Un tunet străbătu cerul dintr-o dată, rostogolindu-se la vale pe bolta cerească și aducând după el nori grei de ploaie. Apoi vântul se înteți și câțiva stropi răzleți se simțiră rece pe piele. De aceea și privi Nathaniel dintr-o dată la cer și-l văzu negru ca cătrana, în timp ce fuioarele uraganelor se formau chiar sub el. Și, simțind dintr-o dată că se cutremură din străfunduri, se opri la doar doi pași de grotă și, privind în urmă, văzu că șirul de oameni se întindea până hăt în zare. De aceea și începu să-i îndemne să se grăbească.

Chiar și așa, cu toată graba oamenilor, mai rămâneau mulți în urmă, căci purtau desagi grei în spate, cu lucrurile lor și asta din cauza că Siarii erau acel tip de oameni care nu lăsa nimic în urma lor, iar asta desigur aducea cu sine și întârzieri. Dar, totodată aducea și îngrijorarea în inima lui Nathaniel, care înțelegea că era rămas atât de puțin până să se înceapă potopul, iar oamenii săi erau încă expuși răului.

Tresări însă când Yellen se apropie de el și-i spuse îngrijorată: „nu vor reuși cu toții să se pună la adăpost, Nathaniel. De aceea trebuie să facem ceva.”

„Știu. Dar… nu văd ce altceva am putea face decât să-i ajutăm să se adăpostească mai repede,” răspunse bărbatul la fel de îngrijorat ca și a lui soră.

„Poate doar dacă… hei, Samaya, crezi că putem să…,” dar, în loc s-o vadă pe tânără apropiindu-se de ea, o văzu pe Samaya stând pe un sac cu lucruri și privind țintă la intrare. De aceea și se apropie în cele din urmă Yellen de ea. Aceasta însă nici măcar n-o privi, ci continuă să privească cu teamă în față, ceva ce reuși s-o îngrijoreze și mai mult pe Yellen, care-o întrebă: „ce se întâmplă, Samaya? Ce-i cu tine?”

„Tarther,” răspunse Samaya cu voce stinsă. „Nu pot uita teama pe care am simțit-o când a trecut pe deasupra noastră. Mai ales faptul că n-am putut vorbi atunci.”

„Știu, dar totuși…,” insistă Yellen, punându-se în pirostrii în fața ei și apucând-o de mână, „trebuie să facem ceva. Altfel… vor fi cu toții pierduți, iar noi nu ne permitem să mai pierdem oameni.” Și ochii rugători ai tinerei se ațintiră în cei ai Samayei, care-o privea cu groază.

De aceea se apropie și Nathaniel în cele din urmă de ele. Mai ales când văzu că Samaya tremura ușor din cauza fricii simțite atunci. Și, apucând-o și el de mână, îi spuse: „chiar și dacă te temi, Samaya, n-a fost decât o iluzie. A fost puterea lui Tenebre care încearcă să ne îngenuncheze. Atâta tot. Noi însă nu putem s-o lăsăm să ne controleze cu ajutorul fricilor noastre, nu crezi?”

„Poate că și ai dreptate, Nathaniel, dar totuși… a fost atât de real. Atât de viu am simțit totul, că am crezut că m-am întors în timp, în acea vreme când eram cufundată în întunericul muțeniei și-a surzeniei, când gândurile și fricile mele le puteam simți și auzi doar eu.” Și, spunând aceste cuvinte, Samaya-și atinse pieptul cu palma larg deschisă. Apoi, de parcă ar fi simțit acea durere chiar în acel moment, se chirci și scrâșni ușor din dinți.

Nathaniel însă, neștiind cum altfel s-o ajute, își lipi fruntea de creștetul ei, ceva ce le uimi atât pe Yellen, cât și pe Samaya. Dar, deși înțelegea că tânărul nu făcea decât să încerce s-o ajute să se calmeze, nu-și putu nicidecum controla bătăile nebune ale inimii. Doar îl privi atent în ochi în timp ce el îi spuse: „eu tot mă tem, Samaya. Mă tem pentru mine, pentru oamenii mei, pentru sora mea, pentru tine și chiar și pentru restul lumii. Numai că, Samaya, de cedăm și noi, cine atunci o să-i ajute pe ei?”

„Ei înșiși, Nathaniel, căci oamenii nu-s atât de slabi pe cât par. Și… de-s forțați să aibă grijă de ei…”

„Ba nu, Samaya, aici greșești, căci nu toți cei ce luptă cu răul supraviețuiesc. Oamenii scapă cu zile doar dacă au un lider bun. Iar eu sunt liderul lor. De aceea nu pot să-i abandonez pe ei și să mă las pradă fricilor. Nu pot. Pur și simplu nu pot. Și-ar trebui să faci și tu asta.”

„Și totuși,” murmură ea, plecându-și capul, „mintea mea înțelege ce vrei să spui, dar nu la fel se întâmplă cu al meu suflet. El simte pericolul atât de aproape. De aceea simt că nu pot să respir.” Apoi lacrimi amare i se scurseră pe obraz. Dar, când văzu, ca într-un vis, imaginea momentului în care Kaerlleikans fu înjunghiată de Cáthia, Samaya se cutremură și, ridicându-se brusc în picioare, lăsă să-i scape un oftat dureros din piept.

„Ce de data asta, Samaya?” O întrebă Nathaniel îngrijorat, căci înțelegea că ea avuse o altă viziune. „Ai văzut ceva rău? E al meu popor în pericol?”

„Ba nu. Nu asta am văzut. Doar… un fragment de demult pe care nu-l pot explica, căci…”

Tăcu însă Samaya în clipa în care Yellen se apropie de intrarea în grotă și, privind în zare, le strigă: „se apropie ceva! De aceea, Nathaniel, fă ceva să-i aduci pe restul în grotă. Acum!”

Dar, deși bărbatul înțelegea preocuparea surorii lui, simți că nu se putea îndepărta de Samaya. De aceea și-o privi pe tânără, suplicând-o din priviri să nu cedeze măcar ea. Și, înțelegând mesajul, Samaya-i spuse cu voce stinsă: „mergi și ajută-i pe restul, Nathaniel. Eu voi fi bine, căci… chiar de-o fi să murim azi, măcar nu murim fără să fi făcut ceva ca să evităm moartea.” După care, scoțând pumnalul de la cingătoare, strânse cu putere al lui mâner în mână. Și, când simți în cele din urmă că-i în stare, se îndreptă spre ușă.

Nathaniel însă o prinse de mână. Și, mai îngrijorat decât înainte, întrebă: „încotro acum?”

Privindu-l cu dârzenie, Samaya-i spuse: „acolo unde e nevoie de noi. Sau ce: o să stăm doar locului și-o să privim cum alții își fac de cap încercând să ne îngenuncheze? Ba bine că nu, căci atât cerul ăsta tuciuriu, cât și vizita lui Tarther de mai înainte, e din cauza lui Tenebre. Și… mai e ceva la mijloc, dar nu-s sigură dacă e drept ce gândesc.” Apoi, privind la Yellen, o întrebă: „tu nu simți nimic?”

