Străzile Orașului Soarelui Apune erau cu adevărat superbe în lumina amurgului. Chiar și așa erau complet goale. Doar ici și colo se zărea câte un suflet. Dar și acela părea să se ascundă de lume și de lumina solară, căci, imediat ce dădea cu ochii de cei patru călători, fugea grăbit să se ascundă.

De asta și se întrebă Fenrir, confuz: „ce se întâmplă aici?” Apoi se opri și privi îngrijorat în jur. Dar nu văzu decât strada goală și câteva gunoaie suflate de-un vânticel ce începuse să se simtă apoi în jur. Dintr-o dată însă, privind spre intrarea în ceea ce părea să fie o dugheană, observă doi ochi negri, pândindu-l de după o pânză gri, ruptă pe alocuri de vreme, vânt și alte vietăți.

Tresări însă când Sephir îi atinse brațul stâng. Și, parcă trezit dintr-un vis, Fenrir o privi când ea-i spuse: „ce se întâmplă?”

„Nimic. Doar… mi s-a părut că văd pe cineva acolo. Uite-l! E…,” dar când priviră iar înspre acel loc nu mai văzu nici el pe nimeni. De asta și se încruntă: „și acum? Unde-a dispărut?” După care se uită mirat în jur, dar nu văzu pe nimeni. Ba chiar priveliștea străzii goale i se păru și mai posomorâtă decât înainte, chiar dacă era încă puternic scăldată de soarele amurgului.

Apoi, simțind mișcare în urma lui, Fenrir privi într-acolo și-i văzu pe Bestla și Arion, care merseseră să cerceteze altă zonă, apropiindu-se lângă ei. Și, după ce-și scoaseră glugile, priviră înspre Sephir, căci li se părea că Fenrir îi privea cu ochi goi. De aceea și-și întrebă Bestla telepatic sora: „ce-i cu el?” Sephir însă doar ridică din umeri, semn că nu știe.

„E orașul!” Le răspunse Arion la întrebare în locul lui Fenrir. „E prea ciudat. Ai văzut și tu asta, Bestla, când veneam încoace.”

„Te referi la faptul că străzile-s pustii?” Îl întrebă fata.

„Nu doar. Aici lumea pare să se ascundă de ceva, dar nu înțeleg de ce. De aceea zic c-ar fi o idee ca eu și Fenrir să mergem să vedem ce se întâmplă cu acest oraș totuși. Voi între timp stați aici și fiți atente să nu fiți descoperite de localnici, căci îmi pare că nu-i prea au la inimă pe străini.” După aceasta Arion își puse iar gluga pe cap și vru să plece. Bestla însă-l prinse de braț, forțându-l să stea locului. De aceea și-o privi el oarecum nemulțumit, șuierându-i printre dinți: „Bestla, nu-i timpul pentru capricii. Nu aici unde…”

„Același lucru zic și eu, Arion,” se încăpățână Bestla. „De se întâmplă ceva straniu aici atunci e mai periculos să fim despărțiți. De aceea zic să mergem împreună să cercetăm orașul.”

„Și eu sunt de părerea Bestlei,” interveni Sephir. „De orașul ăsta-i supus de ceva rău, faptul că ne despărțim poate să ne pună pe toți în pericol.”

„Arion, cred totuși că fetele au dreptate,” spuse Fenrir, venindu-și în fire. „Prea-i straniu locul ăsta. Și nuș de ce, dar simt că-mi dă fiori. De aceea zic că-i o idee proastă să le lăsăm singure. Așa, în patru, ne putem păzi spatele.”

Auzind aceste cuvinte, Arion oftă, dar nu din cauza mesajului transmis, ci pentru că simțise și el îngrijorarea din sufletul lui Fenrir. Apoi, de parcă i-ar fi atras atenția ceva, privi spre Sephir, care privea îngrijorată în jur. Și, în clipa în care-i surprinse privirea, văzu aceeași stranie licărire în ochii ei. De aceea și-și spuse: „e din cauza ei. E din cauza Sephirei acea neliniște din sufletul lupului.” Tăcu însă când surprinse privirea Bestlei care părea să-i fi auzit gândurile. Totuși nu-i spuse nimic, deși citi clar în ochii ei că voia lămuriri la ceea ce auzise. Doar spuse în glas și celorlalți: „atunci să nu stăm locului, căci nu știm ce se întâmplă aici. Plus la asta: se lasă seara, iar noaptea aici poate fi și mai periculos decât ziua.” După care le întoarse spatele și porni pe drumul ce ducea spre dreapta, căci se aflau în acele clipe la o răscruce de drumuri.

Dar, în clipa în care trecu pe lângă Fenrir, Arion îi strecură un mic pumnal în mână. De asta și-l întrebă Fenrir încurcat: „pentru ce?”

„Doar… ai grijă la spate!” Îi dădu Arion în grijă. După care porni primul pe acel drum.

Asta însă-l făcu pe lup și mai confuz decât mai înainte. Chiar și așa, când văzu că Arion era deja destul de departe de ei, își puse și el gluga, ca și fetele, după care le spuse: „să mergem totuși!” Și porni după Arion.

Fetele, în timp ce-l urmară pe Fenrir, păreau totuși îngrijorate, căci prea multe întrebări le roiau în minte în acele clipe. De aceea și-o prinse Bestla pe Sephir de braț și-o forță să rămână un pic în spatele lui Fenrir. După care o întrebă: „ce-i totuși cu ei, Sephir? De ce-s ambii atât de îngrijorați?”

„Dacă sincer, Bestla, n-am nici cea mai vagă idee. Dar simt și eu aceeași îngrijorare ca și ei.” Apoi, când soarele fu brusc ascuns după nori, Sephir privi în sus și văzu un mare nor vinețiu în dreptul soarelui. Chiar și așa lumina lui era superbă, cu mici raze prelingându-se pe lângă trupul lui cețos. Și, în clipa în care Sephir închise ochii și murmură ceva neînțeles, pe trupul acelui nor apărură doi ochi albi. Dar erau totuși acei ochi închiși, de parcă ar fi meditat.

