„Tan-daran-tan-dan. Tam-taram-pam-pam, tu-ru-ru-ru-ru, u-uu-u-u,” cânta Baradar în timp ce sărea de pe un picior pe altul, trecând prin pădure și cărând în mâini două coșuri pline cu flori. Și era fericit minikinul. Extrem de fericit. Iar a lui fericire era strâns legată de a lui inimă, căci anume în acea zi era cea de-a 365-a aniversare a reginei sale, cea pe care de altfel o iubea la nebunie.

  De asemenea era fericit din cauza că noaptea era tânără, că era extrem de frumos în jur, că stelele sclipeau pe cer, luminând puternic pământul într-o lumină galbenă, de aur, ce umplea sufletele până la refuz cu încântare, de puteai compara acea lumină magică cu cea a soarelui pe timpul zilei. Poate chiar era mai frumoasă acea lumină decât toate pe care le văzuse Baradar la viața lui, căci... cum ar fi putut fi altfel când sufletul îți cântă?! La fel îi cânta și lui inima și se simțea îndrăgostit.

  Din această cauză totul în jur era cufundat într-o lume de basm pentru el. La fel i se păreau și razele de aur ale luminii ce scălda pădurea... superbă, sfântă, care te umple pe dinăuntru cu fericire. Și, atunci când Baradar era fericit, pentru el pământul era ca un mare măr de aur - apetisant și scump.

  Deodată însă tresări auzind strigăte din depărtare: „Trăiască regina! Viață lungă reginei!” Și, oprindu-se locului, Baradar își ciuli urechile și ascultă o vreme. Apoi, când înțelese că se auzeau de la palat, minikinul se bosumflă.

  „Au început fără mine,” strigă el. Apoi, se aplecă și lăsă coșurile cu flori pe pământ. Pe urmă se urcă rapid într-un copac de stejar, folosindu-se de agerimea maimuței din el. Și, mișcându-se ușor printre crengi, agerime împrumutată de data asta de la veverițe, Baradar ajunse în vârf și privi în depărtare, la Grădinile de Aur ale palatului, zărit în zare, căci tare mai era minikinul curios să vadă ce se întâmpla acolo.

  „Asta-i nebunie,” strigă el deodată. De data asta însă era fericit și totul din cauza că văzuse cât de multe persoane veniseră la petrecere ca să sărbătorească ziua de naștere a reginei sale iubite. Dar bucuria nu-i dură mult. Și, cât de curând, se întristă iar și murmură: „Oh, Doamne, până și gnomii au fost invitați. Dar de ce? De ce? Doar au fost ai noștri dușmani pentru atât de multă vreme? De ce au venit și ei?” Apoi, așezându-se pe creanga pe care stătuse până atunci, își încrucișă brațele pe piept.„Nu-i corect așa,” mormăi minikinul iar. „Unii ar vrea să fie acolo, dar au lucruri de făcut, căci asta e ceea ce trebuie să facă, pentru că-s atât de buni că alții îi iau de proștii anului, în timp ce alții…,” iar acel „alții” fu practic șuierat printre dinți. „Ei bine, Baradar, în cele din urmă e numai vina ta. Și totul pentru că ai acceptat această misiune, în loc să te distrezi cu ceilalți. Așa că: încetează a mai da vina pe alții, pentru că singur ai fost un prost.”

  Un suspin de reproș se auzi deodată în spatele lui Baradar. El însă nu se sperie, ci se uită supărat la acei ochi de lemn care se deschiseră în dreapta lui. Și, făcând o mutră acră, de parcă toată lumea i-ar fi fost datoare, întrebă stejarul: „Și tu crezi că am fost un prost?”

  Stejarul însă clipi încet cu ai lui ochi de lemn, căci așa îi era firea copacului... înceată, tărăgănând lucruri, bucurându-se din plin de fiecare clipă. Și abia atunci, când se sătură de propria încetineală, copacul spuse: „ei bine, dacă e să ne gândim cu atenție la asta… poate că ai dreptate.”

