Deși ziua se arătase una cu mult soare și destul de caldă, totul se schimbă în câteva clipe. Soarele dispăru de pe cer, iar în locul lui apărură norii negri. Iar apele râurilor Tenebre și Maranam, care fuseseră atât de calme de cum apăruse soarele, începură a se zbuciuma năprasnic, scăldând malurile cu picături mășcate.

Toate aceste schimbări însă nu se datorau doar capriciului naturii. Părea a fi mai mult o chemare la luptă, la a căuta dreptate pentru Siari, căci vremea grea și pribegia îi ținuse uniți până în acele clipe. Dar, acel Mare Război care se apropia, îi dezbină în cele din urmă, forțându-i să ia căi diferite.

Era însă necesară această schimbare pentru a oferi mai multă siguranță celor slabi: femeilor, copiilor și bătrânilor, căci dacă era adevărat ce credeau mai toți luptele decisive ar fi trebuit să se ducă anume în Pădurea Rophion. Prin urmare, dacă ei toți s-ar fi îndreptat într-acolo, cei capabili să lupte și să apere pământul ar fi trebuit să le atragă lor mai multă atenție și nu învingerii dușmanului. Dar, știindu-i în siguranță, în Regatul Gheții, puteau sta liniștiți și se concentra pe câștigarea luptelor.

Schimbarea vremii însă fu simțită nu doar de natură. La fel de bine o simțiră și Siarii, mai ales când vântul începu să le dea târcoale. Un vânt rece, ce te tăia până la oase. De aceea și murmură bătrânul Solan în cele din urmă, „Și totuși se simte rece.” Se afla în acele clipe la doar doi pași în spatele lui Island, care conducea grupul și care se uita cu mare atenție în zare, de-i sigură pentru ei.

Dar, în timp ce Island era atent la drum, bătrânul Solan privea cerul. Îl văzu astfel tuciuriu, acoperit de nori negri, ce se alergau unii pe alții în goană nebună. Și anume acea nebunie a norilor îl făcu pe bătrân să-i compare, în capul lui, c-o herghelie de cai de rasă pură, negri ca pana corbului, mânați din urmă de biciul stăpânului.

A norilor nebuneală însă se simțea atât de bine în jur. De aceea și își strânse bătrânul Solan mai bine zdrențele pe lângă corp, ale hainelor lui sărace, ca să nu-i permită vântului să-l înghețe de tot. Dar vântul cela, căruia se pare că-i plăcuse să biciuie zarea, reuși până la urmă să-l înfioare, de până și părul mărunt de pe ceafa bătrânului se ridică nițel, căutând bătaie.

Bătrânul însă nu era gata de luptă. De fapt nici nu și-o dorea, căci mereu fusese un împăciuitor în viață. La fel avea de gând să fie până la sfârșitul zilelor. De aceea probabil și spuse într-un final, cu glas blajin, „Savaṉṉā, și totuși ești aici.” Vântul însă părea să nu-l asculte. Acel Savaṉṉā părea să vrea cu tot dinadinsul să-i ia pe Siari pe sus și să-i ducă în depărtare. De aceea era greu drumul de parcurs și aerul se simțea tăios.

Anume a vântului nebunie îl făcu pe Island să se oprească în cele din urmă. Apoi, privind cu mare atenție în jur, Titanul privi la Solan și la Siarii care se opriseră în spatele lui, doar cu coada ochiului. Și, deși nu înțelegea nici el prea bine ce se întâmpla pe acele meleaguri, îl întrebă totuși pe bătrân, „Ai spus Savaṉṉā, bătrâne Solan?”

Auzind întrebarea, Solan zâmbi. Apoi, cu glas tărăgănat, spuse, „Ai dreptate, fiule, e anume acest vânt năstrușnic. Îl simt deja de multă vreme călcându-mi pe urme. Ca un adevărat hăitaș. Și de altfel nu-i doar în ultima vreme, ci de multe ori în lunga mea viață l-am simțit, căci la fel de multe ori Moartea ne-a pândit pe la colțuri. Se pare însă că m-a ocolit ea pe mine, căci deși a venit de mult timpul să trec Podul Yeomna și să văd ce se află pe pământurile Aeonului, eu sunt încă aici.”

Cuvintele bătrânului îl făcură pe Island să-și ia ochii de la zare și să-l privească. Îl văzu surâzând și la fel surâse și el. Apoi, cu glas blajin, îi spuse bătrânului, „Poate vremea o fi venit, dar n-a bătut încă ceasul.” Apoi, scoțându-și sabia din teacă, se pregăti de atac. Dar făcu el asta din cauza vântului, care se întețise, formând cercuri de aer în jurul lor de parcă o mare tornadă ar fi fost pe cale să se formeze.

Această șiretenie însă îi era cunoscută Titanului. La fel înțelese el că acel curent rebel de aer n-avea nimic de-a face cu capriciul naturii. Era mai degrabă din cauza cuiva furios, a cuiva care pusese gând rău Siarilor și de aceea se apropia de ei. Island însă n-avea de gând să-i permită acelui cineva să-l ia prin surprindere și de aceea decise să fie pregătit.

Ba chiar Titanul Gheții le strigă Siarilor la un moment dat, „Ne strângem roată!” Iar Siarii îl ascultară cât de curând și se apropiară mai mult de el. Chiar și așa stăteau și ei cu ochii pe împrejurimi să vadă primii ce se apropia de ei. Zarea era însă tulbure și înșelătoare. De aceea nu văzură nimic straniu. Doar suflarea vântului se întețea din ce în ce mai tare, zgribulindu-i.

Dintr-o dată însă se zgribuliră cu toții când se auzi o chemare la luptă de nicăieri. De asta și priviră Siarii speriați în jur. Ba chiar femeile strigară speriate, căci acel sunet era ceva ce ele nu mai auziseră până atunci. Iar copiii, speriați și ei, se strânseră mai aproape de ale lor mame, strângând cu putere poalele fustelor lor. Dar, în timp ce Siarii se uitau în jur, Island privea atent pământul, căci doar el înțelese de unde se auzise de fapt acel sunet ciudat.

Apoi, când acel sunet se auzi tot mai aproape și mai aproape, Siarii tresăriră iar și iar. De fiecare dată când îl auzeau din nou de altfel. Nu toți însă, căci Solan și Island stăteau drepți și priveau țintă anume pământul. Și ei nu se speriaseră pentru că Titanul știa prea bine ce se apropia de ei în timp ce bătrânul Solan… ei bine, el nu se mai temea de nimic tocmai pentru că nu-i mai era frică de moarte.

Dar, deși nu-i era teamă de ce se apropia, Island tot strigă înfuriat la un moment dat, „Samargo!” Și asta din cauza că văzu în sfârșit cum vântul rece, ce le tot dădea târcoale, se transformă dintr-o dată în ceață. Ceața ceea însă nu-i înconjură de pretutindeni ca și vântul. Ea fu văzută doar din față, de acolo de unde pământul începuse să vibreze puternic de parcă ar fi fost pânza unei imense tobe bătute cu măciuca s-o scuture de praf.