Asta chiar i se păru Bestlei teoria conspirației. Chiar și așa nu spuse nimic, decisă fiind să nu se bage în vrăjile Sephirei, căci nu degeaba o numise ea Muma Pădurii când lupul și Hestia fură pe cale să se apuce de pletele lor de foc. Ba mai mult: de Sephir chemase norul cela acolo însemna că-i cu adevărat îngrijorată. De aceea și decise Bestla să fie precaută. Și, în clipa în care Sephir redeschise ochii, grăbiră pasul să-i ajungă din urmă pe cei doi bărbați care erau mult în fața lor.

În urma lor orașul adormit păru cuprins de-o tainică vrajă. Și nu erau doar cuvinte fără noimă descriindu-l astfel, căci un asemenea oraș, de-o frumusețe extraordinară, mai ales în lumina amurgului, ar fi trebuit să fie plin de oameni. Străzile lui erau însă goale și acea pustietate dădea senzația unuia că-i în brațele Magiei Negre și nicidecum în vis.

***

În momentul în care ajunse în centrul orașului, într-o imensă piață, Arion se opri la colțul străzii și privi în jur. Astfel îi fu dat să vadă acea adunătură de oameni ce privea ca hipnotizată la un fel de reprezentare artistică pe o scenă improvizată, undeva la vreo 300 de metri de locul unde stătea el.

Dar, deși văzu clar că-i ceva straniu acolo, nu se apropie să vadă ce se întâmpla. El doar așteptă până Fenrir și fetele veniră lângă el. Apoi, privindu-i, le arătă cu capul spre acea adunătură de oameni și spuse: „mi se pare că înțeleg acum de ce-s străzile goale.”

Bestla însă dădu din cap că nu și le arătă cu capul spre un cuplu tânăr ce trecu pe lângă ei în acele clipe. Astfel, când priviră spre acel cuplu, care de altfel nici nu se uită la ei, cei patru putură vedea c-aveau ochii oarecum tulburi și păreau hipnotizați. Dar mai mult decât atât Bestlei îi atrase atenția ochii fetiței de trei ani care era în brațele mamei ei. De asta și întrebă ea confuză: „și… asta ce mai e?”

Privind în aceeași direcție ca și sora ei, Sephir văzu privirea fetiței care era mai întunecată decât abisul în acele clipe, iar modul straniu în care copila-i zâmbea în timp ce-o privea o făcu să tresară. Apoi spuse: „nu-i decât un trup fără suflet acel copil. E-un ambalaj gol.”

„Gol? La ce te referi?” O întrebă Fenrir confuz.

„Exact la ceea ce-ai înțeles,” răspunse Sephir privindu-l în ochi. „Că acel corp continuă să se miște, dar e gol pe dinăuntru.”

Bestla însă surâse neîncrezătoare: „ei, Sephir, să nu exagerăm acuma. Cum poate trăi cineva fără suflet? De aceea zic c-ar trebui să trăiești mai mult printre oameni și mai puțin cu norul cela de sus. Astfel ai înceta a vedea oameni fără suflet umblând pe pământ.” Dar, surprinzând privirea Sephirei, ceva între siguranță și teamă, Bestla se cutremură și întrebă: „ești sigură?”

„Absolut!” Răspunse Sephir oarecum în șoaptă.

Priviră însă spre Arion când îl auziră spunând: „și nu-s singurii!” Și, privind în urma lor, în direcția în care le arăta Arion cu brațul, văzură un grup de vreo 10 persoane venind direct spre ei. Și anume mișcarea stranie a grupului, oarecum mecanică și stângace, îi făcu atenți.

În special deveni Fenrir extrem de atent, căci ceva-i pătrunse în suflet, asemeni unui vierme, și se mișca tot mai mult și mai mult spre centrul lui de energie, ceva ce-i provoca durere. De asta și se încruntă și scrâșni din dinți. Răsuflă însă oarecum ușurat, când Arion îi atinse pieptul cu palma. Astfel, simțind acea durere trecând, Fenrir putu să-și îngusteze ochii și să-i privească mai bine pe cei zece. Și văzu, la fel ca și ceilalți din grupul său, că cei zece erau așezați în trei rânduri de câte trei și numai cel din față, care avea o mănușă aurie pe mâna dreaptă, mergea în fața grupului din mijloc. Și, chiar dacă păreau simpli, datorită hainelor țărănești purtate, ceva în modul lor de-a fi și respira li se păru celor patru prieteni ciudat.

Apoi era o problemă și mănușa ceea, căci era neobișnuită: avea degetele tăiate, iar asta lăsa la vedere unghiile omului care erau de culoare violet-închis de parcă ar fi fost lovite cu ceva ca să le dea acea culoare. De asemenea, de la el, se simțea o aură ciudată. Și, ai lui ochi, atât de asemănător ochilor Fecioarelor Demonice, priveau și ei atent în jur în timp ce înaintau, iar ceilalți nouă îl urmau ca vrăjiți, întorcându-și și ei capul în aceeași direcție ca și al lor conducător.

Tocmai de aceea și le spuse Fenrir alor săi: „ascundeți-vă de ochii lor!” Și-și puseră toți patru glugile. Astfel deveniră invizibili pentru restul lumii exact în clipa în care cei zece priviră spre locul în care erau ei, simțind ceva straniu acolo. Dar, cum nu se vedea nimic acolo, în ciuda faptului că se simțea aceeași aură ciudată, conducătorul și cei nouă își continuară drumul.

Între timp, Sephir se apropie de soțul ei și-i spuse: „vezi același lucru ca și mine, nu-i așa?”

„Așa e,” răspunse Fenrir aproape în șoaptă. „Aceleași trupuri fără suflete. Ce nu înțeleg eu cum e asta posibil.”

Arion, care era în dreapta lui Fenrir și care auzise ce-și vorbiseră cei doi soți, spuse tot în șoaptă fără a-și lua ochii de la cei zece: „simt prezența lui Ian Gyar în ei,” iar cuvintele rostite de el o făcură pe Sephir să-l apuce pe Fenrir de mână, oarecum mecanic. Dar, chiar și așa, mișcarea ei fu observată de Bestla, care se apropie și-i spuse la ureche:

„Ești bine, Sephir?”

„Mai mult decât bine,” îi răspunse Sephir fără s-o privească. Apoi, privind la Fenrir și Arion, spuse: „să ne alăturăm lor. Cred că-i cea mai bună cale de-a afla ce se întâmplă fără să fim observați de nimeni.”

