Un cer negru ca cătrana se întindea la orizontul Paṉi Makkal-ului. Se vedeau acolo nori furioși, alergând unul după celălalt, și scântei de foc aruncate din înalturi, rupte din fulgere crăpate în două de furia naturii. La fel se auzeau tunete în înalturi, hodorogeli ale căruțelor cerești ce goneau se pare după acei nori scăpați de sub control, încercând măcar pe cât se putea să-i țină în frâu. De asta și răsuna cerul de răul acelor tunete și fulgere, crăpând pe alocuri pânza neagră celestială.

Anume la o astfel de priveliște se uita și Tikil în acele clipe, întrebându-se de furia naturii avea de-a face cu prezența lui Maranam în acele locuri sau era cumva legată de un alt fenomen. Nu natural desigur, căci nu natura își făcea de cap în acele locuri, ci răul, cel scăpat de sub control și de multă vreme. Un rău pe care-l simțea clar și pe piele, sub formă de mici furnicături, ceva simțit atât de plăcut în trecut, dar atât de insuportabil în acele clipe. Cum nu de altfel, când de jur împrejurul lui îi îngrădeau calea cele trei Inele ale Puterii de pe Muntele Fricii.

Cel mai mic dintre ele avea culoare roșie, influențat de puterea focului și-a lavei din interiorul muntelui. Cel de-al doilea avea culoare neagră și era fără doar și poate influențat de puterea pământului în timp ce cel de-al treilea avea culoare albastru închis pe margini și albastru deschis, ca cerul senin, în interior, fiind controlat de puterea cerului și a aerului din jurul lui Tikil. „Un aer atât de nesuferit în aceste clipe. La fel ca cerul, cel ascuns în spatele măștii negre a răului, făcându-și astfel de cap după bunul plac doar ca să dea mai apoi vina pe alții pentru propria răutate.”

Strigătul lui Argol din înalturi îl făcu pe Tikil să-și arate colții într-un final. Definitiv nu-i era lui pe plac vulturul din înalturi, care se rotea în cercuri line, chiar pe deasupra lui, controlat se pare de puterea aerului și-a vântului ce bătea molcom în acele clipe.

Era însă doar o aparență asta cu controlul, căci nu aerul și nici vântul îl controlau pe Argol, ci vulturul controla puterea celor două fenomene naturale. Astfel, simțind din plin energia lor, Argol se lăsase răsfățat de-a lor caldă mângâiere, fiind astfel purtat pe aripi de vânt chiar deasupra celui pe care păruse a-l urî o viață, dorindu-și fără doar și poate răzbunare. Una pe care o savura din plin în acel moment, căci Tikil căzuse pradă propriei vanități, ajungând în capcana Muntelui, cea de care fugise milenii, dar în care intrase până la urmă singur.

„Așa cum vei intra și tu, Argol,” șuieră Tikil printre dinți, cătrănit. „Să nu crezi că ești diferit de mine, m-auzi?” Întrebă el, privind la vultur doar cu coada ochiului.

Argol nu răspunse însă. Pluti doar, alene, pe aripile vântului molcom, permițând brizei acelor locuri să-l răsfețe din plin. La fel părea să nu se grăbească cu pedeapsa ceea pe care o plănuise în cap multă vreme, o răzbunare perfectă așa cum își dorise mereu, dar totuși una diferită de cea pe care și-o închipuise, căci Argol îl vruse pe Tikil căzând în aceeași prăpastie în care-și pierduse el trupul uman, devenind într-un final un vultur pleșuv, plutind în înalturi. Viața însă și Soarta avură alte planuri pentru el. La fel avuseră ele un plan diferit și pentru Tikil, căci ceea ce visase Titanul o viață, supremația și tronul Muntelui Fricii, rămâneau până la urmă doar un vis, unul imposibil. De asta și scrâșni Tikil din dinți iar când înțelese acest amar adevăr al lumii.

„Și totuși nu-i sfârșitul,” aproape că strigă Tikil, după ce păruse doar a șuiera cuvintele la început. „Nu-i sfârșitul până nu cad eu. La fel n-o să ai tu plăcerea să mă vezi căzând de pe al meu piedestal, omule Alton, la fel cum n-o să ai tu plăcerea, vulture Argol.”

„Crezi asta?” Auzi el glasul lui Argol din înalturi. „Că aștept aici anume ca să te văd pe tine căzând?”

„Aaa, nu?! Atunci… ce să fie oare? Să fii în locul meu?” Întrebă Tikil, pe-un ton răutăcios.

„Doar… să văd dreptatea înfăptuită în fața ochilor mei, Tikil. Dreptate pentru toate sufletele prigonite și cele care au pătimit de pe urma ta.”

„Ceva al naibii de greu totuși, căci… să nu uităm că eu dețin o putere enormă în timp ce tu nu ești decât un vultur pricăjit. Unul care nicicând n-o să-mi facă mie față într-o bătălie deschisă. Fățișă, așa cum îmi place mie.”

„Mie însă îmi plac jocurile, să știi.”

„Jocuri? Care anume? De-a v-ați ascunselea?” Chicoti Tikil.

„Ba nu. De-a răzbunarea,” răspunse Argol cu voce sigură. Apoi, atât de neașteptat, se aruncă din înalturi chiar deasupra lui Tikil, lovind vertiginos din aripi chiar deasupra capului Titanului, zgâriindu-i pielea brațelor și a feței cu ghearele sale ascuțite, în timp ce ciocul său coroiat lovi într-una în moalele capului lui Tikil.

O lovitură puternică însă îl aruncă pe Argol cât colo. Zăcea sărmanul vultur practic fără suflare la câțiva zeci de metri de Tikil, acolo unde căzuse după ce Titanul îl lovise. Stătea pe spate, cu aripile pleoștite în lături, cu ghearele strânse și practic rănindu-i tălpile, în timp ce ochii și-i ținea închiși. Doar faptul că-și mișca ușor pieptul în sus și-n jos mai trăda acea priveliște a morții, dându-i lui Tikil de înțeles că al său mare dușman respira încă.

