„N-ai de gând să renunți, nu-i așa?” îl întrebă Tomai pe Dike în timp ce ambii se mișcau în cerc, pregătindu-se de luptă, și pândindu-l pe celălalt doar cu coada ochiului pentru a preveni un eventual atac-surpriză.

  În acest timp, cât Dike și Tomai păreau a dansa în jurul unui foc invizibil, dar fără mișcări bruște sau urmate de figuri spectaculoase de dans ori mișcări precise, desprinse din ritualuri antice, ceilalți trei titani stătură de-o parte, păziți în de aproape de ghouli, căci pactul lui Dike cu Tomai fusese să se lupte doar ei doi, fără a implica pe altcineva în asta.

  De fapt cel care propuse pactul fusese Tomai și nu Dike, căci după ce titanul îl aruncase pe Ionas înspre el și sabia se întoarse înapoi la stăpânul său, Dike avusese o revelație: Pădurea Succubi în flăcări și nici chiar ei n-avură scăpare, darămi-te ghoulii. Dar nu numai Dike păru să fi văzut acea premoniție, ci și Tomai, care tresări brusc și se uită la Dike.

  „Nu poate fi!” îi spuse Tomai lui Dike folosind telepatia. „Cum e posibil să văd același lucru ca și tine, titane? Ce drăcovenie de magie neagră m-ai e și aceasta?”

  „Niciuna,” îi spuse Dike în glas, ca să audă și ceilalți. „E doar puterea ciclopilor implicată aici.”

  „Puterea ciclopilor?” întrebă Tomai. „Cum e posibil să…?”

  „Ionas! Sabia a fost călită în focul insulei Inetha, în fierăria Lamar, cea condusă de Shiman, regele de neînvins al ciclopilor.”

  „Nici chiar de neînvins,” spuse în batjocoră unul dintre ghouli, rânjind. „Știm cu toții cine i-a pus pe fugă de-au părăsit și casă și masă cu coada-ntre picioare,” numai că n-avu ghoul-ul timp să se bucure de cuvintele lui înțelepte, căci o lovitură primită brusc în frunte îl puse la pământ, lăsându-l inconștient.

  Tomai mârâi, văzând cum supusul său căzuse, și privi cu furie spre titani.

  „Ups, fără supărare!” spuse Island, rânjind, căci el fusese cel care-l trăsnise pe ghoul-ul îndrăzneț în frunte, de-l lăsă lat, și, ca să fim sinceri, nu prea depuse titanul gheții prea mult efort pentru asta. El doar profită de faptul că ghoul-ul se afla la doar jumătate de pas în spatele lui și, când Island ridică brusc mâna stângă în sus, cu pumnul strâns, reuși să lovească ținta drept în frunte și-i drept că m-ai folosi el și puțină magie pentru asta, căci altfel nu s-ar fi simțit acel pumn precum un baros în moalele capului. „Doar m-am apărat de muște!” glumi titanul. „Nu de alta, dar… urăsc când îmi bâzâie în urechi!”

  Tomai însă nu gustase gluma și făcu doi pași spre titan, cu gând să-l învețe minte. Numai că se opri locului când Dike îi ieși în față. „A spus fără supărare! Nu-i vina titanului că ședea atât de aproape de el. Doar… s-a apărat de… muște!”

  „Atunci cineva trebuie să plătească pentru asta,” îi șuieră Tomai printre dinți, privindu-l cu ură. „Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, titane!”

  În timp ce-și vorbeau cu ură, Dike și Tomai stăteau față în față, dar nu pe linie dreaptă, ci cumva la 45 de grade, că umerii lor aproape că se atingeau, într-o ciudată sărutare, în timp ce stăpânii lor se sfredeleau unul pe celălalt cu privirea.

  „Și… ce-ai să câștigi din asta? Răzbunare?” îl întrebă Dike dezgustat, căci deși nu-i era teamă să lupte cu un ghoul, totuși și-ar fi dorit să evite acea confruntare. Nu de alta, dar… se apropia un mare război, iar forțele trebuiau cruțate.

  „Răzbunare?! Te înșeli, titane! Nu-mi servește la nimic!”

  „Atunci?”

  „Premoniția! A-i văzut-o și tu! Atât de clar! Asta înseamnă că de vom lupta cu toții, pădurea asta va arde în flăcările Hestiei, controlate de puterea lui Haos și a titanilor săi. Dar… dacă alegem să luptăm de bună voie, doar noi doi, atunci nu vor avea pentru ce interveni și ceilalți.”

  „Și totuși nu văd rostul acestei bătălii,” insistă Dike.