„Ești nebună?” Îi șuieră Bestla printre dinți. „Dacă ne apropiem prea mult de ei ne pot simți.”

„Ba nu,” spuse Fenrir prompt. „N-au să ne simtă, căci, chiar lângă ei, până și sufletele vii par moarte. Așa că să mergem!”

„Încotro?” Întrebă Arion.

„Încă n-ai înțeles?” Spuse Bestla c-o oarecare ironie în glas. „S-o facem pe mortul!” Și, înșfăcându-l de mână pe Arion, îl trase după ea.

Cei doi soți îi urmară imediat. Dar, în timp ce se apropiau de grupul celor zece, Sephir își strângea tot mai tare și mai tare soțul de mână. Fenrir însă, deși simțea bine teama ei, nu spuse nimic. Doar o strânse și el cu putere de mână, dându-i astfel de înțeles că-i lângă ea.

Astfel, când grupul celor zece ajunseră lângă ei, Arion le făcu semn celorlalți și, făcând un pas în lături, îi lăsară pe cei zece să treacă pe lângă ei. Apoi ei se poziționară în spatele grupului: Fenrir, Bestla și Sephir, pe când Arion fu ultimul din linia din mijloc, chiar în spatele Bestlei.

Și, mărșăluind în acest ritm, priveau totuși în lături. Le fu dat astfel să vadă cum oamenii pe care-i întâlneau în cale se dădeau speriați la o parte și-i lăsau să treacă. Și ce era ciudat era faptul că niciunul din acei oameni nu privi spre ei.

„Se tem!” Șopti Bestla. Dar, când simți privirea lui Arion în ceafă, se uită în urmă și-i șuieră printre dinți: „nu era decât o remarcă nevinovată.” Privi totuși iar în față când Arion îi făcu semn să-și țină gura și să se uite pe unde calcă, chiar dacă nu prea era ea fericită că trebuia să asculte ordinele „calului,” cum îi spunea ea ori de câte ori se supăra pe Arion, o poreclă pe care-o învățase desigur de la… lup.

Numai că, în clipa în care ajunseră cu toții chiar în centrul pieței, amuțiră de uimire, căci ce văzură ei acolo fu peste așteptări: chiar în centrul acelei piețe, pe un fel de scenă improvizată, se vedeau Fecioare dansând, iar lumea, ca fermecată, privea direct la ele și bătea întruna din palme. Dar, chiar dacă cei patru încercară să vadă totuși chipul Fecioarelor le fu imposibil. De aceea și se transformă Fenrir pe neașteptate în lup, iar înainte ca să se îndrepte spre scenă, le mârâi celorlalți printre dinți: „măcar unul din noi să riște.”

Astfel, făcându-și drum printre cei prezenți, fără a fi văzut totuși de ei de parcă ar fi fost el într-o lume crepusculară, Fenrir ajunse în sfârșit în față. Și, când privi atent la acele dansatoare, văzu că erau 13 la număr, toate îmbrăcate în robe negre, c-o panglică de vreo 10 centimetri, de un roșu întunecat, în partea de jos a robei și la cingătoare. Și… aveau toate părul roșu.

Mai straniu decât asta însă Fenrir găsi al lor dans, care avea o singură mișcare coregrafică, repetată. De asemenea și al lor cântec era straniu, ceva ce Fenrir nu mai auzise până atunci la fel ca și limba în care cântau. De aceea și se apropie el și mai mult de scenă. Astfel îi fu dat să vadă că acele Fecioare, toate până la una, erau de fapt aceeași persoană.

„Asta-i nebunie!” Murmură Fenrir încurcat. Astfel se întoarse în lumea reală și-și privi camarazii. „Sunt 13, dar toate-s una. Adică arată toate la fel.”

„Parca,” șuieră Arion printre dinți. „Înseamnă că Yellen a avut dreptate și a văzut cu adevărat ale ei copii aici. De altfel acest oraș e unul alb așa cum a spus ea.”

„Și de asta-i adevărat, atunci aceste Fecioare nu-s decât reprezentarea sentimentelor umane.”

„Așa e, Fenrir,” murmură Sephir. „Ce vedem acum e mânia lui Uranus aruncată printre oameni. De asemenea vedem aici și lăcomia lui Cronus. Astfel ne putem da seama că al lor plan e cu adevărat macabru și asta doar pentru a se asigura că n-o să fie nicicând detronați.”

„Totuși,” insistă Bestla. „Chiar dacă Uranus și Cronus sunt puternici, ei n-au posibilitatea de-a crea destine fără acordul lui Moirae. Și, dacă toate 13 Fecioare ce dansează arată la fel înseamnă că Titanida Sorții știa de ele și că-i seamănă.”

„E posibil totuși ca Parca să nu fi fost la curent cu asta, soră, căci Arion are dreptate aici. Cred că Ian Gyar e de asemenea implicat, căci, chiar de-i mort acum, noi nu știm cu ce anume s-a ocupat el înainte de moarte. De asemenea… am impresia că cineva influent, cineva din acest oraș, e implicat. Și… e cineva care a apelat la Magie Neagră pentru a-și asigura puterea.”

„Sau veșnicia,” spuse Arion. „Dar… cine să fie, căci…,” tăcu însă când a lui privire ageră observă un bărbat la vreo 40 de ani, cu barbă și păr sur, așezat pe tron. De asemenea acel bărbat purta coroană și avea și haine aurite. De asta și murmură Arion înfuriat. „Acum înțeleg cine. Nu putea fi decât Goyan, căci la fel ca și Cronus și Uranus ăsta-i tot avid de putere.”

„Crezi?” Întrebă Bestla mirată. „Mie mi se pare că exagerezi, Arion. Cum ar putea regele să-și vândă propriul popor și asta doar ca să-l ajute pe Uranus?”

„Ba ar putea,” răspunse Fenrir cu ură. „Ăsta la sigur, căci… după cum a spus și Arion - visul lui cel mare e puterea și nemurirea. De aceea sunt mai tentat să cred că Goyan a plănuit totul de unul singur și nu pentru ai ajuta pe Cronus și Uranus. De vreți să vă convingeți, uitați-vă într-acolo.”