Văzând asta, Solan, care era în dreapta Titanului, se îndreptă de spate. Apoi privi în față cu ai săi ochi aproape orbi. Și, de parcă ar fi fost norocul dinaintea unui mare necaz, putu el distinge cum, dinspre acea ceață albă și deasă, ce-o puteai tăia cu cuțitul, se conturau siluete. Apoi se auzi iar acel sunet asurzitor. Asta îl făcu pe bătrân să strâmbe din nas, căci înțelese și el că nu era ceva auzit din gâtlejul vreunei fiare mitice. Nu, se auzea din adâncuri. Era de fapt geamătul pământului, care-și plângea probabil de milă, căci, cât de curând, crăpă a lui suprafață. Și crăpă cu atâta repeziciune că îi făcu pe Siari să se dea speriați în spate, văzând că spărtura de pe suprafața pământului se îndrepta direct spre ei.

Se opriră însă cu toții când bătrânul Solan le strigă, „Să nu miște nimeni! Nici măcar un milimetru!” Un strigăt care îl uimi enorm până și pe Island. De aceea și-l privi el pe bătrân crucit.

Pe Solan însă privirea Titanului nu-l deranjă. El doar zâmbi calm. Apoi își duse o mână la piept și spuse, „Să zicem doar că e ceva ce simt cu inima și nu ceva spus de minte. Și, chiar dacă ești mai în vârstă decât mine, Titane Island, totuși n-ai aceeași experiență cu moartea.”

„Experiență cu moartea? La ce anume te referi bătrâne?”

„La sensul direct al cuvântului. Adică la a da nas în nas cu ea. De altfel nu odată am jonglat eu cu acea bătrână afurisită ce a încercat să mă ia pe aripile ei. Și, ca să rămân în viață, tot nu odată am dus-o de nas.” Văzându-l însă pe Island și mai crucit decât înainte, bătrânul surâse, „Doar un mod de-a spune al oamenilor ce-au trăit viață lungă. Chipurile dacă treci de 80 ai fost destul de hâtru în viață să înșeli moartea. Iaca am ajuns și eu în pragul celor 84 de toamne. De asta și știu eu atât de bine parfumul morții.”

„Parfumul morții?” Întrebă mirat Island. „Și cum se simte el dacă nu-i secret?”

„Ca și Samargo! Și, chiar dacă nu mă crezi, acești demoni au un miros specific. Ceva care te pătrunde adânc în oase chiar dacă nu-i sesizabil el de chiar toți. De aceea și-s sigur că-s anume ei, căci acești demoni mereu sunt după suflete vii. Exact ca acum. Altfel n-ai fi strâns acea sabie atât de strâns în mână. Cu ambele de fapt.”

Abia atunci observă și Island că într-adevăr strângea mânerul sabiei cu ambele mâini. O făcea însă în neștire, căci nu realizase că și el se temea. Da, se temea enorm, căci deși știa că Samargo n-au putere asupra lui o aveau asupra oamenilor. Acelor pe care el jurase să-i apere și să-i ducă în siguranță pe Tărâmurile Gheții. Dar… se pare că eșuase, căci Samargo aflaseră de al lui plan și le călcaseră pe urme până acolo.

Lăsă însă gândurile pentru mai târziu când văzu că crăpătura de pe suprafața pâmântului, care se oprise la cam o sută de metri de ei, începu să se lărgească. Tot mai tare și mai tare de altfel, de parcă făcea loc cuiva să iasă din adâncuri. Doar că minutele treceau, crăpătura se lărgise atât de mult de avea probabil vreun kilometru lățime, dar nimeni nu ieși la suprafață. Doar se auzea zgomot fioros de copite. De pretutindeni de altfel. Tot mai aproape și mai aproape. Și, cu fiecare secundă trecută, ceața din fața lor se îngroșa tot mai mult și mai mult de deveni complet neagră. De parcă ar fi ars întregul pământ și fumul se strânse doar în acel loc.

Apoi, atât de brusc, că Siarii scoaseră un țipăt cu toții, crăpătura ceea începu să se extindă spre ei. Și, în nici secunde, îi înconjură de pretutindeni pe Siari, iar locul pe care stăteau ei în acele clipe păru cât de curând o insulă.

„O capcană perfectă,” mârâi Island furios. „Ceva care mă face să cred că ăștia nu se joacă.” După care el aruncă sabia în sus. Când o prinse din nou în mână însă era deja o suliță, lungă de vreun metru și jumătate și destul de ascuțită la vârf. Apoi, luând o poziție de atac, Island mârâi, „Haideți, Samargo, nu fiți timizi! Arătați-vă odată mutrele hidoase!” Dar făcu el asta ca să-i zădăre cumva pe acei oaspeți nepoftiți care întârziau să apară.

Cobise însă Titanul, căci, la nici o minută distanță, 13 carete apărură prin acea crăpătură din pământ. Erau largi acele carete, cât să încapă 10 oameni în ele. Și, la fiecare caretă, se aflau doi Cerberi fioroși, care clănțăneau întruna din dinți, speriindu-i pe sărmanii Siari mai tare decât erau deja. Dar, deși acele carete erau destul de largi, în ele se vedea doar un Samargo.

La început însă siluetele lor se văzură slab conturate. Era din cauza ceței celeia negre care îi învăluia de pretutindeni. Și, din cauza că nu erau bine văzuți, Samargo păreau cu adevărat de temut. Mai ales din cauza toiegelor magice pe care le țineau strâns în mâna stângă și care scăpărau cu foc, crăpând parcă pânza neagră a ceții.

Acele toiege însă nu erau deloc obișnuite. Aveau cam 1.5 metri lungime și 10 centimetri lățime, zgrunțuroase la atingere și ridate de parcă ar fi fost acoperite de scoarța unui copac secular. Asta însă nu era tot diferit la ele, căci chiar erau neobișnuite. Aveau baza de jos în formă de vârf de săgeată, dar mai groasă, conform lățimii toiagului. Baza de sus însă nu era ascuțită, ci avea gravată un cap de Cerber pe ea. Unul cu gura larg deschisă prin care ieșeau flăcări de Samargo își doreau asta. La fel era umplută cu foc sau mai bine zis cu lavă fierbinte din adâncuri și sfera cât o minge de golf ce era văzută deasupra capului cela de Cerber din lemn.

Anume acea sferă, cunoscută ca și Kuṇṭar sau Hăitaș, era cea care îi ajuta pe Samargo să găsească sufletele fugare, cele care încercau din răsputeri să mai rămână pe pământ deși le venise vremea să plece. Astfel, împreună cu puterea toiegelor Ālōcakar sau cum mai erau ele cunoscute și ca Sfătuitor sau Călăuză, această sferă era de fapt centrul puterii Samargilor. Și, de ar fi pierdut ei vreodată unul dintre toiege, Samargo ar fi putut fi îngenuncheați de oricine. De aceea și nu lăsau ei nicicând acele toiege din mână. De altfel nici n-aveau necesitatea să le lase, căci ei făceau parte din rândul Titanilor care nu dormeau nicicând și nici nu simțeau sete sau foame. Și, din cauza că erau nemuritori și doar parte masculină, Samargo nu se căsătoriră cu nimeni și nici nu aveau urmași. Dacă sincer… nici nu-și doreau asta, căci ar fi însemnat că trebuiau mai apoi să împartă puterea cu urmașii, iar asta însemna să fie ei mai slabi.