  Răspunsul lui însă nu fu pe placul minikin-ului, care strâmbă iar din nas și spuse: „drăguț din partea ta că ești de acord cu mine, dar… asta cu siguranță nu mă face fericit.”

  „De ce crezi asta, tinere maestre?” Întrebă copacul, ridicând una dintre crengile ce-i serveau drept mâini cu care se scarpină în cap.

  „Pentru că nu-i deloc amuzant… deloc… să fii considerat un prost,” și minikinul se holbă adânc în ochii verzi ai copacului, care clipea încet din gene.

  Copacul însă râse. „Tu nu ești prost, minikine. Tu ești doar un copil care arată lumii a sa nemulțumire.”

  „Iar asta cu siguranță n-a sunat mai plăcut decât ce-ai spus mai înainte, Hiamstar." Și Baradar îi întoarse dintr-o dată spatele. Continuă însă să-și arate nemulțumirea. „Tu mereu ești de acord cu mine când vine vorba să fiu neîndemânatic. Da iaca nu spui niciodată nimic plăcut când fac lucruri bune.”

  Hiamstar zâmbi iar. Și cum nu de altfel când îl cunoștea pe acel copil de atâta amar de vreme?! Și nu doar îl cunoștea, dar învățase și să-l iubească, cu ale lui ciudățenii, nebunii și capricii. Pentru ce însă îl iubea?! Era simplu: pentru faptul că-i amintea de a lui tinerețe, de vremea când era abia o ghindă, una bătută de vânt pe suprafața pământului.

  De aceea, crezându-se mai bătrân și mai înțelept, Hiamstar se văzu în drept să spună: „nimeni în lumea asta nu face lucruri bune sau rele fără un scop sau o recompensă, minikine.” Apoi, în timp ce-și depăna gândurile, continua să-i mângâie minikin-ului capul cu una dintre crengile-mâini. „Și tu cu siguranță nu ești prost, băiete. Doar n-ai trăit destul încât să faci deosebirea dintre bine și rău.”

  Anume aceste cuvinte, rostite tărăgănat de Hiamstar, îl făcură pe Baradar să uite de a sa supărare. Apoi, se întoarse din nou spre copac și-și aținti ai lui ochi curioși asupra feței ridate a stejarului care privea depărtarea, de parcă s-ar fi încăpățânat să vadă timpul, cel care nu se mai întoarce.

  Ulterior, după multă vreme în care păstră tăcerea, Hiamstar spuse: „știi doar că am trăit mai mult decât alte creaturi în această pădure. De aceea cunosc fiecare fir de iarbă verde, fiecare mușchi ce crește pe ale mele rădăcini sau în jurul meu, pot simți fiecare parfum al naturii și de asemenea iubesc la nebunie fluturii care-mi ating mereu trunchiul și crengile cu ale lor minuscule și subțiri aripi, iar asta mă gâdilă atât de mult,” și copacul se scutură ușor de parcă ar fi simțit acele furnicături unduindu-i-se pe scoarță în acele clipe.

  „Dar, Hiamstar, ai simțit tu măcar odată povara anilor tăi?”

  Întrebarea lui Baradar îl făcu pe Hiamstar să zâmbească. În acel zâmbet însă copacul puse toată povara pe care-o purta în al său piept de lemn. Și apoi spuse: „desigur că am simțit-o, băiete. De altfel nu doar odată. Și știi de ce? Pentru că această lume își are propriile secrete ascunse: în adâncul pământului, sus-sus pe cer, în apa rece de izvor și chiar furișându-se pe drumuri montane. Dar să știi băiete că chiar de unora li se pare că a cunoaște acele secrete e ceva bun, semn de înțelepciune și prosperitate, nu-i chiar așa, căci... uneori secretele pot fi cel mai de temut dușman. La fel de devastator precum un blestem e."

  Minikinul însă-l privi confuz: „Blestem? Dar ce e un e un blestem, Hiamstar?