Și, privind înspre locul înspre care le arătase Fenrir cu capul, ceilalți trei observară cum copiii de până în cinci ani erau luați din brațele mamelor lor de bărbați asemănători celor din grupul în care se alăturaseră Fenrir și ceilalți. Doar că ce era straniu era faptul că mamele lor păreau să nu observe că li se luau copii. De asta și întrebă Bestla extrem de uimită: „și asta? Ce drăcovenie mai e și asta?”

„N-am nici cea mai vagă idee,” spuse Arion. „Dar… e timpul să aflăm,” și porni primul în urma acelor bărbați ce răpiseră copii pe care-i puneau într-un fel de căruțe, urmat îndeaproape de-ai săi camarazi.

***

„De ce anume pădurea?” Întrebă Bestla în șoaptă după ce urmăriseră cortegiul de căruțe în care erau copii răpiți o bună bucată de vreme. „Sunt prea ciudate toate astea. Mai ales datorită întunericului din jur. Sau numai mie mi se par ciudate?”

„Ba deloc,” răspunse Fenrir. „Și ciudat nu-i totuși, căci anume în pădurile întunecate răul își poate face de cap, fără să fie văzut nici de soare.” Și, spunând aceste cuvinte, Fenrir își reluă forma de lup, iar blana lui începu să ardă. Dar focul lui fu văzut doar de camarazii lui pentru a le lumina calea.

Stătură însă încă o vreme locului, opriți lângă primele rânduri de copaci, privind atent la convoiul care înainta cu greu din cauza drumului anevoios, căci anume în partea aceea pădurea crescuse în voie și-și făcuse de cap cum vruse. De aceea și drumurile erau extrem de înguste, îngrădite aproape peste tot locul de diverse tufișuri, ierburi, crengi uscate și pietre care mai de care. Și, pentru a putea totuși trece, pe lângă nervi tari desigur, acelor bărbați stranii, ce răpiseră copiii, le trebui să depună mult efort ca să elibereze drumul și să facă loc celor care trăgeau acele mici căruțe după ei.

La un moment dat însă drumul se înfundă. De aceea și fură nevoiți să se oprească. Și, luând iar securile în mâini, începură a tăia din greu arbuștii ce le îngrădeau calea. Numai că vuietul securilor care tăiau acei arbuști făcu pădurea să se plângă cu un glas înfiorător. Tocmai de aceea și priviră ei speriați în jur, întrebându-se ce auziseră. Și, dintr-o dată, când auziră un fel de grohăit asurzitor din dreapta, priviră toți într-acolo și văzură ochi apărând pe fiecare copac, iar gemetele celea și plânsul pădurii deveni dintr-o dată și mai asurzitor.

A case of content theft: this narrative is not rightfully on Amazon; if you spot it, report the violation.

Ceva mai ciudat decât asta se întâmplă însă când unul dintre acei bărbați, care părea să nu se fi temut de cele auzite, tăie în continuare din arbuști. Și, neputând ține drept securea, la un moment dat, o scăpă din mână, iar lama ei se înfipse adânc în trunchiul copacului din dreapta lui. Dar, când să se apropie s-o scoată din trunchi și să-și continue treaba, căzu pe spate, căci chiar în fața lui se încruntară două sprâncene stufoase și doi ochi înfiorători apărură chiar deasupra securii. De asta și strigară și ceilalți speriați. Mai ales când văzură că de pe rana copacului se scurgea un fel de ser verde ce avea și un miros extrem de otrăvitor.

Numai că întâmplarea cu acel copac păru să nu deranjeze pe toată lumea, căci cel pe care prietenii noștri îl văzură ca fiind conducătorul celor 10 și cel care avea ochii acoperiți c-o pieliță albă ca și Fecioarele Demonice, se apropie de securea ceea și, după ce-o scoase din trunchi, în timp ce rânjea nemulțumit că fuseseră forțați să se oprească, începu a lovi înverșunat trunchiul aceluiași copac exact unde apăruseră ochii. De aceea și urla copacul din toți bojocii, ca și toată pădurea de altfel, iar ochii ceea orbiră într-un final, lăsând acel ser verde să se scurgă în jos pe trunchi.

Numai că nu doar acel copac avu de suferit. La fel se întâmplă cu toată pădurea, căci ochii copacilor începură să se acopere cu faimoasa pieliță albă, ceva ce-l făcu pe lup să mârâie printre dinți: „Yātrīkar!” De aceea și-l priviră camarazii săi extrem de uimiți.

„Ce vrei să spui cu asta?” Numai că Arion privi dintr-o dată în spatele lupului și făcu ochi mari de uimire. De asta și priviră și Fenrir și fetele într-acolo și-l văzură pe Baradar, la doar câțiva pași de ei, privind trist la ceea ce se întâmpla pădurii. „Iar tu?" Îl întrebă Arion încurcat pe minikin. „Tu ce faci aici?"

Aproape cu ochii în lacrimi, Baradar privi spre Arion și, asemeni unui copil supărat, îi spuse: „pentru că m-a chemat aici pădurea. Numai că se pare c-am ajuns prea târziu. Și, ca să-ți răspund la întrebarea pe care i-ai pus-o lupului: Yātrīkar nu-s doar femei. Acum sunt și bărbați și asta din cauza că regele Goyan, cu ajutorul magiei negre a lui Ian Gyar, i-a transformat în Yātrīkar pe mulți dintre oamenii săi devotați. De aceea avem ce avem astăzi. Priviți!”

Privind în față, spre locul arătat lor de Baradar, cei patru văzură cum acei bărbați Yātrīkar, văzând că n-o să aibă șansa să înainteze altfel decât pe jos, dădură copii jos din căruțe și-i forțară apoi să înainteze în șir indian spre adâncurile pădurii.

Numai că ceva o neliniști pe Bestla privind la acei copii. De aceea și-și întinse ea ambele palme în față. Astfel putu crea un fel de oglindă transparentă, văzută doar de ei, peste tot în jur. Și, anume în acea oglindă, cei cinci văzură fețele copiilor care erau extrem de speriați, căci nu înțelegeau deloc unde erau duși sau ce li se întâmpla. De aceea, fierbând de mânie, Bestla șuieră printre dinți: „acei sărmani copii nici măcar nu pot plânge." De aceea fu privită de camarazii săi.