„Nu pentru multă vreme însă,” șuieră Tikil printre dinți, încleștându-și pumnii. Făcu chiar o grimasă de durere când simți arsuri pe piele și-n moalele capului, acolo unde Argol ciocănise cu putere. La fel, pe tâmpla stângă se vedea o șuviță de sânge prelingându-se ușor, semn că ciocul vulturului reușise totuși să ciupească până la sânge. Nu destul de adânc însă, căci Tikil era încă în stare să pășească pe propriile picioare în timp ce se îndrepta spre Argol.

Un vuiet din înalturi însă îl făcu pe Tikil să se oprească. Privi cu atenție în sus, rotindu-se ușor pe călcâie, dar nu văzu nimic. Doar cerul cu ai lui nori negri furioși se vedea până hăt în zare, în timp ce pe piele simți dintr-o dată o briză fierbinte, asemeni celei simțite venind dinspre lava clocotindă ieșită prin craterul unui vulcan abia erupt. „Tī!”

Nu-i răspunse nimeni însă, deși Tikil era sigur că anume Tī era pe aproape. După mii și mii de ani Anticul Titan al Soarelui venise iar pe pământ. „Căutând probabil răzbunare, nu?” Răcni Tikil, înfuriat, căci ura el să nu i se răspundă la întrebare. La fel ura acel joc de-a mâța și șoarecii, unul favorit pentru Tī totuși, căci ori de câte ori se întâlneau cei doi Titani, Tī prefera să se ascundă o vreme, doar ca să-i facă în ciudă lui Tikil și să-l scoată din pepeni. „Nu pentru multă vreme totuși, căci, dacă tot ești aici, mai devreme sau mai târziu tot o să-ți arăți tu mutra acră și-o să te lași învins, așa cum s-a întâmplat de fiecare dată când ai luptat cu mine, Tī! Așa că, hai, arată-ți chipul și să terminăm odată, căci chiar n-am timp de pierdut să știi!”

Și Tī își arătă chipul. Mai bine zis își făcu simțită prezența aruncându-și buzduganul de sus. Un buzdugan care-l lovi pe Tikil în moalele capului într-un final, băgându-l până la subsuori în pământ. După care, cu un șuierat asurzitor, anticul Titan al soarelui Tī își arătă chipul, coborând din ceruri asemeni unei săgeți de foc ce străbătu zarea înnegrită, oprindu-se la doar câțiva pași de locul în care zăcea Argol.

Tikil, cât se auzi șuieratul săgeții Tī coborând din ceruri, stătu locului, extrem de amețit. Îi bâzâiau urechile și i se învârteau ochii în cap, în timp întreaga lume părea să-i apese pe umeri, de parcă cerul îi căzuse în cap, amețindu-l. Apoi, când își reveni cât de cât în fire, chiar dacă mai era amețit, îl văzu pe Tī scoțându-și lungile picioroange din pământ, căci viteza căderii îl forțase să se afunde în pământ până la genunchi, după care acesta se aplecă lângă Argol, mișcându-și lent mâna deasupra lui.

Văzând asta, Tikil chicoti. „Cauți moartea cu lumânarea se pare,” îi spuse el lui Tī. După care, simțindu-se iar amețit, închise ochii pentru câteva clipe. Nu-și ținu însă limba după dinți, ci spuse, „Sau poate încerci să reînvii morții cumva?”

„Doar să te înving pe tine,” spuse Tī hotărât, privind la Tikil doar cu coada ochiului. „Așa cum s-a întâmplat mereu să știi.”

Tikil strâmbă din nas, deschizând ochii doar pe jumătate. „Cum s-a întâmplat mereu?” Întrebă el ironic. „Se pare că de la bătrânețe ai devenit senil, Tī, căci, din câte îmi aduc aminte, cel învins ai fost mereu tu.”

„Sigur?” Întrebă Tī, surâzând, ridicându-se în picioare și strângându-l pe Argol la piept. „Nu-i ceea ce-mi amintesc să știi.”

„Asta pentru că-ți place să te amăgești pe sine. La fel ca acum când strângi la piept un suflet mort ce-ar trebui băgat în pământ și acoperit cu țărnă și nu strâns la piept ca pe-un șarpe, unul care te poate apuca de gât să știi. De mai respiră încă. Ceva de care mă îndoiesc totuși, că nesuferitul cela respiră încă, căci… am avut eu grijă să nu mai simtă nicicând briza și aerul acestui munte.”

Tī ridică din umeri. Prea sigur pe sine păru Titanul, iar asta-i atrase atenția lui Tikil. La fel i se păreau nesuferite mângâierile Titanului Tī, care părea a netezi penajul vulturului astfel, la fel cum el netezea adesea blănița mătăsoasă a motănașului Morgan. „Nu poate fi,” mârâi Tikil într-un final. „Ticălosul ăla încă respiră, nu-i așa?”

„Așa e, căci… se pare c-ai uitat un lucru, Tikil: un suflet salvat de mine nu poate muri. Nu de mâna ta, căci atunci când l-am scos din prăpastie pe Argol, lăsându-i trupul uman să cadă în adâncuri, i-am dat viață veșnică. Astfel doar Părintele Haos și Viața au dreptul să-i ia acest dar. Nicicând tu.”

„De asta și părea sigur de-a sa reușită, nu?” Întrebă Tikil, arătându-și colții. „Și c-o să se răzbune mai apoi.”

Tī zâmbi. „Atât de prost ești, Tikil! Mai prost decât însăși noaptea.”

„Fără insulte, căci… pot insulta și eu.”

„N-ai decât, căci nu spun decât adevărul. Unul pe care nu l-ai văzut nicicând. Știi care anume?”

„Luminează-mă!”

„Că răzbunarea omului Alton a avut loc atunci, acum multe milenii, când eu mi-am recuperat aripile, iar el a renăscut din prăpastie, ridicându-mă pe mine pe marile și puternicele lui aripi, în timp ce tu te-ai dus la fund atunci. Asta și-a fost marea răzbunare. Una pe care nici tu și nici el n-ați înțeles-o. Chiar și așa mai e încă timp să-ți arăt cât de mult ai greșit de altfel în tot acest timp.”

„Am greșit? Prin ce anume? Trăindu-mi viața?”