  „Singur ai spus-o: Yātrīkar!”

  „Yātrīkar?! Și… ce au de-a face acele fecioare demonice cu lupta dintre noi?”

  „Desigur că au și încă cât de multă influență au! Să nu crezi că noi vam tăiat calea doar de dragul de-a vă scărmăna puțin spatele. Avem ordin: să vă facem să îngenuncheați sau să vă distrugem!”

  „Așa deci?! Numai că, după cum pot citi și-n ochii tăi, nu aveți convingerea că ve-ți putea reuși asta.”

  „Așa e! Prin urmare: n-avem de ce risca viețile a lor noștri! Las să fie lupta asta doar între noi doi, iar cel ce-o câștiga să aibă supremație în fața celuilalt.”

  „Supremație, zici?! Nu văd cum m-ar ajuta pe mine asta.”

  „Forță de luptă! Războiul cu Maranam se anunță unul aprig și fiecare sabie ridicată împotriva lui vă poate ajuta la izbândă.”

  „Asta așa e. Numai că… știm cu toții că voi n-o să fiți nicicând de partea binelui, ci a răului. Văd asta în sufletele voastre negre ca cătrana care nu fac nimic altceva decât să tânjească după și mai mult sânge, după și mai multe jertfe, după și mai multă durere,” îi spuse Dike aproape în șoaptă, dar cuvintele spuse de el răsunară în urechea ghoul-ului de parcă ar fi fost spuse apăsat, cu ură, folosind întreaga putere de care era capabil un titan.

  „Și… ce folos de-a noastră răutate, dacă nu vom m-ai fi liberi?!” îi spuse Tomai, iar cuvintele ghoul-ului îl uimiră nespus nu doar pe Dike, ci și pe ceilalți titani. Chiar și pe ghouli îi uimiră, făcându-i să se uite încurcați unul la celălalt. „Mai bine alegem răul mai mic: adică pe voi, decât să fim pe veci în slujba lui Maranam,” adăugă Tomai. „Viață pentru viață, putere pentru putere, și pact pentru pact.”

  „Însă… continuu să am un mare dubiu,” spuse Dike, după ce rânji cu viclenie, căci deși-i suna ademenitoare propunerea ghoul-ului, căci aceștia dispuneau de-o mare putere și i-ar fi putut ajuta în luptă, trebuia cumva să-l lege pe Tomai prin jurământ și astfel să asigure spatele tuturor celor care ar fi intrat în acel război de partea binelui. „Cum te angajezi tu să-ți ți-i cuvântul și să nu-ți ataci pe urmă aliații, schimbând taberele?”

  „Depinde de pactul pe care-l propui,” răspunse Tomai.

  „Ești sigur?! S-ar putea să nu-ți placă a mea propunere.”

  „După cum am spus: depinde de propunere.”

  „Bine atunci, singur a-i spus-o: depinde de pact. Atunci asta e propunerea mea - dacă câștigi tu, titanii vor pleca din această pădure și chiar și de ne vom întâlni pe câmpul de luptă ne angajăm să nu vă tăiem capetele și să vă dăm pradă morții.”

  „Iar dacă câștigați?”

  „Nu fi grăbit,” îi șuieră Gaea printre dinți. „Ascultă până la urmă și-o să afli.”

  „Neînduplecată ca întotdeauna, Mamă Pământ. Numai că: ai grijă la spate, căci pactul ăsta nu te include și pe tine. Cu tine am o răfuială aparte, mai veche chiar și decât toate zilele.”

  „De parcă m-aș teme de-un mârșav ca tine! Oriunde și oricând, Tomai: îmi va face plăcere să-ți tai capul cu mâna mea!” și Gaea rosti acele cuvinte cu toată răutatea de care era capabilă, căci ea încă nu uitase de moartea fecioarelor Siar-ului, datorită ajutorului dat de ghouli lui Tenebre și acoliților ei, în special de pactul lor cu Moirae.

  „Nu-i timpul, Gaea!” îi spuse Dike cu asprime. „Avem alte lucruri de care trebuie să ne ocupăm acum, în afară de răzbunări stupide.”

  „Nici chiar atât de stupide!” mârâi Mama Pământ.

  „Dike are dreptate, Gaea! Acum e momentul să veghem pentru viață și să facem un pas în spate pe calea morții.”

  De parcă ar fi avut iarăși o revelație, Dike tresări, auzind cuvintele lui Lodur spuse Gaeiei, și găsi astfel și pactul perfect pentru a-l lega pe Tomai și hoarda lui de armata binelui în acel război. „De câștigăm noi, pentru a fi siguri că n-o să ne trădați nicicând, Tomai, avem nevoie de-o asigurare de viață!”

