Lumini de foc se vedeau dansând prin aer asemeni licuricilor ce apăreau și dispăreau în fața ochilor precum fragmente de viață. Apoi întunericul înghiți totul în calea sa, lăsând în urmă o liniște monumentală, o liniște de vid. Și iarăși lumini apărură, numai că de data aceasta se vedeau mai clar, ca fiind capetele arzânde ale unor bețe, maestru manevrate de dansatori prin aer.

  Și… ceea ce era ciudat la acei dansatori era faptul că nu aveau față sau mai bine zis al lor trup era complet cufundat în întuneric și numai mișcarea mâinilor și a picioarelor într-un ritm prestabilit, de pași de dans, învățați de milenii și păstrați în suflete drept sfinte relicve ale vremii, și de corpul ce se unduia frumos în ritmul dansului străvechi, trădau acele „umbre” ca fiind vii.

  Apoi unul dintre dansatori se opri: chiar în centrul celorlalți care-și continuară dansul și, punându-se într-un genunchi, apropie una dintre flăcări de ale sale buze, ca mai apoi, după ce inspiră adânc acele flăcări flămânde ce ardeau lemnul din mâna sa, să-l sufle în afară, asemeni unui dragon de foc, iar acel suflu de magmă fierbinte aprinse mai întâi aerul, ca mai apoi, doar secunde mai apoi, toată pădurea să fie în flăcări și… dansatorii de asemenea.

  Anume lumina pădurii în flăcări revelă chipurile hidoase ale acelor dansatori: ghoulii și, cu hainele arzând pe ei și cu grimasele de oroare de pe fețe, ei începură să fugă care și încotro, scoțând strigăte de disperare din ale lor gâtlejuri, în timp ce încercau să-și salveze măcar ultima picătură de viață ce încă m-ai curgea în ei.

***

  Un suspin de durere împletită cu teamă ieși din gura lui Yellen, când aceasta se ridică brusc pe șezute și, cu privirea pierdută din cauza delirului și a febrei care nu scădea în ciuda eforturilor supraomenești ale lui Nathaniel, ea se uită în zare unde vedea doar ea acei ghouli arzând fugind care și încotro și pădurea de asemeni în flăcări.

  „Vom arde cu toții!” murmură fata în neștire, iar ale ei cuvinte îi făcură pe ceilalți să se apropie de ea, căci cei adormiți se treziră din somn datorită suspinului ei ce răsună în jur de parcă ar fi fost un răcnet de animal sălbatic, iar cei care stăteau de strajă doar priviră cu teamă spre ea, căci nu știau la ce să se aștepte, mai ales aflându-se încă pe pământuri străine și neprietenoase lor.

  „Yellen, ascultă-mă, suntem în siguranță!” îi spuse Nathaniel, stând îngenuncheat lângă ea și ținând-o de mâini, în timp ce încerca s-o facă să-l privească în ochi.

  Fata însă continua să se uite în acel punct văzut doar de ea, undeva în spatele lui Nathaniel, privind peste umărul lui drept, căci focul era ceva ce-o făcea să tremure din toate mădularele, o hipnotiza de parcă ar fi chemat-o la el sau poate era doar o vedenie a fetei despre ceea ce va urma, o încercare stângace de a-i salva pe toți, născută din speranța deznădăjduită de supraviețuire. Dar… era poate totul doar o iluzie?!

  „Yellen?! Yellen, tu mă asculți?” o întrebă Nathaniel la început în șoaptă, dar văzând că fata continuă să privească țintă spre golul de aer din spatele lui, el o strânse la piept, șoptindu-i: „am întrecut noi prin încercări și mai grele, surioară. Am trecut de-atâtea ori prin fața morții și am reușit să-i înșelăm privirea de suntem până astăzi vii. Vom trece noi și peste asta. Vom fi din bine.”

  Fata însă începu să tremure și mai tare în brațele lui de parcă ar fi fost scuturată de friguri. Dar… deși Nathaniel și ceilalți credeau că acel tremur vizibil era datorat febrei, doar Yellen știa ce-o făcea de fapt să tremure atât de tare: în fața ochilor ei apăru deodată Tomai - cu trupul complet în flăcări, numai că el nici nu fugea, nici nu se temea de acele flăcări. Ci, cu ochii colorați în roșu ca ochii Yātrīkar-ilor, îi spuse: „ai crezut că poți scăpa de noi? Ai crezut că te poți ascunde? Ești doar un copil prost ce vrea să pară invincibil, într-o lume scăldată de putere și umbre. Dar… a sosit clipa când va trebui să ne întorci ce ai luat de la noi sau toți cei pe care-i iubești vor sfârși în chinuri groaznice.”

