce.

  Apoi, norul închise ochii și fulgerele din trupul său se calmară. La fel se calmă și natura din jur deodată, precum dispărură și imaginile văzute de Sephir în fața ei, căci aflase ce-și dorise ea să afle, iar asta însemna că se poate bucura și de liniște pentru scurt timp.

  Așa că se întinse pe pământ, privind la cerul acoperit complet de nori negri, controlați de Maranam, pe care nu se vedea nicio stea. Sephir însă limpezi în mintea ei cerul, umplându-l de stele. Apoi, închise și ea ochii, punându-și mâinile sub cap și lăsându-se pradă visării. Astfel îl văzu pe Fenrir stând alături, în aceeași poziție în care stătea ea, în timp ce Sephir își ținea capul pe al lui piept, ascultând bătăile calme ale inimii lui, cu ochii închiși.

***

  Stând în aceeași poziție în care și-l imaginase Sephir, în timp ce se afla sub un mare copac rotat, tânărul lup privea țintă la ramurile imensului copac sub care decise să-și petreacă noaptea, căci deși era noapte beznă în jur, ochii lupului vedeau totul clar, chiar dacă într-o altă lumină.

  Deodată însă văzu licurici zburând în jur și se minună nespus, iar asta-l făcu să se ridice în picioare și să privească în jur. Astfel, îl văzu pe Arion stând pe rădăcina aeriană a unui alt copac, aflat la doar câțiva de cel lângă care stătea Fenrir, cu spatele sprijinit de-al copacului trunchi și… creând licurici ce ieșeau din a lui palmă întinsă în față.

  „Lui ăsta se pare că-i arde de glume,” mârâi lupul, scuturând din cap cu reproș. Dar… se miră și mai tare, căscând larg ochii, când văzu materialul albastru, gelatinos apărând în mâinile Bestlei, care se afla în picioare, lângă Arion, cu spatele la copac, și, mișcând încet gelatina dintr-o palmă în alta, fata făcu să apară oglinzi de statura unui om, ici și colo printre copaci.

  Oamenii Siar-ului, care stăteau care și pe unde, căutând odihnă, scoaseră cu toții exclamații de uimire când văzură oglinzile și cum imaginea splendidă a licuricilor oglindindu-se în acele oglinzi făcea să pară că în natura aflată dincolo de acele oglinzi sunt lumi de basm, lumi în care domnește pacea, armonia și frumosul.

  „Cu adevărat superb,” murmură Nathaniel, zâmbind, în timp ce stătea așezat lângă Yellen care continua inconștientă. Apoi tânărul își privi sora și lăsă să-i scape un oftat din piept, căci în ciuda asigurărilor date atât de Bestla, cât și de Samaya că fata e bine, el nu putea să nu fie preocupat. „Haide, Yellen! Destul ai dormit! Deschide ochii și privește și tu acele lumi feerice din oglinzile Bestlei. Sunt sigur că-ți va face mare plăcere să le vezi, căci… în afară de frumusețea cascadei Licuricilor, nu ți-a fost nicicând dat să vezi alte lumi magice, alte lumi care mă uimesc și pe mine - cel care credea că nu există magie în acest Cosmos.”

  „A văzut ea lumi și mai frumoase decât asta,” auzi tânărul glasul Samayei nu departe de el și, când privi peste umărul drept, o văzu la doar câțiva pași de el, venind dinspre locul în care se îndreptau, căci după ce ei deciseră să facă popas, Samaya îi luă pe Mago și Malon cu ea și cei trei merseră să inspecteze zona de-i sigură.

  „Ai venit?” întrebă Nathaniel cu jumătate de glas.

  Samaya însă nu-i răspunde deodată, ci doar după ce verifică pulsul lui Yellen, și mai apoi se așeză alături. „Da, am venit noi.”

  „Și… e liniște?” iar această întrebare a lui Nathaniel îi făcu și pe ceilalți să fie atenți și să privească spre ei, fără să se ridice din locul unde stăteau.

  „Mmm, e liniște,” răspunse Malon în locul Samayei: el și Mago veniseră pe alt drum, căci la o bucată de drum cei trei deciseră să se despartă ca să poată să cerceteze o zonă mai extinsă, căci ceva în sinea lor le spunea că pot apărea pericole de unde nu te aștepți și e mai bine să fie siguri.

  „Doar eu am zărit urme în partea estică,” vorbi și Mago. „Ele se opresc însă la râul ce curge cam la 5 kilometri de aici. Se pare că Maranam a trecut cu calul direct prin apă și apoi a intrat în partea cealaltă a pădurii. Dar… nu m-am încumetat singur să intru acolo, mai ales noaptea și neînarmat.”

  „Și bine ai făcut. Nu știm cu cine avem de-a face, chiar dacă îi știm cu toții numele,” îi spuse Arion, care se ridică în cele din urmă în picioare, iar o parte din licurici îl urmară, căci chiar dacă Arion întrerupse „producerea” licuricilor, a lui magie interioară era legată de ei și-i forța cumva să-i fie mereu alături. „Pe mine ce mă interesează e să aflu de ce anume s-a dus spre est și nu spre nord unde ne îndreptăm noi.”

  „Pădurea Succubi,” murmură Samaya și toți o priviră. „Tata, unchiul Lodur, Gaea, și titanul Island au intrat nu demult în acea pădure.”

  Fenrir sări ca ars de pe locul său și se apropie în grabă de ceilalți. „Dar… Sephir și restul? Unde e Sephir?” dar deși glasul lui Fenrir sună preocupat, ceilalți zâmbiră. Până și Samaya zâmbi privindu-și fratele.