„În legătură cu ce?” Întrebă tânăra încurcată.

„Mă refeream la acele Fecioare Demonice care par să te găsească oriunde n-ai fi. Și cred că și Vanamarii sunt tot prin preajmă.”

„Te referi la Yātrīkare?” Întrebă Yellen îngrozită. Văzând însă că Samaya aprobă, se cutremură. „De ce acum?”

„Pentru că probabil e timpul pentru al lor plan. Care însă nu-s sigură. Zarea însă și cerul ăsta ca cătrana nu mint, Yellen. Și… sunt sigură că natura a recurs la acest vicleșug ca să ne avertizeze că-s ei prin preajmă.”

„Atunci? Ce-i de făcut?” Întrebă Nathaniel.

„Doar ai grijă ca cei rămași în urmă să se adăpostească la timp. Între timp, eu și Yellen vom coborî în vale. Și, de-o fi necesar, vom face ce trebuie ca să le întârziem să vină aici. De aceea… ai grijă de restul.”

În clipa în care Samaya-și puse gluga și vru să plece, tânărul o apucă de braț. „Dar e nebunie, Samaya. E periculos să mergeți doar voi două acolo,” îi strigă el.

„Și? Ce propui atunci: să-i jertfim pe ei ca noi să fim bine?”

Asta-l făcu pe Nathaniel să vrea să strige iar la ea, că el cu adevărat credea că ea nu gândește limpede în acele momente. Dar, în clipa în care Yellen păși în fața lui și-i spuse: „Samaya are dreptate, frate. Nu putem salva viața cuiva jertfind multe altele,” înțelese că poate era totuși greșit el.

„Și totuși, Yellen, eu nu pot jertfi doi pentru restul.”

„E doar o chestiune numerică,” îi răspunse Samaya tăios. „Și eu n-am de gând să jertfesc atâtea suflete doar ca să-mi apăr spatele.”

Nathaniel oftă în cele din urmă auzind-o pe Samaya vorbindu-i astfel, căci înțelegea că tânăra avea dreptate: se puteau salva sute de se jertfeau doi. Chiar și așa nu era gata să le lase să plece, căci Yellen și Samaya erau până la urmă ființele cele mai scumpe de pe pământ pentru el. Și, pentru ca ele să fie în siguranță, s-ar fi jertfit el.

La fel simțea și Yellen, care-l văzu îngrijorat. De aceea se apropie de el și-i spuse în șoaptă: „lasă-ne să plecă, frate. E ceea ce putem face pentru ei toți, căci… nu avem de ales. Plus la asta: noi putem să ne apărăm în caz de ceva. Ei nu.”

„Și totuși, Yellen, vorbim de siguranța voastră.”

„Și de a lor tot,” îi spuse Samaya cu voce sigură. „Așa că… să mergem, Yellen, nu putem să mai stăm mult locului, căci nu știm ce se apropie totuși. Plus la asta, de plecăm, măcar avem șansa să aflăm din timp ce se apropie de noi. Astfel vom ști cum să ne apărăm. Stând aici însă, cu capul plecat și cu teama în suflet nu ne ajută la nimic. Din contră: ne poate îngenunchea până la urmă.”

„Samaya are dreptate, frate,” îi spuse Yellen lui Nathaniel privindu-l cu ochi rugători. „Dacă știm ce se apropie ne putem apăra. De aceea… lasă-ne să plecăm.”

Și Nathaniel cedă în cele din urmă, deși simțea că poate greșea. Dar, înainte să le permită să plece, după ce fetele erau deja pregătite de drum, având mantiile pe umeri și glugile pe cap, el le spuse cu voce gravă: „de nu vă întoarceți în cel mult o oră, vin după voi.”

„Nu cred să fie nevoie,” răspunse Samaya. „Ne vom întoarce chiar mai curând decât crezi, căci urgia ce se vede deasupra noastră se poate dezlănțui și pe pământ în orice moment. De aceea și-ți spun să te grăbești și să-i aduci pe restul în grotă. Noi între timp dăm fuga până în vale. Și, cum ne asigurăm că-i liber și nimic straniu nu se apropie, ne întoarcem.”

„Chiar și așa,” răspunse bărbatul îngrijorat, „sunteți prevenite. Și, după cum am spus, de nu sunteți într-o oră aici, vin să vă caut. Și acum plecați de aici până nu m-am răzgândit.”

Când Nathaniel îi eliberă brațul, Yellen își puse mai bine gluga pe cap. Apoi, luând sabia din mâna lui Nathaniel pe care tânărul i-o dădu ca să se apere, fugi s-o ajungă din urmă pe Samaya, care era deja departe de grotă.

Dar, deși le vedea plecând fără să se teamă totuși, Nathaniel era cât se poate de îngrijorat pentru cele două tinere. De aceea și se încrunta ușor gândindu-se că totuși greșise lăsându-le să plece. N-avu însă mult timp de gândire, căci doi dintre ajutorii săi se apropiară de el și-l întrebară îngrijorați și ei, văzând că mulți erau încă în afara grotei: „ce-i totuși de făcut, Nathaniel?”

„Pe moment doar să mergem să-i ajutăm pe restul să ajungă aici în siguranță. De aceea, toți cei care-s în stare să-i ajute pe cei rămași în urmă să mă urmeze. Restul să se tragă mai la adăpost, căci totuși nu știm ce se apropie.” După care, văzând că oamenii dădură din cap înțeleseră ordinul lui, deși privirile lor speriate demonstrau că erau cât se poate de îngroziți, Nathaniel își aruncă mantia pe umeri și se grăbi după ceilalți care ieșiseră deja din grotă și se grăbeau mai spre capătul liniei unde erau mai mult bătrâni și copii ca să-i ajute și pe ei să se pună mai repede la adăpost.

***

Înaintând cu grijă pe poteci înguste și până atunci încă neumblate de picior de om, Samaya și Yellen priveau cu atenție în jur, căci prea le părea natura ciudată. Plus la asta era extrem de sălbatic în jur de parcă ochi invizibili le-ar fi privit de pretutindeni. Și, de asemenea, se simțea o aură diavolească oriunde n-ai privi.

„Nu-mi prea plac mie locurile astea,” îi spuse Yellen Samayei la un moment dat când, încercând să meargă pe un trunchi căzut la pământ, îi alunecă piciorul și mai nu căzu în mica râpă peste care căzuse copacul.

„Nici mie,” răspunse Samaya sec. „Chiar și așa trebuie să vedem ce-i în partea ceea de pădure. Anume acolo simt mai mult influențe străine.”

„Influențe străine? La ce te referi anume?” Întrebă Yellen, grăbindu-se să treacă totuși pe trunchiul cela și s-o ajungă pe Samaya din urmă.