  Abia atunci ochii copacului se fixară asupra trupului mic al băiatului. Totuși Baradar avu impresia că stejarul privea pe lângă el, de parcă ar fi văzut ceva uitat, un fel de reminiscență dureroasă a propriului trecut. Se înșela însă, căci Hiamstar se gândea la altceva. Se gândea de fapt la ce răspuns să-i dea. Și, când în sfârșit fu sigur de ce să răspundă, stejarul spuse: „ei bine… un blestem e ca un fel de vrajă, da cu efect invers."

  Băiatul însă chicoti: „Asta cu siguranță nu-mi spune prea multe.”

  Copacul însă consideră veselia băiatului un pic ofensatoare. De aceea-l certă cu bunătate: „asta e pentru că te grăbești, tinere maestre. Astfel de lucruri nu-s ceva despre care unul poate vorbi fără să se gândească mai înainte, căci un blestem nu-i un lucru stabil. Mă refer aici că un blestem nu are doar un singur obiect. E ca o rafală de vânt care tremură totul în jur, iar dacă ceva e destul de slab fizic, atunci va fi scuturat până în rădăcini. Apoi, anume această răceală, ce va fi simțită în al lui ser, nu va dispărea niciodată, iar acea ființă va trebui să trăiască cu asta toată viața: fie ele păsări, oameni, copaci, chiar și micii iepurași pufoși simt asta uneori.”

  „Și… de ce oare simt că acest blestem are o poveste?”

  „Pentru că așa e, băiatul meu. Blestemul are un punct de pornire, ca noi toți, căci nimic nu se naște pe acest pământ fără o istorie sau fără o poveste.”

  „Atunci, spune-mi acea poveste, Hiamstar. Sunt atât de curios să o aflu,” și ochii curioși ai minikin-ului începură să clipească rapid. De fapt el uitase absolut de toate în acel moment: că se grăbea la petrecere și că voia să-și vadă regina în seara aceea, cel puțin pentru un moment, pentru a o putea vedea mai apoi în ale sale vise. Și mai uitase Baradar despre faptul că răul pândea undeva aproape și că nu-i nimic bun în a asculta poveștile fără un final fericit.

  „Ei bine, dacă insiști atât de mult să asculți acea poveste… atunci deschideți bine urechile, calmează-ți respirația și lasă liberă imaginația, căci doar astfel vei simți povestea adânc în a ta ființă.” Și, spunând aceste cuvinte, Hiamstar începu să șoptească, cu ale sale frunze tremurânde, istoria unui trecut: o istorie fără un final fericit, care de altfel aducea mai aproape de acele meleaguri povara blestemului.

***

  „Cu mult timp în urmă, probabil cu aproape 4 mii de ani în urmă, exista pe pământ un tărâm de basm, mai la nord de ale noastre, cunoscut și știut de alții ca Pământurile Siar-ului,” își începu Hiamstar istoria, fremătând ușor din frunze.

  „Acelea erau însă pământuri fericite, pline de mană cerească, bogate și vaste, cu multe fructe și legume. Și, desigur, acolo trăiau o mulțime de animale ce se hrăneau pe acele pământuri. De altfel unul putea vedea acolo tigri și lei, lupi și vulpi, păsări de tot felul, oi și vaci, câini și pisici. Și, desigur, acolo erau și iepurași pufoși. Dar ce era mai frumos decât toate acestea pe acele pământuri era a regelui unică fiică, numită Curse. Și era ea atât de frumoasă și bună că mulți prinți și regi veniră în fața tatălui ei și-i cerură mâna. Numai că Curse niciodată nu se uită la nimeni, căci ea visa să fie regina unui singur Spirit, chiar dacă ea nu știa cine era acel spirit.

  Îl văzuse ea numai odată. În ale ei vise. Într-o lungă noapte geroasă de iarnă, în timp ce se întorcea la palat, după o lungă călătorie, când ei deciseră să facă popas peste noapte în Pădurea Kiago. Și prințesa, văzând cât de obosiți erau ai ei însoțitori, ordonă să nu-i fie întins cortul în acea noapte. Doar le spuse să-i întindă o blană groasă de urs, undeva mai aproape de foc. Apoi, când porunca ei fu îndeplinită, ea se culcă pe acea blană și adormi numaidecât.