„Ba nu. Aliindu-te anume cu Maranam ai greșit, căci toate răutățile făcute de-a lungul vremii ți-au fost iertate datorită lui Accam Kuṉṟu, care te-a iubit. Acum însă, când a renunțat la propriul fiu, am și eu șansa să-ți arăt cum se simte pe piele răzbunarea,” șuieră Tī printre dinți, aruncându-l brusc pe Argol în aer. După care, când Argol se văzu iar plutind pe propriile aripi, Tī se năspusti asupra lui Tikil, trântindu-l mai întâi la pământ. Ca mai apoi, încleștați unul în altul, să înceapă a-și împărți pumni și picioare, căutând să-și învingă dușmanul cu orice preț.

***

Adânc ascuns în Inima Muntelui Fricii, Caktiyiṉ Ātāram-ul era un simbol al perfecțiunii spre care unul tinde de-a lungul vieții, dar pe care atât de puțini o ating vreodată. Și nu era o exagerare această credință, căci cu adevărat doar puține suflete văzură măcar o dată în viață Sfântul Izvor al Puterii. Un izvor cu apă neagră, dar totuși limpede, prin care cei care aveau rolul și puterea s-o facă puteau vedea destine și chiar viitorul. Așa cum i se întâmpla adesea lui Inlan Diar, privind în micul izvor Pārvai, cel care curgea din ciocul lebedelor de gheață chiar în sala tronului.

La o astfel de apă privea și Zeal în acele clipe. Ea însă n-o vedea limpede, ci tulbure, asemeni pârâiașelor formate pe munte în timpul ploilor. Ape tulburi din cauza țărnei spălate de pe pietre, în timp ce apa Caktiyiṉ Ātāram-ului era tulbure din cauza vremurilor tulburi ce se abătuseră nu doar asupra Muntelui Fricii, ci asupra întregii lumi. „De parcă astă lume ar fi sortită pieirii,” murmură tânăra cu ochii în lacrimi.

„O priveliște care te face să te doară sufletul, nu-i așa?” O întrebă Accam Kuṉṟu practic în șoaptă. Se afla în acele clipe în stânga lui Zeal, oglindindu-și și el chipul în apa tulbure a izvorului. Doar că Accam Kuṉṟu, spre deosebire de a sa strănepoată, nu vedea apa tulbure, ci cristalină, cea care-i arăta în acel moment clipe fericite din al lui trecut, clipe în care soarele îi sărutase creștetul și-i mângâiase părul negru ca pana corbului ce-i ajungea până la umeri în acele clipe. Și da, era atât de izbitoare a sa asemănare cu Island. Doar că, spre deosebire de-al său nepot, Accam Kuṉṟu fusese smolit, cu ochi negri, profunzi, și nu atât de înalt de statură. O smoliciune a pielii dată probabil de-a sa putere sălbatică, cea a panterei negre, în care se transforma adesea când dorea să colinde muntele sau să-l apere de rele.

Zeal nu-i răspunse însă la întrebare. La fel nu-l privi nici măcar o clipă, iar asta îl făcu pe Accam Kuṉṟu curios. Astfel, privind-o pe fată, o văzu cufundată în gânduri, cu privirea scăldată de boabe calde de lacrimi, cele născute din inima îndurerată, cea care se preocupa pentru întreaga lume în acele clipe. O priveliște care-l întristă și pe Accam Kuṉṟu, căci îi spuse cu glas îndurerat, „Și totuși va trebui să fim tari de vrem să trecem peste asta, Zeal. La fel cum e nevoie să facem jertfe.”

„Jertfe?” Îl întrebă ea încurcată. „Ce fel de jertfe?”

„De suflet. Renunțând la cineva drag sau la ceva ce-am iubit o viață.”

Zeal se cutremură auzind pantera vorbind astfel. Da, nu-i plăcea defel tonul vocii lui Accam Kuṉṟu, la fel cum nu-i plăcea scânteierea sălbatică văzută în ochii lui. O făcea să se teamă, chiar dacă nu știa de ce, un sentiment pe care nu-l mai avuse nicicând până atunci lângă Accam Kuṉṟu. Astfel, fără să vrea, se trase un pas în spate, privind țintă la panteră când întrebă, „Să jertfim pe cine, Accam Kuṉṟu? Răspunde!” Aproape că strigă ea, când văzu că pantera tăcea.

Accam Kuṉṟu nu se supără însă s-o audă pe fată vorbindu-i astfel. La fel nu se simți ofensat s-o vadă privindu-l ca pe un dușman. Era ceva ce așteptase Accam Kuṉṟu până ajunseră în acel loc, ca Zeal să-l privească cu teamă și să ia o poziție de apărare, căci prea multă vreme în scurta ei viață fusese nevoită să se apere. Asta se întâmplase din cauza lui Ahi și Coallar, care căutaseră mereu să le ia puterea. De aceea și nu era greșit ca Zeal să creadă că Accam Kuṉṟu putea dori la fel, chiar dacă prin ale lor vene curgea același sânge.

„Am întrebat ce jertfă se cere, Accam Kuṉṟu,” strigă într-un final Zeal, temătoare. „Iar de nu răspunzi înseamnă că-s eu, nu-i așa?” Accam Kuṉṟu surâse. „Am avut dreptate,” murmură ea, dezgustată. „De asta bunica Inlan Diar m-a privit tristă la despărțire. A fost pentru că m-a jertfit pe mine pentru restul lumii. Nu pot să cred asta,” murmură ea cu ochii scăldați în lacrimi.

Tresări în clipa în care privi iar în față și văzu, în locul panterei, un Island diferit, cel văzut de Accam Kuṉṟu în apele Izvorului. Un Island cu păr negru, cârlionțat, ce-i ajungea până la umeri și ai cărui ochi negri și profunzi se ațintiră în acei verzi ai fetei. „Tu… cine ești?” Întrebă ea, speriată. „Bunicule Island?” Accam Kuṉṟu dădu din cap că nu. „Atunci? Cine ești tu?”

„Cel care-ți spune inima și nu rațiunea, Zeal,” răspunse Accam Kuṉṟu cu blândețe în voce.