  „O asigurare?” întrebă Tomai confuz.

  „Mmm, de una extrem de sigură - al vostru trup!” iar răspunsul lui Dike-i făcu pe ghouli să tresară și mai apoi să tremure din tot corpul.

  Island și Gaea se priviră și ei uimiți, căci deși nu erau siguri de planul lui Dike acceptând acea luptă inutilă, nu se așteptară nici ei la o astfel de propunere. Singurul care rămase calm, privind țintă, undeva la un mic punct de pe pământul din fața lui, cu mâinile cruciș pe piept, fu Lodur.

  Tomai însă, auzind propunerea lui Dike, scrâșni din dinți și-și strânse cu putere pumnii de făcu pădurea din jur să geamă, căci acea pădure și ciudățenia ei era strâns legată de imensa putere a conducătorului ghoul-ilor. „Îți dai seama măcar ce ceri la schimb?” șuieră Tomai printre dinți, privind cu ură la titan.

  „Desigur! Viață pentru viață și… moarte pentru moarte, Tomai! Sau ce, ai crezut că o să ne aruncăm cu capul gol înainte în acest război, fără a ne asigura spatele de o eventuală trădare din partea voastră?”

  „Desigur că nu! Numai că, cerând darul nostru cel mai de preț încă înainte de luptă, nu faci decât să încalci un pact care și așa n-a fost încheiat!”

  „Atunci, neacceptând acest pact - nu-i luptă, Tomai și nici acceptul nostru de-a vă păzi spatele în lupta cu Maranam.”

  „Chiar și așa: crezi că suntem proști să renunțăm de bunăvoie la șansa de a renaște pentru o luptă inutilă?” strigă Tomai de răsunară împrejurimile. „Trupurile noastre înseamnă al nostru viitor. Să le cedăm drept pradă de război, e o cerință mult prea mare chiar și venind din partea ta, titane!”

  „Atunci… să ardă pădurea Succubi!” îi răspunse Dike sigur pe sine și-i întoarse spatele lui Tomai. Dar Dike nu dădu niciun pas în față, ci se opri, simțind mâna ghoul-ului atingându-i umărul și forțând cu titanul să stea pe loc.

  „Știi că asta e moarte curată pentru toți!” spuse Tomai, privind la un punct orb în fața lor. „Ar trebui să te gândești de două ori înainte de a propune acest pact, titane!”

  „Nu-i niciun altul de propus,” răspunse Dike, știind prea bine că anume acel pact era cel mai propice și mai de nădejde pentru a-i lega pe ghouli de mâini și de picioare și de a-și asigura spatele.

  „Un pact pe care noi nu suntem gata să-l acceptăm! Nici în ruptul capului,” adăugă Tomai, tot privind înainte.

  „Ba o să-l accepți, Tomai!” se auzi strigătul unei femei în spatele lor și toți priviră într-acolo și văzură o tânără femeie, la vreo 20 și ceva de ani, privind sigură pe sine către cei prezenți, fără urmă de teamă, remușcare, sau ezitare.

  „Stai departe de asta, Kalimērā!” strigă Tomai, dar când se întoarse și privi spre ea, îi îngheță sângele în vine, căci atât Kalimērā, cât și restul femeilor ce dădeau naștere trupurilor ghoul-ilor și care erau însărcinate în acel moment, priveau cu ură în fața lor, la cei prezenți, în timp ce aveau pumnale în mâini, ale căror vârfuri de lame atingeau ușor pântecele lor rotunjite.

  „Ba n-o să stau, Tomai! Îmi e de-ajuns cât am fost forțată să tac!” îi strigă iarăși femeia, strângând cu putere mânerul pumnalului. „E de ajuns atâta tăcere și prigonire! E timpul nostru!”

  „E o nebunie ce faci! Încetează!” strigă iarăși Tomai și făcu un pas spre ele, cu gând să le forțeze să se întoarcă la ascunzători. Dar se opri brusc când văzu hotărârea în ochii femeii: hotărârea să ucidă pruncul din al ei pântec. „N-ai face asta!” îi șuieră el furios, printre dinți.

  „Crezi?! Eu sunt sigură că aș face-o, după cum e sigură fiecare ființă ce se află în spatele meu și… știi de ce?! Pentru că ne-am săturat să fim doar vase pentru formarea trupurilor voastre, în timp ce sufletele copiilor noștri sunt alungate din ale lor trupuri, ca să le puteți lua voi locul,” spuse femeia cu ură, în timp ce degetele ei se mișcau amenințător în jurul mânerului pumnalului, ba strângându-l, ba slăbindu-l, iar maxilarul de jos îi juca într-un tremur ciudat.

