Ridicându-se cu greu de pe scaunul improvizat pe care stătuse până atunci, Anaya oftă și, cu capul plecat, porni spre ușă cu gând să se alăture discuției lui Ahi cu Inmar și cu restul vulpilor roșii despre participarea alături de Rophioni la războiul împotriva lui Maranam.

  Însă Anaya se opri după câțiva pași și privi în urmă spre aceeași fereastră oarbă din perete și, în minte, îi reveniră imagini din momentul în care merse și vorbise cu Kkāṟṟu despre ce se poate întâmpla și ambii stătură și priviră imensele Porți de Piatră ce despărțeau Lumea Viilor de Imperiul lui Maranam, chiar lângă poalele prăpastiei Iṭaiyil. Și atunci, ca și acum, în timp ce-l lăsase pe Kkāṟṟu lângă marginea prăpastiei, iar ea se decise să se întoarcă, se oprise totuși la mijloc de drum și privi în urmă și atunci îi fu dat să vadă două momente de parcă ar fi fost două mici explozii în capul ei: ieșirea lui Maranam pe acele porți, îndreptându-se cu hotărâre spre lumea celor vii pentru a o supune și revenirea în al său imperiu, numai că de data asta era ceva diferit la acel rege al Umbrelor: avea capul acoperit cu gluga unei lungi pelerine negre cu roșu ca cele purtate de Yātrīkar și părea mai mic de statură.

  Dar ceea ce-o uimise enorm pe Anaya nu fusese această întoarce a lui Maranam la origini, ci faptul că înainte de a intra pe acele imense porți de piatră, pășind pe un drum fără întoarcere, acel călăreț privi spre ea cu nostalgie în priviri și Anaya se cutremură atunci până-n străfunduri, căci nu știa de ce, dar acea persoană călare pe Vakkurti nu m-ai era Maranam, ci Mayar, care într-un final îi zâmbi trist, trase de hățuri îndemnând calul spre poarta ce era deschisă de uriașii lumii de dincolo și într-un final al ei trup fu înghițit de întuneric.

  Din ochii Anayei se scurseră atunci două lacrimi, în timp ce privea țintă spre acele porți prin care pătrunse imaginea lui Mayar și stătu în loc și privi într-acolo până când și cele două pantere ale lui Maranam - Kurūcim și Koṭumai - pătrunseră și ele prin acele porți și le văzu bătrâna vulpe abia târându-și picioarele, cu urme adânci și sângerânde pe piele, semn că fuseseră căznite în acea luptă, iar într-un final forțate să se supună noului stăpân.

  „Să dea Cerurile să fi fost doar o vedenie fără sens,” murmură în cele din urmă Anaya, tot cu ochii pe acea fereastră oarbă. „Să dea Cerurile ca tu, Mayar, să fii în cele din urmă fericită și să ai parte de împlinirea după care știu că tânjește atât de mult al tău suflet și poate să trăiești alături de a ta mamă atâta cât i-a m-ai rămas de trăit pe acest pământ, căci nu știu de ce, dar inima-mi spune că nu m-ai e chiar atât de multă vreme până atunci.”

  După care bătrâna se înturnă cu spatele spre acea fereastră de piatră și, cu capul plecat și oftând prelung, părăsi acea încăpere rece, unde stătuse mult timp în tăcere, după ce Ahi se hotărâse în sfârșit să lupte alături de Rophioni și, la îndemnul Anayei, merse să le ceară sprijinul și vulpilor roșii.

***

  „E imposibil ce ne ceri,” spuse cu vădită supărare Keṉṉal, una dintre vulpile mai în vârstă din tribul lui Inmar. „Știu că ne-ați protejat în tot acest timp, Mago Ahi și că ne-ați dat hrană și adăpost când ne-am adăpostit de oameni, dar să ne cereți să murim pentru a o apăra pe Mayar mi se pare o plată mult prea mare pentru acel ajutor, căci chiar de-o iubim enorm pe Mayar și am văzut-o crescând printre noi, totuși la fel de importantă ne este și a noastră viață.”

  „Nu v-om m-ai avea o viață dacă nu intrăm în această luptă, Keṉṉal, căci nu va m-ai exista pământ după acest război de-l câștigă ceilalți,” spuse Inmar cu hotărâre, după ce apăru după o cotitură de mal stâncos, însoțită fiind de Morena și ambele auziră cele spuse de vulpea Keṉṉal.