Recunoscând glasul panterei la acel bărbat, Zeal tresări iar. Apoi privi speriată în jur, căutând cu privirea pantera cea neagră, care o însoțise până acolo. Nevăzând-o, se încruntă iar, căci prea ciudate i se păreau toate. La fel ca acel bărbat, la vreo treizeci de ani, ce stătea în fața ei și care arăta ca Island, dar nu era totuși el. O schimbare care o încurcă nespus pe Zeal, căci ea nicicând nu se așteptase ca trupul uman al lui Accam Kuṉṟu să arate ca cel pe care ea l-a iubit o viață: al ei scump bunic Island.

„Știu ce gândești acum,” spuse Accam Kuṉṟu, făcând un pas spre ea. Zeal dădu unul în spate. „Că lumea ți-a întors spatele și complotează împotriva ta.”

„Un gând cât se poate de logic,” răspunse fata, cutremurându-se. „Nu-i prima dată când sunt trădată de ai mei.”

„Dar e prima dată când ai fost adusă la Izvorul Puterii.”

„Da, așa e: e prima dată când ajung aici. Un loc în care mi s-a spus mereu că n-o să ajung nicicând, dar totuși am ajuns, iar asta poate fi doar dintr-un singur motiv: c-am fost adusă ca jertfă.” Accam Kuṉṟu surâse, plecându-și privirea. „Nu văd ce-ar fi comic aici.”

„Tu,” răspunse bărbatul cu blândețe iarăși. „Căci nimeni n-a vorbit de jertfă.”

„Ba da. Ai vorbit. Nu demult. Ai spus, citez, „Și totuși va trebui să fim tari de vrem să trecem peste asta, Zeal. La fel cum e nevoie să facem jertfe.”

„Da, am spus asta, recunosc. Dar n-am spus nicicând că te voi jertfi pe tine.”

„Atunci? Pe cine vei jertfi dacă nu pe mine? Propriul suflet?” Accam Kuṉṟu nu spuse nimic. Doar continuă să zâmbească, îndreptându-se spre Zeal din nou, care făcu iar câțiva pași în spate. Ba chiar îi spuse panterei pe-un ton poruncitor, „Stai unde ești sau nu răspund! Știi ce-mi poate pielea de simt că-s în pericol și nu cred că vrei să-mi simți mușcătura veninoasă pe piele.”

„În cazul ăsta fă tu pasul spre mine,” spuse Accam Kuṉṟu, întinzând brațul drept spre Zeal, cu palma larg deschisă, așteptând ca fata să i-o atingă.

Privind țintă la mâna întinsă spre ea, Zeal se încruntă iar, căci… mintea îi spunea că putea fi o capcană acea ademenire, în timp ce inima îi cerea să se încreadă în Accam Kuṉṟu. „Ca o oglindă ce reflectă două imagini diferite ești tu,” murmură fata într-un final, încă privind la mâna întinsă spre ea.

„Ba sunt ceea ce tu vrei să vezi, Zeal. La fel doar tu ești în stare să simți adevărul din mine, iar asta e fără doar și poate din cauza puterii izvorului.”

„O putere pe care eu n-o dețin. Tu însă da.”

„Și totuși o putere care-ți aparține, Zeal, căci de-ai venit aici fără să întâlnești primejdii în cale e pentru că Caktiyiṉ Ātāram-ul te-a primit ca pe noua stăpână.”

Zeal îl privi încurcată. „Ca pe noua stăpână? Despre ce naiba vorbești acum?”

„Despre putere, Zeal. Mai bine zis despre schimbul de puteri care va avea loc curând. Un schimb de puteri care va deschide Porțile ascunse ale Muntelui Fricii, salvându-ți poporul și poate și întreaga lume în același timp.”

„Porți deschise prin sacrificiu și jertfă. Cea a unui suflet nevinovat.”

If you stumble upon this narrative on Amazon, be aware that it has been stolen from Royal Road. Please report it.

„Sau poate al unui suflet ce-a decis asta conștient de consecințe, nu crezi?” Zeal îl privi și mai încurcată. „Atinge-mi palma și-o să înțelegi mai apoi despre ce vorbesc.”

„Ba nu,” scutură Zeal vehement din cap. „Nu înainte să-mi spui ce-ai în minte.”

„Nu pot.”

„De ce?”

„Pentru că astfel de lucruri nu se spun în cuvinte, ci se simt. La fel e vorba de încredere, Zeal. O încredere cerută ca sacrificiu de însăși Caktiyiṉ Ātāram, căci prin asta se creează legătura dintre a lui Putere și noul stăpân.”

„O legătură care poate fi simțită și de departe, cred.”

„Ba nu, scumpo: Caktiyiṉ Ātāram-ul are nevoie de fapte și nu de cuvinte, iar noi avem nevoie de el.”

„De Caktiyiṉ Ātāram?” Bărbatul dădu din cap că da. „Pentru ce anume?”

„Pentru puterea de-a despărți două lumi, Zeal.”

„Porțile!”

„Așa e: ca să deschidem porțile Muntelui Fricii avem nevoie de puterea Caktiyiṉ Ātāram-ului, cea combinată cu a ta putere, căci tu deții forța pământului, Zeal, o forță care ți-a fost dată în clipa în care ai început a controla cobrele.”

Zeal înghiți în sec. „Puterea de-a te ascunde în gaură de șarpe în vreme de furtună.”

„O gaură de șarpe necesară în aceste clipe. Una pe care o poți deschide și închide tu. Nu singură, ci cu Inlan Diar și alte forțe, căci Porțile Muntelui Fricii au fost create să fie deschise și închise de mai multe puteri. Pentru asta însă e necesar ca cineva să controleze procesul de aici, din inima Caktiyiṉ Ātāram-ului.”

„Atunci, controlează tu această forță. Doar o deții, nu?”

Accam Kuṉṟu surâse iar, mai făcând un pas spre Zeal. Fata însă rămase pe loc de data asta. „Aș face-o de-aș putea. Doar că eu am pierdut acest drept în clipa în care am rămas în pielea fiarei, ucis de propriul meu copil. Un păcat pe care-l port și azi pe suflet și pentru care voi plăti curând.”