Astfel, cum aveau putere deplină, Samargo puteau apărea oriunde și cere orice. Chiar și suflete de le trecea prin cap. Și, ca să se asigure că nu vor pleca nicicând cu mâna goală, ei mereu foloseau puterea sferei Kuṇṭar ca să-i înspăimânte pe oameni, căci aruncând cu flăcări de jur împrejur sau cu lumină roșie și ciudată, oamenii își imaginau pentru secunde doar c-au ajuns în iad și de aceea cedau tot ce puteau doar ca să fie lăsați să trăiască.

Făcură la fel și în acele clipe când apărură în fața lui Island și a Siarilor. Astfel, de cum caretele lor se opriră din mișcare, Samargo apucară strâns ale lor toiege și loviră de șase ori în podeaua de lemn masiv a caretei în care stăteau. Și anume această a șasea lovitură activă sfera, care trimise o rază de lumină roșie spre celelalte toiege care făcură la fel. Astfel, când razele se intersectară, acea ceață neagră din jurul Samargilor se rarifică, rămânând densă doar după marginile acelei crăpături în pământ.

Dar, în clipa în care ceața din jurul lor se dispersă, adevărații Samargo fură văzuți de Siari, care începură iar să tremure. Aveau și de ce să se teamă sărmanii oameni, căci cei treispreze Samargo chiar erau hidoși. Erau înalți de statură, putând fi considerați fără greșeală uriași, cu picioare butucănoase și tălpi late ca să le mențină echilibrul. Și, la fiecare picior, se vedeau câte șase degete, destul de groase și ele de altfel. Brațele, ca la orice uriaș, erau de asemenea groase, terminând în palme late ce ar fi putut pune cu ușurință la pământ un om zdravăn de vreunui Samargo i-ar fi trecut asta prin cap.

Vorbind de cap însă era tot mare, puțin alungit la creștet și pleșuv. Ceva ce semăna mult cu oul de struț. Și le-ar fi confundat unul cu un ou de n-ar fi fost acele urechi largi, cu margini zimțate, ce le făcea să pară urechi de liliac. Ochii însă le erau mășcați și rotunzi, doar puțin alungiți în partea exterioară, umbriți de gene lungi și stufoase. Nu erau negre însă genele, ci roșii, la fel ca și retina de parcă ar fi preluat culoarea sferelor Kuṇṭar, căci păreau că ard și ei întruna. Apoi, exact sub acei ochi mari și roșii se vedea un nas la fel de mare, bocârnat la vârf, cu nări largi să adulmece bine zarea. Ce era însă ciudat la acel nas era forma lui bocârnată, de parcă nasul cela era făcut din plastilină pe care unul îl turtise în glumă lovindu-l cu pumnul.

Apoi, sub nasul cela, se conturau două buze groase, dar… invizibile. Cel puțin asta părea la prima vedere, căci aveau ele o culoare puțin transparentă ce dădea impresia că Samargo n-au gură. Se vedeau însă bine dinții mărunți, galben și urăți ascunși după acele buze.

După asta, coborând un pic mai jos privirea, se vedea bărbia. Ascuțită la vârf și total neproporțională cu restul corpului butucănos. În special ieșea în evidență datorită gâtului gros și scurt, ieșit parcă din trunchi. Și, de ar fi purtat Samargo haine cu guler, ai fi putut crede fără să greșești că ei în genere n-au gât. Sau ar fi putut fi confundați cu o caricatură desenată de copii sau c-o glumă proastă a destinului.

Dar ce știau doar puțini era faptul că nu așa arătaseră Samargo odată. Fuseseră chiar frumoși la începuturi. Ca mai toți Titanii și asta din cauza că atunci când îi crease Haos fusese în cheși buni. Și tot din cauza că era în toane bune în acea zi Haos le spuse celor 13 Samargo să-și aleagă singuri teritoriul de pe Pământ pe care să-l stăpânească. Samargo însă, nefiind experimentați, cerură doar un teritoriu vast și cald.

A lor cerință însă fu ca o armă cu două tăișuri, căci îi permise lui Uranus să recurgă la șiretlic. Astfel, văzând că Samargo erau destul de naivi încât puteau fi considerați proști, le spuse să aleagă anume Tărâmul Lumii de Dincolo, căci anume acolo era destul de vast, nu trebuiau să-l împartă cu nimeni, și… era destul de cald. Desigur că era, căci doar acele tărâmuri erau veșnic încălzite de focul iadului. Ceea ce a dus într-un final și la urâțirea chipurilor celor 13 Samargo, făcându-i să arate ca adevărate hidoșenii.

Cu toate acestea însă nimeni nu știa de ce capurile lor deveniră ovale. Tot ce știau Titanii era că Samargo avuseră la început capete rotunde, perfect proporționale cu restul corpului lor masiv. În timp însă ele deveniră ovale și ciudate, ceva nemaivăzut de pământeni sau de Titanii Cosmosului. Și, cum Samargo nu se prea arătau la suprafață, iar ceilalți Titani evitau Lumea de Dincolo de parcă s-ar fi temut de drac, iaca și nu aflase nimeni a lor poveste ciudată.

Dintr-o dată însă Island scutură din cap ca să alunge acele gânduri despre istoria celor treisprezece Samargo când îl auzi pe Gosmel, conducătorul Samargilor, șuierându-i printre dinți, „Văd că încă te ții de șotii, Titane Island.” Apoi rânji, extrem de neplăcut de altfel. Rânjetul lui Gosmel însă îl făcu pe Island să se încrunte, căci chiar nu înțelese la ce șotii se referise acela. Ba chiar strânse și sulița mai cu putere în mână, dându-i de înțeles lui Gosmel că-i pregătit să lupte până la ultima suflare.

Apoi, văzând că conducătorul Samargilor rânjea încă, Titanul mârâi printre dinți, „Și tu la fel de nesăbuit, Gosmel. Cum ai fost mereu de altfel, căci chiar nu înțeleg cum ai îndrăznit să calci pe teritoriu străin.” Spunând astfel de cuvinte, Island chiar era furios. Ba chiar părea că ochii săi ardeau din cauza furiei. Asta însă îl făcu pe Gosmel să râdă cu poftă, exact ca și pe restul Samargilor. Iar râsul lor, puternic și asurzitor, cutremură nițel zarea.

„Tărâm străin zici?!” Spuse Gosmel după ce se calmă. „Mi se pare mie că ești greșit, Titane. De ce? Pentru că noi încă suntem pe teritoriul nostru dacă e să fii mai atent.” După care, pocnind din degete, vidul de sub caretele lor deveni transparent de parcă ar fi stat pe gheață. Astfel Island și ceilalți putură vedea ce se ascundea de fapt în subteran: un imens oraș din piatră neagră. Iar acel oraș era acoperit de o ceață alb-cenușie ce plutea deasupra acoperișurilor. De aceea erau ele mereu cenușii și umede.