De răspuns însă Samaya n-ajunse să-i răspundă, căci se văzură amândouă nevoite să se ascundă după un copac când cerul crăpă brusc în două spintecat de un imens fulger. De aceea și privi Samaya îngrijorată la cer când văzu că fulgerul cela căzu deasupra unui mare plop pe care-l despică în două și apoi îi dădu și foc. Dar de ars n-arse copacul prea mult, căci o ploaie torențială începu să cadă deodată de sus.

„Privește!” Îi spuse Yellen dintr-o dată tinerei lupoaice încă privind cerul în timp ce Samaya privea țintă la copacul distrus de care-i părea rău că suferise din cauza furiei naturii. „E ceață ce văd?”

„Ba-i fum. Se pare că pe undeva fulgerele au făcut prăpăd și nu doar copacul dat a avut de suferit. Cine știe ce altă porțiune de pădure e în flăcări acum.”

„Chiar și așa: mi se pare prea straniu. Numai privește-l: pentru un fum obișnuit se mișcă cu prea mare repeziciune, nu crezi?”

Și anume cuvintele fetei o făcură pe Samaya să privească cu și mai mare atenție spre cer. Astfel văzu și ea cum fumul cela se grăbea undeva, acoperind parcă cerul, care și așa era negru ca cătrana. „Și ai dreptate,” îi spuse ea fetei într-un final. „Pare controlat de cineva. Dar… de cine?”

„Crezi că-s acele Fecioare Demonice de vină? Yātrikar?”

„Se prea poate, Yellen, căci astfel s-ar explica furia naturii. Dar poate fi și modul lor de-a se ascunde de lume.”

„De-a se ascunde? Ce ai în vedere?”

„Doar… anumite gânduri ce-mi trec prin minte. Nimic clar oricum. Și… să mergem! Prea se simte rece pe aici.” După care se furișă mai departe printre copaci.

Dintr-o dată însă simți o stranie senzație în piept. De aceea și-l atinse cu mâna. Dar acea apăsare nu trecu. Din contră: o simțea cu și mai mare forță. După care, când cerul mai crăpă odată sub puterea fulgerelor, Samaya o văzu pe Upprisinn atât de clar trecând pe lângă ea. De aceea și se opri locului și privi mirată spre stânga. Acea Upprisinn însă nici măcar n-o privi, ci se îndreptă tot înainte și înainte.

Nu era însă singură Upprisinn, ci împreună cu 9 tinere, toate purtând pelerine gri și glugile pe cap. De asemenea Samaya văzu că erau înarmate cu săbii și arcuri de parcă ar fi mers la război sau căutau inamicul ascuns în acea pădure.

„Nu poate fi!” Murmură ea dintr-o dată.

„Ce anume?” Întrebă Yellen îngrijorată ajungând-o din urmă și privind și ea în aceeași direcție ca și Samaya. Doar că tânăra nu văzu același lucru ca și Samaya - ea văzu doar natura scăldată de ploaia abundentă și-o ceață albicioasă ce se lăsă dintr-o dată în jur, ceea ce făcu ca să se simtă extrem de rece. De aceea și-și strânse ea mai mult mantia pe lângă corp: „și totuși cred c-o să fie mare furtună în curând.”

Samaya însă o privi extrem de mirată. „Tu… tu nu vezi același lucru?”

„Ce anume?” Întrebă Yellen confuză.

„Fecioarele!” Murmură Samaya abia auzit, neluându-și ochii de la Yellen.

„Fecioarele? Care Fecioare? Yātrikar?” Strigă Yellen.

„Ba nu. Cele 10 ce-au trecut numai ce pe lângă noi. De fapt uite-le. Îs chiar acolo.” Privind însă și ea în dreapta unde arăta cu mâna nu le mai văzu pe cele 10 și se cruci: „dar… unde-au plecat?”

Priviră însă în sus dintr-o dată când simțiră că ploua peste ele de parcă un anumit nor își făcea de cap și-și vărsa oful doar peste ele. Dar deși Yellen nu realiză asta, Samaya înțelese prea bine ce se întâmpla - cineva încerca să le transmită un mesaj. De aceea și căută cu privirea pe cineva pe sus. Dar, din cauza copacilor înalți și cu coroane bogate, era greu de văzut cerul din locul în care erau. Așa că Samaya începu să fugă printre copaci spre un mic luminiș văzut nu departe de ele.

Yellen o urmă numaidecât strigând în urma ei: „Samaya, încotro?”

„Spre luminiș! Îl simt pe Palar aici. Cred că vrea să ne vorbească.”

„Palar? Dar ăsta cine mai e?”

„Norul lui Sephir. Și, de-i aici, la sigur are un mesaj de la ea.” Apoi, ajunsă în acel luminiș, nu mai mare de câțiva metri pătrați, Samaya privi iar în sus și-l văzu pe Palar destul de bine de data asta: avea o culoare vineție închis, ca și restul norilor, probabil pentru camuflaj, și cu mici fulgere spintecându-i burduhanul cețos. „Se apropie!”

„Cine?” Întrebă Yellen privind și ea la nor.

„Ceva rău. De aceea să ne punem la adăpost. Și… în șoaptă, Yellen. Nu ne putem permite să strigăm așa cum ai făcut-o mai înainte. Nu în aceste locuri.” Apoi, apucând-o pe Yellen de mână, o trase spre un pâlc de copaci ce erau atât de aproape unul de altul de parcă ar fi creat o fortăreață naturală. Și, punându-se acolo la adăpost, Samaya privi cu atenție drumul principal care nu era de altfel atât de departe de ele.

Yellen însă, deși vedea îngrijorarea de pe fața Samayei, continua să privească crucită la Palar, care plutea în același loc și părea că-și crește intensitatea fulgerelor. „Și totuși… n-am știut că Sephir are un nor doar al ei.”

„Nu-i al ei oricum. Doar… prieteni?!” Și Samaya zâmbi. „De fapt nu știu exact povestea celor doi, dar știu că Palar e mereu acolo unde e Sephir.”

„Acum însă e aici. De ce? Din cauza acelui mesaj pe care spuneai că vrea să ni-l transmită?”

„Cel mai probabil că da. Care însă… o să aflăm pe urmă. Dar, de Sephir l-a trimis aici, trebuie să fie ceva important. Plus la asta: nu toți știu, dar Sephir are o putere impresionantă, căci are atât putere de la Island și regina Inlan Diar de-a controla gheața, cât și de la Zeul Boor de-a controla vânturile năprasnice. Și, de-i cu adevărat furioasă, nimeni n-o poate controla, iar asta are cumva legătură cu Coallar, care i-i străbunic. De aceea, dacă nu-i oprită la timp, mânia lui Sephir poate face destule stricăciuni în jur.”

„Ca acum?”

Samaya surâse: „ba nu. De data asta nu simt prezența Sephirei pe aici. De aceea și cred că nu ea-i de vină pentru ce se apropie. Chiar dacă pare să facă parte din nebunia ei.”