Numai Baradar nu păru deloc mirat de cele spuse de fată. Și, pășind spre ei, spuse: „Bestla are dreptate, căci, pentru a fi siguri că nu vor întâmpina rezistență din partea oamenilor, Yātrīkar le-au furat glasurile și sentimentele acestor copii atunci când au fost luați de lângă părinții lor. Dar, deși au crezut că nimeni n-o să observe lipsa acestor copii, s-au înșelat amarnic, căci nu doar că părinții au observat că le lipsesc copii, dar e și jale mare în acel oraș alb." Și, privind spre vest, acolo unde se afla orașul lui Goyan, văzură pe oglinda Bestlei ce se întâmpla în acea mare piață de unde fuseseră luați copiii: văzură mame plângându-și în hohote pierderea, văzură tați îngenuncheați și arătând de parcă ar fi fost rupți complet de realitate, văzură femei întinse pe pământ după ce durerea le răpuse într-un final, căci nimic nu poate fi mai dureros pentru o mamă decât dispariția copilului ei iubit.

Dar, știind că oricum nu pot ajuta cu privitul, cei cinci camarazi priviră iar înspre convoiul care se îndepărtase destul de mult. Abia atunci Sephir întrebă: „și totuși, Baradar, ce caută ei?”

Baradar însă dădu din cap că nu știe. Și minikinul într-adevăr nu știa, căci el doar auzise de la alți copaci despre ce se întâmpla în acea pădure, doar că ceva straniu se întâmpla, nimic mai mult. De asta venise acolo - ca să cerceteze. Numai că, ajuns acolo, văzu cu stupoare că aproape niciun copac nu-l mai asculta. De aceea și merse apoi în oraș ca să vadă ce se întâmplă. Și, în drum spre oraș, dădu peste convoi și peste cei patru prieteni pe care îi urmă în tăcere. Astfel îi fu dat să vadă acel Yātrīkar blestemând copacii și înțelese că ceva rău se întâmpla.

„Atunci, de nici Baradar nu știe, nimeni altcineva nu știe, iar din cei ce știu n-o să ne spună. De aceea… eu zic că-i timpul să aflăm totuși ce blestemăție de Magie Neagră controlează aceste locuri," mârâi Fenrir printre dinți. După care se urni din loc, după convoiul cela, urmat îndeaproape de-ai săi prieteni.

***

Furișându-se printre copaci, cei cinci prieteni ajunseră destul de aproape de locul pe care aveau de gând să-l spioneze. De aceea și se ascunseră după trunchiul extrem de gros al unui copac și priviră în zare. Astfel le fu dat să vadă un fel de tabără din corturi negre, din pânză ieftină, chiar în centrul unei mici poiene făcute de acei Yātrīkari după ce ei doborâseră mai mulți copaci seculari, ale căror trunchiuri groase stăteau încă aruncate nu departe de acel loc.

Tocmai de aceea și răcni Fenrir înfuriat când văzu cum era tratată natura: „cineva la sigur trebuie să-i învețe minte dacă nu știu cum se tratează natura. Mai ales copii și femeile." Și vru să se îndrepte spre locul unde un Yātrīkar ajunse din urmă o tânără ce părea că încercase să fugă din cortul cel mare. Dar Fenrir era înfuriat tocmai pentru că-l văzu pe acela apucând-o pe tânără de păr și apoi plesnind-o peste față atât de tare c-o aruncă la pământ.

Departe însă n-ajunse lupul, căci Baradar îi păși în față. Și, privind țintă în ochii lui, îi spuse cu glas blajin: „ar fi bine să-ți ogoiești focul inimii, tinere lup, căci pădurea asta n-are nevoie să facă față și răului tău. I-i de-ajuns cel pe care-l înfruntă în aceste clipe." Dar nu asta îl calmă pe Fenrir, ci tunetele de pe cer, semn că „Muma Pădurii," cu numele de Sephir, se înfuriase de-a binelea. De aceea și-o priviră cu toții speriați. Astfel o văzură strângându-și cu putere pumnii și scrâșnind din dinți, semn că se înfuriase rău și de aceea și se cutremura și cerul.

Numai că, deși toți crezuseră că Sephir era furioasă din cauza lupului, se înșelau cu toții, căci Sephir se înfuriase să vadă că acel Yātrīkar continua s-o lovească pe tânăra care se zbătea să scape. Dar, când simți blana lupului atingându-i palma, Sephir își domoli ura din priviri și-l privi pe Fenrir, care-o privea cu dragoste, iar asta o făcu pe Sephir să suspine, iar cerul se calmă și el cât de curând.

Dintr-o dată însă Sephir tresări și privi în față. Dar, deși niciunul din ei nu văzu nimic, ea tot șopti: „Vine!”

„Cine?" Întrebă Bestla mirată.

„O să-l vezi acuș. Diavolul în persoană," șuieră Sephir printre dinți, strângând blana lupului în mână. Dar, deși simți că-l doare, Fenrir nu spuse nici „pss," și asta nu pentru că nu ar fi vrut să-și certe sau supere soția, dar pentru că-l văzu venind pe Goyan, călare pe al lui armăsar negru.

Și, faptul că Goyan stătea semeț în șa, îl înfurie pe Fenrir, care făcu un pas în față, scrâșnind printre dinți: „și iaca și Diavolul." Dar stătu totuși locului simțind mâna lui Sephir încă strângându-i blana. Numai că de data asta nu simți durere, ci era semn să stea locului și să vadă ce-o să se întâmple.

Astfel îl văzură cu toții pe Goyan coborând de pe cal și apropiindu-se de tânăra pe care servitorul său o forțase să îngenuncheze. Și, ajungând lângă ea, Goyan se puse în pirostrii și întinse mâna să-i atingă obrazul. Numai că nu-i reuși din prima, căci tânăra își întoarse fața de la el. De aceea și se văzu Goyan forțat s-o apuce de bărbie și s-o facă să-l privească.