  Tomai, cel din iluzia lui Yellen, dispăru brusc când Samaya apăru în fața fetei, de nicăieri. Astfel o forță pe Yellen s-o privească, chiar dacă ea era încă cu mintea undeva aiurea, controlată de puterea cuiva.

  Privind țintă în ochii lui Yellen și analizând lumina pală văzută în ei, Samaya murmură: „puterea Yātrīkar pe aceste meleaguri. Mereu își vâră coada unde nu le fierbe oala,” mârâi ea în cele din urmă, strângând pumnii cât de tare putu.

  „Yātrīkar? Aici? Ce ai în vedere?” întrebă Bestla în șoaptă, apărând brusc în spatele Samayei.

  „Yellen! Au reușit cumva s-o controleze sau cel puțin încearcă să-i controleze mintea. De asta copila arde acum în focul propriului trup și atâta timp cât trupul ei va fi chinuit, nici mintea nu i se va elibera și va continua să transmită astfel de „preziceri mincinoase” și altora, făcându-i să creadă că e totul purul adevăr.”

  „Preziceri? Mincinoase? Vrei să spui că cele spuse de Yellen sunt doar mesaje pe care alții vor să ni le transmită?” întrebă Fenrir, după ce el și Arion se apropiară de Samaya și Bestla, atunci când fură schimbați de Malon și Mago la posturile de veghe.

  „Așa e. Yātrīkar, controlate fiind de Maranam sau poate de Tenebre, încearcă să ne confunde, să ne dezbine și să ne facă să alegem un drum greșit pe care să ne continuăm calea spre casă. Dar… trebuie să spun că până acum le-a reușit de minune să facă asta dacă suntem încă prinși aici și nu știm cum să trecem mai departe,” murmură Samaya cu nemulțumire.

  „Ce ai în vedere?” interveni și Arion. „Nu cred că cele întâmplate mai devreme cu Mayar au legătură cu Yātrīkar sau Tenebre. Din câte știu, cealaltă tu nu poate fi influențată de niciuna din cele două forțe ale răului.”

  „Și ai dreptate, Arion, numai că acum putem înfrunta un pericol mult mai mare decât atacul lui Mayar asupra Samayei,” spuse Bestla.

  „Pericol? Cum ar fi?” întrebă iar Fenrir.

  „Yātrīkar pot vedea prin ochii lui Yellen,” murmură Samaya. „Ele știu că suntem aici și că suntem expuși și vulnerabili din cauza acestor locuri neprietenoase nouă.”

  „Atunci? Trebuie să facem ceva. Dacă Yātrīkar ajung aici și pun mâna pe Yellen nu doar noi vom fi în pericol, ci tot ce ne înconjoară, mai ales că nu știm ce tip de putere are fata sau cât de mare e,” adăugă Arion.

  „Febra. Pentru început trebuie să-i scădem febra,” murmură Nathaniel, strângând-o pe Yellen la piept. „Nu-i prima oară când surioara mea cade într-o astfel de transă. S-a m-ai întâmplat odată sau de două ori, copil fiind, și de fiecare dată am fost atacați. Apoi, ori de câte ori febra lui Yellen începea să crească mama o ducea la râu și-o scălda îndelung în apele reci până trupul nu-și recăpăta temperatura normală. Cred că astfel mama a reușit să ne salveze pe toți de multe rele.”

  „Trebuia să începi cu asta,” murmură Bestla nemulțumită. „Ne-ai fi putut salva de multe dureri de cap. Samaya, ajută-mă!”

  „Cu ce?” întrebă Samaya confuză.

  „Ape reci să scăldăm acest trup n-avem, însă putem avea gheață pentru a scădea febra. Mai ales că avem pe aici și-un cal cu suflare de gheață,” adăugă Bestla în glumă.

  Lui Arion însă gluma fetei nu-i fu pe plac, dar se mulțumi doar cu a mișca ușor buzele, murmurând ceva neauzit, dar care exprima probabil cu exactitate ceea ce simțise el în acele clipe: iritare și… nemulțumire.