  Dar, chiar dacă era iarnă și un vânt rebel își făcea de cap în jur, ei erau totuși în siguranță, ascunși adânc undeva în inima pădurii. Erau totodată încălziți de un foc zdravăn, încins în rug. Tocmai de aceea, curând după ce a lor prințesă adormise, echipajul lui Curse adormi și el. Rând pe rând.

  Abia atunci, abia când nu se mai simțea suflare neliniștită în jur și totul părea adormit, flăcările din rug începură să se miște ușor. Al lor mișcare însă nu era obișnuită. Mai degrabă se simțea de parcă cineva nevăzut le-ar fi atins, făcându-le să danseze astfel de parcă s-ar fi unduit. Apoi, pe zăpada albă, proaspăt căzută, se văzură pași, ai cuiva nevăzut, căci chiar dacă se vedeau ei lăsați pe zăpada moale, pașii ceia, nu se vedea totuși cine le era stăpân.

  Tocmai de aceea, tocmai pentru că pașii ceia păreau a fi desenați pe covorul moale al pământului de către vânt, nimeni nu simți nimic. Numai prințesa se întoarse cu fața spre acel Spirit nevăzut și cu spatele la foc. Spiritul însă nu-și revelă chipul decât atunci când fu destul de aproape de ea.

  Astfel, când termină acel Spirit să-și contureze chipul, se văzu că nu-i dintre cele obișnuite. Cel puțin nu părea să fie, cu toate că arăta la chip ca orice om. Îl trăda însă pielea extrem de albă, pletele de culoarea zăpezii proaspete și ochii săi vii ce aveau culoarea țurțurilor de gheață în acele clipe.

  Și, la fel ca orice Spirit Neobișnuit, și acesta avea ciudățeniile lui. Cum se înțelegea asta?! Din ale lui șoapte, spuse cu cuvinte înțelese, dar sens neînțeles: „ești regina pe care mereu am așteptat-o,” murmură el la început. De asta și deschise Curse ochii când îi auzi șoapta.

This book was originally published on Royal Road. Check it out there for the real experience.

  Apoi, privindu-l încântată, până el îngenunche lângă ea, Curse simți împlinirea. De aceea și-i răspunse Spiritului tot într-un murmur: „sunt aici, inima mea. Am venit la tine.” Și, cu acele șoapte, mâna ei atinse obrazul alb al Spiritului… brațele lui se încolăciră în jurul trupului ei… buzele li se uniră într-un sărut tandru și doar noaptea le fu martoră a iubirii mai apoi. De altfel nici n-aveau de ce să se teamă acolo, căci acea pădure era al lui regat, acea poiană îi era patul învelit cu cearșafuri de nea, în timp ce în brațele lui tremura iubirea, căreia îi dărui în noaptea aceea infinitul, într-o lume ciudată, croită din gheață și acoperită de fulgi.

  Dar… iubirea lor nu dură decât o noapte. Și, a doua zi dimineață, el dispăru așa cum apăruse, de parcă nicicând n-ar fi fost acolo. Prințesa însă simțea că ceva-i în neregulă. Simțea de parcă-i era dor de cineva. De asta și privea întruna în jur. Nevăzând însă pe nimeni, întrebă de ceilalți de știau ceva. Dar, cum nimeni nu era conștient de nimic, Curse puse totul pe seama unui vis ciudat pe care-l avuse peste noapte, ordonă echipajului să se pregătească și plecară apoi în grabă.

  Dar făcură ei rău că plecară așa, în grabă. De-ar fi cercetat locul, de prințesa s-ar fi încrezut în instinctul ei, ar fi găsit acolo, lângă foc, unde Curse își petrecuse noaptea, ascunse în acea zăpadă albă, câteva picături roșii, de sânge.