  „Nici nu știi ce pact nebunesc îmi propui să închei, femeie nebună!” spuse Tomai. „Acceptând pactul titanului ne condamni la moarte pe toți, căci… fiind departe de voi, în caz de unul din noi moare, n-o să aibă șansa să revină la viață, iar sufletul lui va hoinări în neștire pe întinsul câmpiilor morții.”

  „Și? Ce ne pasă nouă ce se va întâmpla cu sufletele voastre?! Acceptând acest pact însă aveți măcar șansa ca al vostru sânge blestemat să nu piară, iar al vostru neam de ucigași să continue prin copiii voștri, copii pe care noi ne angajăm să-i naștem în caz că voi nu ve-ți reuși să supraviețuiți pe acel câmp de război.”

  „Un pact rezonabil mi se pare mie,” murmură Gaea cu viclenie. „Viață pentru viață, cum a spus și Dike!” dar Tomai gândi altfel și-o privi pe titanidă cu ură. Gaea însă nu-și feri privirea, ci se uită direct în ochii lui. Deodată însă tresări, când avu o premoniție: Tomai căzând în genunchi, cu capul tăiat, dar nu văzu unde se întâmplă asta, căci totul în jur era cufundat în beznă în acea viziune. Apoi, Gaea o văzu pe Kalimērā pășind spre acel Tomai îngenuncheat, iar în brațele ei titanida văzu un nou-născut ai cărui ochi vioi nu răspândeau teamă sau sete de sânge, ci… sclipeau cu viață. „Nu poate fi!” murmură Gaea și-și feri privirea din cea a lui Tomai și privi în ochii Kalimērei care continua să privească țintă spre soțul ei.

  Abia când Kalimērā simți privirea cuiva ațintită asupra ei privi într-acolo și-o văzu pe Gaea privind-o țintă, iar când ochii celor două se întâlniră, Gaea se m-ai cutremură odată și-n minte-i reveni un fragment din îndepărtatul ei trecut: o vizită făcută Oamenilor Siar-ului în Pădurea Rocu. O copilă de vreo 5 ani fugind spre ea, în timp ce râdea veselă și se juca cu un balon de săpun și Gaea recunoscu în acei ochi privirea Kalimērei. „Nu poate fi! Asta nu poate fi!” murmură Gaea în neștire și, inconștient, făcu un pas în spate, clătinându-se pe picioare. Dar titanida nu căzu, căci atât Lodur, cât și Island o apucară de brațe, susținând-o.

  „Ce se întâmplă, Mamă Pământ? Ce te-a tulburat într-atât încât să reacționezi astfel?”

  Tremurând, Gaea privi aiurită în ochii titanului și Lodur văzu reflectat pe retina lor același fragment de amintire văzut și de Gaea. Apoi, Lodur privi spre Kalimērā, dar nu văzu în ea decât acea copilă de demult. „Poporul Siar-ului unit cu o mare putere demonică!” gândi titanul. „O cale spre supraviețuire și una spre moarte ce s-au întâlnit la o răscruce de drumuri și apoi s-au despicat iarăși! Un viitor incert și… o nouă moarte!”

  Dike, auzind vocea interioară a fratelui, se întoarse încet spre el și-l privi înmărmurit. Apoi privi și el spre Kalimērā și-o văzu pășind încet spre ei. „Dacă Tomai nu acceptă pactul propus, Maestre Dike, atunci îl vom accepta noi, iar pentru asta vom alege toate calea morții și pieirea neamului ghoul-ilor.”

  „Ești nebună!” susură Tomai, privindu-și țintă soția.

  „Exact! Am înnebunit în clipa în care am fost forțată să renunț la inocență și să-ți devin soție! Am înnebunit în clipa în care am simțit o inimă bătându-mi în pântec, dar știind prea bine că e o viață fără viitor, datorită ție.”

  „Ai în pântec acea sămânță de viață datorită mie,” strigă iarăși Tomai înnebunit! „Cel care a plantat acea sămânță în pântecul tău sunt eu! Acel rod îmi aparține!”