Privind adânc în ochii fetei, Accam Kuṉṟu îi dădu încrederea necesară. Astfel, părând a nu-și da seama de ceea ce face, deși era complet conștientă de fiecare pas pe care-l dădea, Zeal făcu un pas în față, atingând palma larg deschisă a lui Accam Kuṉṟu cu propria palmă dreaptă. Și, privind adânc unul în ochii celuilalt, ambii văzură durerea ascunsă în ei: cea a pierderii mamei în ochii tinerei în timp ce ochii lui Accam Kuṉṟu reflectau o singură imagine - cea a regretului, murind înjunghiat de lama pumnalului propriului fiu.

***

„Se începe, nu-i așa?” Întrebă Alena cu jumătate de voce, oprindu-se în dreapta lui Inlan Diar, care privea sus pe munte, pe Vârful Mēl, acolo unde cerul scăpăra cel mai năprasnic. Un vârf de munte care-i era atât de drag și pe care-l vruse ferit de rele, dar care ajunse într-un târziu locul în care sânge din sângele ei era pedepsit pentru faptele sale: Tikil.

„Mai e încă timp,” răspunse Inmar în locul reginei, fiind oprită în stânga lui Inlan Diar și privind și ea în aceeași direcție. „Încă nu și-au unit forțele cele trei Inele ale Puterii.”

„Nici n-o s-o facă până Zeal n-o să controleze puterea Caktiyiṉ Ātāram-ului,” spuse regina, oftând. „Un control al puterii care cere atât de multe jertfe.”

„Jertfe? Ale cui?” Întrebă Alena oarecum speriată. „Nu-mi spune că Zeal…”

Inlan Diar dădu din cap că nu. „Noua stăpână nu poate fi jertfită,” lămuri ea, privind țintă în ochii Alenei, ochi ce abia se zăreau de sub borurile largi ale glugii ce Alena o purta încă pe cap, la fel ca Inmar. Chiar și așa regina tot o văzu pe vulpe încruntându-se ușor, căci nu înțelese Alena de tot cuvintele reginei. „Mă refer la controlul puterilor de pe acest munte.”

„Și-a Izvorului Caktiyiṉ Ātāram în același timp, nu?” Se interesă Inmar.

„Așa e. Un schimb de puteri care mi-ar fi plăcut să n-aibă nicicând loc.”

„De ce? Credeam că anume un urmaș al tău ar trebui să aibă acea putere.”

„Și ai dreptate, Inmar: e o decizie a Sorții ca anume un urmaș al conducătorului Paṉi Makkal-ului să aibă control și asupra Izvorului Sfânt. Dar totuși ceva ce mie mi-ar fi plăcut să fie diferit, căci… e povară atât de grea de purtat pe umeri, asta cu puterea.”

Inmar zâmbi. O făcu ciudat, cumva complice, dar totuși fără răutate. După care închise ochii și stătu așa o vreme, adulmecând aerul rece al dimineții și văzând cu ochii minții doar furia cerului, cea pictată la orizont prin fulgere și sclipiri de lumină. La fel văzu și norii furioși ce încă alergau unul după altul, o priveliște care o făcu să se înfioare chiar înainte să spună, „Și totuși un schimb de puteri necesar, Inlan Diar. Un schimb de puteri care poate readuce stabilitatea pe aceste întinsuri.”

„Crezi că e încă posibil de făcut asta?” Întrebă regina.

„Eu cred că da,” răspunse Alena în locul lui Inmar. „Căci Zeal e diferită de noi toți: ea, chiar și de poartă încă ura în suflet, tot n-o să se lase nicicând controlată de ea.”

Inlan Diar o privi încurcată. „Ura? Pentru cine anume? Pentru Vanamari?”

„Nu doar, regină!” Spuse Alena, zâmbind trist. „Zeal nu-i urăște doar pe Vanamari, ci și pe Tetapas.”

„Iar tu știi asta pentru că?”

„Pentru că eu i-am spus unde anume și-a trăit ultimele clipe din viață… Zayleea.”

Inlan Diar se cutremură. „Grota lui Tetapas,” murmură ea mai apoi.

„Știai?” O întrebă Inmar. Inlan Diar dădu din cap că da. „De unde sau mai bine-zis de când știi asta?”

„Dintotdeauna,” spuse Inlan Diar cu glas gâtuit. „Am văzut și eu acel moment atunci. Momentul în care patru suflete au intrat în grota lui Tetapas, dar n-au ieșit nicicând.”

„O viziune despre care n-ai vorbit nimănui nicicând. De ce?” Se întrebă Alena.

„Pentru că n-am vrut să răscolesc în sufletul nepoatei mele și să-i fac și mai mult inima feciorului să sângereze. Era mai bine pentru ei să creadă că Zayleea pur și simplu a dispărut răpusă de Vanamari decât să știe că sufletul celei pe care au iubit-o mai mult decât propria viață a fost închis pe veci în Koṭi, Ulciorul de Foc al Sorții, un loc de unde n-o să scape nicicând.”

Spunând aceste cuvinte, ochii lui Inlan Diar lăcrimară. Simți iar în suflet durerea pierderii nurorii, cea pe care o apreciase pentru a ei bunătate și pentru sacrificiu, căci se jertfise pe sine pentru a salva vieți, dar totuși fără sorți de izbândă. Ar fi vrut atunci să-i fi fost alături și să-l împiedice pe Tetapas să pună mâna pe puterea Zayleei. Nu-i fu dat însă să afle despre asta decât mult mai târziu, la câteva luni după dispariția Titanidei Cerului Nelimitat, atunci când ajunse din pură întâmplare în zona nordică a Paṉi Makkal-ului, urmându-l pe Argol. Acolo, stând pe aceeași stâncă de pe care Eṉōl și Strebasus pândiră la grota lui Tetapas, regina privise și ea într-acolo și-l văzu pe șarpe săpându-și deja drum pe stânca exterioară a Kaṟkaḷ Pēy-ului. Atunci îi fu dat să înțeleagă cum anume îi reușise șarpelui Tetapas să scape de-a sa captivitate și avu viziunea Zayleei și-a soției lui Rueb intrând în grotă, însoțite fiind de doi copii de până în zece ani.