  Natura însă, care fusese martoră a nopții acelea de iubire, n-avu însă timp să se șușotească despre asta. Putu doar să se înfioare, când se auzi dintr-o dată un strigă: „Trădare!” Și, acel strigăt, pe spatele cailor transparenți de aer numiți rafale de vânt, înconjurară în goană nebună poiana. Apoi, din senin, începu să bată vântul. Un vânt puternic ce pleca coroanele copacilor seculari până la pământ, de parcă o forță nevăzută i-ar fi împins de la spate, forțându-i să îngenuncheze, să-și ceară iertare pentru că fuseseră martori fără voie ai acelei trădări.

  Și, cât de curând, după ce acea urgie se lăsă peste poiană, alți pași se văzură pe dalba zăpadă. Aceștia însă erau negri, de parcă pictați cu cărbune. Apoi, când stăpânul acelor pași ajunse lângă rugul care mai fumega încă, se arătă lumii în toată splendoarea. Astfel natura din jur văzu că era extrem de asemănător cu acel Spirit Alb. Numai că acesta avea se pare un suflet negru, controlat și închinat răului, iar asta se putea vedea clar în ochii lui negri ca tăciunele.

  Dar nu doar ochii lui vorbeau în acele clipe despre a lui răutate. La fel șopteau ale lui buze, cuvinte neînțelese de altfel de parcă ar fi încercat să farmece lumea și s-o subjuge, în timp ce întețea acel vânt năprasnic simțit în jur. Într-un final însă, când nu se mai putu controla, strigă din toți bojocii: „mi-a luat ce era al meu,” iar strigătul lui cutremură zarea.

  El însă răcnise nu doar pentru a arăta lumii a sa nemulțumire, dar și pentru a-l chema la luptă pe cel ce-l trădase. Și, curând după aceea, Spiritul cel Alb apăru în fața celui negru. Apoi, când stăteau deja față în față, în mâinile lor apărură săbii: una de foc în mâna Spiritului Negru și alta de gheață în cea a Spiritului Alb.

   Abia atunci Spiritul cel negru șuieră printre dinți: „Island! Ai uitat complet de maniere se pare. De asta ai îndrăznit să iei ceva al meu.”

  Cel numit Island surâse însă. Și spuse: „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, frate. Tu tot ai uitat că ai luat ceva al meu. Era timpul să iau și eu ceva al tău, Ahi.”

  Asta însă nu fu pe placul lui Ahi se pare, căci, dintr-o dată, sabie de sabie se lovi cu zgomot. Apoi picior drept de picior drept se apropie, iar ochii lor se priveau cu ură și, cât de curând, a lor luptă crâncenă începu.

  La început un cerc de foc înconjură al lor loc de bătălie. Apoi, în spatele celui de foc, apăru un altul de gheață. Astfel, când fură desăvârșite de puterea celor doi, cercurile cele două, unul de foc și altul de gheață, îi împrejmuiră asemeni unei cuști.

  Asta însă nu-i sperie pe niciunul dintre ei. Ei doar se concentrară pe ură și pe lupta lor. Dar, după ce luptară o vreme, când încrucișară săbiile și apăsau cu toată forța pe ele încercând să-l doboare pe celălalt, nu doar cu forța, dar și din priviri, Ahi spuse: „meriți ce-i mai rău, Island. Tocmai de aceea te voi pedepsi și-ți voi lua totul: aceste întinsuri, ce vor fi într-un final ale mele, la fel ca și cea pe care ai făcut-o a ta noaptea trecută.”

  Pe Island însă astfel de cuvinte îl lăsară rece. El doar zâmbi și spuse mai apoi: „fă tot ce trebuie să faci, Ahi. Dar, niciodată să nu te lauzi cu ce nu ai în mâini, căci mereu te-am învins și mereu o voi face, și asta pentru că gheața e mereu deasupra focului, la fel cum în Regatul meu e Rece tot timpul și-i înconjurat de vânturi și nevoi. Tocmai de aceea tu nu vei fi nicicând binevenit aici.”