  „Aici te înșeli, Tomai!” spuse femeia cu hotărâre, iar când ochii ei se umplură de ură și păreau să scapere cu foc, două linii apărură pe obrazul ei drept: una neagră și una roșie, căci acela era semnul blestemului unirii unei fecioare umane cu un demon de tipul ghoul-ilor, chiar dacă acea uniune fusese împotriva voinței lor. „Chiar și dacă plugarul pune sămânța în pământ, cel care alege de va crește plantă din acea sămânță sau va fi doar rod sterp e însăși pământul. Așa se întâmplă și cu noi: suntem noi, femeile, cele care putem alege dacă să dăm naștere rodului crescut din sămânța voastră sau… să-l stârpim din rădăcină, iar pentru a gândi altfel, Tomai, e nevoie ca tu să accepți pactul propus. E singurul pact pe care-l vom accepta.”

This story originates from a different website. Ensure the author gets the support they deserve by reading it there.

  „Fie!” șuieră Tomai în cele din urmă, căci deși ar fi putut-o forța pe Kalimērā să se răzgândească, folosind puterile sale, știa prea bine că se poate termina totul tragic datorită acelei premoniții cu Pădurea Succubi în flăcări. „Accept pactul, Dike! Numai că… te asigur că sunt hotărât să câștig bătălia asta și să vă văd pe toți îngenuncheați în fața mea și cerșind îndurare.”

  Apoi, în mâna lui Tomai apăru o lance în flăcări și el lovi pe neașteptate cu ea spre Dike.

  Ionas însă, simțind pericolul aproape, apăru de nicăieri în dreptul lăncii, iar când lama sabiei lovi trupul dur, dar în flăcări al lăncii, aerul din jur începu să vibreze, pădurea începu să se vaiete, cerul scăpără de tunete și fu înjunghiat de lamele ascuțite ale săbiilor numite fulgere, iar cele două obiecte aducătoare de moarte: Ionas și Lancea Morții lui Tomai, fură apoi aruncate în aer de aceeași explozie de aer provocată de-al lor contact, ca mai apoi să se înfigă în pământ, la doar un metru distanță una de alta.

  Dar… era totuși ceva ciudat la cele două obiecte ale războiului: în timp ce lancea continua să ardă într-un roșu aducător de moarte, Ionas producea o aură albastră în jur, o aură încărcată de energie dătătoare de viață, o energie a inimilor pure și a speranței de viitor.

***

  Un cântec ciudat pluti deodată deasupra pământului, în timp ce o aură albastră și roșie, ca cele create de Boor și Sephir mai înainte, pentru a-i putea vedea pe ghoulii care-i urmăreau de la marginea Pădurii Succubi, acoperiră cerul ca o peliculă, forțând acei nori controlați de Maranam să nu m-ai fie văzuți de către cei de pe Pământ.

  Apoi, din acea pânză colorată în albastru și roșu, se desprinseră două linii având fiecare câte o culoare preluată din acele puteri ce se uniră când Ionas și Lancea Morții se loviră una de alta. Și, de parcă s-ar fi împletit între ele, într-un dans ciudat, de parcă ar fi fost valuri, în timp ce capetele lor aveau vârfuri ascuțite de sulițe, cele două linii se mișcară vertiginos pe deasupra pădurilor, pătrunseră printre copaci, străbătură goluri de aer și ape până ajunseră hăt departe în zare.

  Vakkurti, care în acel moment gonea ca vântul prin pădure, ducându-l în spatele său pe Maranam, care-l tot îndemna să gonească mai repede și mai repede, se opri deodată-n loc, ridicându-se pe picioarele din spate, nechezând ca apucatul, de parcă văzuse în fața lui pe însăși diavolul și, oricât de mult nu se luptă Maranam cu calul ca acesta să-și reia galopul, calul se împotrivea și pace.

  Abia când cele două pantere negre: Koṭumai și Kurūcim îi ajunseră din urmă, fugind și ele de mâncau pământul, Vakkurti se coborî pe pământ cu copitele din față și se întoarse nărăvaș cu fața spre același drum de pe care veniră.

  „Ce se întâmplă, stăpâne?” îl întrebară panterele pe al lor stăpân demonic, în timp ce stăteau una lângă alta în stânga calului.

  Maranam însă nu răspunse, ci continua să privească țintă înainte, cu toate că marginile glugii negre a pelerinei sale îi acoperea privirea mai mult de jumătate. Apoi se tot auzea fornăitul neîntrerupt al lui Vakkurti, semn că ceva ciudat se apropia, iar piciorul stâng al calului râcâia pământul de sub copite, lăsând urme adânci pe el.