  „Nu v-om m-ai avea o viață spui? Dar… cine ne garantează că v-om m-ai avea una dacă intrăm în această luptă?” insistă Keṉṉal, cu glas supărat, căci ei i se părea că Inmar spuse asta doar pentru a o apăra pe Mayar pe care mereu o apărase de-a lungul vieții, indiferent de ce nu făcuse aceasta.

  „Nimeni și o știu prea bine și eu,” spuse Inmar, strâmbându-se din cauza durerii resimțite în picior, în timp ce se așeză pe marele pietroi de la intrarea în grotă. „La fel cum cred că nu o știe nimeni. Nici chiar Rophionii.”

  „Rophionii! Asta era!” murmură Keṉṉal nemulțumită. „Aceiași Rophioni cu care ne-am răfuit mereu și după luptele cu ei ne-am lins blănile rănite de ale lor gheare, și pe care ne cereți să-i acceptăm acum în tabăra noastră, să luptăm cot la cot cu ei împotriva unui așa zis auto-proclamat rege al Lumii de Dincolo - Maranam.”

  „Să-i acceptați în tabăra voastră nu, ci să cereți să fiți acceptați în a lor tabără trebuie,” spuse Anaya și toate vulpile, precum și Ahi și Morena se întoarseră și-o priviră uimiți, căci pentru prima dată Anaya reușea să se arate tuturor, când mai înainte fusese văzută doar de Ahi, Mayar și Inmar.

  „Cine… cine ești tu?” se întrebară vulpile într-un glas.

  „Eu? Bătrâna vulpe Anaya și cea care va urmat pretutindeni în toți acești ani de când mi-a fost dat să trăiesc în umbră,” murmură bătrâna.

   „În umbră?” bâigui Keṉṉal. „Ce… ce vreți să spuneți că ne-ați urmat din umbră? Sunteți cumva fantomă?”

  „Așa e. M-am născut într-o zi din ape cu acest chip de bătrână, plătind niște păcate necunoscute mie și m-am alăturat vouă în ziua în care Inmar mi-a fost dată în grijă.”

  Keṉṉal și celelalte vulpi se holbară când la Anaya, când la Inmar, care privea undeva aiurea, deasupra prăpastiei ce se căsca chiar după ale lor corturi așezate în fața grotei, și zâmbind nostalgic.

  „Așa e: am fost crescută de-o fantomă,” murmură Inmar într-o doară. „Și n-am știut nicicând cine-mi este mamă și nici cine mi-a fost hărăzit de soartă ca fiind al meu tată. Însă… nu regret acest fapt, căci… v-am fost alături vouă și fratelui meu Ahi. De aceea eu mă voi alătura lui în luptă.”

  „De aceea a-i adoptat-o pe Mayar atât de ușor: pentru că era ca și tine - o orfană,” murmură Keṉṉal așezându-se direct pe pământ și sprijinindu-și capul în palme.

  „Așa e: Mayar îmi amintea de mine când eram de vârsta ei, când colindam împrejurimile căutându-mă pe mine însumi. Dar… a m-ai fost un motiv pentru care am acceptat-o printre noi: a ei imensă putere care de altfel ne-a protejat în multe clipe de cumpănă, când ne-am fi putut trezi cu moartea bătându-ne la ușă și nu doar cu blănile rupte și jupuite după bătăile continue cu Rophionii și cu alții. Acum însă trebuie să alegem o altă cale: cea a supraviețuirii.”

  „Însă… dacă e să facem totuși asta, dacă tot ați spus că Mayar a fost cea care ne-a protejat până acum, cum v-om reuși să supraviețuim fără ea de partea noastră?” întrebă Alena, o tânără vulpe ce părea să aibă aceeași vârstă ca și Mayar. „Din câte ne-a spus Mago Ahi, ea pare să fie acum sub puterea titanidei sorții și nicidecum de partea noastră.”

  „Alăturându-ne celeilalte Mayar sau cum e bine cunoscută de alții - Samaya, fiica Rophionilor,” murmură Ahi.

  „Așa e. Ahi are dreptate, căci când au fost născute atât Mayar, cât și acea copilă - Samaya, au fost înzestrate cu puteri imense. De aceea trebuie să ne alăturăm ei, căci ea este singura care ne poate apăra de puterea distrugătoare a lui Mayar, în cazul în care Parca îi va otrăvi sufletul contra noastră și-i va ordona să ne atace, căci Samaya este și singura care-i poate face față lui Mayar,” spuse Anaya.