  Apoi, c-o mișcare iscusită a mâinii sale, Island atinse obrazul drept al lui Ahi cu lama sabiei sale. De aceea picături de sânge negru pătară inocența zăpezii. Rana însă se vindecă rapid. Dar sângele care atinse zăpada nu dispăru la fel, ci o topi, până se văzu pământul negru sub ea, la fel cum se văzură frunze înnegrite, acoperite de o subțire pojghiță neagră, ce răsăriră dintr-o dată din pământ.

  Văzând asta, Island se înfurie și strigă: „Ahilar! Copacul Diavolului!” Apoi răcni ca un leu închis în cușcă. Și iar spuse: „Ah, Ahi, cum de ai îndrăznit să aduci această plantă a răului pe ale mele pământuri?” Iar a lui voce puternică se auzi pretutindeni. Chiar și așa Island știa că nu avea puterea de distruge copacul Ahilar-ului. La fel cum știa despre asta și Ahi și natura din jur.

  Tocmai de aceea Ahi râse zgomotos într-un final, iar al lui râset colindă întinsurile în lung și-n lat. „Pentru că-mi stă în puteri să te îngenunchez, frate. Și, dacă pot face asta, o voi face. De altfel curând ceva se va întâmpla cu acel copac: va începe să crească, tot mai mare și mai mare. Apoi, când două mâini inocente vor atinge ale sale frunze uscate, iar acest copac va înghiți inocența, din sufletul obținut va căpăta și el viață. Astfel va fi cum blestemul tău va începe, frate.” Spunând asta, Ahi dispăru în neant. Lăsă în locul său însă diavoli cu piele de smoală, demoni care îl înconjurară pe Island într-o clipă, forțându-l să continue lupta fără odihnă.

  Island însă nu se temea de oboseală. La fel cum nu se temea de luptă, căci era iscusit în a mânui sabia. Chiar și așa era singur, iar demonii erau mulți. Tocmai de aceea zilele treceau, la fel cum treceau nopțile. El însă nu învinse și nici demonii, căci niciunul din ei n-avea puterea necesară să-și învingă potrivnicul.

  Dar, spre deosebire de demoni, care erau străini acolo, Island avea ceva de partea lui… copacii, cei care respirau cu gheață de jur împrejur. Anume asta îi dădea putere. Și, curând, găsi soluția să pună capăt acelei bătălii.

  Asta fu posibil din cauza că, într-unul dintre momentele când fusese îngenuncheat, după ce făcuse un salt greșit încercând să evite lovitura mâinii unuia dintre diavol, Island văzu picăturile sângelui lui Curse pe zăpadă. De aceea schiță un zâmbet, murmurând: „Puritate!” Apoi vârful sabiei lui atinse picăturile roșii care, cât de curând, colorară metalul sabiei. Ulterior, rotindu-se în cerc, în timp ce ținea strâns mânerul sabiei cu ambele mâini, tăind aerul din jur și spintecând vidul, Island reuși de asemenea să taie și trupurile demonilor în jumătate, umplând astfel zarea cu scântei de foc.

  Dar la fel cum nimic nu durează o veșnicie, scânteile de foc dispărură apoi, lăsându-l pe Island în același cerc în care stătuse mai înainte, înconjurat de un perete de foc și un altul de gheață. El însă continua să strângă cu putere mânerul sabiei. Dar, de data asta, zâmbea. Și era ceva ciudat în acel zâmbet și în a lui înfățișare: de data aceasta avea o șuviță de păr negru pe tâmpla stângă și, în locul ochilor transparenți, îi avea acum de culoare albastru întunecat. Dar chiar și așa a sa frumusețe nu dispăruse nicăieri: era poate chiar mai frumos decât fusese mai înainte.

  Nouă luni și zile lungi trecură apoi, nouă luni în care fu liniște și pace. Până într-o dimineață de toamnă târzie când lui Island îi fu dat să audă strigătul unui nou-născut în timp ce ședea pe al său tron. Nu se ridică însă să vadă de unde se aude, căci știa prea bine a cui strigăt era: prințesa Curse dăduse naștere unui băiat, închisă fiind în al ei palat. Dar, cât de curând, după ce al ei copil se născuse, ea fu alungată de la palat și forțată să colinde împrejurimile: prin păduri dese și văi adânci, spălându-și astfel al ei necunoscut păcat, căci oamenii Siar-ului n-o putură ierta pentru a ei trădare, la fel cum nu puteau accepta drept rege copilul nimănui.