  „Ea e bine. La fel ca restul. De altfel visează acum la tine,” glumi ea și a ei glumă îi făcu pe ceilalți să zâmbească.

  Jenat de ale surorii cuvinte, Fenrir își atinse fără să vrea ceafa, plimbându-și ușor mâna când prin păr, când pe ceafă, cum făcea ori de câte ori când nu m-ai știa ce să spună. În cele din urmă bâigui însă: „așa o fi! Eu doar… întrebam!”

  Se auzi deodată râsul cristalin al Bestlei și toți priviră spre ea. „Ce?” întrebă ea mirată, văzându-se deodată în centrul atenției. „Doar m-a amuzat răspunsul cumnatului. Nu de alta, dar acel… doar întrebam… lasă loc de multe interpretări. Pariez că ar zbura ca gândul la ea dacă i-am da voie.”

  Fenrir doar rânji, arătându-și ușor colții, căci deși ținea la Bestla, ale ei șicane nu-i erau întotdeauna pe plac.

  „Lăsând însă glumele la o parte: de ce cei patru titani au decis totuși să intre anume în Pădurea Succubi?” întrebă Malon. „Din câte știu acel loc este unul ocolit de toți, ba chiar pe de departe, chiar și de spiritele puternice.”

  „De ce? Din ce am auzit eu acel Succurti și neamul lui au fost exterminați de Sephir mai demult,” și Nathaniel se apropie de ceilalți, în cele din urmă.

  Samaya îl urmă și ea și, unul câte unul, oamenii începură să se adune în jurul celorlalți. „Doar Succurti a fost ucis de Sephir. Restul neamului lui a fost exterminat de fratele acestuia, de Tomai, când au vrut să devină stăpâni și s-au răzvrătit.”

  „Da… tu cum știi asta?” întrebă Bestla în timp ce privea mirată la Samaya, făcând să dispară mingea gelatinoasă și oglinzile din jur. Licuricii însă continuară să fie văzuți pretutindeni. „Sephir nu era la curent cu asta. Sunt sigură.”

  „Mi-a spus Sephir în viziunea pe care am văzut-o nu demult, încă fiind în pădure. A vrut astfel să ne anunțe că ei sunt bine pe moment, chiar dacă ceilalți patru sunt în acea pădure demonică.”

  „Totuși… dacă ceea ce spune Malon e adevărat, e periculos ca ei să fie acolo,” adăugă Arion gânditor. „Chiar dacă sunt destui de puternici și știu că ghoulii se tem de titani, totuși consider că au riscat mai mult decât trebuie.”

   Auzind cuvântul „ghouli,” oamenii începură să se agite, căci deși nu-i întâlniseră niciodată personal, auziseră despre mârșăviile lor și că nimeni n-avea scăpare dacă dădeau ochii cu ei.

  „Chiar și așa: se pare că tata a decis să încerce măcar să-i atragă de partea lui în luptă,” spuse și Fenrir, strâmbând din nas, căci la fel ca și Arion, el considera o acțiune prea riscantă cea întreprinsă de-al lui părinte. „Cel puțin mă liniștesc cu gândul că unchiul Lodur e acolo și-l are cu el pe Alabar.”

  „Dă-mi voie să nu fiu de acord cu tine, Fenrir. Să nu uităm totuși că Pădurea Succubi e bine cunoscută datorită capacității ei de a fi „scut” împotriva magiei. Cei prinși înăuntrul ei trebuie să se bazeze doar pe forțele proprii și nu pe puteri supranaturale,” spuse Samaya.

  „Vorbim totuși de Alabar și Bayer, surioară,” insistă Fenrir. „Nu cred că poate ceva să supună cele două instrumente magice ale Cosmosului.”

  „Eu însă sunt de aceeași părere cu Samaya. Mai ales acum că Maranam e la libertate și că îndreptându-se spre est poate oricând să ia alt drum și să meargă și el în Pădurea Succubi. Atunci chiar o să fie periculos,” murmură Arion.

  „Atunci? Ce-i de făcut?” întrebă Mago. „Să ne înturnăm din drum nu putem.”

   „Oricum n-ar fi fost de folos,” murmură Nathaniel. „Să nu uităm că majoritatea dintre noi suntem simpli oameni și ghoul-ilor le place cărnița de om. Mai ales cea fragedă. Fiind acolo n-am fi făcut decât să îngreunăm lucrurile.”

   „Nathaniel are dreptate. Și… cred că pe moment nu putem face nimic altceva decât să stăm și să așteptăm vești de la ei, iar cum îl știu pe tata și pe ceilalți… n-o să se dea ei bătuți prea ușor. Trebuie doar să avem încredere în ei,” le spuse Samaya.

  Geamătul lui Yellen însă întrerupse acel sfat neașteptat și toți priviră spre ea. Yellen însă nu se trezise: doar se întoarse în somn pe o parte, strângând cu putere pumnii de parcă ar fi avut un coșmar.

  Primul care se apropie de Yellen fu Nathaniel care-și retrase mâna imediat ce-i atinse fruntea: „arde toată! Nu înțeleg când i-a crescut febra și atât de repede! Cât am fost lângă ea a dormit liniștită.”

  „La fel a fost și când am atins-o eu,” spuse Samaya confuză. Apoi, de parcă și-ar fi adus aminte ceva, se întoarse brusc spre Bestla și-o privi țintă în ochi și ambele rostiră în aceeași clipă: „Yātrīkar!”

  Auzind vorbindu-se despre Fecioarele Demonice, toți până la unul holbară ochii și începură a se șușoti între ei, căci de Samaya și Bestla menționară acest nume însemna că Yātrīkar sunt pe aproape, pândindu-i.