  Dar… clipele de așteptare și de privit țintă înainte se scurgeau cu rapiditate, fără să se întâmple nimic. Cu toate că aerul întunericului din jur plutea și vibra ciudat. Pe urmă se auzi un vuiet, însoțit de acel cântec auzit după unirea puterilor lăncii și a lui Ionas, iar frunzele de pe copaci și iarba de pe pământ începură și ele să tremure ușor de parcă suflul unui vânt puternic se apropia de acele locuri. Apoi vântul își înteți și-și înteți suflul de făcu nu doar crengile copacilor să se miște violent, ci și tot ce-i înconjura pe Maranam și pe ai săi însoțitori, iar poalele pelerinei se mișcau și ele într-un dans ciudat.

  În momentul în care frunzele uscate de pe pământ începură să plutească în aer, ridicate de o stranie energie, Maranam strânse cu putere hățurile și începu a bolborosi cuvintele neînțelese ale unei vrăji, făcând ca acel vânt ce se apropia de ei să măture totul în calea lui, dând frunzele uscate într-o parte și culcând ierburile la pământ.

  „Savaṉṉā!” murmură deodată Maranam, iar glasul lui răsună înfundat, de parcă el i-ar fi vorbit vântului dintr-un butoi. „Știu că ești prin preajmă, dar nu înțeleg motivul vizitei tale pe aceste meleaguri.”

  Câteva clipe după aceea nu se auzi nimic altceva decât vântul care-și făcea de cap și așteptarea. Apoi, parcă aruncate dintr-un tun imaginar, frunzele galbene și roșietice, ce fuseseră măturate mai înainte spre marginile drumului din față, fură aruncate înspre centru, dar nu căzură la pământ, ci fură prinse într-un vârtej format de nicăieri și astfel, când frunzele se lipiră de acel vârtej, se putu vedea trupul lui Savaṉṉā, care era singurul vânt fără trup sau mai bine zis singurul vânt cu trup transparent și el deveni astfel după o luptă crâncenă avută cu frații săi, cu multe mii de ani în urmă. Astfel, pentru a căpăta unul, Savaṉṉā trebuia să „lipească” ceva de el pentru a fi văzut și de alții.

  Apoi, după ce trupul său fu format din frunze moarte, se auzi și râsul lui puternic colindând împrejurimile, iar Maranam și panterele văzură și rânjetul schițat pe a lui față.

  „Văd că încă nu m-ai uitat, stăpâne!” mârâi Savaṉṉā cu viclenie, căci deși era el vântul care colinda Pământurile și Podurile Lumii de Dincolo, cele stăpânite de Maranam, Savaṉṉā nu era de fapt stăpânit de nimeni, căci pierzându-și trupul în lupta dintre frați, el căpătă în cele din urmă dreptul suprem de-a nu se supune în fața nimănui. „Mă bucur că e așa, căci astfel nu voi pierde timpul să mă prezint!”

  „Spune ce ai de spus, Savaṉṉā și nu ne fă să pierdem timpul,” îi vorbi Koṭumai cu asprime, făcând câțiva pași în față. Se opri însă când Maranam ridică mâna stângă în sus, dându-i ordin să nu intervină.

  „Câinele mereu câine rămâne,” spuse Savaṉṉā în batjocoră, „supus și prost. Însă… nicicând n-o să gustați adevărata plăcere a puterii, câini ce sunteți,” le șuieră vântul printre dinți celor două pantere, făcând ai lor ochi să strălucească cu ură.

  „La fel ca tine!” interveni și Kurūcim, numai că glasul ei fu mai cumpătat ca al surorii ei. „Noi măcar avem cui sluji. Tu însă trăiești fără casă și fără căpătâi, nefiind nici supus, nici rege.”

  „Supus? Rege?” bombăni Savaṉṉā. „Pentru ce am nevoie de aceste titluri de fațadă, când pot fi eu?” șuieră el printre dinți. „Dar… pot fi aliat de nădejde când trebuie și dacă este nevoie,” și vântul își aținti ai săi ochi, ce deveniră deodată negri, datorită urii crescânde în sufletul său, asupra lui Maranam.

  „Vorbește!” îi ordonă Maraman. „Care-ți e cerința?”

  „Cerința?” spuse Savaṉṉā ironic. „Nici una! Doar să zicem că întorc altora o favoare.”

  „Răzbunare deci?!” bombăni Koṭumai, dar când Maranam îi aruncă o privire încărcată de furie că se tot băga în discuția lor, pantera se retrase puțin în spate, de parcă s-ar fi pus la adăpost, și-și plecă capul. Sora ei însă rămase pe poziții privind țintă la acea fantomă cu roșu și galben din fața ei, ascultându-l cu atenție, căci nu știa de ce, dar simțea că a lui prezență acolo nu era chiar lipsită de sens.

