„E liniște acolo… în lumea lăsată în spatele nostru, căci acolo unde nu suntem noi mereu e mai bine. Dar… oare la fel gândesc ceilalți alungați de pe ale lor tărâmuri? Sau… poate e doar o iluzie născută în sufletul oamenilor din speranța de a trăi cândva mai bine?!” întrebă în șoaptă o voce de femeie și ecoul vocii ei se rostogoli în goană peste câmpia înverzită și plină de flori ce se întindea în zare pe mii și mii de kilometri. „Nu știu… nu știu ce să spun sau ce să cred. Dar… un lucru e cert: că niciodată nu vom fi cu adevărat fericiți până când nu vom fi cu adevărat împăcați cu noi înșine,” m-ai spuse vocea și ecoul ei se pierdu apoi în zare.

  Apoi… locul vocii o luă liniștea, în timp ce imaginea zării se perinda în continuare spre miază-zi, plutind lin pe deasupra câmpiei înverzite spre ceva ce abia se zărea în depărtare… ceva de-o culoare gălbuie-maroniu, de culoarea deșertului.

  Și… cu cât imaginea se apropia tot mai mult și mai mult de acea pată maronie, începu cerul să se vaiete și se auzeau plânsete de jur împrejur și pretutindeni. Și… era atâta vaiet în acele plânsete ce la început părură a fi plânsete de femei, ca mai apoi să se audă și scâncete de copiii și vocile îngroșate ale bărbaților forțați să-și deplângă durerea.

  Strigătul unui uliu din înalturi forță însă orizontul să păstreze liniștea. Curând după aceea, dinspre est, pe cerul albastru-închis ce dădea spre seară, se văzu un punct negru. Apoi, acel punct crescu și crescu, practic acoperind o bună parte din zare și doar strigătele lor puternice, ieșite din ale lor ciocuri coroiate, trădară acel punct negru ca fiind un stol de ulii.

  „Ha! Ha! Ha!” se auziră apoi strigăte de bărbați îndemnând caii, venind dinspre nord, din direcția opusă acelui punct maroniu de care imaginea și ulii se apropiau cu repeziciune, iar acel strigăt chemă la hotarul dintre câmpia verde și înmiresmată de flori multicolore și deșertul Văii Plângerii - Bocetele.

  Femei bătrâne, îmbrăcate în negru, cu păr sur, lung pân la călcâie și despletite, apărură de-a lungul hotarului, de parcă ar fi fost oșteni stând de strajă la poarta țării. Însă… era ceva ciudat la acele bătrâne: ochii lor erau orbi, complet acoperiți de o pieliță albă. Dar… acea pieliță nu era cea văzută și pe ochii Yātrīkar-ilor, ci doar însemna lipsirea de vedere a Bocetelor, drept pedeapsă pentru păcatele săvârșite în timpul vieții.

  Curând după aceea, când strigătele uliilor din înalturi se întețiră, în spatele bătrânelor Bocete apărură altele și altele și altele, de parcă și-ar fi întărit rândurile și… mult în spate, formând ultimele 3 rânduri de apărare, stăteau bărbații Bocete, care aveau același păr lung și sur, aceeași ochi lipsiți de vedere, însă ale lor haine erau maronii, perfect de camuflat în zarea Văii.

  „Se apropie,” spuse una dintre bătrâne, cunoscută ca și Dige, făcând un pas în față și astfel revelându-și statutul ei de lider al grupului. „Să ne pregătim! Nu putem permite să ne atace!” m-ai spuse bătrâna și, scoțând un strigăt de jale și furie din al ei gâtlej, se ridică precum un mic uragan în aer, care dispăru curând de-a lungul Văii.

  Celelalte Bocete îi urmară exemplul bătrânei, lăsând doar rândurile bărbaților să m-ai protejeze hotarul. Însă… dispărură și ei în momentul în care ulii se avântară asupra lor din înalturi, cu gând de bătălie. Dar… uliii nu-i urmară pe bărbații-Bocete, ci se înturnară brusc cu ciocurile spre nord și începură să zboare cu toată viteza de care erau capabili spre armata lui Dike și a celorlalți, care se apropiau în galopul cailor de Valea Plângerii.

  „Haide, Navarro! Nu pierde ritmul!” îi strigă Sephir calului, când observă că rămase câțiva zeci de metri în spatele tatălui.