  „Dar… cum rămâne totuși cu ura și cu rivalitatea dintre noi și Rophioni?” întrebă Alena. „Să nu uităm totuși că la fel de mult ne urăsc și ei, precum îi urâm noi. Nu cred că de-om merge și le-om spune pur și simplu că vrem să ne alăturăm lor în luptă o să ne accepte atât de ușor.”

  „Chiar de n-au să ne creadă au să ne accepte,” murmură Ahi convingător și vulpile-l priviră, văzându-l cu mâinile cruciș pe piept și privind în pământ de parcă ar fi văzut ceva dat numai lui să vadă în fața ochilor. „Să nu uităm totuși că Rophionii au un conducător înțelept, pe Dike și că-l au alături de ei și pe Lodur care e bine cunoscut ca un titan al dreptății. De aceea vor accepta pactul cu noi, căci și ei știu prea bine că cu cât mai mulți de partea lor în această luptă, cu atât mai bine.”

  „Asta e de la sine înțeles: că mulți luptând pentru aceeași cauză au mai multe șanse de izbândă. Dar inima și sentimentele nu se pot schimba,” spuse Keṉṉal.

  „Dar atât inima, cât și sentimentele pot fi ținute în frâu,” vorbi și Morena într-un final. „Suntem diferiți de voi doar datorită puterilor magice. În rest suntem asemănători la chip și la sentimente, la fel cum vă puteți și voi ține în frâu ieșirile, la fel cum noi putem ține în noi tot ce-i negativ de trebuie să nu rănim pe cineva.”

  „A ține răul în tine nu-i întotdeauna ceva bun sau de laudă,” murmură Anaya. „Tot ce-i rău, ținut captiv, ajunge să fiarbă asemeni lavei din adâncuri, iar într-un final tot își va face drum spre exterior, izbucnind asemeni vulcanilor și pârjolind totul în jur.”

  „Atunci ce-i de făcut, Anaya? Nu cred că arătând tuturor ce simțim ne va ajuta să ne alăturăm celorlalți. Ci din contră: ne va dezbina și mai mult,” spuse Inmar.

  „Eu vorbeam pur și simplu să nu vă prefaceți că-i totul bine, că-i iubiți pe ceilalți de nu-i așa, la fel cum nu trebuie să vă ascundeți ura față de cineva de-i așa. Însă: ce trebuie să faceți, e cum a spus și muritoarea Morena, să țineți acea ură în frâu, să nu-i dați voie să explodeze asemeni vulcanilor, iar asta sunt mai mult decât sigură c-o puteți face. Apoi, când totul va reveni la normal, aveți timp să vă gândiți ce să faceți și cu acea ură: să-i dați frâu liber ca să iasă în afară sau să îngropați pentru totdeauna securea războiului.”

  „Mintea înțelege ce vreți să spuneți, bătrână vulpe, dar inimii ii atât de greu să accepte,” murmură Keṉṉal.

  „Pentru asta există înțelepciune. Pentru asta există omenie chiar și în cei ce n-au fost nicicând născuți oameni,” spuse Anaya.

  Vulpile o priviră uimite și la fel făcu și Ahi, chiar dacă înțelese prea bine tâlcul acelor cuvinte ale bătrânei. El era însă curios să afle continuarea și decise să tacă, căci înțelese că bătrânei i se va primi mai bine să le convingă pe vulpi să lupte alături de el în acel mare război contra lui Maranam.

  „Omenie? Vreți să spuneți că…,” murmură Alena.

  „Da, vreau să spun că a iubi pe cineva nu-i chiar atât de greu pe cât pare de ajungi să-i respecți unele valori, chiar de nu-ți plac altele la el, iar voi trebuie să acceptați totuși că Rophionii au fost întotdeauna lideri, că au fost disciplinați și că doar au luptat pentru a-și apăra teritoriul și nu pentru a vă face rău vouă.”

  „Așa e. Așa e,” murmurară vulpile. „Bătrâna Anaya are dreptate: noi am atacat mereu, iar ei s-au apărat.”

  „Chiar și așa, chiar de ne v-om alătura lor, nu v-om uita de demnitatea noastră,” murmură Inmar, făcându-i pe ceilalți s-o privească „și mă refer aici la a nu ne lăsa conduși de Rophioni, ci de a fi parteneri egali.”