  „Haide, calule, furia ți-o exprimi mai pe urmă,” îl tachină Bestla, după ce substanța gelatinoasă din mâna ei căpătă formă și culoare și începu mai apoi să crească în volum. „Suflă puțin aer nordic peste această substanță și fă-o să pară cel puțin de gheață, dacă n-ai de gând să zbori până la Polul Nord și să aduci apă înghețată de acolo,” continuă să-l ațâțe fata.

  „Știu eu asupra cui aș sufla eu niște aer Polar de i-ar plânge și cămașa de pe ea de milă, cerșind îndurare și căldură solară,” mârâi furios Arion, strângând pumnii atât de tare că m-ai nu scoase fum pe nas și urechi. Privi însă mânios în stânga, simțind palma cuiva atingându-i umărul: „nu-i momentul potrivit pentru glume, lupule sau poți simți pe pielea ta ce-mi poate mie pielea. Și nici nu rânji la mine cum o faci acum, căci… știi că-i ceea ce urăsc cel mai mult,” șuieră Arion printre dinți, văzând rânjetul larg de pe fața lui Fenrir.

  „Știu eu, știu, dar… n-am cu ce să te ajut, prietene. Trebuie s-o faci singur, căci… sunt milos de felul meu și te-aș fi ajutat, dar nu-s sigur că a mea suflare va fi de ajutor.”

  „Mai degrabă ar aprinde lumea,” mârâi Arion înfuriat. „Mulțumesc de astfel de propunere miloasă, dar prefer să spun „pass,” căci… asta ar însemna muncă dublă și dureri de cap… pentru mine.”

  Se uitară însă în față, simțind privirea cuiva ațintită asupra lor și le văzură pe Bestla și Samaya privindu-i cu reproș.

  „Nu-i nimic: continuați, continuați! Avem toată vremea la dispoziție. Sfârșitul lumii oricum e… hăăt departe și nici Yātrīkar nu ne suflă în ceafă. Ele doar așa… glumesc cu noi și doar pregătesc un teren de joacă pentru copii… cu adevărate capcane interesante. Ce ziceți: ar trebui să le spunem să se grăbească sau să vă m-ai dea puțin răgaz până creșteți?” îi tachină Bestla cu dojană.

  „Să crească?!” spuse Samaya cu reproș, clătinând din cap. „Mai degrabă devine lupul miel, decât Fenrir să devină bărbat.” Apoi, Samaya se apropie de Nathaniel și Yellen. „S-o întindem la pământ. Îi va fi mai ușor astfel să lupte contra febrei după ce Bestla și Arion vor termina de făcut substanța de gheață.”

  „Crezi c-o termină azi?” glumi Nathaniel, căci deși era preocupat pentru sora lui, totuși nu putea uita ce însemna Samaya pentru el și voia s-o facă măcar pe ea să simtă puțină speranță și susținere din partea lui.

  „Dacă un geamăn încăpățânat și încă nu îndeajuns de matur nu-și va vârî coada, vor termina ei, căci știe Bestla cum să-l dea pe Arion la brazdă,” șopti Samaya.

  „Să știi că auzim și noi,” șuierară Arion și Fenrir într-un glas.

  Bestla însă, sătulă să tot aștepte, privi țintă spre Arion, iar faptul că și prin venele ei curgea sângele lui Coallar o făcea uneori să fie posedată de demoni. Așa că, dintr-o mișcare ușoară a capului, în timp ce-și concentră întreaga putere asupra privirii, reuși să-l tragă pe Arion spre ea, forțându-l să se oprească la doar un pas de ea.

  Când fata se calmă și privi spre Arion, văzu cum un fum brusc, negru ieși din urechile lui Arion, transformate în urechi de cal, în timp ce el o privea nemulțumit.

  „Ce?” întrebă fata mirată, forțându-se să nu râdă, căci acel spectacol cu urechile calului care scoteau fum negru era o priveliște rar întâlnită.

  „Era absolut necesar?” murmură Arion supărat. „Puteai doar cere cu binișorul.”

  „Nu eram sigură că o să funcționeze. Am preferat să mă asigur,” și fata zâmbi atât de frumos, dar chiar dacă inima lui Arion se înmuie văzând acel zâmbet pe buzele ei, era și el încăpățânat și preferă să nu-și arate dragostea chiar așa deschis, față de cea care nu făcea decât să-l tachineze mereu, considerându-l adesea clovnul ei personal.