  Calul, de parcă ar fi vorbit și el limbă umană, scoase un nechezat brusc. După care se avântă și mai repede în față și, curând după aceea, ajunse în dreptul lui Tūfon (Furtună), calul lui Boor, care fugea de mânca pământul și-și întețea din ce în ce mai tare galopul ori de câte ori auzea îndemnul lui Boor.

  „Priviți! E Argol!” strigă Āṇmai, văzând stolul de ulii apropiindu-se cu repeziciune de ei.

  „Și au dat nas în nas cu Bocetele deja!” strigă Island, după ce privi țintă spre Argol și acesta scoase un strigăt. „Ne așteaptă!” murmură Island, dar ceilalți titani îl auziră, chiar și dacă vorbise el în șoaptă.

  „Să ne aștepte atunci!” murmură Boor. „Azi n-am de gând să pierd în fața lor!” și apucă strâns de hățuri. Zărind-o însă pe Sephir în stânga lui, întoarse capul spre ea și fluieră spre cal.

  Navarro scoase un nechezat puternic și se apropie și mai mult de Tūfon. Atunci Boor întinse brațul stâng spre Sephir, ea se prinse de el și, dintr-o ușoară smucitură, sări pe spatele lui Tūfon, în fața lui Boor.

  „Ascunde-ți fața!” îi spuse Boor în șoaptă fiicei și, deodată, pe umerii Sephirei apăru o pelerină gri. Fata își puse apoi gluga pe cap și apucă și ea de hățuri, de care ținea și Boor. „Când dăm cu ochii de ele, nici nu respira, Sephir. N-am de gând să te pierd printre ele!” îi dădu în grijă Boor.

  „Știu, tată! Nu-ți face griji! N-au să mă simtă!” răspunse Sephir tot în șoaptă și-și plecă ușor capul, făcând marginile glugii să-i cadă mai bine pe față, fiind practic de nerecunoscut.

  Un urlet groaznic, auzit din spate, îi făcu practic pe toți din armata lui Dike și Island să privească în spate și văzură un nor imens și negru, de praf ridicat în aer de labele monștrilor lui Aḻivu care continuau să-i urmărească, în ciuda pericolului care-i aștepta și pe ei în Valea Plângerii. Și… odată cu ei, gonindu-i parcă din spate, cerul se făcea tot mai negru și mai negru, îngrelându-se de ploaie rece, torențială și ucigătoare care amenința să înghită totul în jur.

  Și erau strașnici monștrii ceia din comanda lui Aḻivu: aveau capete de Cerberi și trup de câine, dar erau de mărimi impresionante, căci fiecare din ei cântărea probabil în jur de jumătate de tonă, în timp ce labele lor mari, cu gheare lungi și ascuțite, puteau sfârteca prada dintr-o singură lovitură, nedându-i sărmanei victime nicio șansă de scăpare. Dar ce era cel mai înfiorător la ei erau colții lor lungi, mult ieșiți în afara gurii, și care erau complet acoperiți de sânge și salivă, iar urletele lor ridicau părul pe cefele oamenilor, făcându-i să tremure din toate mădularele.

  Și… căzură în cele din urmă primele victime. În jur de douăzeci de soldați din armata lui Island, cei care erau cei mai din spate, fură spulberați în secunde în momentul în care fură ajunși din urmă de norul de praf, iar monștrii se aruncară asupra lor și-i sfârtecară cu tot cu caii.

  „Nu!” strigă Āṇmai, scoțându-și sabia de la cingătoare și vrând să întoarne calul și să intre în acel nor dens ca să-și salveze camarazii.

  Dike însă, fiind ager de felul lui, își îndemnă calul și, dintr-o mișcare sprintenă, apucă de căpăstrul calului lui Āṇmai, forțându-l să păstreze direcția. „E prea târziu, Āṇmai!” îi strigă Dike. „Vrei să-i pui în pericol și pe ceilalți?”

  „Și să-i las pe ceilalți pradă prăpădului?” strigă Āṇmai către Dike, turbând de furie din cauza camarazilor.

  „Atunci îi vei ucide pe toți?” îi spuse titanul sigur pe sine, privind țintă în ochii lui Āṇmai, care nu-și luă privirea din ochii lui Dike. Dar… înțelese că Dike avea dreptate: nu putea pierde sute pentru câteva zeci. Așa că trase puternic de frâie, continuându-și goana după ceilalți.