  „Un pact nu pare a fi!” murmură în cele din urmă Kurūcim, iar al ei murmur îi făcu atenți atât pe Maranam, cât și pe Savaṉṉā, căci ambii știau prea bine că anume această panteră, cea mai în vârstă dintre surori, era de fapt și cea mai înțeleaptă. „La fel nu pare a fi răzbunare sau ajutor reciproc! Mai degrabă o misiune!”

  „Bingo!” spuse Savaṉṉā vesel. „Înseamnă că deducții logice poți face.”

  „Parca!” murmură Maranam. „Ea e cea care te-a trimis aici?”

  „Ba nu. Am venit singur și pe picioarele mele,” adăugă Savaṉṉā ironic. „Dar… n-o să neg că și Parca a avut partea ei în această decizie, căci ea mi-a spus unde vă pot găsi.”

  „Atunci?” se interesă Maranam. „Care-i scopul vizitei tale?”

  „Îmi îndeplinesc doar rolul dat de titani la începuturile lumii, Maranam: vestesc cursul urmat de soartă,” iar cuvintele lui Savaṉṉā făcură ca vidul din spatele lui, care vibrase ciudat până atunci, să fie luminat de acele două săgeți colorate în roșu și albastru, iar când ele trecură pe lângă Maranam și Pantere, ocolindu-l apoi și pe Savaṉṉā, se împletiră exact în spatele vântului, ca apoi, când se despicară din nou, să fie văzute două drumuri în spatele lui Savaṉṉā: două drumuri care duceau în direcții diferite, pornind dintr-un singur punct, dar aflate la 45 de grade unul de celălalt.

  „Un alt drum al morții,” murmură Kurūcim, iar sora ei, mirată de acele cuvinte, se apropie de ea din stânga, privind-o insistent.

  Dar… când Koṭumai vru să spună ceva, Savaṉṉā își duse degetul la buze și-i făcu semn să păstreze tăcerea. Apoi se auziră două cântece venind din depărtarea acelor două drumuri: unul era de jale, venind de pe drumul din stânga, în timp ce din depărtarea drumului din dreapta, luminat de acea săgeată albastră ce încă se vedea deasupra lor, dar care se pierdea în zare, se auzea un cântec vesel, un cântec pentru viață.

  „Cântecul Siar-ului,” murmură Savaṉṉā. „Un cântec pentru viață, în timp ce Cântecul Morții este de data asta acompaniat de vocea ghoul-ilor, al căror sfârșit e aproape.”

  „Ghoulii? De ce?” întrebă Maranam.

  Savaṉṉā zâmbi: „pentru că anume Poporul Siar-ului, cel urât de tine și de alții atât de mult, cel prigonit de secole și forțat să se ascundă, va fi și cel care va pune capăt unei domnii a răului pe pământ. Un rău care de altfel va lupta împotriva ta de data asta, Maranam, dându-ți chiar ție, marelui Rege al Morții, o lecție de viață!” și Savaṉṉā dispăru la fel de brusc, precum apăruse.

  Dar dispăru doar trupul lui Savaṉṉā: restul imaginilor rămaseră și astfel Maranam și panterele văzură venind pe acel drum ghoulii și oamenii Siar-ului conduși de Dike și de titani, iar când ajunseră pe drumul unic, ce se oprea la acel punct de răscruce, atât ghoulii, cât și oamenii lui Dike porniră să meargă împreună pe el.

  Văzând asta, Maranam răcni, de-l făcu pe Vakkurti să se ridice din nou pe picioarele din spate, nechezând năprasnic, în timp ce ochii dușmanilor morții îi priveau cu hotărâre din față, iar o stranie putere-l forță în cele din urmă pe Vakkurti să se lase cu toate copitele pe pământ, ca mai apoi să se dea înapoi, în ciuda faptului că Maranam îl forța să stea locului.

  Maranam însă tresări și privi în jur, dar nu văzu pe nimeni, când vocea Vieții se auzi plutind pretutindeni: „ți-am spus că va veni momentul când vei fi trădat de propriul suflet, Maranam și se pare că acel moment se apropie. Ți-am spus că însăși lumea, al cărei tron îl râvnești atât de mult, te va forța să faci un pas înapoi pe calea morții și se pare că tocmai l-ai făcut, la fel cum ți-am spus că chiar și fără un trup voi sta împotriva ta și voi lupta cu tine pentru vecie și la fel se pare că mi-am ținut cuvântul.”

  „Poate că așa o fi, Viață, numai că… uiți un lucru!” spuse Maranam, privind cu ură în jur.