„O durere fără margini pe care n-o pot descrie nici azi,” murmură Inlan Diar îndurerată, încă cu ochii închiși. „Căci în acea zi noi am pierdut-o pe Zayleea, da. Rueb al Cărbunarilor însă și-a pierdut întreaga familie, căci Vvokkam era deja pierdut și el, încrezându-se mai apoi în Soartă și închinându-se în fața lui Tikil.”

„Ceva ce ți-ai fi dorit să împiedici, nu?” O întrebă Inmar, privind țintă la regină. Inlan Diar dădu însă din cap că nu. „De ce? Mi s-a părut că anume acest gând l-ai fi avut atunci.”

„Și ai dreptate, Inmar. Am vrut atunci să salvez acel copil de la pierzanie. De asta și i-am ieșit în cale când se îndrepta spre grota în care era închis Tikil. El nu m-a văzut însă. Acel Vvokkam vreau să spun și asta din cauza că-i era deja mintea întunecată și răul îi pusese stăpânire pe suflet. De asta a trecut atunci pe lângă mine fără să mă privească. Și, trecând pe lângă mine, mi-a arătat o altă viziune atunci: cea în care Vvokkam al Cărbunarilor, alături de Tikil, vor sta de strajă la Hotarele Paṉi Makkal-ului, ca câini de strajă ai unui dușman de temut.”

„Maranam!”

„Așa e, Alena! Tikil și-a închinat și el într-un final sufletul, călcându-și pe orgoliu în schimbul libertății. O prostie totuși, căci asta-i va aduce într-un final moartea.”

„Până la moartea lui Tikil mai este însă, Inlan Diar. Până să-l vedem căzând pe el și apoi Cărbunarii trebuie să așteptăm decizia Sorții și ca Zeal să controleze acea imensă putere a Izvorului Sfânt, cea care va iniția procesul deschiderii Porților Muntelui Fricii și… apariția simbolului Vieții și-a Morții, cel pe care am sperat să nu-l văd nicicând.”

***

Prinși într-o luptă crâncenă, corp la corp, Tikil și Tī continuau să-și împartă pumni și picioare, rănindu-se reciproc și slăbindu-se de puteri. Nu părea niciunul să aibă sorți de izbândă, căci în acea capcană a Inelelor Puterii de pe Vârful Mēl dușmanii căpătau puteri egale. O decizie a Sorții și-a lui Themis de fapt, pentru a păstra echilibrul pe-un vârf de munte sfânt, de acolo de unde se spunea că unul putea vedea întreaga lume.

Lupta dintre cei doi Titani dura deja de patru ore, dar niciunul din ei nu părea gata să cedeze chiar dacă abia se mai țineau pe picioare. La fel părea că niciunul din ei nu era dornic să-și dea măcar un pic de răgaz să-și tragă sufletul, căci, de s-ar fi întâmplat asta, atunci era un lucru bine știut de toți că acea luptă dintre doi dușmani aprigi nu s-ar fi terminat nicicând. De aceea și Tī continua să se agațe de brațele lui Tikil, strângând cu și mai multă putere carnea Titanului, când simți că acela vruse să folosească un șiretlic și să se desprindă de el. De i-ar fi reușit lui Tikil să se desprindă, s-ar fi rotit în cercuri multă vreme după asta, până s-ar fi întremat la trup și la suflet, dându-și astfel șansa să-l atace iar pe Tī și poate și să-l învingă, căci spre deosebire de Tikil, Titanul Tī se întrema mai greu atunci când era pe pământ, în timp ce în Cosmos dura doar secunde.

„De asta și te ții ca scaiul de mine, nu?” Mârâi Tikil printre dinți, privind țintă în ochii obosiți ai lui Tī. „Te temi pentru propria piele.”

Tī rânji. „Asta e ce crezi? Că nu-ți dau șansa să respiri liber pentru că mă tem pentru mine?”

„Atunci? De nu-i asta și nici nu te temi, ce-ar fi să ne tragem un pic sufletele și apoi să continuăm?”

„Isteață mișcare, Tikil, și la fel înțelept gând. Ceva ce totuși mie nu îmi e deloc pe plac.”

„Din cauza temerilor?”

„Ba nu, din cauza dreptății, căci n-ar fi corect să-ți dau ție o șansă când tu nicicând n-ai dat-o altora, nu crezi?”

„Vorbești acum iar de Alton acela?”

„Vorbesc de mine de data asta să știi, cel căruia i-ai furat aripile și l-ai alungat în ceruri timp de multe milenii doar ca să-ți poți tu face de cap în liniște, pe acest pământ.”

„Nu pentru multă vreme însă, căci ai reușit să revii mai apoi și să mă alungi în adâncuri. Tot pentru alte milenii. Astfel… cred eu că suntem chit.”

„Cum rămâne însă cu lumea? Cea care ai rănit-o adesea?”

„Să se descurce cum poate. Ce treabă am eu cu ea? Fiecare pe lumea asta îi este dator doar lui însuși. Astfel îmi sunt și eu dator doar mie.”

„Ceva ce-mi sună a egoism.”

„Crezi tu?”

„Sunt sigur, căci cel ce caută doar propria bunăstare nu vede durerea din ochii celor din jur. Asta se numește egoism și răutate, Tikil. Ceva ce ți-a fost permis până acum, dar nicicând după această zi.”

După ce spuse asta, în momentul în care se auzi un asurzitor zgomot venind de la baza muntelui, Tī se trase brusc în spate, ieșind astfel din capcana Inelelor Puterii. O mișcare bruscă care-i atrase atenția lui Tikil, care decise să nu-și scape dușmanul din priviri. Trebui însă s-o facă într-un final în clipa în care simți pământul de sub picioare cutremurându-se, „De parcă un mare vulcan e pe cale să erupă.”

„Poate și ai dreptate, Tikil! Poate și vulcanul Muntelui Fricii va erupe în sfârșit, pedepsind răul ce-a trăit milenii în a sa cârcă, făcându-și de cap când acest munte n-a vrut decât să-i apere pe cei pe care i-a iubit.”