Fu rândul lui Yellen să surâdă: „nebună sau nu a tras totuși lozul cel mare când s-a măritat cu Fenrir, căci al tău frate cu adevărat o iubește. Plus la asta: de un suflet curat precum Fenrir iubește un Spirit nebun precum pare a fi Sephir înseamnă că nu-i ea chiar așa de rea precum vrea s-o vadă alții.”

Samaya o privi confuză: „și… asta de unde o mai știi?”

„Doar ceva ce simt. Sau… uiți cumva că-s o Yātrīkar? Acelea văd și-n ape tulburi. Iaca și eu văd lucruri,” și râseră apoi amândouă. Dar Yellen tăcu dintr-o dată și întinse ambele mâini în față cu palmele larg deschise, lăsând picăturile de apă să-i ropoie pe palme. „Și-s atât de mici. Dar chiar și așa pot face destule stricăciuni pământului.”

„Mai multe stricăciuni facem noi restul,” răspunse Samaya cu jumătate de glas. „Și… să mergem! Am stat destul locului.” După aceea se furișă din acea ascunzătoare de trunchiuri mai aproape de drumul principal. Chiar și așa privea cu atenție în jur, căci era sigură că nu degeaba Palar era prin preajmă.

Yellen însă, oftând prelung, mai stătu locului câteva clipe. Apoi, înțelegând că totuși Samaya avea dreptate, se urni din loc și fugi după tânăra lupoaică s-o ajungă din urmă. Dar, în timp ce se apropia de ea, văzu cum natura era cu adevărat sălbatică în acele locuri de până și arbuștii păreau cocoși furioși gata să sară la bătaie.

Dintr-o dată însă Yellen se opri zărind pe cineva nu departe de ele. Apoi, văzând clar fața acelei persoane, o bătu pe Samaya pe umăr, murmurând extrem de uimită: „o alta tu! Acolo, de cealaltă parte a drumului!”

Privind în direcția arătată de Yellen, Samaya o văzu pe Mayar. Aceea stătea într-adevăr de partea opusă a drumului principal, privindu-le țintă, în timp ce purta la fel ca și ele o mantie lungă, doar că neagră, și avea și gluga pe cap. Dar, deși se priveau c-o oarecare ură, nici una dintre gemenele-formă nu părea să vrea totuși să continue lupta începută în urmă cu 13 ani în Poiana Umbrelor.

Tresări însă Samaya când auzi șoapta lui Yellen: „și totuși, Samaya, cine-i ea?”

Ensure your favorite authors get the support they deserve. Read this novel on the original website.

„Un fals,” răspunse Samaya tăios. „Cineva care credeam c-a încetat să-mi calce pe urme, dar totuși văd că nu-i așa.”

Spunând aceste cuvinte, Samaya auzi dintr-o dată glasul lui Mayar în capul ei: „și încă te înșeli, fiică a Rophionior, căci nu-s eu după tine, ci invers. Sau ce: crezi că-i întâmplătoare a noastră întâlnire de azi? Ba bine că nu, căci sunt la curent că m-ai văzut azi intrând în bârlogul lui Coallar.”

„Nici n-am vrut să ascund asta,” îi răspunse Samaya șuierând printre dinți, lucru care o uimi pe Yellen, căci nu înțelese cui îi fuseseră adresate acele cuvinte. Abia când privi spre Mayar și-o văzu rânjind înțelese că gemenele-formă aveau totuși o modalitate secrete de a-și vorbi. De aceea și decise să nu intervină în conversația lor.

„Chiar și așa, nu înțeleg de ce n-ai încercat să mă oprești să-l vizitez pe acel bătrân diavol. Din câte știu mereu ai fost cu ochii pe mine și ai făcut tot posibilul ca să mă împiedici să fac anumite lucruri. Azi însă ai stat cuminte. De ce?”

„Pentru că era dreptul tău să dai nas în nas cu el?!” Îi spuse Samaya cu vădită batjocură în glas. „Și totuși, de ce l-ai vizitat dacă nu-i secret?”

„Vise?!”

„Vise?” Întrebă Samaya mirată. „Vrei să spui c-ai avut aceleași vise ca și mine?”

„Ei bine nu știu dacă chiar aceleași vise. Dar… am simțit totuși nevoia să văd ce-are totuși de spus.”

„Și? Ai aflat ce voiai să afli?”

„Doar… să zicem c-am aflat niște detalii interesante. Precum acela că tu ești stăpâna unui pumnal cu mari puteri.”

Samaya râse. „De parcă asta era ceva atât de secret încât trebuia să intri la Coallar în cușcă.” Rânjetul tinerei lupoaice însă nu fu pe placul lui Mayar care strâmbă din nas auzind-o vorbind astfel. „Și totuși… cred c-ai aflat tu ceva. Altfel n-ai fi fost aici, căutându-mă, ci pe Munte, căci Muntele Fricii e în direcție opusă. Tu însă pari să fi căutat tabăra Siarilor. De ce?”

„Pentru că eram curioasă să-ți văd mutra?!” Îi spuse Mayar ironic. „Oricum, nu te flata prea mult: doar… aveam nevoie să întreb pe cineva cine totuși e acel Mannar.”

Auzind-o vorbind despre Mannar, Samaya tresări. Apoi, strângând cu putere mânerul lui Lifid Ibloma, care păru să strălucească sub mantia ei, îi transmise un gând lui Mayar: „doar… stai departe de el, Mayar! E cineva pe care nu vrei să-l întâlnești și nici cineva cu care să ai de-a face. Doar trăiește-ți viața și vezi-ți de drum. La fel cum o să fac și eu, căci azi nu-i momentul potrivit să ne măsurăm puterile.”

„Spune-mi ceva nou?!” Spuse Mayar oarecum plictisită. „De aceea și stau locului, pentru că știu că nu-i momentul potrivit pentru a degusta iar din blana ta.” Apoi râse isteric și le întoarse spatele celor două tinere, afundându-se tot mai adânc și mai adânc în pădure.

Pe Yellen însă păru s-o deranjeze râsul tinerei vulpi. De aceea și șuieră ea într-un final printre dinți: „a naibii viperă! Se pare că vrea să-i sucească azi cineva gâtul.” Și, scoțând sabia din teacă, vru s-o urmeze pe Mayar.

Samaya însă o opri apucând-o de mână. După care-i spuse: „las-o să plece, Yellen! Oricum nu-i poți face față, căci chiar de pare cineva inofensiv, datorită mutriței ei de vulpe inocentă, are totuși o mare putere curgându-i prin vene. Și, de-și propune, poate distruge pe cineva în secunde.”

„Dar… tu de unde știi?”

„Am… fost nevoită s-o înfrunt odată. Pe când eram mică și încă trăiam în Pădurea Rophion. De altfel din același motiv și-am fost noi nevoite să ne părăsim casa atunci: din cauza că ale noastre puteri s-au interconectat. De aceea și-ți spun să stai cuminte și s-o lași să plece.”