  „Uit? Ce anume?” se auzi iarăși vocea melodioasă a Vieții, plutind în jur, voce care de altfel avea și urme de asprime împletite cu acele fire invizibile de blândețe și bunătate.

  „Că puterea fără trup rămâne doar o putere inutilă, în timp ce eu am unul și pot lupta la nesfârșit pentru a-mi atinge țelul.”

  „Atunci îți urez succes, Maranam, căci tare mă îndoiesc de ale tale spuse, căci în timp ce tu ai un singur trup, eu am milioane, căci tot ce se află pe acest pământ conține viață: chiar și aerul pe care-l respiri, țărna pe care calci, la fel cum și inima care bate acum în al tău piept are parte din mine.”

  De parcă spusele Vieții l-ar fi atins în orgoliu, Maranam scrâșni din dinți și închise ochii, strângându-i cu putere. Apoi, se auzi iarăși acel glas parcă ieșit în afară dintr-un imens butoi hodorogit: „timpul ne va arăta cine-i drept și cine-i fals, Viață, precum tot timpul ne va da șansa la succes sau pierzanie, iar eu te asigur că n-am de gând să pierd în fața nimănui.”

  După asta, Maranam trase de căpăstru și Vakkurti se întoarse cu spatele la acel drum imaginar pe care continuau să meargă Dike și noua sa armată. Dar calul putu întoarce spatele acelei imagini doar pentru că Viața permise acest lucru.

  Apoi, când Vakkurti își reluă a lui nebună galopare, purtându-și stăpânul în spate și urmat în de aproape de cele două pantere, pe același loc pe care stătuse Savaṉṉā mai înainte, apăru Parca cea bună, iar în stânga ei se contură trupul transparent al unei femei, de parcă acel trup ar fi fost făcut dintr-un lichid gelatinos ca cel folosit de Bestla pentru ale ei oglinzi.

  „Încă o misiune încheiată cu succes, Parca!” i se adresă Viața titanidei Sorții, iar drept răspuns Parca doar își înclină ușor capul înspre acea ființă transparentă. „Acum e timpul să m-ai săvârșim o faptă vitejească și să m-ai închidem un capitol în acest război.”

  „Ascult și mă supun, Viață!” spuse Parca cu glas șoptit. „Cu ce ar trebui să încep?”

  „Cu revelarea secretului cel mare al Yātrīkar-ilor și… e și timpul ca cei implicați în apariția Fecioarelor Demonice să plătească pentru asta.”

  „Dar, viață, pentru asta e nevoie de un păcat săvârșit de inocență,” murmură titanida.

  „Știu, dar… e un sacrificiu pe care trebuie să ni-l asumăm,” spuse Viața de data asta cu tristețe în glas.

  „Însă… pentru a duce la capăt acest plan, Tu trebuie să faci un pas înainte pe același drum al morții, căci pasul făcut înapoi de Maranam a lăsat un gol imens acolo, iar asta poate dezechilibra Balanța Vieții și a Morții.”

  „Atunci o să-l fac, căci nu pot renunța la a mea creație pentru o simplă ambiție! Între timp, tu îndeplinește-ți misiunea pentru care ai fost trimisă pe pământ, Parca!” și pentru prima dată Viața-și întoarse a ei privire invizibilă spre titanida care stătea cu capul ușor plecat în fața ei.

  Și… chiar sub privirile Vieții, Parca-și luă trupul cel întunecat și, rânjind demonic, dispăru la fel de brusc precum apăruse, și imaginea lui Dike și a armatei sale dispăru și ea în același moment.

  Dar nu dispăru imaginea acelor două drumuri despărțite.

  Viața, stând chiar pe punctul de răscruce al lor, trase deodată adânc aer în piept, iar zgomotul acelei inhalări de aer răsună atât de viu în jur, dar umplând vidul și cu tristețe în același timp, căci atunci când Viața lua Calea Morții, fie și doar pentru o scurtă vreme, însemna dezechilibru în Cosmos și pe Pământ, iar asta înclina Balanța Puterii în favoarea necunoscutului.

  Totuși Viața era hotărâtă să facă asta: pentru triumful Binelui în fața Răului, iar pentru atingerea acelui scop era nevoie de un sacrificiu. Așa că, cu pași siguri, dar lenți, Viața păși înainte, dar oricât de mulți pași n-ar fi făcut ea în față, n-o lua pe niciunul dintre cele două drumuri, ci le unea într-unul singur, în timp ce în fața ochilor ei, ca punct final de destinație, vedea figura lui Yggdrasil, în trupul căruia era închis și al Vieții trup.