  Surprinzând însă ochii Bestlei tot mișcându-se când de la el spre substanța din mâna ei ce era de mărimea unei frumoase pâini rumenite pe vatră, când spre el și invers, Arion înțelese că venise timpul să-și facă treaba, care de altfel i se primea de minune. Așa că… mai întâi trase adânc aer în piept pe care-l trecu rapid prin toți porii și moleculele ființei sale de gheață, iar când ochii săi deveniră de un albastru-purpuriu și licăriră asemeni țurțurilor de gheață luminați de slabele raze ale unui soare de ianuarie, dădu drumul aerului să iasă pe gură și acel curent îngheță imediat substanța gelatinoasă din mâna Bestlei.

  Dar… deși suflase aer doar asupra substanței, Arion nu reuși să controleze prea bine puterea, datorită locurilor străine în care se aflau și, când privi spre Bestla, o văzu complet albită de promoroacă și doar ochii ei albaștri ca cerul ce-l priveau țintă trădau faptul că e încă vie.

  „Aș putea să ajut!” auzi Arion glasul jucăuș al lui Fenrir la doi pași în spatele lui. „Puțin foc poate polei acea gheață și… cine știe… poate avem cărniță fragedă friptă la proțap.” Fenrir tăcu însă când simți ceva gâdilindu-i spatele, dar… nu îndrăzni să se uite în spate, deși simțea acel ceva subțire și rece întrându-i pe sub materialul cămășii și urcând în sus pe spate. Așa că înghiți în sec, dar nu scoase nici psss, temându-se să nu se dea de gol că se temea de… șerpi.

  Privi însă spre Samaya care rânjea în timp ce se uita spre el, iar mâinile ei se mișcau ușor prin aer de parcă s-ar fi unduit.

  „N-ai fi îndrăznit,” îi spuse Fenrir telepatic.

  „Crezi?!” îl tachină Samaya. „Mi se pare că nu doar am îndrăznit, dar am și înfăptuit. Nu de alta, dar… ador să-i învăț minte pe puștii obraznici.”

  Fenrir doar strâmbă din nas, dar… brusc începu a chicoti, când acel ceva subțire ce i se mișca sub haine-i ajunse la subsuori și începu să-l gâdile. „Samaya, încetează! Încetează, nu-i amuzant de loc!” tot murmura Fenrir printre chicote, molipsindu-i rapid și pe ceilalți care începură a face glume pe seama lupului.

  De parcă ar fi fost coaja unui ou spart de un pui aflat înăuntru, pojghița de gheață de pe trupul Bestlei se sparse brusc, iar ea se cutremură din cap până-n picioare: „brrr! Amintește-mi să nu merg nicicând la Polul Nord!” îi murmură ea lui Arion, după care se grăbi spre Yellen.

  Îngenunchind însă lângă bolnavă, Bestla așteptă, căci aduse ea gheața, dar habar n-avea ce ar trebui de făcut. „Samaya?” murmură ea, văzând că Samaya continuă să se joace cu Fenrir care se mișca de colo-colo, chicotind, de parcă ar fi mers pe cărbuni încinși sau ținte. „Crezi că putem totuși termina azi?” îi spuse Bestla Samayei în cele din urmă, văzând că aceasta nu-i atrase nicio atenție.

  Cel care termină totuși joaca tinerei lupoaice fu Mago, care, fiindu-i milă de Fenrir și înțelegând că el crede că pe trupul lui se mișcă un șarpe de care lupul se temea, se apropie de el și trase cu putere liana de sub hainele lui Fenrir. „Iaca și șarpele tău!” îi spuse el lui Fenrir cu dojană, aruncând spre el capătul lianei.

  Privind țintă la liană, Fenrir se scărpină la ceafă: Samaya reușise să-l ducă și de data asta de nas. Apoi o privi ca un copil supărat.

  Samaya însă doar ridică din umeri, zâmbind șmecher, căci deși Fenrir știa prea bine că ea nu putuse deprinde îndeletnicirea lui Zeal de a crea șerpi, reușea totuși mereu să-l facă să creadă asta.

The story has been illicitly taken; should you find it on Amazon, report the infringement.