„Dar totuși, faptul c-a aflat că suntem aici, ne poate pune în pericol. Doar spui că-i împotriva noastră.”

„Chiar și așa n-o s-o facă, căci ei nu-i convine ca cineva să mă rănească. La fel cum nu-mi convine mie ca cineva să-i facă felul. Și… cred că din cauza asta și avem adesea viziuni una despre alta. Dar care-i adevărata semnificație a acestor viziuni nu știu. Oricum: n-avem noi timp de asta acum. Să mergem mai bine în tabără!”

Dintr-o dată însă se văzură nevoite să se pună în pirostrii și să se ascundă în spatele arbuștilor când văzură, nu departe de locul unde stătuse Mayar, pe drumul principal, o impresionantă procesiune de Fecioare Yātrīkar. Dar nu doar numărul lor le impresionă pe fete, căci erau probabil sute acolo, ci și faptul că deși aveau aceeași față practic, toate arătau de parcă erau statui ce prinseră viață, dar știau doar a se mișca mașinal, atâta tot. Chiar și așa a lor privire profundă o făcu pe Yellen să simtă o ciudată teamă în suflet. De aceea și-și atinse pieptul cu palma, murmurând: „ce caută ele în partea asta de pădure, Samaya? Nu cred că-s după mine, căci…,” văzând însă semnele disperate ale Samayei să tacă, aprobă doar cu capul că înțelese și apoi păstră tăcerea.

Se aplecară însă și mai mult în clipa în care primul rând de Fecioare trecu prin fața lor. Apoi furișându-se prin spatele acelor arbuști după care se ascundeau reușiră să se pună la un adăpost mai sigur. Chiar și așa continuară să pândească procesiunea, până când, la vreo 10 minute probabil, Yātrīkarele erau deja destul de departe. Abia atunci se ridicară fetele în picioare și priviră în urma lor.

„Și totuși, ce crezi că caută ele, Samaya? Pe mine?” Întrebă Yellen, când realiză că nu mai puteau fi ascultate.

„Nu cred,” răspunse Samaya gânditoare. „De ținta lor erai tu ar fi trimis mai întâi spioni și n-ar fi venit atât de multe. Plus la asta: au trecut pe lângă tine și nici măcar n-au privit în direcția ta. De aceea cred că altul e scopul lor.”

„Scopul? Vrei să spui că-i în căutarea Siarilor?”

„Nu știu dacă sincer. Poate fi tabăra voastră sau chiar eu. Să nu uităm de Tarther: el tot căuta ceva se pare mai devreme.”

„Atunci… zic să mergem după ele. Astfel putem afla ce pun la cale.”

„Ba nu, Yellen, e periculos. Suntem doar două până la urmă. Dacă ne descoperă suntem la sigur moarte. Astfel îi punem și pe ceilalți în pericol. De aceea și-ți spuneam că-i mai bine să ne întoarcem în tabără. În caz contrar fratele tău la sigur se pornește după noi.”

„Și ai dreptate. La cum îl știu pe Nathaniel e capabil să ne caute și în gaură de șarpe. Să mergem!”

Nu se porniră însă de imediat din acel loc. Mai întâi se asigurară că nu-i nicio Yātrikară sau vreun alt pericol prin preajmă. Abia când văzură că era drumul liber o luară la picior pe drumul spre tabără cât de repede putură, căci faptul că le văzură pe acele Fecioare Demonice trecând prin fața ochilor lor fu ca un semnal de alarmă.

Numai că pericolul venea nu doar din partea lor, ci și din partea Samayei într-o oarecare măsură, căci ea continua să aibă vedenii cu Upprisinn și cu grupul de Fecioare care-o însoțeau. La un moment dat chiar văzu destul de clar momentul în care grupul lui Upprisinn fu atacat. Cine le atacă însă nu văzu: doar că se luptau cu înverșunare să scape din încercuire, căci ele erau doar 10, atacatorii însă erau mult mai mulți.

Aceste vedenii Samaya le avea în timp ce fugea după Yellen. Numai că, chiar dacă încerca din răsputeri să vadă cine erau atacatorii grupului lui Upprisinn, nu putea și pace, căci în clipa în care ajungea lângă vreunul din ei, acela sau aceea parcă o simțea și se întorcea cu spatele la ea. Astfel tânăra putea vedea doar marginile largi ale glugilor negre ce acopereau capetele acelor asasini plătiți, căci altfel tânăra nu-i putu numi.

Dintr-o dată însă se împiedică de-un ciot și căzu. Astfel, afundându-și mâinile în glodul pe care călcase mai înainte, îl simți atât de rece de se cutremură. De aceea și-și privi mâinile cu o privire pierdută. Numai că, în clipa în care auzi un vuiet de sus, privi într-acolo și văzu o săgeată trasă din stânga, undeva dinspre locul de unde veneau, iar ținta acelei săgeți era Upprisinn. De aceea și se ridică Samaya brusc în picioare și fugi cât de repede putu spre Upprisinn, strigându-i să se pună la adăpost că-i în pericol. Acea Upprisinn însă părea să n-o audă, căci continua să lupte cu înverșunare cu doi dintre atacatori.

De aceea și se aruncă Samaya asupra ei când săgeata aproape c-o lovise pe tânără. Numai că în loc de Upprisinn, Samaya o aruncă pe Yellen la pământ, care se afla în acel moment în locul unde Samaya văzuse acele Fecioare luptând. Dar, chiar dacă Samaya privea țintă la Yellen și-o vedea clar, părea că nu vede nimic în fața ochilor… doar o față ștearsă și atât. De asta și se uită apoi unde se înfipse săgeata. Numai că n-o văzu nicăieri și de aceea se alertă și mai tare. Și, ridicându-se în picioare, privi speriată în jur.

Mai speriată decât Samaya însă era Yellen, care se ridică într-un târziu cu greu de jos și se apropie apoi de tânăra lupoaică: „ce se întâmplă?” Dar, neprimind răspuns, o apucă pe Samaya de braț.

Abia atunci reuși s-o facă pe Samaya s-o privească. Dar Samaya era extrem de speriată în timp ce privea la Yellen, căci ea cu adevărat nu știa ce se întâmplă. Doar scutură din cap la un moment dat semn că nu înțelege ce se întâmpla și privi iar spre locul unde Upprisinn și însoțitoarele ei luptaseră. Numai că acolo nu mai era nimeni.

Astfel îi dădu însă lui Yellen de înțeles că era timpul să plece de acolo. Iar tânăra, apucând-o pe Samaya cu ambele mâini de braț, o trase cu putere înspre ea, strigându-i: „să mergem, Samaya! Să mergem de aici! Trebuie să ne grăbim, căci de nu n-ajungem la timp la grotă să-i avertizăm și pe ceilalți.”

„Dar, Yellen,” bâigui Samaya încă privind zarea. „Ele tot au nevoie de ajutor.”

„Ele? Cine?”