Dar, deși a ei frumusețe fu ceva ce-l impresionă, îi atrase totuși atenția ura din a ei privire. Chiar și așa zâmbi și-i șterse cele câteva picături de glod ce-i mânjiseră fața când Yātrīkarul o împinse ca să îngenuncheze, iar ea căzuse cu fața în jos. Și, când palmele ei atinseră pământul umed, săriră și acei stropi pe pielea ei albă ca laptele.

„N-ai decât să mă privești cu ură sau scârbă dacă vrei," îi spuse Goyan tinerei într-un final. „Chiar și așa: noaptea asta ți-o petreci în patul meu." Pentru asta tânăra îl scuipă în față. Dar deși Yātrīkarul din spatele fetei vru s-o lovească pentru a ei „neobrăzare," Goyan nu-l lăsă. Și, după ce-și șterse fața cu mâneca, o apucă iar pe fată de bărbie și strânse cu putere în timp ce-o privea cu îndârjire în ochi. Aceeași îndârjire o văzu însă și în ochii ei. Tocmai de aceea și se simți provocat. Numai că nu simți dorință s-o învețe minte lovindu-o, ci în alt mod avea de gând s-o învețe să-l respecte. De aceea și-i ordonă slujitorului său: „Pregătiți-o! La fel și cortul! Noaptea asta o petrecem aici!” După care o împinse pe tânără de lângă el și se ridică în picioare.

Se opri însă după câțiva pași dați de lângă fată când acesta îi spuse: „crezi că lumea asta ți se închină doar ție, rege Goyan? Chiar crezi că toată lumea îți stă la picioare?”

De aceea și se întoarse spre ea și-o privi cu aceeași superioritate pe care o văzuse Fenrir la rege cât încă acesta era pe cal. Și, ca să-i dovedească tinerei că-i stăpân pe situație, Goyan îi spuse: „pentru asta și lupt, nu? Să fiu unicul în fața căruia lumea să se închine.”

Tânăra însă surâse. Și, în timp ce se ridică în picioare, fără a-l privi pe rege, spuse: „și nici nu știi cât de amarnic te înșeli, rege Goyan. De ce? Pentru că uiți de cei care dețin cu adevărat puterea: uiți de Titani. La fel uiți de toți cei care n-o să-ți permită nicicând să pui mâna pe puterea supremă. Prin urmare nici n-o să conduci nicicând lumea."

„Crezi?" O întrebă Goyan sfidător. „Eu n-aș fi atât de sigur, căci… unde-s Titanii tăi în aceste clipe? Cei pe care îi venerezi atâta. Unde-s ei și de ce nu vin să te salveze?"

„Avariția ți-a orbit ochii minții, rege, de asta nu vezi nimic. Și ce ține de Titani: ei sunt acolo unde trebuie, făcând lucruri mărețe și nu având grijă de o simplă muritoare ca mine."

„Lucruri mărețe zici?!" Spuse Goyan râzând. „Interesant cum o „simplă muritoare" ca tine cum te numești știe astfel de lucruri. Să le fi aflat în timp ce-i slujeai pe Titani?"

„Ce dacă ar fi așa?" Îl sfidă tânăra.

Nu reuși decât să-l înfurie, căci Goyan îi strigă cât de curând: „atunci, în noaptea asta, o să afli cum se slujesc și pământenii, petrecând de fapt nu doar noaptea asta în brațele mele, dar toate nopțile necesare ca să-mi dai un fiu, căci doar dând naștere unui prunc n-o să mă simți noaptea lângă tine."

Tânăra izbucni însă în râs: „asta era!” Apoi, privind semeață în ochii lui Goyan, îi spuse: „n-ai decât, Goyan. N-ai decât să mă faci a ta de crezi că astfel o să alungi blestemul de pe umerii tăi. N-o să-ți ajute însă la nimic. Și știi de ce? Pentru că al tău neam e sterp, blestemat de însăși Parca, și asta pentru că ai îndrăznit atunci să-i furi chipul doar ca să te asiguri că al tău plan mârșav o să-ți reușească," și ultima parte tânăra o șuieră cu dispreț printre dinți.

Goyan însă strigă înfuriat: „Parca! Parca! Parca! M-am săturat să tot aud acest nume în ultima vreme, căci această Parca nu-i nimeni ca să-mi decidă viitorul. Doar eu mi-l pot decide!"

„Crezi?" Spuse tânăra privindu-l țintă. „Eu n-aș fi atât de sigură. Și… pot să-ți demonstrez asta. Doar… dă-mi voie să mă apropii. Dar… sunt sigură că n-o s-o faci. N-o să-mi permiți nicicând asta tocmai pentru că te temi. Și… îți văd nimicnicia din ochi de aici."

Simțind scârba în vocea ei și mai ales surprins de-a ei îndrăzneală și că tânăra nu se temea de el, Goyan făcu cu mâna Yatricar-ului să-i dea drumul fetei. Apoi, îi spuse acesteia cu încredere, vrând să-i demonstreze că se înșela: „Atunci, n-ai decât să te apropii!”

Fata însă se uită mai întâi la Yātrīkarul care o păzea. Văzându-l însă stând pe loc, îndrăzni să facă câțiva pași spre rege. Privea însă cu atenție în jur de teamă să nu fie atacată pe neașteptate. Văzând însă că nu se întâmpla nimic, la doar câțiva pași de rege, își scutură hainele de glod, pe cât fu posibil, și apoi privi la Goyan cu încredere, spunându-i: „totuși țin să-ți dau dreptate, rege Goyan, că oamenii își pot decide propriul destin."

Asta-l facu pe Goyan să surâdă crezând c-o îmblânzise. Apoi îi spuse sfidător cum îi era firea: „pentru asta și sunt rege… ca să mi se dea dreptate. Și totuși mă bucur totodată că măcar în ceva suntem de acord, căci…," făcu dintr-o dată un pas în spate când tânăra înșfăcă pumnalul de la brâul lui și, c-o mișcare rapidă că nici acel Yātrīkar nu reuși să-și scoată la timp spada din teacă, îi atinse regelui gâtul cu lama. Apoi, apropiindu-și extrem de mult fața de-a lui, îi șuieră cu dispreț printre dinți:

„Și totuși n-ai dreptate, Goyan: noi n-o să fim nicicând pe aceeași lungime de undă, căci… ție nu-ți pasă, dar mie da… de toate acele mame care au plâns lacrimi amare din cauza lăcomiei tale și-a pruncilor pierduți ca tu să te simți împlinit. De asemenea eu da sunt de partea tuturor acelor fecioare ce și-au pierdut onoarea în patul tău, cele pe care le-ai aruncat pradă tigrilor când nu ți-au dat ce-ai vrut de la ele - un fiu. La fel multe dintre ele și-au înnecat rușinea în rău, dar… când ți-a păsat ție vreodată de ele?! Nicicând. Și tocmai pentru că al meu gând e cu ele precum e și a mea fidelitate și nu cu tine îți promit că azi vei plăti pentru toate."