  „Las că te învăț eu minte odată și odată,” murmură Fenrir, dar totuși zâmbi în cele din urmă, înțelegând că de fapt „lecția” surorii sale fusese cu adevărat comică. După care se porni după Mago, căci acum că auziră despre puterea Yātrīkar-ilor asupra lui Yellen care părea posedată, o pereche de ochi în plus, survolând zarea, nu strica.

  „Crezi că vom fi totuși atacați de Yātrīkar?” îl întrebă Malon pe Fenrir, după ce cei trei stătură o vreme în tăcere, privind în depărtare spre cele două drumuri care duceau spre locul unde se aflau ei și singurele de pe care ar fi putut fi atacați direct, căci deși se aflau în pădure și un atac ar fi putut veni de după fiecare copac, natura în jur, crescută sălbatic și după cum o duse capul, avea multe capcane și nici chiar răul nu s-ar fi avântat cu capul înainte pe acolo, fără măcar să cerceteze mai înainte.

  „Puțin probabil, dar… n-ar strica să fim atenți, căci… de la Fecioarele celea demonice te poți aștepta la orice. Mai ales dacă e să ne punem în mintea lui Tenebre,” spuse lupul.

  „Dar… cred că nici n-ar trebui să ne temem atât de mult,” spuse Mago, făcându-i pe cei doi să-l privească mirați.

  „De ce?” întrebă Malon.

  „Căci atâta timp cât avem ochii unui lup ager, ce nu se teme mai de nimic, suntem în siguranță. Mai ales cu… ssss,” și Mago apropie brusc o mlădiță de liană pe care o avea în mână, ceea ce-l făcu pe Fenrir să sară cât colo. „Iaca, despre asta vorbeam: despre curajul neînfricat al lupului.”

  Pufăind puternic pe nări, încercând să-și vină în fire după spaima trasă și mai ales înțelegând că devenise mai nou ținta glumelor lui Mago, Fenrir păși spre cei doi, cu mâinile în brâu: „poate că lupul ăsta se teme de șerpi, căci nu odată i-a fost dat să le sucească gâtul când, copil fiind, i se urcau pe trup. Dar… dacă dau nas în nas cu….”

  „Calm-calm, băiete, căci o să aprinzi iarăși curând pădurea,” îl tachină și Arion, bătându-l ușor pe umăr. „Tot o să fie bine. O să fii în siguranță. Nu degeaba ești cu noi,” și cei trei: Mago, Malon, și Arion râseră cu poftă.

  Numai lupului nu-i era a râde: el îi arătă colții lui Arion, dându-i de înțeles că nu gustase gluma lui, dar totuși pufni și el în râs înțelegând în cele din urmă cât fusese de patetic.

  În spatele celor patru, tabăra se calmă ușor-ușor: oamenii se întoarseră pe la locurile lor, căutându-și de somn, Bestla căsca dulce așezată undeva lângă trunchiul unui copac, în timp ce Samaya și Nathaniel, care ședeau lângă Yellen care adormise strâns în cele din urmă după ce gheața Bestlei își făcuse efectul și temperatura scăzu, se țineau pe ascuns de mână în timp ce un zâmbet ștrengar le flutura pe buze.

***

  „Sunt aici,” murmură Gaea, privind în jur și observând pretutindeni privirile Ghoul-ilor ațintite asupra lor.

  „Știu! Ne pândesc de mult!” spuse și Dike și abia atunci Gaea observă că titanul ținea mâna pe mânerul lui Ionas, în timp ce lama sabiei, ce era doar câțiva centimetri scoasă din teacă, lumina albastru, dar fără a răspândi acea lumină în jur.

  „Acum văd și eu ce înseamnă să te afli în Raiul Monștrilor,” glumi Island, căscând ușor și-i făcu cu ochiul unuia dintre ghouli, care se ițise de după trunchiul unui copac. „Te întâmpină cu pâine și cu sare.”

  „Și cu sunet de fanfare,” încercă să glumească Lodur, dar… simțind privirea celorlalți trei titani ațintită asupra lui, înțelese că de fapt gluma lui fusese una a naibii de proastă, mai ales în locul unde se aflau.

  „N-ar trebui să menționezi fanfarele într-un loc ca asta,” îl înțepă Island. „S-ar putea ca ăștia să-ți îndeplinească dorința.”