  Gaea și Lodur, care deciseră și ei să spele putina în cele din urmă, deși încercară să-i salveze pe oștenii căzuți în ghearele monștrilor, îl ajunseră pe Dike din urmă și-și continuară goana de-o parte și de alta a lui.

  Cei trei fură ultimii care trecură hotarul și călcară pe pământul nisipos al Văii Plângerii. Ajunși la câteva sute de metri de hotar, se opriră și se întoarseră cu spatele la ceilalți, privind țintă la monștrii care se opriră brusc la hotar și urlau ca apucații, de parcă ceva le-ar fi ars trupurile. Dar… niciunul nu se încumetă să treacă de acel hotar.

  O pocnitură asurzitoare de bici se auzi în depărtare. Apoi un schelălăit infernal al celor câtorva monștri atinși pe spate de șfichiul biciului. Dar… ei nu trecură totuși hotarul, ci doar se traseră într-o parte, formând un fel de coridor între ei pe care se vedea apropiindu-se o făptură imensă de praf.

  Acel monstru de praf avea trup de centaur și doar partea de la umeri în sus: gâtul și capul, erau asemănătoare celui pe care-l văzusem anterior la Kkāṟṟu - un cap chel, de uriaș, cu urechi schilodite și nas coroiat. Însă culoarea ochilor lui Aḻivu era diferită - de un roșu întunecat, bătând spre cărămiziu, asemănătoare nisipului încins până la refuz în cuptorul soarelui.

  Aḻivu păși grăbit printre monștrii săi, biciuind în stânga și-n dreapta și astfel făcându-i pe monștri să plătească pentru a lor neascultare. Dar… deși șfichiul biciului le intra adânc în piele, rănindu-i, monștrii preferară acea lovitură, decât să facă față Bocetelor, de intrau pe teritoriul lor, căci până și capurile aproape seci ale monștrilor știau de ce erau în stare Bocetele.

Did you know this text is from a different site? Read the official version to support the creator.

  Ajungând însă la doi pași de hotar, Aḻivu își schimbă brusc forma: capul i se mări până ajunse de forma unui balon cu aer cald, dar mai mic în mărime, pe când corpul lui se lungi și el, cam cinci metri în înălțime, fiind același corp pe care-l avea de obicei și Kkāṟṟu, căci nu degeaba cei doi erau frați. Dar, pe când Aḻivu, datorită practicilor sale intense ale Magiei Negre și fiind înconjurat mereu de monștri, găsi o cale să-și schimbe des forma trupului, luând din ce în ce mai înfricoșătoare înfățișări, Kkāṟṟu preferă să-și păstreze trupul, care și așa fusese destul de schilodit.

  „Vai, vai, vai, pe cine avem noi aici!” spuse Aḻivu în batjocoră, privind țintă spre cei din fața lor. Însă, privirea-i fu brusc atrasă de Sephir, care stătea încă pe calul lui Boor, cu tatăl ei alături.

  Sephir, simțind acea privire aprigă ațintită asupra ei, își plecă și mai mult capul, iar gluga pelerinei îi ascunse complet fața.

  „O mireasă!” murmură Aḻivu, mișcându-și ușor capul de pe o parte pe alta. „O mireasă prețioasă care-mi poate aduce multe beneficii de-o voi avea aproape,” m-ai rosti Aḻivu și, plecându-se mult în față, până privirea lui ajunse în dreptul privirii lui Boor ațintite asupra sa, Aḻivu rosti rânjind: „vinde-mi-o, zeu Boor și astfel vă puteți câștiga libertatea.”

  „Mai întâi trebuie să treci de mine,” spuse Dike, îndemnându-l pe Shinar și trecând în fața lui Boor, înfruntând astfel monstrul.

  Un râset isteric ieși din gâtlejul lui Aḻivu, care se îndreptă brusc de spate, se rostogoli deodată în zare. „Nu crezi că ești prea bătrân să fii mire?” îl întrebă Aḻivu în batjocoră, dar remarca lui nu făcu decât să schițeze un zâmbet pe fața titanului, care murmură:

  „Vorbea cel de-o seamă cu moartea!”

  „Îndrăzneț de fire!” spuse Aḻivu, ațintindu-și privirea asupra titanului, căci nu prea-i plăcuse acea remarcă a lui Dike.

  „După faptă și răsplată după cum se spune,” continuă Dike să-l tachineze. „Dar… cum probabil nu știi, îmi voi face o pomană cu tine și-o să te luminez, Aḻivu: acea „mireasă” după care-ți curg ochii e deja dată și, cum e nora mea, n-am de gând să ți-o dat. Mai bine o păstrez pentru fiul meu.”