„Upprisinn și acele Fecioare. Ele tot… ele tot…,” se opri însă brusc, forțând-o și pe Yellen să se oprească, în clipa în care Upprisinn îi reapăru în fața ochilor. Numai că acea Upprisinn nu mai lupta, ci era căzută la pământ, însângerată, după ce-o săgeată îi atinse pieptul. Și, în jurul ei, se vedeau zăcând alte 9 trupuri însângerate peste care ploaia cădea din belșug.

De aceea și oftă Samaya îndurerată când văzu scena ceea atât de clar. Pentru ea nu mai conta de altfel nimic în acele clipe: nici faptul că Yellen îi striga să se grăbească și nici chiar că tânăra încerca cu disperare s-o tragă după ea. Ce conta în realitate pentru Samaya era să vadă strălucirea slabă a pumnalului Lifid Ibloma văzut în mâna stângă a lui Upprisinn, cea întinsă anume spre ea, căci Samaya văzu atât de clar că Upprisinn o privea anume pe ea.

De aceea și făcu un pas în față cu gând să ajungă lângă Upprisinn și să-i ia pumnalul. Dar se opri când între ea și tânăra muribundă se interpuse o terță persoană. Nu era însă Yellen, căci fata încă se afla în dreapta Samayei chinuindu-se s-o facă s-o urmeze, ci o străină. Și… avea aceeași mantie pe care o purtau și Luptătoarele lui Upprisinn. Doar că ea nu părea rănită. De asta și Samaya se încruntă, căci înțelese că anume acea a treia, dintre ea și Upprisinn, le trădase pe acele 10 Fecioare și le aduse într-un final moartea.

Și, în timp ce privea țintă spre acea a treia, Samaya o văzu aplecându-se și luând pumnalul din mâna muribundei. La fel văzu că Upprisinn o privise pe acea persoană și-i șoptise ceva. Dar… fu atât de straniu, căci Samaya nu văzu ură în ochii lui Upprisinn și nici să se împotrivească ca cineva să-i ia pumnalul. Ea doar zâmbi trist și închise ochii când acea persoană îi scoase săgeata din piept, colorându-i materialul veșmântului vinețiu în roșu.

Dar… ceva mult mai impactant decât atât se întâmplă după aceea, în clipa în care acea tânără, pe care Samaya o consideră trădătoare, se întoarse și-o privi anume pe ea, căci acea a treia nu era decât ea, Samaya. Ea însă știa clar că nu trăise nicicând așa ceva și că nicicând n-o să ucidă pe cineva. De aceea și murmură într-un final, cu glas stins: „nu poate fi, Mayar?” Și dădu să se apropie de acea tânără care-i zâmbea, în timp ce ținea pumnalul în palma deschisă și mâna îndreptată înspre ea.

Se dispersă acea imagine însă asemeni fumului bătut de vânt când Yellen păși în fața Samayei. Dar nu imaginea tinerei o făcu pe Samaya să revină la realitate, ci faptul că Yellen îi luase Samayei pumnalul de la cingătoare, când înțelese că anume el o influența pe tânără în timp ce lumina într-o stranie culoare de albastru fumuriu. Și mai recurse Yellen la acest gest disperat tocmai pentru că văzu alt grup de Yātrīkare venind înspre ele, exact pe același drum pe care trecuse și primul.

Apoi, în timp ce Samaya privea țintă la pumnalul din mâna lui Yellen care încetase să mai strălucească, Yellen îi spuse: „a fost doar o iluzie, Samaya. O iluzie și nimic mai mult. De aceea, vino-ți în fire și să plecăm de aici, căci alte Yātrīkare se apropie, iar de data asta par mult mai multe ca data trecută.”

„Yātrīkare?” Întrebă Samaya confuză. „Unde?” Nu avu însă nevoie de-un răspuns, căci, privind în direcția în care privea Yellen, le văzu și ea atât de clar. De aceea și înșfăcă pumnalul din mâna lui Yellen, pe care-l ascunse apoi la cingătoare, și, apucând-o și pe fată de mână o trase brusc mai spre adâncul pădurii. Apoi, când ajunseră la loc sigur, începură a fugi cât de repede puteau spre tabăra Siarilor, căci de data aceea la sigur nu mai era timp de pierdut: pericolul era atât de aproape și de data aceea era unul sigur.

***

Ieșind din perfecta ei ascunzătoare, Mayar privi mai întâi în urma Yātrīkarelor, care mărșăluiau c-o precizie uimitoare pe acel drum de pădure. Apoi tânăra privi spre locul în care stătuseră mai înainte Yellen și Samaya. Și, fără să vrea, se încruntă. Mai ales făcu ea asta dându-și seama că nu înțelese până la urmă nimic din ceea la ce fusese martoră: nici marșul cu mișcări mecanice ale Yātrīkarelor și nici delirul Samayei, căci, din ascunzătoarea ei, văzu clar totul. Dar… fu totul atât de confuz.

De fapt atunci când le întoarse spatele celor două fete se hotărâse să se îndrepte cu pași repezi spre Munte sau cel puțin spre o ascunzătoare sigură, căci văzu nebunia de pe cer și-și dădea seama că undeva la loc deschis sau chiar printre copaci era periculos, mai ales cu fulgerele celea nebune ce spintecau pur și simplu cerul. Numai că, observând o stranie sclipire la cingătoarea Samayei, înțelese că ceva straniu se va întâmpla. De aceea și le urmă pe fete în mare secret, ascunzându-se pe după trunchiuri și tufișuri ca să nu fie văzută de ele.

Astfel văzu primul grup de Yātrīkare, după care văzu nebunia Samayei. Dar, deși văzu și ea clar aceeași viziune, ceva al naibii de suspect după părerea ei, fata n-avu nici cea mai mică idee cine să fi fost cea răpusă de săgeată și nici cea care luase apoi pumnalul din mâna muribundei. „Și totuși arăta exact ca noi,” murmură Mayar într-un final. „Cum dracu e posibil așa ceva? Din câte știu doar eu și Samaya arătăm ca două picături de apă. Ei bine, nici chiar ca două picături că avem noi și ceva al nostru. Dar chiar și așa: cine-i cea cu pumnalul?”

Trebui însă să se ascundă cât de curând când observă un al treilea grup de Yātrīkare apărând la orizont. „Și asta?” Murmură Mayar ascunsă după un copac și acoperită de un val de energie neagră ca s-o protejeze. Chiar și așa vedea acele Fecioare mărșăluind prin fața ei de parcă ar fi fost chiar lângă ele. „Arată de parcă o imensă armată își mută pe rând garnizoanele. Dar… nu știam totuși că-s atât de multe. Și… încotro se îndreaptă?”