  „Mai degrabă ți-ar putea-o îndepliniți ție, titane Island, căci primul pe care se pare că ghoulii l-au ochit ca fiind principala gustare ești tu,” îi spuse Gaea, arătându-i cu capul după cei câțiva ghouli care mergeau la doar câțiva pași în spatele lui Island.

  „Eh, și eu care speram să fiu cruțat ca fiind ultimul specimen de dragon de gheață aflat încă pe acest pământ… se pare însă că m-am înșelat,” și Island scoase în cele din urmă sabia din teacă. Asta-i opri pe ghoulii ce veneau în spatele lui, dar îi făcu pe ceilalți de prin lături și pe cei apăruți de nicăieri în fața lor să vină spre ei, strângând cercurile. „Nu? Nici asta n-a fost o idee bună?” întrebă Island, privind cruciș la sabia sa. „Se pare că nu,” și se scărpină ușor la ceafă.

  Pe Dike însă apropierea ghoul-ilor nu-l sperie: ba din contră - părea că așteptase acea mișcare. Așa că… când m-ai erau doar vreo douăzeci de metri între ei și ghoulii care formaseră un cerc în jurul lor, titanul se opri locului, forțându-i astfel și pe ceilalți trei titani să se oprească și-l scoase pe Ionas din teacă, care trimise raze albastre pretutindeni în pădure.

***

  „Titanii i-au întâlnit pe ghouli,” le spuse Āṇmai celorlalți, observând lumina albastră plutind deasupra celei roșietice create de Boor.

  Zeul, care se afla cu Sephir lângă rug și ascultau în tăcere cântecul unuia dintre soldați, se ridică brusc în picioare și se apropie și el de Āṇmai, privind în aceeași direcție.

  Sephir însă stătu locului și doar înturnă ușor capul spre pădure și-i văzu încă pe ghouli stând pe loc și apărându-și teritoriul. „S-a început deci!” murmură ea. „Vom vedea noi pe urmă cum se termină trebușoara asta!” ca mai apoi să-și ațintească din nou privirea spre flăcări.

  „Ce-i de făcut, zeu Boor?” întrebă Āṇmai preocupat. „Dacă titanilor nu le va reuși să-i convingă pe ghouli sau vor fi învinși, atunci și noi vom fi în pericol. Și… nu cred că trecem de noaptea asta.”

  „Trebuie să recunosc, Āṇmai că e prima oară când nu știu ce e de făcut, căci avem de-a face cu un dușman neprevăzut, trebuie să recunoaștem și asta. Dar… nu trebuie să ne prindă despreveniți. De aceea, ia câțiva oameni și pregătiți săgețile și fiecare să aibă alături de el arma. Chiar dacă nu cred ca titanii să fie învinși, consider totuși că fiind pregătiți ne va da un avantaj în caz de ceva.”

  „Da. Sunt de acord! Merg să pregătesc cele necesare!” Apoi Āṇmai se închină ușor și se îndreptă spre grupul soldaților, dându-le ordine din mers, ordine pe care soldații, chiar și dacă erau extrem de obosiți, săriră imediat în picioare să le îndeplinească, căci de repeziciunea cu care acționau depindea și șansa lor la reușită.

  Boor însă rămase îndelung în același loc, privind țintă la pădure, dar… se miră să vadă că deși lumina lui roșie încă se vedea plutind în jur, în contrast cu cea albastră făcea ca el să nu m-ai poată vedea ghoulii.

  „Tu-i vezi, Sephir?” își întrebă el fiica, când aceasta se apropie de el.

  „Mmm, sunt încă acolo! Dar… e ceva ciudat la ei!”

  „Ciudat? În ce sens?”

  „Culoarea ochilor lor! Până acum era roșietică, bătând spre negru. Acum însă ochii lor sunt total negri.”

  „Ionas! Se datorează puterii lui Ionas care controlează puterea focului din ghouli. Pentru cât timp însă nu știu.”

  „Mie mi se pare că aici nu e doar puterea lui Ionas!”

  „Ce ai în vedere?” întrebă Boor mirat, privindu-și fiica.

  Sephir însă nu răspunse: ea doar clătină ușor din cap, semn că nu era încă convinsă de ce altceva i-ar fi putut influența pe ghouli.