La fel văzură ei că și orânduirea caselor era ciudată. Acestea erau construite nu de-a lungul și cu străduțe între ele sau formând târguri ca in cazul oamenilor, ci în jurul unui imens castel din piatră neagră. Un castel construit de altfel pe 666 de nivele, ce se ridicau mult deasupra celorlalte case și la fel cobora mult și în adâncul pământului. Pe pereții acelui castel însă nu se vedeau uși sau ferestre. Doar niște găuri cioplite în zid, ce păreau a fi ochi orbi. Apoi, de-a lungul acelui castel, chiar pe pereții exteriori, se vedeau scări. Multe scări de altfel, cioplite în piatră și care urcau în zigzag de la primul etaj până la ultimul. La fel coborau și în subteran acele scări, având același număr: 666.

Anume această aranjare a scărilor simboliza imperfecțiunea vieții pe pământ. Sau urcușurile și coborâșurile pe care un suflet le are pe parcursul vieții. Totodată puteau fi considerate ca fiind simbolul Sorții schimbătoare și a faptului că viitorul, atât al oamenilor cât și al întregii lumi, e unul neclar și imprevizibil.

Apoi, coborând acele scări, ajungeai la acel mare rug care se vedea chiar în centrul castelului. Avea baza lată mult în interiorul pământului, iar flăcările urcau mult deasupra primului nivel exterior. Chiar și așa se vedea destul de clar, căci avuseră Samargo grijă de asta: ca Siarii și Island să vadă cât de nemilos putea fi focul etern. Și, mai pocnind odată din degete, Gosmel schimbă consistența peretelui acelui castel, care deveni dintr-o dată transparent.

Astfel se văzu că în interiorul castelului se aflau nenumărate alte scări care tot urcau și coborau ca și cele din afară. Și, pe acele scări, se văzură sufletele celor trecuți în neființă urcând la cer sau coborând spre acel foc văzut mai înainte.

„Poarta Iadului sau Narakattiṉ Vācal!” Explică dintr-o dată Gosmel, făcându-l și pe Island să se cutremure. „Locul de unde sufletele sunt trimise peste podul Yeomna sau aruncate direct în focul Iadului, Narakam!”

„Locul unde sufletele păcătoșilor sunt judecate după păcatele avute și apoi trimise la locul veșnic de odihnă!” Murmură Island fără să vrea.”

„Așa e, Titane. Anume de aici sunt trimise sufletele spre Purgatoriu ca să-și spele păcatele, spre Narakam - ca să se căiască veșnic pentru cele săvârșite, sau direct în Aeon de acel suflet e complet neprihănit. Și dacă e să priviți cu atenție la acoperișul castelului Piṟaku o să vedeți un nor imens și alb, cel numit Kēriyar sau Cărăușul, căci anume pe spatele lui sufletele nevinovate sunt duse în Aeon.”

Ascultând cu atenție cele spuse de Gosmel, Siarii și chiar Island își ridicară privirea pe acel zid de parcă ar fi urcat pe acele scări. Astfel dădură și ei cu ochii de Kēriyar, norul cel alb. Acela stătea chiar în fața unui copil îmbrăcat în alb în acele clipe, spunându-i ceva cu ale lui buze albe și groase.

„Dar… ce-i spune?” Întrebă unul dintre Siari, văzând că Kēriyar vorbea, dar nu se auzea ce.

„O vrajă,” răspunse oarecum șiret Gosmel. „Să uite cele trăite pe pământ ca să aibă șansa să renască.” După care privi și Gosmel înspre Kēriyar, care prinse acel copil de cingătoare cu ale sale mâini albe și moi. Apoi, atât de brusc că Siarii tresăriră, acel copil căzu în gol. Dar nu mult, căci Kēriyar se transformă cât de curând într-o imensă pasăre albă, pe spatele căreia copilul căzu într-un final. După care, stând așezat pe spatele acelei păsări albe, copilul, ale cărui plete deveniră blonde și care avea o coroniță de înger pe cap, urcă tot mai mult și mai mult spre cer ca să meargă mai apoi în Aeon.

Numai că, plecarea lui Kēriyar de deasupra castelului, le permise Siarilor să vadă ce se afla dincolo de Narakattiṉ Vācal. Văzură astfel că în jurul acelui mare castel din mijloc se aflau alte 7. „Cele șapte continente,” le explică Gosmel. Apoi, în spatele celor șapte castele, construite cumva în semicerc, se vedeau multe altele mai mici. „Iar acele mici castele aparțin de fapt fiecărei țări în parte, căci lumea asta e mult mai mare decât credeți voi. De aceea și se face trierea inițială anume de acolo. Apoi, după ce se cântăresc păcatele lor, în acele mici castele numite Varicai, fiecare suflet primește un număr. După care sunt puse în rând și sunt îndreptate spre Narakattiṉ Vācal.”

„Splendoarea și măreția regatului Samargo!” Spuse Island oarecum ironic.

The story has been taken without consent; if you see it on Amazon, report the incident.

Pe Gosmel nu-l zădărî remarca Titanului însă. Din contră: el se simți mândru de locul pe care îl stăpânea. Apoi, încă surâzând, îi spuse lui Island, „Chiar și de-o spui cu ironie, Titane, să știi că acel loc chiar e o adevărată splendoare. Locul de unde Samargo conduc peste Pământ și peste Lumea de Dincolo. Dar, deși pare că slujim la două lumi în același timp, noi ne închinăm doar lui Haos. Deci nu suntem de capul nostru după cum cred unii. Și asta a fost orânduirea Cosmosului, ca să fim destul de puternici încât să-i pedepsim pe cei răi, dar să nu fim nici noi scăpați de sub control.”

„Doar că mi se pare că Cosmosul a eșuat nițel în a vă ține în frâu,” șuieră Island printre dinți. „În caz contrar n-ați fi fost aici, Gosmel, în locul unde n-a murit încă nimeni, dar unde voi ați venit să vă cereți partea.”

Remarca lui Island îl făcu pe Gosmel să tresară. Totuși nu se dădu de gol în fața Titanului, căruia îi spuse cu glas șiret, „Chiar așa să fie, Titane? Chiar să fi venit noi azi aici fără treabă? Eu cred că te înșeli, căci noi am fost trimiși aici să luăm un suflet. Cel al Poporului Siar. Al cărui ceas a bătut gongul final de altfel. De aceea și suntem noi aici.”

Răspunsul lui Gosmel îi făcu pe copii să plângă. Femeile începură să tremure, acoperindu-și gura cu palmele doar ca să-și înăbușe plânsul. Iar bătrânii, cei trecuți prin viață, oftară, căci nu se așteptară nicicând ca să sfârșească astfel: toți odată.

Pe Island însă cuvintele lui Gosmel îl înfuriară la culme. De aceea și răcni el și strânse mai tare sulița Īṭṭikaḷ în mână. Ba chiar scrâșni și din dinți. Dar, deși părea că nu se mai putea controla defel, Island continua să-l privească pe Gosmel cu mare atenție.

Acela, văzând că Island era pe cale să înghețe pământul cu ura lui, coborî din a sa caretă. Apoi porni încet spre Titan, călcând pe acel gol de parcă ar fi fost pământ tare. Și, cu glas blajin, spuse, „Nu te înfuria prea tare, Titane Island. Până la urmă nu-i vina ta că așa a decis Soarta. La fel nu-i vina noastră. Noi doar ne facem treaba. Ca mesageri ai Lumii de Dincolo. Și, după cum am fost trimiși aici cu un scop, chiar și dacă tu te înfurii, noi n-o să plecăm azi de aici cu mâna goală.”