Find this and other great novels on the author's preferred platform. Support original creators!

  „Aici dă-mi voie să nu fiu de acord cu tine, Inmar,” spuse bătrâna. „Și cred că și Ahi o să-mi dea dreptate: unde-s doi conducători e mereu loc pentru controverse, ranchiună, trădare și dezbinare. De aceea trebuie să fie un singur cap și mai multe brațe. Așa e, Ahi?” întrebă bătrâna privind țintă în ochii lui.

  Ahi însă strâmbă din nas, căci deși nu voia să recunoască, Anaya avea dreptate: în orice război e nevoie de un singur general, chiar dacă-s mii sau milioane de supuși în jurul lui dându-i sfaturi și că doar acel unic general este cel care dă ordinul final spre reușită. „Așa o fi,” mârâi el când văzu toți ochii ațintiți asupra lui. După care le întoarse spatele și intră în grotă, dar, în fața grotei, se opri și le spuse celorlalți fără să-i privească: „aveți o noapte la dispoziție să vă gândiți și să luați o decizie, iar cei ce se vor hotărî să mă însoțească spre Pădurea Rophioni să fie aici în zori. V-om porni înainte ca soarele să răsară.”

  După plecarea lui Ahi nimeni nu m-ai spuse nimic și una câte una vulpile se îndreptară spre cortul lor, căci chiar de nu se ajunse la o decizie finală în acel consiliu, totuși auziră cuvinte înțelepte, sfaturi prețioase, iar decizia finală le fu dată lor în cele din urmă, respectându-le identitatea și dreptul la alegere.

***

  După ce trecură prin acel portal de foc, Mayar și Parca fură aruncate într-o pădure similară celei în care obișnuia să se ascundă Mayar de temerile ei și din care o scoseseră Ahi, Inmar și Morena ultima oară. Numai că această pădure avea totuși ceva diferit de cealaltă: copacii erau vii, extrem de sălbatici și pretutindeni se vedeau ochii arzând ai animalelor sălbatice.

  „Unde suntem?” întrebă Mayar, privind cu atenție în jur, încă stând în patru labe pe pământ, așa cum și căzuse.

  Sprijinindu-se pe mâini și resimțind a naibii de bine durerea căzăturii în toate oasele, Parca se forță și se ridică pe șezute, după care privi și ea în jur: „să fiu a naibii de știu!”

  Mayar zâmbi auzind cuvintele titanidei sorții. „Și te m-ai dădeai mare în fața lui Ahi.” După care se ridică în picioare, dezmorțindu-și spatele.

  Parca o privi uimită: „ai auzit ce-am vorbit eu și Ahi?”

  „Aha.”

  „Dar… cum e posibil? A mea vrajă…”

  „E inutilă cu mine, căci fiind creată din tine îmi poți poseda numai trupul, dar nu și ochiul minții mele interioare.”

  „A naibii băgăcios,” mârâi Parca printre dinți, căci m-ai încercase ea să pună stăpânire și pe Samaya, dar din cauza aceluiași ochi interior nu-i reușise. „Și… cât de multe ai auzit?”

  „Să zicem că cam tot din ce ai zis. Doar că… nu înțeleg ce câștigi tu luptând de partea acelui Maranam. Din câte a spus Ahi o să vă stăpânească pe toți. Prin urmare n-o să ai niciun câștig ajutându-l.”

  Parca strâmbă din nas, după care se ridică în picioare, scuturându-și veșmintele. „Asta deja nu-i treaba ta. Însă… trebuie să-mi duc rolul până la capăt.”

  „De ce?” întrebă Mayar insistent.

  „Pentru că asta-mi este scris de soartă: să lupt în acest război de partea ambilor părți implicate în luptă și să-i ajut pe fiecare în parte.”

  „Da e o prostie ce spui. Cum poți fi de partea ambelor părți într-un război? Asta ar însemna că n-o să fii la urmă nici câștigător, nici învins.”

  „Și… nu-i un avantaj asta? Mă refer că de câștigă Maranam, atunci partea mea întunecată va prevala în acest corp, iar de câștigă Rophionii aceeași parte întunecată va fi înghițită de lumină și iar voi fi în câștig.”

  „ Atunci ești proastă de crezi asta,” i-o trânti Mayar. „Degeaba te m-ai numești titanida sorții de nu poți să-și decizi propria soartă.”

  „Ar trebui să încerci atunci.”