***

  „Ce crezi că pun la cale?” îl întrebă Island pe Dike în timp ce cei patru titani, stând spate la spate, formară un mic grup în mijlocul cercului de ghouli care-i înjurau, văzând astfel în toate direcțiile.

  „Nu-s sigur,” răspunse Dike. „Acționează diferit acum. Mai precaut și nu la fel de sălbatic precum înainte și nu înțeleg de ce.”

  „Li s-a schimbat poate năravul?” spuse Gaea în batjocoră.

  „Ba-s ei alții și nu cei pe care voi i-ați cunoscut vreodată,” Lodur spuse liniștit.

  „Alții? Ce ai în vedere, frate?”

  „Privește în stânga ta!” îi spuse Lodur lui Dike și toți patru titani priviră într-acolo și-l văzură pe Tomai apărând dintre ai săi și înaintând încet spre ei.

  „Tomai!” murmură Gaea nemulțumită. „Trebuia să mă gândesc că-i trebușoara ta pe aceste meleaguri și nu a nechibzuitului tău de frățior care vedea doar sânge pretutindeni și prăpăd. De asta m-am simțit ciudat de cum am intrat în această pădure: erai tu aici.”

  „Mă bucur că mă poți încă simți, Mamă Natură,” îi spuse Tomai cu un rânjet ironic pe buze. „Demult te aștept pe aceste meleaguri ca să-mi scot pârleala pentru tot ce mi-ai făcut.”

  „Ți-am făcut? Nu fii cinic, Tomai: n-am făcut decât să vă plătesc cu aceeași monedă pentru a voastră faptă mișelească asupra oamenilor.”

  „N-aș fi atât de sigur că-i chiar așa cum spui, dar… nici n-o să mă sporesc tu tine,” îi șuieră Tomai printre dinți.

  „Wow, ce surpriză… interesantă!” îi spuse titanida cu vădită batjocoră în glas. „Însă… nu cred că această petrecere de bun-sosit e doar pentru a mă întâmpina pe mine. Ceva vă mișcă! Ceva diferit! Sunteți prea calmi pentru gustul meu, căci altă dată ați fi sărit asupra noastră fără să stați prea mult pe gânduri. Acum însă… pășiți agale, vă analizați fiecare mișcare, de parcă ați acționa după un plan… dar, acel plan nu e al vostru!” spuse Gaea cu jumătate de glas, în timp ce-și plimba privirea de pe fața unui ghoul pe a altuia și uitându-se adânc în ochii lor negri ca smoala. „Maranam?” dar a ei întrebare doar schiță un zâmbet ironic pe fața lui Tomai.

  „Yātrīkar!” spuse Dike sigur pe sine, reușind astfel s-o facă pe Gaea să tresară și să-l privească cu teamă. „Tomai și hoarta lui se pare că au făcut un pact cu Yātrīkar, dar… nu mi-i atât de clar motivul!”

  „Învingerea titanilor! Ce altceva?!” mormăi Island, strângând mai cu putere mânerul sabiei sale.

  Tomai însă continuă să rânjească, privind țintă în ochii Gaeiei care părea complet paralizată de spaimă, deși mai înainte titanida nu simțise asta decât de două ori în lunga ei viață: când fusese pedepsită pentru folosirea magiei negre asupra lui Mannar și petrecuse ceva timp în Deșertul Uitării și… când ea și Hestia luptară împotriva Ghoul-ilor în Pădurea Rocu, după plecarea Poporului Siar-ului și transformarea fecioarelor lor în Yātrīkar.

  „A fost odată ca niciodată…,” își începu Tomai povestirea, tărăgănând fiecare cuvânt, accentuându-l și rotunjind literele pe cât era posibil. „…o pădure cu roșul flăcărilor în frunze și controlată de o titanidă pe nume Hestia. Numai că, în ciuda puterii ei imense și a dorinței ei nebune de a-i proteja pe acei oameni a fost înșelată de propria natură pe care-o ocrotise și asta datorită… nouă.”

  „Vouă?!” întrebă Dike mirat, ascultând și el cu înfrigurare povestirea lui Tomai, căci deși-și amintea clar momentul transformării Fecioarelor Siar-ului în Yātrīkar, nu-și amintea să-i fi văzut acolo pe ghouli și nici să le fi simțit prezența.