„Atunci nu-mi dai de ales,” mârâi Island. „Ca să nu pleci de aici cu mâna goală va trebui să lupți pentru ce vrei să iei.” După care, atât de brusc, aruncă sulița spre Gosmel.

Faptul că Island îl atacă îl înfurie la culme pe Gosmel. De asta și lovi el brusc cu al său toiag Ālōcakar. Dar săgeata lui Island nu se lovi de toiag, ci de o altă săgeată de foc, pe care însuși Ālōcakar-ul o trimise spre Titan. Și, când cele două săgeți se loviră una de alta, vârf în vârf de altfel, se spintecară în două, ca să cadă mai apoi prin golul de sub picioarele lui Gosmel.

Lupta însă nu se termină acolo, căci imediat ce văzură că ale lor săgeți căzură în gol, Island formă o sabie de gheață în mână, iar Gosmel își transformă toiagul într-o sabie de foc. Doar că lumina sabiei sale, reflectată pe cea de gheață, îl făcu pe Samargo să închidă pentru câteva clipe ochii. Ba chiar și-i acoperi și cu brațul ca să nu orbească. Și, cât își acoperise ochii cu brațul mârâi printre dinți, „Ais Eṉṟa!” (Flacăra Gheții)

„Ce? Nu mai ești atât de curajos când trebuie să te înfrunți cu o sabie magică, nu-i așa?” Îi spuse Island, rânjind.

Scuturând din cap, Gosmel îl privi iar în ochi. Apoi, surâzând, își privi sabia. „La fel cum tu știi prea bine ce se va întâmpla dacă eu voi folosi întreaga putere a acestei săbii. Cea cunoscută de toți drept Eriyaṭṭal.”

„Mmm. Sunt la curent,” spuse Island cu ironie. „Nimic important. Doar… vei da foc întregului pământ.”

Gosmel îl privi pe sub sprâncene. „Și… nu te temi? Că va arde totul în jurul tău doar pentru că ai fost încăpățânat și n-ai vrut să-mi dai ce eram în drept să iau?”

„Nu,” răspunse Island scurt, privind lama sabiei sale care strălucea atât de frumos sub reflecția săbiei Eriyaṭṭal.

„De ce?”

„Pentru că singur ai spus-o, Gosmel, Samargo îs legați de mâini și de picioare de însăși Soarta. Și asta doar ca să nu-și facă de cap. De aceea, de tu vei folosi puterea sabiei Eriyaṭṭal, ca să arzi pământul, vei ucide suflete care trebuiau să trăiască. Atunci știi bine ce se va întâmpla, nu?”

„Desigur. Samargo vor vedea cum se simt pe pielea lor flăcările Narakam-ului.”

„Chiar și așa vrei să riști?”

„De ce și nu? Până la urmă acele flăcări n-o să ne disturgă. Doar… o să ne știrbească un pic din frumusețe. Nimic nou,” spuse Gosmel ironic, mângâindu-și chelia. „Poate astfel vom fi cu adevărat de temut. Chiar și de „curajoșii” de teapa ta.”

Dar, deși Gosmel părea atât de calm, Island nu se lăsă înșelat. Ceva îl intriga în comportamentul lui Samargo, căci acela reacționa atât de calm vorbind despre a lor urâțenie. Ceva ce nicicând nu se mai întâmplase mai înainte. Și nu se înșela de fapt gândind astfel Titanul, căci, cât de curând, Gosmel aruncă sabia de foc înspre el.

Sabia însă se opri la jumătatea distanței dintre el și Titan. Apoi, plutind în aer, începu să ardă vâlvâtaie, deși mai înainte se vedeau doar flăcări mici pe lama ei. Asta însă îl făcu pe Island să surâdă, privind la dansul flăcărilor de pe lama sabiei Eriyaṭṭal. De apropiat însă nu se apropie de ea. La fel nu dădu drumul sabiei sale, deși ar fi fost mai mult decât capabil s-o controleze de la distanță.

Gosmel însă consideră decizia lui o lașitate. Ba chiar îi spuse cu oarecare batjocură în glas. „Și totuși te temi.”

„Sunt mai degrabă tentat să cred că cel ce se teme ești, Gosmel,” îi spuse Island surâzând viclean. „Altfel nu te-ai fi ascuns în spatele abisului.”

„Unul pe care de altfel poți călca fără teamă,” murmură Gosmel. Apoi lovi cu piciorul în pământul cela transparent, vrând să-i arate lui Island că nu mințea. Văzând însă că Island nu-l crezuse, chemă sabia înapoi la el. Apoi oftă, „Nu, fie pe a ta!” Și, înfigând dintr-o dată sabia chiar lângă piciorul său drept, Gosmel formă o limbă de pământ tare între el și Titan. Dar acea limbă nu era mai lată de 2-3 metri. Și, ca să-i dea de înțeles lui Island că de data aceea chiar juca cinstit, începu să sară în loc, de se cutremura pământul. Limba aceea îngustă de pământ nu crăpă însă.

Island însă surâse, „Chiar și de urăști locurile strâmte tot ai format unul.”

Gosmel râse. „Pentru tine fac orice. Doar îți place să fii mereu la… strâmtoare.” După care Gosmel făcu semn spre locul în care stăteau înghesuiți Island și Siarii. „Și, chiar dacă nu-i tare lat locul ăsta, tot poți răsufla mai liber. Așa că… mai cu curaj, frate,” îl provocă Samargo.

Înțelegând că n-are încotro, Island oftă. Apoi, când strânse mânerul sabiei sale, în jurul lui apărură suliți, pumnale și săbii de gheață. Și, privind la bătrânul Solan doar cu coada ochiului, îi spuse, „Ascultă, bătrâne, singur ăstuia nu-i fac față. Așa că o să am nevoie de tot ajutorul posibil. Deci, fiecare din voi să apuce măcar o armă. Și de vreunul din cei doispreze s-o crede mai deștept și s-o apropia de voi cât eu lupt cu Gosmel, fără luptă nu cedați. Iar de vreți să scăpați cu zile, loviții în ochi, căci orbi nu pot face nimic. Doar… de-or bâjbâi prin întuneric după ale voastre suflete.” Dar, cât spuse el asta bătrânului, pe șoptite doar, nu-l scăpa nici pe Gosmel din ochi, știind prea bine ce-i putea și aceluia pielea.

Gosmel însă stătu calm. Ba chiar căscă, semn că se plictisea. Dar, deși păru că se uită în pământ, la flăcările care dansau în jurul piciorului lui fără a-l răni, tot văzu că Solan dădu ușor din cap. La fel văzu că bătrânul privi spre Siari, iar aceia se înarmară cât de curând. Doar bătrânul rămase fără armă.

De asta și îl întrebă Island mirat, „N-apuci și tu ceva?”

„Pentru ce?!” Răspunse Solan senin. „Să lupți cu moartea când vine după tine consider eu prostie. Ba chiar e inutil cred eu. Ce cred eu e că e bine s-o privești țintă în ochi și să-i dai de știre că nu te temi de ea. De aceea și-o să merg eu cu capul sus pe Podul Yeomna de-o fi să mor azi.”