„Ucigandu-mă? Astfel speri să speli rușinea altora?"

Ba nu. Am pentru tine o pedeapsă mai mare decât Moartea."

„Pedeapsă? Pentru mine? Și… care ar fi acea mare pedeapsă despre care vorbești?" O întrebă Goyan cu oarecare batjocură în glas.

„Luându-ți ceea la ce visezi: fiul, căci, odată cu mine, moare și posibilitatea ca tu să ai vreodată urmași." Și, c-o mișcare precisă, lama pumnalului îi curmă tinerei viața atingând și mușcând adânc din al ei alb grumaz. Apoi, fără vlagă, ea căzu la pământ.

În cădere însă se prinse de hainele regelui pe care le mânji cu sânge. De asta și răcni el înfuriat. Apoi, când se calmă, Goyan se puse în pirostrii lângă ea. Și, privind cu scârbă în ochii ei ce se luptau în acele clipe cu moartea, îi spuse: „sunteți atât de proaste voi, femeile când preferați moartea și dragostea Titanilor în locul naturii voastre umane. Dar, de ați fi fost mai deștepte ați fi luptat alături de noi. Astfel am fi câștigat cu siguranță. Dar așa, fiind dezbinați, nu facem decât să permitem altora să ne conducă pe veci."

Auzindu-l vorbind astfel, tânăra vru să-l ajungă cu mâna și să spună ceva. Goyan însă se ridică în picioare, dezgustat, și-i spuse slujitorului: „arunca-ți-i trupul lângă celelalte. Apoi… pregătește altă fecioară și adu-o în cortul meu." După care întoarse spatele tinerei și plecă, fără să îi pese defel de ochii speriați ai copiilor care văzuseră acea scenă oribilă.

Și, în clipa în care Goyan intră în cortul său, doi slujitori de-ai săi, la ordinul celui ce-l primise de la Goyan, luară trupul tinerei și se grăbiră să se afunde în pădure, înspre locul de unde se auzea susur de ape. De aceea și le spuse Baradar fetelor: „Urmați-mă!” După care se pierdură și ei printre copaci, urmându-i pe cei doi Yātrīkar. Dar întunericul dimprejur nu le sperie totuși, căci însăși Baradar le lumina calea cu lumina inimii lui.

***

„Cu atenție!” Le dădu Baradar fetelor în grijă în timp ce se apropiară pe cât posibil de un râu, înspre care cei doi Yātrīkar ce luaseră trupul acelei tinere se îndreptau. Numai că fetele și minikinul rămaseră la o distanță destul de sigură de ei, în spatele copacilor. Astfel le fu dat să vadă cum cei doi aruncară trupul în apa acelui râu, care nu era deloc adânc, căci corpul tinerei nu se cufundă, ci rămase scăldat de ape până la jumătate.

De aceea și-i spuse unul dintre Yātrīkari celuilalt: „poate totuși s-o ducem în altă parte?”

„Nu-i nevoie!” Îi răspunse acela sec. „O s-o ducă totuși apele de aici și pe urmă o să rămână pe undeva, hrană pentru animale sau pești.” Apoi îi făcu cu capul camaradului său și porniră spre tabăra lor, dar nu pe drumul pe care veniseră, ci cumva pe laterală.

„De ce pe acolo?” Întrebă Bestla.

„Probabil e o scurtătură!” Se grăbi Sephir să răspundă. Apoi, ieșind de după trunchiul copacului după care stătuseră ascunși, se apropie de trupul tinerei, pășind prin ape. Dar rămaseră totuși toți în picioare, chiar lângă ea, căci fu impresionant pentru toți trei să vadă că avea încă ochii deschiși atunci când lumina inimii lui Baradar îi lumină fața.

Și, tristă, Bestla spuse: „sărmana, al ei suflet nu se ogoiește nici chiar după moarte. Se pare că încă visează la libertate.” Și, oftând, se aplecă să-i închidă ochii. Își retrase însă brusc mâna și se ridică iar în picioare, ceva ce-i miră pe Sephir și minikin care-o priviră cu ochi mari. De asta și-i privi și ea încurcată: „Acul Ceasornicului! Simt Acul Ceasornicului Timpului în sângele ei.”

„Așa e,” încuviință Baradar. „Anume asta căuta Goyan la ea, ca la toate tinerele făcute ale sale neveste fără voie: ca una din ele să aibă vestitul element al Ceasornicului, căci, din câte am auzit vorbindu-se în oraș, atunci când a făcut acele 13 Fecioare care-i seamănă leit Parcăi, Titania l-a blestemat. De aceea și n-are urmași până acum. Numai că a aflat apoi de la Ian Gyar că există speranță ca neamul lui să nu piară de-și va uni sângele cu al celei care are acest element în pieptul ei.”

„De asta și-a preferat să moară,” rosti Sephir tristă. „Pentru c-a știut că are acel ac în sânge și că i-ar fi dăruit un fiu lui Goyan de-ar fi acceptat să-i fie soție.”

„Cel mai probabil că da. Altfel nu-mi explic curajul ei de-a pune mâna pe acel pumnal și a-și curma viața,” murmură Baradar. „Și, Sephir, acel pumnal e geamănul celui purtat de Samaya la cingătoare, iar ambele pumnale au fost la început în posesia oamenilor din tribul Samandrei sau cel puțin așa spune legenda.”

De asta și Bestla și Sephir îl priviră extrem de uimite: „pumnalele sunt elementele ce-or să deschidă cândva porțile Aeonului pentru Eris?”