  „Așa e, titane Dike! Așa e: și noi eram acolo, chiar dacă nu fizic, căci pentru a intra în acea pădure controlată de Hestia, dar prin care putea trece fără grijă și fără teamă și Parca, Moirae au făcut un plan - să ia forma Parcăi și să înșele natura. Numai că, vezi tu, ele erau închise în a lor grotă și nu puteau ieși de acolo. De aceea ne-au chemat la ele și au propus un pact: viață veșnică poporului meu.”

  „Și totuși viață veșnică nu aveți!” spuse Lodur sigur pe sine, întorcându-se spre Tomai. Island însă-i luă imediat locul titanului, căci spatele lor nu trebuia să rămână neprotejat și astfel să dea șansa să fie atacați.

  „Dar… cine a spus că nu o avem?! Chiar dacă putem fi uciși renaștem iar și iar… cu un nou trup, dar… având aceeași minte! Astfel… trăim veșnic!” și Tomai râse din toată inima.

  „De asta furați fecioare din satul oamenilor,” murmură Gaea înfrigurată. „Pentru că atunci când ați făcut pactul cu Moirae, femeile-ghouli au rămas sterpe și au dispărut una câte una, răpuse de a voastră mână.”

  Cuvintele Gaeie însă nu-i fură pe plac lui Tomai, pe fața căruia se observară mușchii tremurând ușor, de nemulțumire că al lor secret fusese aflat. Astfel… după ce furia puse complet stăpânire pe el, Tomai răcni ca apucatul.

  „Mama Pământ are dreptate: trupurile voastre sunt născute din fecioare umane!” murmură Dike. „Dar… chiar dacă mintea voastră e cea de veacuri, totuși nu și trupul, care nu doar că poate fi răpus cu ușurință, dar nu m-ai deține acea putere seculară de care erați vestiți!” și titanul îl aruncă pe Ionas înspre Tomai.

  Ghoul-ul însă reuși să evite lovitura, aplecându-se pe spate: astfel, când Ionas trecu pe deasupra lui, imaginea naturii și a celor prezenți acolo „îngheță” pentru câteva secunde, iar după ce se roti de vreo două ori în aer, Ionas se întoarse la Dike, iar Tomai se ridică din nou normal, în picioare.

  „Acum ai înțeles că de fapt te-ai înșelat, titane?! Noi încă avem puterea avută de la începuturile lumii și… ea a crescut, căci… avem rod veșnic, iar din acel rod ne creștem nu doar puterea interioară, ci și șansele la reușită.”

  „Dar ceva totuși vă împiedică s-o folosiți la forță maximă așa cum v-ați dori,” spuse Island cu șiretenie, după ce analiză cu atenție fețele ghoul-ilor din fața lui.

  Tomai iar strâmbă din nas: un nou secret fusese revelat.

  „Am avut dreptate, nu?” insistă Island, văzând că Tomai păstrează liniștea. „Hai, nu fi timid! Revelă-ne și nouă secretul! Cine știe: poate te putem ajuta să-ți duci la bun sfârșit planul!” și titanul rânji cu înțeles.

  Tomai însă nu căzu în plasa lui, ci privi țintă în ochii Gaeiei, vorbindu-i prin telepatie: „poate le spui tu povestea, Mamă Natură? Povestea tinerei întoarse de pe calea Morții și pe care ai forțat-o să lupte pentru o cauză fără sens, ucigându-și propriul suflet doar pentru a fura un lucru de care aveai absolută nevoie pentru a scăpa de blestemul Deșertului Uitării care te măcina atunci după ce ai folosit Magia Neagră pentru prima dată, căci deși titanul Lodur a crezut că tu ai folosit acea magie pentru prima dată pentru a-l închide pe cel numit Mannar în acea celulă invizibilă, se înșeală, căci cea considerată bună și fără păcat, cea numită Mama Natură, are de fapt atât de multe păcate ascunse în suflet.”

  Gaea însă nu-i răspunse, ci se cutremură, fapt ce revela că cele spuse de Tomai nu erau fără noimă. Dar singurul care observă acea neliniște a titanidei fu Lodur, care auzise cele spuse de Tomai, deși ghoul-ul crezuse că doar Gaea-l putea auzi, iar când Lodur privi în ochii Gaeiei văzu în sfârșit marele secret ascuns în sufletul ei: a doua moarte a Fecioarei și… lupta din Pădurea Rocu.