„Ce consider eu prostie e să mori fără să lupți,” îi spuse Island cu glas sever. „Dar… fie pe a ta! Tu fă cum știi și la fel o să fac eu. De ce? Pentru că sunt sigur că ăștia nu-s aici pentru că i-a sunat ceasul Poporului vostru, ci pentru că i-a trimis cineva după voi toți.” Apoi îi strigă lui Gosmel, „Așa e, Samargo? Sunteți aici din ordinul cuiva. Al cui de data asta? Parca? Tenebre? Coallar? Hai, fii cinstit: cine din ei te-a trimis aici? Ori… nu-mi zi, Eris cumva?”

Gosmel însă rânji, „Ah, Titane, tu mereu gândești ce nu trebuie. Și, să fiu sincer, mă ofensezi. Oare tigrul din cușcă se închină cuiva? Nu, așa-i? Nici măcar vântului. De ce am face-o noi?”

„Pentru că vă doriți mai multă libertate?!” Îi tachină Titanul. „Și nu cred că greșesc, căci știe toată lumea de câte milenii vă târâți trupurile hidoase prin tunelurile și labirinturile infernului. De aia și poftiți și voi cărniță fragedă. Măcar din când în când. Sau mă greșesc?”

„Ba nu. Nu greșești. Trebuie să recunosc asta. Dar… n-o să-ți spun totuși ale cui ordine le ascultăm. La fel n-o să te las să știi ce câștigăm făcând asta.” Island însă râse cu poftă. Ceva ce-l făcu pe Gosmel atent. „Nu-mi zi că ai aflat secretul deja?” Îl tachină Samargo.

„Nici n-a fost greu de altfel. Doar Parca putea să vă pună astfel de cuvinte pe limbă. Singuri voi, cu ale voastre căpățâni seci, nu le puteați gândi. La fel nu puteați să aveți astfel de idei mărețe.” Și, atât de brusc că Siarii se cutremurară, simțindu-se neprotejați, Island se rupse din locul lui și fugi spre Samargo.

La fel făcu și Gosmel. Și, când ajunseră la doar doi pași unul de altul, loviră sabie de sabie de răsunară zările, împroșcând cu picături de apă și scântei de jur împrejur. Dar, deși luptau cu înverșunare, având ambii puteri similare, nu-l puteau îngenunchea pe celălalt. De aceea trecură la șiretlicuri când înțeleseră că pe cale cinstită nu câștigă ei.

De atlfel primul care începu să joace murdar fu Gosmel. Acela, schelălăind ca un nebun, făcu să apară flăcări de jur împrejurul acelei limbi de pământ. Flăcările celea însă păreau mai mult a fi limbi de cobră, căci când se ridicară în sus începu să se audă un straniu sâsâit de jur împrejur de parcă locul ar fi fost acoperit de șerpi.

Asta însă îl cam neliniști pe Island, căci știa că dacă flăcările erau în jurul lui îl slăbeau de puteri. De aceea și-și aruncă sabia în sus, care se transformă cât de curând în sferă. Apoi, cât sfera pluti în aer, el întinse mâinile în lături și, cât ai clipi, se transformă în dragon de gheață în clipa în care sfera intră în pieptul lui. Asta însă făcu ca flăcările lui Gosmel să fie acoperite de-o pojghiță groasă de gheață, reducându-le puterea la maxim. Chiar și așa, cât zbură deasupra lor, dragonul văzu că se scurgeau picături de apă pe pereții acelei pojghițe de gheață, semn că flăcările o topeau pe dinăuntru.

El însă își zise să termine acea luptă până ce flăcările vor topi complet gheața. De aceea și se avântă cât de curând asupra lui Gosmel cu gând să-l apuce în gheare și apoi să-l arunce în abisul propriului regat. Doar că, când era cât pe ce să pună gheara pe el, Gosmel se aruncă la pământ și începu să se rostogolească atât de repede încât nu-i reuși lui Island. De aceea și răcni dragonul, înfuriat, bătând vertiginos din aripi. Iar acea bătaie de aripi aruncă așchii tăioase, din gheață groasă asupra lui Gosmel. Se înfipseră însă pe lângă el, fără să-l rănească totuși din cauza istețimei lui Gosmel.

Văzându-și conducătorul la ananghie, ceilalți 12 Samargo vrură să-i sară în ajutor. Gosmel le strigă înfuriat însă, „Să nu miște nimeni din locul ăla.” Iar Samargo, ascultători, rămaseră la locul lor. Ba chiar păreau încremeniți. Dar faptul că încă strângeau al lor toiege, pe care le transformaseră deja în săbii similare celei văzute la Gosmel, îi trăda că erau încă vii.

Între timp însă Gosmel își aținti privirea asupra zborului lin al dragonului. Dar era doar o șmecherie, căci el aștepta ca acesta să se avânte iar asupra lui. Și, când Island, care nu înțelese totuși ce aștepta acela, se aruncă iar asupra lui, Gosmel se prinse de unul dintre picioare. Apoi, în ciuda faptului că dragonul începu să bată puternic din aripi ca să-l arunce de pe el, Gosmel reuși să urce pe spatele lui Island.

Fiind deja sus însă își chemă sabia de foc la el. Apoi o ridică mult deasupra capului intenționând să-l lovească pe dragon în ceafă și să-l forțeze să renunțe la luptă. Dar, văzând că căldura sabiei sale nu topește solzii de gheață ai dragonului și mai ales văzându-și mutra hidoasă oglindită pe acei solzi, se cruci. Mai ales când văzu și chipul lui Island reflectat pe acei solzi.

Asta însă îi dădu șansa lui Island să profite. Și, când Gosmel se aștepta mai puțin, se văzu îmbrățișat de Titan, iar răceala corpului lui îl forță pe Samargo să dea drumul sabiei sale, care se înfipse într-un final în pământ. Și, nu departe de acea sabie, căzură cei doi Titani. Dar, din cauza impactului puternic cu solul dur, cei doi se văzură nevoiți să-i dea drumul celuilalt, după care se rostogoliră în direcții opuse.

Numai că, spre deosebire de Gosmel, care se opri la timp, Island n-avu același noroc și fu aruncat într-un final de pe acea potecă. Reuși însă să se apuce de acea margine zgrumțuroasă în ultimul moment. Dar, atât de curând, marginea ceea de pământ începu să se sfarme. Ceva straniu în opinia Titanului, căci mai înainte nu se sfărmase nici chiar sub greutatea lor. De aceea privi în sus și-l văzu pe Gosmel stând atât de aproape de acel loc în care stătea el spânzurat. Dar ce-i atrase atenția fură acele cuvinte pe care Gosmel le bolmojea sub nas. Și, deși nu înțelegea ce spunea Samargo, înțelese Island totuși că era o vrajă ca să transforme acel mal de pământ tare într-unul unul sfărâmicios.

De aceea și începu Island să se gândească repede la o soluție, căci malul cela începu să se sfarme cu atâta repeziciune de se înfiora. Ba chiar fu nevoit să dea drumul mâinii drepte când o bucată mare de pământ, de care el se ținea cu acea mână, se rupse și căzu apoi în gol. De asta își zise Titanul să găsească alternative. Și primul lucru care îi veni în minte fu să înfigă un pumnal în acel mal de pământ. Magia lui nu funcționă însă. De aceea își zise să se transforme iar în dragon. Dar, deși închise ochii și se gândi la asta, așa cum făcea de fiecare dată când voia să se transforme, nu-i reuși și pace. De aceea și se cutremură, căci înțelese că dacă nu se va întâmpla cât de curând o minune o să cadă și el în gol în cele din urmă.