  Astfel Curse hoinări multe zile și nopți de-a rândul, cărând în ale sale brațe copilul: ambii flămânzi și obosiți. Și tocmai această oboseală o făcu pe Curse să-și blesteme zilele în cele din urmă și mai ales faptul că alesese în acea noapte să doarmă în afara cortului său.

  În cele din urmă, după nopți și zile lungi de pribegie, ea ajunse in sfârșit in poiana unde Ahi și Island luptară, acea poiană ascunsă în inima Pădurii Kiago. Acolo însă privi în jur, dar nu văzu nimic altceva decât copacul Ahilar-ului, cel care creștea chiar în mijlocul poienei, complet desfrunzit și părând fără viață.

  De asta și se apropie Curse de copac și-i atinse gentil crengile uscate - pentru că simțea milă pentru el, crezând că la fel ca și ea fusese uitat și abandonat de toți cei în care crezuse. Ba mai mult ale ei buze murmurară: „sărmanul! L-a uitat și pe el lumea și l-a înconjurat pe de departe norocul!" Dar, curând după ce spuse aceste cuvinte, tresări, auzind un ciudat mârâit în jur. Și, privind într-acolo, văzu poiana înconjurată de vulpi… vulpi flămânde care se apropiau de ea și de copil tot mai mult și mai mult.

   Într-un final, îngrozită, Curse începu să se miște în spate, tot mai aproape și mai aproape de Ahilar. Și nu se opri ea decât atunci când spatele ei nu atinse trunchiul copacului. Astfel se văzu captivă în a lui îmbrățișare, când crengile prinseră viață și-o prinseră în a lor capcană, în timp ce al ei trup începu să fie înghițit de trunchiul copacului, de parcă s-ar fi lichefiat.

  Simțind moartea aproape, Curse strigă cu toată puterea de care era capabilă. Dar, în acel loc al uitării, nu era nimeni să-i ajute. Acolo erau doar vulpile, înconjurând locul. Ele însă nu mai păreau flămânde… doar stăteau locului și priveau cum Ahilar-ul înghițea trupul lui Curse și al copilului ei.

  Dar rafalele de vânt nu dormeau. Ele duseră mai departe plânsul lui Curse, sus-sus în munți, până ajunseră iar la Palatul lui Island, adânc ascuns într-o grotă la acea vreme. Și, auzind plânsul copilului său, Island se ridică brusc de pe al său tron. Astfel, ascultând chemarea sângelui ce-i cerea ajutorul, Island își chemă calul, sări pe spatele lui, se apucă de-a calului coamă și porni în galop nebun spre Poiana Ahilar-ului.

  Ajuns acolo, Island strigă copacului: „nu atinge acea făptură, Ahilar.” Și, apucând strâns sabia, tăie crengile copacului, cele care țineau captiv copilul. Astfel un ser roșu întunecat se revărsă pretutindeni, în timp ce copacul își deplângea rana.

  Island însă doar își luă copilul în brațe și-i spuse în timp ce-i privea fețișoara dulce: „de azi suntem singuri, Boor. De azi suntem doar noi și vântul. Și, chiar de-mi pare atât de rău că ți-ai pierdut mama, n-am avut de ales. Trebuia să salvez doar unul din voi, și te-am salvat pe tine așa cum și-a dorit și a ta mamă." Apoi, în timp ce privea la fața lui Curse, ce abia se mai vedea pe trunchiul Ahilar-ului, Island lăsă să-i curgă lacrimi pe obraz, deplângându-și astfel iubita pierdută. Dar, într-un final, încalecă pe al său cal și se pierdu în zare.