  „Pentru acel câine?” murmură Aḻivu cu dispreț.

  Un pumn format dintr-un nor apărut de nicăieri în stânga lui Aḻivu îl lovi pe acesta brusc în față, iar puternica lovitură îi întoarse acestuia capul într-o parte.

  Ostașii zâmbiră, văzând neplăcuta surprindere de pe fața lui Aḻivu și ochii mari ai monștrilor, care nu se așteptară la o astfel de întorsătură de situație, se făcură și mai mari. La fel zâmbi și Dike, murmurând: „o aveai bine meritată!”

  Pocnindu-și puternic gâtul de scoase un sunet ciudat de oale sparte, Aḻivu se întoarse spre Dike și ceilalți, privindu-i furios. „Cine a îndrăznit?” mârâi el printre dinți, dar nimeni nu-i răspunse și nu pentru că nu ar fi vrut, dar pentru că habar n-aveau cine fusese, căci erau înconjurați de titani cu puteri magice și se puteau aștepta la o astfel de ieșire de la orișicare din ei. „Am întrebat cine a îndrăznit!” răcni Aḻivu din toate puterile, făcând să se cutremure zarea.

  „M-ai contează?!” întrebă Dike în glumă. „Oricum te-ai făcut deja de rușine. Nu m-ai căuta nod în papură și ți-aș sugera să faci cale întoarsă până nu dau Bocetele de tine și să-ți întoarcă și ele fălcile pe dos. Știi și tu că nu-s prea iubitoare din fire.”

  „Tu!” strigă Aḻivu aplecându-se din nou de spate. „Te crezi deștept?”

  „Nu mă cred. Sunt!” îi răspunse Dike sfidător. „De ce? Vrei să-ți măsori deșteptăciunea cu mine? N-ai decât. Deși… în locul tău n-aș risca. La micul creier pe care-l ai,” îl tachină Dike.

  „Nu-l provoca, Dike! Știi că nu prietenește prea bine cu capul,” auzi Dike vocea telepatică a lui Lodur, dar acesta zâmbi auzindu-și fratele.

  „Nu-ți face griji! Oricât de fioros n-ar fi Aḻivu, n-o să aibă nicicând curajul să treacă de acel hotar. Nu și dacă-și caută singur moartea,” îi răspunse Dike tot cu vocea minții.

  Și Dike nu vorbea doar de dragul vorbitului: încă m-ai păstra în interiorul său al șaselea simț ce-l făcuse faimos pe când era în Cosmos și care deseori îl ferise de probleme și pe pământ. Acum însă, că-și recăpătase vechea înfățișare și parte din puteri, putea citi adânc în sufletul unor astfel de bestii precum era Aḻivu.

  Avu dreptate, căci Aḻivu făcu brusc câțiva pași în spate, urmat fiind de odraslele lui, când de pretutindeni se abătură asupra lor viespile Tarantula, ale căror înțepătură otrăvitoare era bine-cunoscută de mulți, care trecuseră cel puțin pe alături de Valea Plângerii, unde aceste viespi își duceau veacul.

  Lovind cu mâinile în stânga și-n dreapta, în încercarea de a se apăra de ele, Aḻivu păru atât de comic. Dar lui la sigur nu-i era a râde, căci fiecare ac de viespe ajuns sub al lui piele îl ardea ca naiba, iar locul înțepăturii se umfla imediat, fiind de mărimea unei nuci.

  La fel se întâmpla și cu monștrii săi, căci deși erau fioroși și necruțători pentru mai toate victimele lor, aceștia se temeau totuși de insectele mici care reușeau să le intre în ochi, nări și urechi, ucigându-i pe dinăuntru, pe când înțepăturile viespilor tarantulă îi făceau deseori să pară de parcă ar fi fost opăriți cu apă clocotită.

  Pentru a scăpa de atacul viespilor, Aḻivu deschise în cele din urmă baierele sacului său cu vânturi năprasnice: acestea, de parcă ar fi fost mii de șerpi de aer, începură să se rotească vigilent în aer, formând tornade de praf ridicat de jos și, viteza amețitoare cu care se învârteau, dar și praful și micile pietre ridicate de jos, reușeau să fie inamicul perfect pentru viespile tarantule, care erau lovite de pretutindeni sau învârtite ca pe roata dracului în tornade, amețindu-le și făcându-le să cadă fără viață.