„Dacă sincer nu-s sigur. Însă cred c-o să aflăm curând, căci le-am spus lui Arion și Fenrir să-l urmărească între timp pe Goyan. Poate așa vor avea șansa să pună mâna pe pumnal. Noi între timp trebuie să luăm acul ceasornicului din trupul acestei copile, căci, odată ce viața s-a scurs din trupul ei, acul va căuta o altă stăpână, căci el există doar în trupuri vii. De asta se întâmplă atunci Goyan mai are o șansă să aibă acel fiu pe care-l râvnește atât de mult.”

„Totuși… Baradar,” spuse Sephir tristă, „noi n-avem puterea de-a scoate Acul Ceasornicului Vremii din trupul acestei tinere. O astfel de putere o are doar Samaya, dar ea e încă în Cosmos și…”

„Am eu o idee cum să tragem de timp până când,” spuse dintr-o dată Bestla. Apoi, privind la Sephir, îi spuse cu încredere: „ajută-mă!”

„Cu ce?”

„Adă norul cela băgăcios încoace. Da, da, cel care ne urmărește pretutindeni de când am intrat în oraș. Cheamă-l aici, căci putem să punem trupul tinerei pe pernele lui moi și apoi să-l trimitem la Poporul Siarilor. Astfel, când Samaya se întoarce din Cosmos, poate scoate acul din trupul ei și…”

„Eu totuși n-aș risca,” murmură Baradar. „Nu știm ce…”

„Ba Bestla are dreptate, mininike: până nu încercăm nu știm de-i bine sau rău. Așa că, Bestla, tu pregătește ce-ai de pregătit. Eu îl chem pe Palar aici.” Și, scoțându-și biciul Cattai de la cingătoare, îl strânse cu putere în mână. Astfel reuși să-l transforme într-o săgeată. Apoi, făcu câțiva pași de lângă râu, spre un loc unde se vedea o răriște între coroanele copacilor. Anume acolo se opri. Și, formând din nimic un arc în mâna ei stângă, Sephir ținti spre cer. Înainte de-a trage însă spuse: „adu-l pe Palar aici,” după care trase.

Rămase însă cu ochii spre cer, ascultând în tăcere vuietul produs de săgeată. Dar, deși ea crezuse că-l va vedea pe Palar cât de curând, nu văzu nimic: doar cerul înstelat al nopții și nimic mai mult. De asta se încruntă.

Între timp Bestla îngenunche lângă trupul tinerei și începu a-și plimba palmele pe deasupra ei, iar din palmele ei ieșea un curent de aer albastru. Astfel reuși să formeze un fel de strat protector pe corpul tinerei, strat care deveni dintr-o dată tare de parcă ar fi fost sticlă. Apoi, când crezu ea că „împachetase” cum trebuie trupul, își trecu palma stângă peste ochii tinerei pe care-i închise. Și șopti la urechea ei stângă într-un final: „dormi acum, fiică a Soarelui. Acum poți fi liniștită, căci anume îngerii te vor însoți pe drumul spre Aeon.”

„Numele ei era Marry!” Spuse Baradar trist. Apoi, forțând un zâmbet, o privi pe Bestla care-l privea și ea încurcată, căci nu se așteptase ca minikinul să știe cine era acea fată.

Întoarseră însă ambii capul și priviră spre locul în care se afla Sephir în clipa în care vuietul săgeții se auzi de sus. Astfel văzură cum Sephir, care nu privea în acele clipe cerul, ci undeva în pământ, apucă săgeata ceea din zbor când fu la înălțimea umărului ei. După care, privind săgeata, o văzu vineție, deși fusese neagră când ea o trimise în aer. De aceea și zâmbi, semn că-i reușise planul.

Și avu dreptate, căci, cât de curând, se văzu coborând de sus acel nor care acoperise soarele când ei erau pe străzile orașului. Numai că în acele clipe era și mai burduhos decât atunci și era complet vinețiu, semn că atâta răutate văzută în acel oraș îl cătrănise și din cauza asta adunase ploaie în măruntaiele lui. Dar, chiar de avuse de gând să înece acel oraș în lacrimi, atunci când săgeata-i trecu prin trupul cețos și primi mesajul trimis de Sephir prin săgeată, Palar se grăbise spre pădure. Și, când era deja la cam 2 metri de pământ, nu departe de Sephir, se opri din mișcare și pluti ușor în aer. Apoi, după ce crezu el de cuviință, deschise larg ai săi ochi din nori albi și, privind la Sephir, întrebă: „m-ai chemat, stăpână?”

„Așa e, Palar. Te-am chemat pentru c-am nevoie de ajutorul tău: e absolut necesar să ascunzi în trupul tău această fecioară, căci numai tu ești în stare să nu-i lași sufletul să se îndepărteze de trup. Cel puțin pe moment până vom fi în stare să-i îndreptăm pașii spre Aeon.”

„Am înțeles, stăpână!” Rosti norul cu voce joasă. „Și mă supun desigur!” Apoi, ochii săi se închiseră iar și dispărură, ca să apară de partea cealaltă a trupului său, semn că se întorsese cu spatele la Sephir. După care se îndreptă spre râu, deasupra căruia se opri. Și, tot crescând și crescând în volum poalele veșmântului său format din ceață, reuși să acopere trupul lui Marry, care rămase singură în apa râului, după ce Baradar și Bestla se dădură în lături. Astfel fu cum Palar o „trase” pe tânără pe pernele moi ale trupului său, iar când se asigură că ea stă bine acolo, se ridică încet în aer.

„Acum să mergem și noi!” Le spuse Sephir minikinului și Bestlei. „E riscant să stăm aici, căci nu știm când cei doi Yātrīkari se pot întoarce. Și… cred că Fenrir și Arion o să aibă totuși nevoie de ajutorul nostru ca să pună mâna pe pumnalul cela.” După care le întoarse spatele și se porni înapoi, pe același drum pe care ajunseră până atunci, transformând iar săgeata în micul bici, pe care-l prinse la cingătoare.

Baradar și Bestla, care nu înțeleseră mare lucru din ceea ce spusese Sephir și mai ales cum ar fi putut ei ajuta ca să pună mâna pe pumnal, se priviră. Înțelegând așa și mai puțin decât înainte, doar ridicară din umeri și-o urmară pe Sephir. Oricum: altceva ce face tot n-aveau.