Tresări însă cât de curând când văzu, cu ochiul minții doar, cum flăcările lui Gosmel se ridicară până la el și-l încercuiră. Nu-l slăbeau însă de puteri așa cum ar fi trebuit, ci părea că-i dădeau puteri. Un fenomen pe care nu și-l putea explica. Dar înțelese totuși cine-l ajuta când auzi vocea Hestiei, „În spațiul dintre două lumi magia ta e inutilă, Titane. De aceea foloseșteți creierul dacă vrei ca tu și Siarii să supraviețuiți. De aceea propune un pact.”

„Un pact? Ce fel de pact?” Murmură înfrigurat Island. Nu primi însă niciun răspuns. La fel dispărură și flăcările Hestiei. Și, simțind că muchia de care se ținea cu mâna stângă începu să crape, Island săltă un pic în sus și se prinse de alta. Neștiind însă pentru cât timp va dura aceasta, începu să se gândească rapid la o soluție. De aceea își punea întrebări precum, „Ce pact aș putea eu să-i propun demonului ăstuia ca să ne salvez pe toți?”

Își tăcu însă vocea minții când auzi vocea lui Solan adresându-i-se lui Gosmel, „Ce număr de suflete a ordonat Titanida Sorții să luați cu voi?” Întrebare care-l forță pe Gosmel să înceteze a bolmoji și pământul a se sfărma.

Apoi, rotindu-se pe călcâie, Gosmel privi cât de curând la acel muritor care avuse curajul să-i vorbească unui Înger al Morții. Mai ales care îndrăznise să-i propună un pact după cum părea să aibă intenția. De aceea și se încruntă. Mai ales înțelegând că trebuia să-i dea bătrânului un răspuns exact, pentru că Samargo nu puteau minți. De aceea îi și spuse șuierând printre dinți, furios că fusese învins într-un fel ciudat de-un muritor „N-a spus! Doar… Poporul Siar.”

„Atunci asta e numai 1 suflet,” murmură cu hâtrenie Solan, cuvinte care-l făcură pe Gosmel să mârâie nesatisfăcut:

„N-aș fi atât de sigur!”

„Ba eu cred că da,” răspunse Solan sigur pe sine. „Dacă Titanida Sorții a spus Sufletul Siarilor, atunci e doar unul. Și, cum eu sunt cel mai bătrân de aici, consider că sufletul Siarilor sunt anume eu, căci cu bătrânii a început al nostru popor și cu el trebuie și să termine.”

Gosmel rânji de data asta, „Șmechere cuvinte spui, bătrâne, dar nesăbuite. Mai ales… de când sufletul unui bătrân ramolit ca tine poate fi sufletul unui întreg popor?” Ultima parte Gosmel o răcni, de tună și fulgeră cerul. Apoi păși încet spre Siari cu gând să-l învețe minte pe bătrân.

Se opri însă locului văzând-o pe Inlan Diar apropiindu-se de acel loc în goana cailor de aer. Și nu era singură, ci c-o întreagă armată după ea. Iar acei soldați, ce semănau extrem de mult cu Arion, având și ei păr alb, piele ca spuma laptelui și ochi verzi, țineau arcuri în mâini cu săgeți pregătite pentru tragere. Iar asta era semn rău pentru Samargo, căci, deși ei erau puternici, pe Pământurile Gheții și mai ales în prezența lui Inlan Diar erau vulnerabili.

Astfel, înțelegând că va fi nevoit să cedeze, Gosmel privi la Island. Și, rânjind batjocoritor, îi spuse, „Iaca îți vine mami în ajutor!” Cuvintele lui Samargo nu-l zădărâră însă pe Titan. Din contră: îi dădu speranță, căci dacă regina și soldații lor erau acolo însemna că ei toți erau în siguranță.

Deveni însă Island atent când auzi strigătul lui Inlan Diar din înalturi. Îi vorbea ea însă cu furie lui Samargo, căruia îi spuse cu asprime, „Nu asta ne-a fost înțelegerea, Gosmel, și tu știi prea bine asta. La fel cum știi că dacă te atingi de fiul meu sau de oricine din Siari îmi declari război.”

„Război? De ce? Pentru că am venit după ce e al meu?” Îi strigă Gosmel.

„Nu. Pentru că ai încălcat pactul nostru, cel în care stă scris negru pe alb că de pe Tărâmul Gheții nu poți lua niciun suflet dacă nu poți demonstra că ceasul lui a bătut ora finală. Așa că te întreb doar odată: poți tu demonstra asta?”

Întrebarea ei îl făcu pe Gosmel să strâmbe din nas, căci el nu putea demonstra că ceasul tuturor Siarilor bătuse gongul final. Avea doar un singur suflet destinat să moară: un copil de zece ani, care era puternic strâns de a lui mamă la piept. Și, când privi anume spre acel copil, un mare ceas negru cu ace aurii apăru în spatele Siarilor. Și, pe ecranul acelui ceas, se reflectă chipul copilului, un băietan bălai, cu ochii verzi și vii, ce nu dădea niciun semn că al lui ceas se oprise. Dar, privind la acel ceas, atât regina, cât și Island înțeleseră că Gosmel nu mințea.

Același lucru îl înțelese și mama copilului, privind însă la fața reginei, căci ea nu putea vedea ceasul. De aceea și începu să plângă înnebunită, strângându-și copilul la piept. Băiatul însă, neînțelegând nimic din ce se întâmpla, doar privi îngrozit la fața lui Gosmel, care-l privea totuși cu bunătate.

Chipul copilului fu ascuns vederii lui Gosmel însă de Solan, care păși dintr-o dată între ei. Ba chiar bătrânul făcu câțiva pași spre Gosmel. Se opri însă când o femeie îl prinse de braț, vrând să-l oprească. Solan însă o privi cu bunătate. După care își eliberă brațul și spuse cu voce tare, „Viață pentru viață nu mă tem să schimb, fiica mea. Și nu mă tem eu tocmai pentru că destui ani am trăit și multe am văzut în anii mei de pribegie. El însă e tânăr. El trebuie să trăiască.”

Cuvintele bătrânului îl făcură însă pe Gosmel să urle la el, „Ai căpiat sau ce, bătrâne? Care schimb când ceasul tău n-a bătut încă? Sau ce, chiar nu ții deloc la viața ta?”

Solan surâse însă, privindu-l pe Samargo, „Tocmai pentru că țin la viață am și decis asta. Tocmai pentru că sunt propriul meu stăpân pot decide când să pornesc totuși spre Aeon.” După care bătrânul se îndreptă spre Gosmel, care îl privea uluit, căci chiar nu putea înțelege de acel bătrân era în toanele lui sau nu.