  „Ce anume?”

  „Să-ți controlezi propria soartă. O să vezi cât de ușor e,” îi spuse Parca cu ironie. „În caz contrar o să fii la fel de lașă, ca și mine.”

  „Cel puțin eu am avantajul de a nu fi titanidă.”

  „Și… de unde-ai luat asta?” spuse Parca cu viclenie, iar acest truc îi reuși, căci Mayar se opri din mers, după ce făcuse câțiva pași în față vrând să se îndepărteze de acel loc. Apoi fata-și aținti privirea asupra ochilor vicleni ai titanidei.

  „De unde-am luat-o întrebi?! Probabil că am auzit că titan nu te naști, ci ești predestinat să fii,” se jucă Mayar cu cuvintele.

  „Asta înseamnă că oricine poate deveni titan,” și Parca făcu câțiva pași înspre Mayar. „Prin urmare, dacă e să vrei, poți deveni rege și la fel din rege poți deveni simplu om. La fel cum s-a întâmplat și cu prințesa Curse, cea alungată de al ei popor și care-a murit în brațele Ahilar-ului ca simplă femeie.”

  „Nu văd totuși legătura cu ceea ce vrei să-mi transmiți.”

  „Acceptarea propriului destin: asta încerc să-ți transmit, căci fiecare am venit în lumea asta cu un scop anume pe care trebuie să-l ducem la bun sfârșit. Al meu e să fiu într-o continuă luptă între bine și rău și să nu fiu într-un final de partea nimănui.”

  „Atunci… care-ar fi rolul meu?”

  „Să pui mâna pe putere. Să lupți de partea lui Maranam.”

  „Ai căpiat?” spuse Mayar după ce se holbă câteva clipe la Parca, în tăcere. „De ce-aș lupta de partea celuia care mă va supune într-un final? Mai bine lupt de partea învingătorilor,” și-i întoarse Parcă-i spatele, îndepărtându-se de acel loc.

„Încăpățânată mică,” șuieră Parca printre dinți și, pentru câteva secunde, luă forma sa de Spirit Negativ, așa cum se arătase mai devreme în fața lui Ahi. După care, revenind la forma sa obișnuită, porni în urma fetei.

  Însă, deși privea țintă către Mayar, care se îndepărta încet, dar cu pași siguri, Parca observă schimbarea din jur: copacii deveneau din ce în ce mai vii, cu zeci de ochi pe fiecare scoarță și buze verzi apărute ici și colo pe trunchiuri care schițau zâmbete ironice, de parcă asta și așteptară până atunci, ca să prindă pe cineva în a lor plasă și să termine cu a lui viață până la urmă.

  Aceeași schimbare o observă și Mayar, dar preferă să se prefacă că nu văzuse nimic. Însă a ei mână ținea strâns mânerul pumnalului Eftir Daudann ascuns sub haină.

  Se opri însă în loc, forțând-o și pe Parca să se oprească când ajunse în dreptul ei, și ambele priviră cu atenție în jur, în timp ce pădurea începu să se învârtă amețitor în jurul lor, iar copacii păreau că dansează într-un ritm febril, nebunesc, încercând să înnebunească și pe alții. „Pădurea Mortor!” murmură Mayar.

  „Nu, nu e. Acea pădure a dispărut cu mii de ani în urmă, iar recent s-a făcut cenușă și a lor fantomatică existență. Aceasta e o pădure a răului, dar deși îmi pare atât de cunoscută nu pot înțelege a cui opus pământean e, de parcă mintea-mi este încețoșată de o putere extremă,” murmură Parca și deodată unghiile ei se ascuțiră asemeni ghearelor de fiare, deși era încă jumătatea cea bună a titanidei. Totuși aceasta era o formă de apărare și, fiind un întreg, ambele părți se protejau una pe cealaltă pentru a nu dispărea într-un final.

  Deodată Mayar închise ochii și, clătinându-se pe picioare, făcu câțiva pași în spate. Se opri însă când Parca o prinse de umeri de parcă ar fi încercat să nu-i de-a voie să-și piardă cunoștința și să cadă.

  Deschizând iarăși ochii, Mayar privi în adâncimea ochilor Parcăi și titanida putu vedea motivul pentru care Mayar se clătinase pe picioare: fata se văzuse pe sine, îngenuncheată în Pădurea Rophion în timp ce Maranam se apropia călare de ea, ținând strâns sabia în mână și cu gând să-i taie capul.