Fu nevoită însă să tacă în clipa în care o Yātrīkar, ce semăna mult cu ea și cu Samaya, dar totuși nu putea fi nicidecum confundată cu ele, se opri brusc chiar în dreptul copacului după care stătea ascunsă Mayar. Astfel, din cauza că acea Yātrīkar era în fața grupului de Fecioare, probabil vreo 100 la număr, le forță și pe însoțitoarele ei să se oprească. Și, cu mișcări lente, Yātrīkara privi mai întâi în dreapta ei, de unde simțise o stranie senzație. Dar, nevăzând nimic straniu acolo, se văzu nevoită să-și arunce ochii spre stânga, exact în locul în care se ascundea Mayar.

Fata însă, deși ar fi trebuit să se ascundă și mai bine și să tacă chitic ca să nu fie descoperită, ieși totuși cu încredere din ascunzătoarea ei și privi atent la Yātrīkară. Aceea însă păru să n-o vadă, deși Mayar stătea chiar în fața ei, chiar dacă o distanță de vreo 15 metri le separa. Chiar și așa Mayar văzu destul de clar acea pieliță alb-roșietică de pe ochii Yātrīkarei. De aceea și-și spuse ea într-un final: „suflete moarte!” Numai că Mayar vorbise doar cu vocea minții de data asta, căci înțelese prea bine că deși valul cela negru o ascundea de ochii Fecioarei Demonice, nu la fel se întâmpla cu vocea ei, care putea fi foarte clar auzită.

Dintr-o dată însă, simțind o ciudată atingere pe podul palmei, în special la degetul inelar al mâinii stângi, Mayar privi într-acolo și observă cu stupoare că ața roșie care forma acel straniu inel începuse să se desfășoare singur. Apoi ața se ridică în aer până ajunse la cam jumătate de metru deasupra fetei unde formă cât de curând un ghem abia vizibil. Chiar și așa acel mic ghem începu să strălucească într-o puternică lumină roșie având toate razele îndreptate spre Yātrīkare.

Fecioarele demonice însă părură să nu observe nici ghemul și nici lumina. De aceea și le privi Mayar crucită, căci nu putea înțelege de fel ce se întâmpla. Dar, când observă în sfârșit un ghem similar de partea cealaltă a drumului, în locul în care stătuseră Mayar și Yellen, înțelese totuși că era probabil Mâna Destinului la mijloc. De aceea și decise să se retragă la adăpost ca să nu fie prinsă în capcana puterii celor două mici gheme roșii.

Dar departe nu se duse totuși, ci se ascunse după același copac ca și mai înainte și privi atent la ce se întâmpla pe acel drum. Astfel văzu cum o ciudată aură roșie începu să plutească deasupra Yātrīkarelor, ceva ce le făcu să se agite. Dar, deși priveau atent în toate părțile nu văzură nimic. De aceea și dădu liderul lor într-un final ordinul să se pornească iar la drum, căci înțelese că n-o să găsească nimic ascuns acolo tocmai din cauza aceleiași magii care le făcea și pe ele să se simtă agitate.

„Și totuși e straniu,” gândi Mayar ieșind iar din ascunzătoare și privind în urma Yātrīkarelor care nu se uitară nici pentru o clipă înapoi. „Cum totuși n-au observat lumina asta roșie dacă eu am văzut-o? Sau… e ceva creat din puterea lor, căci am auzit că nu poți vedea ceva doar dacă are ceva al tău. Și… mai straniu decât atât e să văd aceste două inele din ață roșie împreună, căci mai înainte apăreau doar separat și doar noaptea. Acum însă au apărut în plină zi și împreună. Să fie din cauza că eu și lupoaica ne-am întâlnit față în față? Cel mai probabil că da. Chiar și așa e straniu. Chiar și acel pumnal, căci mi s-a părut că a lui magie lucra împotriva Samayei. Dar de ce? să fie din cauza că își caută un alt stăpân? Dacă e așa atunci cine-i noul stăpân, căci…? Ba nu, stai Mayar, una câte una și nu toate odată: mai întâi găsește-l pe acel Mannar și află cei cu Poarta ceea și cu copila lui Ahi. Abia după aceea caută noul stăpân al acelui pumnal, căci până la urmă nu-i nimic legat de tine.”

Și, încurajându-se astfel, Mayar întoarse spatele drumului principal și se afundă tot mai adânc și mai adânc în pădure. Astfel nu-i fu dat să vadă cum acele mici gheme de sus se lăsară pe pământ și în clipa în care ele atinseră solul lumina roșie de sus dispăru și ea. Apoi, de parcă ar fi fost mici șoareci furișându-se pe urmele cuiva, ghemul ce formase inelul ei o urmă pe tânără în adâncul pădurii în timp ce celălalt se mișcă la fel de rapid în direcția în care plecaseră Yellen și Samaya.

***

Stând ca pe ace, chiar la intrarea în grotă, Nathaniel tot privea depărtarea. Dar, indiferent de cât de atent nu se uita el în zare nu putea zări și pace ca fetele să se întoarcă. Doar nori și mai negri se adunau pe cer, parcă toți într-un loc, amenințând să înece pământul în cele din urmă.

Tocmai de aceea și strigă el în cele din urmă: „nu pot eu sta degeaba” în clipa în care un imens fulger spintecă iar cerul în două. „A fost o nebunie să le las să plece. Mai ales singure. De aceea trebuie să merg să le caut.”

Numai că în clipa în care se apropie de lucrurile lor cu gând să-și ia pelerina, Malon, care rămase în ușa grotei, îi strigă: „iaca vin! Fetele se întorc, Nathaniel!” De aceea și se întoarse bărbatul în fugă în locul unde stătuse mai înainte.

„Vin?” Întrebă el, simțind că inima-i bătea și mai nebunește în piept. „De unde? Unde le-ai văzut, Malon?”

„Dinspre Nord. Uită-le după primul rând de copaci!”

Privind într-acolo, Nathaniel în sfârșit le putu vedea pe fete fugind cât de repede puteau spre grotă. Ce nu putea el înțelege era de ce păreau speriate. La fel nu putea înțelege ce le strigau ele.

Abia când fetele fură la cam 30 de metri de grotă se auzi clar că strigau: „toți la adăpost! Yātrīkar sunt aproape! Să nu vă vadă!” Și, auzind strigătele fetelor, Siarii începură să se agite și apoi își strânseră lucrurile și se mutară mai spre adâncul grotei.

„Yātrīkarele sunt prin preajmă? La ce te referi anume?” O întrebă Nathaniel pe Samaya când ea și Yellen intrară în grotă.

„La sensul adevărat al cuvântului, căci… fiind în pădure… le-am văzut destul de clar. Și nu-s doar câteva, Nathaniel. Sunt probabil mii.”

„Samaya are dreptate, frate,” spuse și Yellen abia respirând după fuga trasă. „Venind încoace am văzut mai multe garnizoane. Și… nu-i egal numărul acelor Fecioare în niciuna dintre acele grupuri. Dar totuși cred că se îndreaptă anume încoace.”

„Ce te face să crezi asta?” Se interesă Mago.