  În urma sa, fără mâini și rănit,, Ahilar-ul își plecă coroana. Și făcu el asta când auzi plânsul lui Curse din adâncul lui. Dar cel mai mult îl arseră pe dinăuntru ale ei cuvinte: „această lume să-mi asculte atent cuvintele,” plângea Curse. „Acei care m-au alungat și m-au forțat să hoinăresc aceste întinsuri cu al meu copil în brațele-mi slăbite, să-și piardă întregul avut. Ai lor urmași să n-aibă odihnă, iar ale lor case să fie arse până la pământ, la fel cum a fost ars al meu suflet care deplânge a mea moarte acum și pierderea copilului meu.” Și, curând, Ahilar-ul se aprinse de la sine și arse până la pământ.

  Vântul însă, cel din poiană, la comanda lui Island, care ascultase al iubitei sale plâns, spulberă scânteile de foc prin aer și le duse departe-departe până deasupra Regatului Siar-ilor. Acolo dădu mai întâi foc frunzelor uscate, care începură apoi să ardă vâlvătaie, dând foc copacilor, arbuștilor, caselor și ogoarelor din jur. Și, curând, întregul regat al prințesei îi auzi cuvintele, șoptite tocmai de acele scântei de foc ce aduceau prăpădul peste ale lor case. Astfel își înțeleseră ei greșeala. Dar era prea târziu, căci arseseră ale lor case, se pierdură suflete și ogoare, iar ei se văzură nevoiți să colinde neogoiți prin lume, purtând în suflet al lor blestem, cel aruncat asupra lor de a lor prințesă Curse, un blestem pe care de altfel nu l-ar fi putut uita nicicând, chiar și de și-ar fi dorit.

***

  „Wow, ce poveste tristă și frumoasă în același timp,” spuse minikinul, privindu-l pe Hiamstar cu ochii curioși.

  „Aceasta nu-i doar o poveste, băiatul meu. E istoria blestemului.”

  „Desigur că e. Dar până la urmă e doar o poveste.”

  „Și… ce dacă Blestemul e adevărat? Ce se întâmplă dacă într-adevăr există un blestem pe care unul trebuie să-l înfrunte zi de zi? Ce vei face tu atunci?”

  „Doar… voi trăi cu asta, Hiamstar, căci va fi ceva predestinat mie și trebuie s-o accept. Ca parte a propriei mele ființe.”

  Hiamstar zâmbi, dar trist în timp ce spuse: „ești înțelept, băiete, chiar dacă ești încă tânăr. Dar ar trebui să știi ceva: niciodată să nu crezi că un blestem e inofensiv. Un blestem poate distruge mult mai mult decât crezi.”

  Dar băiatul nu-l asculta în acele clipe. El își întoarse brusc privirea spre vest, de parcă ceva l-ar fi chemat într-acolo. Astfel, privind spre Soare Apune, cu a lui privire ageră ce scruta zarea, Baradar o putu vedea pe Noea, la a ei fereastră, pieptănându-și părul lung, de aur, și vorbindu-i minikin-ului. „Ai întârziat deja, Baradar. Trebuie să te întorci numaidecât. În drum spre casă însă nu vorbi cu nimeni și nu bea nimic sau totul în jur va fi blestemat.” Dar, când ochii lui Baradar și ai Noeiei se întâlniră, băiatul privi imediat în altă parte: era prea rușinat să vadă ochii reginei sale și prea speriat ca să afle adevărul ascuns în ei.

  „Vin,” șopti abia auzit Baradar. Și, sărind de pe o creangă pe alta, ajunse la pământ, luă ale sale coșuri cu flori și porni fugind spre palat.

  Văzându-l plecând în grabă, fără măcar să-și ia rămas bun de la el, Hiamstar își ridică privirea spre cerul înstelat și șopti: „Dă Doamne ca al său blestem să nu fie atât de dureros, căci vremuri grele îl așteaptă pe acest băiat. Și va colinda el zările prin întuneric și păduri dese, căutând apoi a sa odihnă. Dar va fi totul în zadar,” și copacul păstră apoi liniștea, închise ochii și doar un oftat abia auzit mai ieșea din al său piept de lemn, din când în când.