Solan însă făcu o oprire în dreptul lui Island, care încă atârna în aer, prins cu ambele mâini de acel mal de pământ. Și, deși Island îl privea speriat, bătrânul îl privi cu bunătate și-i spuse, „Ai grijă de al meu popor, Titane Island. Nu-i lăsa nicicând neprotejați. Chiar de-o fi vreme rea. Chiar de-o fi furtună sau război. Și, de veți fi uniți, să știți că orice chin va trece și orice cumpănă va fi învinsă mai apoi.” După care porni iar spre Gosmel.

Island nu-i spuse nimic bătrânului. Doar privi cu ochi triști în urma lui, căci nu mai văzuse pe nimeni până atunci să renunțe la viață de bună voie doar pentru a salva un străin. Da, la viața lui, văzuse mame sacrificându-se pentru ai lor copii, așa cum făcuse Edda. Văzuse tați apărându-și cu propriul trup odraslele sau frate ce se jertfise pentru frate și soră pentru soră. Străin pentru străin însă vedea prima oară. De aceea și-l aprecie el atât de mult pe acel bătrân care se pornise pe drumul morții cu capul sus, așa cum îi și spuse mai înainte.

Ajungând în dreptul lui Gosmel, Solan se închină ușor. Apoi trecu prin stânga lui și se îndreptă spre carul lui Gosmel cu zâmbetul pe buze și cu sufletul ușor. Și, oprindu-se în dreptul carului, se întoarse cu fața la Siari. Apoi, cât îl așteptă pe Gosmel să vină și el, se închină de trei ori în fața celor pe care îi lăsa în urmă.

Siarii făcură și el la fel. Dar tăcură. Doar acea mamă, ce încă își ținea feciorul salvat la piept, murmură, „Îți mulțumesc, bătrâne Solan, pentru acest dar. Și jur că te voi cinsti și-ți voi cinsti și memoria câte zile voi avea.” Dar, deși ea doar murmură acele cuvinte, bătrânul le auzi și zâmbi. Era fericit că astfel va trăi el veșnic în inimile oamenilor, ca o adevărată legendă.

Același lucru îl înțelegea și Gosmel. El însă nu se grăbi din locul lui, căci înțelegea prea bine că plecând își încălca pactul cu Parca, iar pentru asta ei trebuiau să fie pedepsiți. Dar nici să lupte cu Inlan Diar și ai ei soldați nu putea, căci semnaseră cândva un pact cu ea. Unul pentru viață, când ei au primit acel tărâm care fusese cândva parte al ținuturilor ei. De aceea și simți el că se afla cumva între ciocan și nicovală, căci dacă ar fi atacat-o nu doar ar fi încălcat acel pact, dar și-ar fi atras ura celorlalți Titani.

O privi însă pe regină când aceasta îi spuse într-un final, „E timpul, Gosmel. E timpul să alegi! Ori pleci, ori lupți. Dacă alegi a doua variantă însă poți pieri fără câștig. Dacă pleci însă… ai câștigat măcar un suflet.” Ultima parte o spuse ea cu mâhnire însă, căci ar fi vrut să-l ea și pe acel bătrân de acolo, dar era dincolo de puterile ei. Și asta era din cauza că bătrânul își decise singur soarta: să-i urmeze de bunăvoie pe Samargo, iar ea nu se putea împotrivi. Și mai era ea tristă încă dintr-un motiv: căci cei ce plecau din această lume urmând un Înger al Morții cât erau încă în viață își luau și trupul cu ei, iar asta însemna că Solan nicicând nu va renaște.

Oftă ea iar însă văzând că Gosmel se plecase ușor în fața ei semn că cedează. De aceea îi făcu ea cu capul comandantului ei pe nume Eṉōl, care dădu pinteni calului său și se apropie de locul în care se afla Island. Ajuns acolo însă calul n-atinse pământul cu copitele, ci coborî puțin în acel abis creat de Samargo. Apoi Eṉōl îi întinse mâna lui Island și-l ajută să urce pe spatele calului său. După care se apropiară de ceilalți.

Între timp Gosmel întoarse spatele acelui loc și se apropie de a sa caretă. Acolo îl ajută mai întâi pe bătrân să urce, după care urcă și el. Dar, înainte să coboare cu toții în măruntaiele pământului, îl lovi pe bătrân în piept, c-o ușoară lovitură a mâinii, iar Solan își pierdu cunoștința. După asta însă o sferă multicoloră ieși din gura bătrânului și începu a pluti în fața lui Gosmel. Dar nu doar el și Samargo puteau vedea acea sferă, ci și Inlan Diar, căreia el îi spuse, „Va renaște poate cândva!” După care întinse palma dreaptă în sus, iar energia controlată de el mișcă sfera spre regină și armata ei.

Nimeni din soldați sau Siari nu se mișcă însă din loc. Ei doar priviră țintă la cum cele 13 carete ale Samargilor coborâră în pământ, ca mai apoi pământul să se închidă în urma lor și ceața să dispară. Abia atunci Inlan Diar le dădu ordin soldaților și aceștia coborâră caiii pe pământ, urcându-i pe Siari în spatele lor. După care părăsiră acel loc în tăcere, mâhniți fiind de pierderea bătrânului.

Inlan Diar nu-i urmă însă. Ea rămase acolo până ce restul fură destul de departe. Abia atunci coborî de pe al ei cal. Și, apropiindu-se de sfera multicoloră, văzu sufletul lui Solan în interiorul ei. Și văzu ea că era atât de speriat, de parcă n-ar fi știut încotro s-o apuce.

Văzând sufletul bătrânului atât de speriat, regina se înduioșă. După care scoase un mic corn de la brâu, mult asemănător lui Imagus, în care suflă cu putere. Și privi apoi în dreapta, la orizontul înroșit, ce se vedea mult în depărtare.

Anume dintr-acolo îl văzu venind pe Argol în cele din urmă. Și, odată ajuns lângă ea, Argol se așeză pe mâna ei. Regina însă nu-l privi pe el, ci acea sferă multicoloră. Dar totuși îi vorbi vulturului în cele din urmă, „Du acest suflet lui Bodhi, Argol, și las să-l păstreze ea până când vor veni timpuri mai bune și va putea renaște.”

Drept răspuns, Argol scoase un sunet scurt. Bătu apoi ușor din aripi și se ridică în aer. După care se apropie de sferă, care se ascunse brusc într-ale lui pene, iar când sfera era în siguranță Argol zvâcni în aer și se pierdu curând la orizont.

Văzându-i plecând, ochii reginei se umplură de lacrimi. Dar… era singurul lucru pe care îl putea face pentru bătrân. De aceea, înțelegând că mai mult nu putea face, urcă pe spatele calului ei alb și, trăgând de hățuri, porni în galop în urma celorlalți.

Astfel, neprivind nici măcar pentru o clipă în urmă, n-o văzu pe Parca apărând acolo, în locul în care stătuse ea. Dar poate că făcuse bine că nu privise în urmă, căci nu văzuse astfel ura din privirea Titanidei Sorții. O ură care avea de altfel o singură cauză: Siarii, chiar dacă nu știa nici ea de ce-i ura atât de mult. Dar, înțelegând până la urmă că pierduse acea luptă, Parca scrâșni din dinți. Apoi, strângând cu putere pumnii, dispăru, lăsând doar o totală liniște în locul din care un suflet viu plecase în acea zi spre Lumea de Apoi.