  „Pădurea Rophion! Aceasta este Umbra acelei păduri!” murmură Parca în cele din urmă și privi cu teamă în jur, căci deși se născuse în sânul Pădurii Rophion îi era totuși teamă de ea.”

„Așa e, titanidă a sorții,” auziră ele deodată glasul unui bărbat vorbindu-le și acea rotire amețitoare din jur se opri brusc, în momentul în care ochii verzi, întunecați ai unui copac apărură deodată în fața lor.

  Atât Mayar, cât și Parca se traseră câțiva pași în spate, însă auziră alte voci îngânând cele spuse de primul chiar în spatele lor, iar când se întoarseră văzură cu stupoare că de fapt erau înconjurate de zeci sau sute de copaci cu aceeași privire de groază ațintită asupra lor, în timp ce pe scoarțele lor se vedeau rânjete dușmănoase, rânjete de plăcere.

  „Cine ești tu?” întrebă în cele din urmă Mayar, luându-și inima în dinți și privind spre copacul ce le vorbise primul.

  „Eu? Shiver Sun sau gardianul Ochiului Dracului!” spuse el, accentuând fiecare cuvânt.

  „Bușteanul vorbitor cu care Baradar conversează adesea în Pădurea Rophion,” murmură Parca.

  „Ei, nu chiar el. Să zicem că acela e partea imperfectă a mea. Eu însă… sunt maestrul,” spuse copacul cu hotărâre, crezând fiecare cuvințel pe care-l spunea.

  Mayar zâmbi însă văzând cu câtă mândrie rostise el acele cuvinte, iar acel zâmbet al fetei nu-i plăcu copacului care răcni deodată de se cutremurară zările: „Râzi? Huh? Râzi de mine?” iar al lui răcnet făcu să apară în fața ochilor celor două fecioare o hidoasă față lemnoasă - perfecta reflecție a sufletului înnegrit de ură și răutate a lui Shiver Sun.

  „De ce n-aș face-o?” spuse Mayar cu hotărâre. „N-am de ce să nu mă minunez de prostia altora. Prin urmare pot și zâmbi.”

  „Însă… n-o să m-ai râzi atât de mult când o să afli ce ți-i dat să faci pentru a ne ajuta,” îi șuieră Shiver Sun printre dinți.

  „Să fac? Pentru voi?” întrebă Mayar neînțelegând despre ce mama naibii vorbea copacul.

  „Așa e. Doar nu crezi că ai nimerit întâmplător aici și doar pentru a te veseli nițel… pe seama noastră,” și o limbă bifurcată, de cobră, încărcată cu venin la vârf fu aruncată brusc spre Mayar din gura copacului.

  Fata însă nu se sperie și nici nu se trase înapoi, ci privi cu hotărâre în ochii lui Shiver Sun vrând să descopere ce ascundea de fapt în ochii lui, precum și adevăratul motiv pentru care Parca o aduse acolo.

  Nu văzu însă nimic în ochii copacului și decise să citească acel adevăr măcar în ochii Parcăi, dar când privi în urmă, în locul Parcăi cele bune o văzu pe cea întunecată, cea care încercase să-l distrugă pe Ahi.

  „Tu!” murmură Mayar, simțindu-se trădată de titanidă, chiar și dacă nu fuseseră nicicând aliate.

  Parca păși încet și trecu pe lângă ea, alăturându-se copacului, ca într-un final să se oprească în dreapta lui și să privească cu hotărâre în ochii lui Mayar. „Bine-ai venit în lumea Întunericului, Mayar! Bine-ai venit nou stăpân al Iadului!”

  Brusc Parca-și aruncă mâna spre Mayar, mână care se lungi enorm de mult, și strânse cu putere gâtlejul fetei, de care apucase cu toată forța.

  Simțind că n-are aer, Mayar apucă cu ambele mâini de mâna Parcăi, încercând să-i desfacă degetele și să poată să respire, dar chiar și de ceruse ajutorul ochiului minții, chiar și de ceruse ajutorul lui Ahi, nu venise nimeni s-o ajute, precum n-o auzise nimeni și, încet-încet, lumina ochilor ei se stinse, la fel cum se stinse și lumina ochiului ei interior, iar când părea că nu m-ai este nici viață și nici vlagă în trupul copilei lui Ahi, Parca-i dădu drumul, lăsând-o să cadă inconștientă la Pământ.