„O iubire falsă,” scrâșni Tikil din dinți, chinuindu-se să-și mențină echilibrul, în timp ce Tī plutea ușor deasupra pământului, la câțiva centimetri de solul înzăpezit, păstrând un perfect echilibru. Anume asta și-l scoase pe Tikil din sărite, că dușmanul era capabil să se apere, în timp ce el era captiv. De asta și răcni el într-un târziu, privind cu ură la Tī, „O iubire care de fapt nu există, căci nimeni pe lumea asta nu știe ce–i de fapt iubirea.”

„Aici te înșeli, Tikil, căci până și tu știi ce-i iubirea.” Tikil se încruntă, ferindu-se brusc din calea unei roci desprinse din vârf de munte, ce trecu într-un final pe alături. Tī nici măcar nu se mișcă din loc. Așteptă cuminte până Tikil îl privi iar, căruia îi spuse, „Vorbesc acum de Morgan, cel pe care l-ai protejat mereu cu propriul trup, iar asta e iubire.”

„Falsă!” Strigă iar Tikil. „N-am făcut decât să-i arăt că fără mine moare.”

„E inutil să te minți pe tine, Tikil! Iubirea nu se neagă, ci se simte, iar Morgan a simțit-o ori de câte ori a ta mână i-a atins blana. O iubire de care-i va fi dor odată ce tu vei pieri. Sau… ar trebui să-l aduc aici și să-l iei cu tine în infern?”

„N-ai îndrăzni,” mârâi Titanul Groazei. „Morgan e dincolo de ura noastră, Tī. Să nu-l atingi sau jur că-ți frâng gâtul de îndată ce ies de aici.”

Tī zâmbi. „Amenințări din suflet, din cele ce doar un suflet ce iubește poate simți pentru cel ce-i amenință iubirea.”

„O prostie, căci de-l vreau pe Morgan departe de acest loc e pentru că el îmi aparține și doar eu îl pot pedepsi, nu tu.”

„De vrei să te minți, n-ai decât. N-o să mă opun să știi și nici n-o să-mi mai răcesc gura de pomană, căci… singur vei înțelege că iubirea există, chiar înainte să părăsești astă lume văzând un singur chip drag în fața ochilor: cel cu doi ochi negri profunzi, c-o blană neagră ca smoala și de la care se aude un plăcut tors pisicesc.”

Tī oftă apoi, privind în dreapta de unde zgomotul muntelui se întețea tot mai mult și mai mult. Un zgomot auzit nu doar de cei doi Titani, ci de toți cei care locuiau pe munte sau în apropierea lui. Astfel, oameni simpli, Siarii, Oamenii Gheții și toți restul, începând cu Cărbunarii și terminând cu Maranam, priviră uimiți în jur, încercând să înțeleagă ce sunet asurzitor se auzea și ce pericol de moarte se apropia de fapt în același timp.

Astfel, cu ochii ațintiți asupra muntelui, văzură cu toții trei inele negre urcând de la poalele Muntelui Fricii spre vârf. Inele ce întâlniră alte trei roșii la mijlocul muntelui, acolo unde se aflau de fapt Pădurea Kiago și Tenebre și Regatul Paṉi Makkal-ului, inele controlate din plin de puterea celor două vulpi, Inmar și Alena, căci anume pentru asta și ieșiră ele din a lor ascunzătoare și se alăturaseră lui Inlan Diar.

Regina stătea între cele două vulpi în acele clipe, cele care stăteau cu spatele la ea, controlând puterea Celor șase Inele ce se opriseră la jumătatea muntelui, parcă așteptând ceva. Anume în acel moment, când simți atât de viu două energii dansându-i pe piele, cea a pământului și cea a focului, Inlan Diar strânse în pumni toată puterea de care era capabilă, o energie ce căpătă culoarea gheții într-un final, trimițând-o în față, spre un punct fix ce părea a fi o Gaură Neagră în formare după câteva clipe. Nu era decât aerul însă, cel ce se mișca vertiginos în cercuri, în timp ce puterea reginei, care părea a arunca țurțuri de gheață spre acel loc, continua s-o alimenteze tot mai mult și mai mult.

„Acum, Inmar!” Strigă dintr-o dată Alena, întorcându-se brusc spre Inlan Diar.

La fel făcu și Inmar, ai cărei ochi erau roșii ca focul în acele clipe, exact așa cum erau și ochii Alenei. Ele însă se întoarseră spre regină nu pentru a o răni și nici pentru a o împiedica să deschidă Porțile Muntelui, ci ca să îndrepte puterea ceea de foc deasupra locului în care se crea Gaura în Aer, controlată de puterea reginei. Un cerc de aer care crăpă cât de curând, permițând să se zărească, conturate în aer, două mari Porți de fier.

În acel moment și-și uniră puterile Inmar și Alena, chiar deasupra acelor porți. Făcură ele asta nu ca să deschidă porțile, ci ca să activeze cel de-al treilea Inel al Sorții, așa cum prezise Vāḻkkai cândva. Un inel perfect, roșu la culoare pe marginea exterioară, cu energie de culoare neagră prelingându-se prin uzoarele inelului și îndreptându-se spre mijloc, acolo unde se vedea imaginea schițată a Copacului Sfânt, Yggdrasil, cel colorat în albastrul Gheții.

„Nu poate fi,” murmură Inlan Diar văzând perfecțiunea celui de-al treilea Inel al Sorții. „Vulpile au deținut și ele o astfel de putere?”

„Așa e, Inlan Diar,” spuse Inmar cu voce sigură. „O putere pe care a trebuit s-o ascundem mereu, de teamă să nu fim și noi vânate.”

„Dar, nu înțeleg. Cum e posibil asta? Cum e posibil ca Ahi să fi știut de putere și să nu fi încercat s-o controleze el? Asta l-ar fi făcut invincibil.”

„A fost pentru că Ahi nu asta și-a dorit,” răspunse Alena. „Nu controlul lumii și l-a dorit Magul Pietrelor Negre, ci să fie recunoscut de alții. De-al său frate mai exact, de Island. Dar, neștiind altă cale de a-și arăta iubirea decât prin ură, n-a reușit decât să-l câștige pe Island împotriva lui. De asta și-a fost mai mereu singur și considerat dușman când ar fi fost cel mai bun prieten de fapt.”