Îi răspunse însă Samaya: „traictoria lor, căci chiar de par a merge pe drumul cela principal de pădure, ceva mă face să cred că totuși vin încoace. Cel puțin o să treacă pe aici dacă nu ne caută pe noi. De aceea zic că să ne protejăm de ochiul lor o să fie o idee a naibii de bună.”

După aceea, scoțându-și pelerina de pe umeri pe care-o aruncă peste cea a lui Nathaniel, Samaya se apropie de ușa grotei. Astfel, privind atent la Palar care se vedea plutind nu departe de grotă, surâse: „cel puțin am ajutor de sus. Așa că, chiar și fără Bestla aici, tot am sorți de izbândă.”

„În legătură cu ce?” O întrebă Nathaniel confuz, văzând-o că forma un fel de minge din energie albastră deasupra palmei stângi.

„Cu… ascunsul!” Spuse Samaya zâmbind. Apoi, poziționându-și palmele față în față, făcu acei curenți albaștri să crească în volum până partea de sus nu se uni cu palma ei dreaptă. După aceea, privind la Palar, fata îi spuse: „un pic de ajutor n-ar strica, Palar!” Iar norul, de parcă ar fi fost atât de aproape de ea, o auzi și trimise un fulger spre ea. Fulgerul cela însă n-o răni pe fată, ci nimeri exact în centrul curenților albaștri creați de ea. Astfel, în contact, cele două energii creară o imensă oglindă albastră pe dinăuntru și transparentă pe dinafară ce acoperea întreaga intrare a grotei.

Acea oglindă era totuși ciudată, căci dacă pe dinafară nu permitea să se vadă nimic din ceea ce se afla în grotă, cei din grotă puteau vedea reflectat pe ea tot ceea ce se întâmpla afară. De aceea și întrebă Nathaniel confuz: „pentru ce toate astea?”

„Din cauza că nu doar Yātrīkar sunt pe urmele noastre. La fel și Mayar, iar acea vulpe poate vedea clar dincolo de aparențe,” răspunse Samaya încă privind țintă la curenții din palma ei.

„Și Mayar e?”

„Copia ei,” răspunse oarecum în glumă Yellen. „De altfel, de-ar avea aceeași culoare a părului, nu ai putea înțelege cine-i cine. Așa, cum cealaltă are părul roșu și-i vulpe, e de la sine înțeles de partea cui e. Apropo: are legătură cu vulpile lui Inmar.”

De aceea și strâmbă Nathaniel din nas, căci Yellen avea dreptate: fiind copil nu odată fuseseră nevoiți să lupte sau să se ascundă de acele vulpi roșii. Ba chiar tot datorită lor fusese atacată tabăra lor în urmă cu mai bine de 14 ani, căci anume atunci și fuseseră nevoiți să se despartă, iar parte din ei își stabiliră noua tabără lângă Cascada Licuricilor.

Dar, deși vru să înjure, căci vulpile lui Inmar erau ceva ce-l scoteau din sărite, Nathaniel tăcu totuși văzând că Samaya-și duse degetul arătător la gură și le făcu semn să păstreze liniștea. Apoi priviră cu toții în vale, acolo unde le arătă tânăra să privească după aceea. Astfel, la kilometri distanță de locul unde stăteau ei, văzură prima procesiune de Yātrīkare venind înspre grotă.

Și, privind la Nathaniel, Samaya-i spuse în șoaptă: „și-am avut dreptate că se îndreaptă încoace.”

„Nu doar asta. Chiar că-s cu miile,” interveni Malon în discuția lor.

„Și chiar n-am crezut în veci c-o să dăm iar ochii cu ele,” murmură Mago oarecum uimit și speriat în același timp.

Dar… după asta… nu mai spuse nimeni nimic: doar priviră cu atenție cum procesiunea Fecioarelor Yātrīkar trecu prin fața grotei, la cam 3 kilometri de intrare de altfel, fără măcar să privească spre grotă. Și asta se datora fără doar și poate oglinzii create de Samaya, căci oglinda ceea era ceva transparent și oarecum deranjant de privit la ea. De aceea, simțind o aură ciudată venind de acolo și nicidecum prielnică lor, Yātrīkarele, la îndemnul conducătoarei lor, nici măcar n-aruncară o privire înspre acel loc.

„Ce-i ciudat e că Vanamarii nu-s cu ele,” spuse Malon în șoaptă. „Chiar și așa e straniu. Și… cine știe ce ne așteaptă după asta.”

Se întoarseră însă și priviră cu toții în spate când Solan, cel mai în vârstă din tabără și care era așezat pe un sac de lucruri în acel moment, le spuse: „chiar și așa, fiule, cu soarta nu te pui. La fel nu poți cerși adevărul de la Soartă, căci am impresia că nici măcar ea nu-l știe.”

„De ce spui asta, bunicule Solan?” Îl întrebă Nathaniel.

„Pentru că-i adevărul dragul meu. Și… Soarta asta, cum nu-i ceva palpabil, e și normal să se schimbe.”

„Pe oameni îi poți atinge, bunicule Solan. Chiar și așa tot sunt schimbători,” spuse o femeie cu un prunc de câteva luni în brațe. „Și… unii din ei se schimbă datorită vremii, alții din cauza muncilor grele, iar cei mai mulți din cauza vieții și-a caracterului lor.”

„Ba nu, fiica mea, oamenii se schimbă din cauza sufletului schimbător, căci de-ar fi oamenii curați la suflet și-al lor trup ar rămâne veșnic. Dar, cum ei nu-și pot controla sufletul, ca niciunul din noi de altfel, și ajungem să ne târâm prin viață, când odată puteam merge cu capul sus și chiar fugi prin ea. Acum însă… doar putem să ne resemnăm și să visăm să mai simțim măcar odată gustul copilăriei.” După care, sprijinindu-se de brațul unui tânăr ce-i înțelese intenția, bătrânul Solan se ridică în picioare. Apoi, cu pași hârșâiți, se îndreptă spre adâncurile grotei. Vocea lui se mai auzea încă rostindu-i gândurile în cuvinte: „chiar și așa aș vrea eu să mai fiu măcar odată tânăr și inocent. Dar să am experiența de azi. Astfel n-aș face aceleași greșeli și, la sigur, aș avea o altă viață acum.”

În urma lui, Siarii păstrară tăcerea. Aveau și de ce să tacă totuși, căci cuvintele bătrânului Solan erau un adevărat izvor de înțelepciune. De asemenea: nu doar o singură dată ale bătrânului cuvinte îi scăpaseră de la grele încercări. Astfel, tăcuți și stând unul lângă altul, Yellen, Samaya, Nathaniel, Mago și Malon priveau cu atenție armata Yātrīkarelor care continua să mărșăluiască prin fața grotei întinzându-se pe mulți kilometri în zare și probabil la fel de mulți kilometri avea și șirul celor care trecuseră deja pe-acolo. Dar, mai important decât numărul Yātrīkarelor, era ploaia de sus care nu mai înceta să cadă, semn că cerul se deschise definitiv și avea de gând să înece lumea în lacrimi.