„Asta însă nu-i justifică faptele,” strigă Inlan Diar. „Nu justifică încercările lui de-a scăpa de-ale mele nepoate.”

„Și ai dreptate. Asta nu se justifică. Dar… la fel nu-i momentul să vorbim despre ele acum. Pe moment să ne facem treaba și să scăpăm de răul ținut captiv pe Vârful Mēl. Pe urmă, când s-o termina războiul, vom discuta și despre vechile răni, cerându-ne răsplata și pedeapsa pentru ele.”

Spunând asta, Inmar își îndreptă forța spre cea albastră controlată de Inlan Diar. La fel făcu și Alena. Astfel, când puterile lor se întâlniră, de data asta chiar în centrul porților, o săgeată neagră se desprinse din acel val de energie, trecând chiar prin centrul albastru al Inelului Sorții. În acest fel holograma lui Yggdrasil se văzu deasupra Muntelui Fricii, amplificând astfel puterea celor nouă Inele ale Puterii ce-l controlau pe Tikil.

„Nu astfel,” urlă Tikil în clipa în care lanțuri se prinseră de-ale lui picioare și brațe, încătușându-l. „Nu pot pieri astfel. Nu acum.”

„Și totuși o vei face,” îi spuse Tī cu blândețe, plecându-și capul în timp ce holograma soarelui în flăcări se vedea deasupra palmei lui drepte.

Când imaginea soarelui se văzu clar deasupra palmei Titanului, Tī privi spre dreapta, acolo unde o văzu pe Nikkari îngenuncheată lângă Issaṉdrā. Aceasta din urmă zăcea inconștientă, cu capul pe genunchii lui Nikkari, care aduna energie în jurul ei în acele clipe, așa cum îi și promise Meliei că va face ca să-i salveze surata.

„Să fie așa cum au prezis stelele,” șopti Tī într-un târziu. „Și cum a vrut de fapt și Soarta. Să ne unim azi forțele și să deschidem acele Porți Secrete, cele care nu duc doar spre Inima Muntelui, ci spre o altă lume de fapt.”

Spunând asta, Tī aruncă acel soare creat deasupra palmei în sus, dispărând el după asta sub formă de scântei de foc. Un soare care se ridică tot mai sus și mai sus deasupra muntelui, chiar deasupra locului unde stătea Tikil. Acesta din urmă privea încremenit spre locul de unde dispăruse Tī, acolo unde se mai zăreau încă scântei de foc, ceva ce-i dădu de înțeles că „De azi există doar un singur stăpân al Soarelui, Helyos, cel care va face totul ca să pună mâna pe întreaga lume. La fel cum azi se pare că-i și al meu sfârșit.”

Înțelegând în sfârșit că era inutil să se lupte cu imposibilul, Tikil zâmbi. Închise ochii și-și permise să se bucure din plin de briza ciudat de fierbinte a unui Vârf de munte înzăpezit. Și nu doar că nu mai vedea nimic din ceea ce se întâmpla în jur în acele clipe, ci părea și că nu auzea nimic altceva decât șuieratul vântului de pe munte, atât de plăcut și atât de melodios.

Și făcu bine Tikil că se rupse de lume, căci în jurul lui era într-adevăr apocalipsa. Lumini stranii dansau în jurul lui, absorbite înăuntrul acelui Soare creat de Tī, un Soare care fura putere și de la Tikil, aceeași putere pe care Titanul Groazei o furase de la al său tată în ziua în care îi înfipsese un pumnal în inimă.

„Cea mai mare greșeală pe care o putusem face vreodată,” șopti Tikil într-un târziu, zâmbind trist, căci văzu clar același lucru ca și Zeal în acele clipe: imaginea lui Accam Kuṉṟu dispărând la fel ca și Tī, sub forma scânteilor de foc. Accam Kuṉṟu nu era însă deloc trist de jertfa sa în acel moment, ci zâmbea. O făcea însă trist, căci iubise enorm lumea și acel munte, cel pe care-l lăsa în urmă chiar în prag de război, căci al lor sacrificiu, al său și-al lui Tī, erau doar începutul pentru a-i pregăti pe toți pentru Marele Război.

Privind la acea imagine a străbunicului dispărând, Zeal spuse printre lacrimi, „Noi nu te vom uita nicicând, Accam Kuṉṟu!”

„La fel cum nu voi uita eu lumea. Oriunde nu voi fi.” Cu aceste cuvinte, istoria panterei Accam Kuṉṟu luă sfârșit, cu ultimele scântei ce luminară deasupra apei negre ale Izvorului Caktiyiṉ Ātāram, cel ce păstra încă în esența sa puterea primul stăpân pe care îl avuse Izvorul, o panteră cu inimă blândă, ce-și arăta adesea colții și asta doar ca să sperie lumea și s-o facă să se teamă de el și să stea cât mai departe de Muntele Fricii.

***

Pe aripile largi ale lui Argol, zăcând pe spatele vulturului, Tikil privea cerul. Îl privea cu ochii larg deschiși, căci demult nu văzuse cerul cela albastru, unul limpezit cu puterea minții, așa cum îl iubise Tikil mereu. Și nu era singur Tikil în acele clipe pe aripile vulturului Argol, ci cu Morgan, cel ce torcea blând pe pieptul lui. Nu era însă clar dacă era o amintire sau realitatea, căci Morgan ba apărea, ba dispărea de pe pieptul lui Tikil. Chiar și așa Titanul Groazei continua să-i mângâie întruna blana, zâmbind cald, căci avuse Tī dreptate când spuse că va vedea cu ochii lui cum arată iubirea, chiar înainte de moarte… dispărând pe veci în adâncurile abisului Ṭārṭṭar, acolo unde pierise Alton și renăscuse Argol, plătind astfel pentru vechi păcate și rescriind istoria, căci răzbunarea omului Alton se termina acolo, dar nu începuse încă răzbunarea lumii față de Tikil…