  Multe însă reușiră să se prindă de corpul lui Aḻivu și al monștrilor, care cu toată înverșunarea lor de a scăpa de ele, nu reușiră și se văzură nevoiți în cele din urmă s-o ia la sănătoasa, schelălăind jalnic, în timp ce se pierdeau în norul negru de praf care-i urmase până aici.

  „Ne vom m-ai vedea noi titane,” îi spuse Aḻivu lui Dike, cătrănit, în timp ce cu o mână se apăra de viespi, iar cu cealaltă se scărpina peste tot, căci corpul bășicat aproape pe fiecare centimetru de piele îl mânca enorm, arzându-l parcă, iar bășica mare de pe vârful nasului îl făcea să arate cu adevărat comic. „Să nu crezi că se termină aici, căci…,” dar n-apucă el să-și termine discursul, căci văzu uliii reapărând la orizont și înțelese că n-ar fi rezistat să dea piept și cu ei. Așa că Aḻivu își reluă a sa formă de centaur și, cu coada între vine, o luă la sănătoasa, fiind acoperit în secunde de al său nor de praf, în timp ce tornadele formate din vânturi îl urmară precum cățeluși fideli.

  „De-un pericol am scăpat,” murmură Dike, privind la ceilalți.

  „Dar… m-ai rămâne cel mai de temut,” murmură Gaea, fără să-l privească pe Dike. Ai ei ochi continuau să privească după norul lui Aḻivu care se pierdea în zare, în timp ce ușoara boare de vânt, apărută acolo de nicăieri, îi mișca încet poalele veșmântului și ale ei plete lungi și dalbe.

  Viespile însă nu trecură de hotar și nu-i atacară pe cei aflați deja pe teritoriul Văii Plângerii, căci deși ele erau născute din sânul acelei văi, nu atacau fără comanda Bocetelor, care păreau să nu vrea un astfel de final pentru titani.

  Dar… totuși îi făcură să se cutremure, când bocete jalnice și înfiorătoare se auziră de jur împrejur. Acele bocete și al lor sunet ascuțit deseori, pătrundeau până adânc în oase și zgâriau timpanele soldaților, care-și acoperiră brusc urechile cu mâinile, în încercarea de a se proteja. Dar… dând drumul frâielor, fură aruncați imediat de pe caii care, auzind și ei aceleași sunete, se scuturară năprasnic, în încercarea de a scăpa. Totuși, de parcă prinși în loc de-o vrajă, caii nu fugiră de lângă ai lor stăpâni, care se zbăteau pe jos, răpuși și sleiți de puteri de acele bocete.

  „Mamă! Mamă! Ești tu?” auzi deodată Gaea șoapte, dar ea doar tremură ușor, de parcă ar fi fost înțepenită, în timp ce ochii ei priveau în gol. „Mamă, mă auzi? De ce nu-mi răspunzi dacă-mi auzi vocea?” rosteau șoapte multiple în jurul ei și era atât de jalnică a lor chemare, de parcă ar fi fost cu adevărat copiii Gaeiei pierduți de mult și care acum o găsiră și încercau s-o facă să-și aducă aminte de ei.

  Apoi, brusc, în fața ei, apărură chipuri multiple de copii: băieți și fete, strigând-o „mamă” și întinzându-și disperați mâinile spre ea, chemând-o la ei sau cerând alinare de la ea.

  Lodur apăru deodată în spatele Gaeiei, pe același cal pe care se afla ea și-a lui palmă acoperi ai ei ochi să nu m-ai vadă acei copii din fața ei, căci deși Lodur nu vedea același lucru ca și Gaea, el totuși simți cu ce încercau bocetele s-o facă pe Mama Pământ să îngenuncheze: copiii, căci Gaea regreta mult pierderea ficărui copil ce nu ajunse să se nască sau murise până să ajungă la maturitate, iar acele glasuri care-o strigau atât de jalnic „mamă” erau glasurile tuturor copiilor pe care Gaea-i chemase din Aeon pe Pământ, dar care totuși nu reușiseră să triumfe aici.

  „Ai mei copii!” murmură Gaea, tremurând ușor într-un plâns forțat să nu iasă din al ei trup.

  „Știu, soră, dar… e totul doar o iluzie. Știi prea bine că acele suflete s-au întors în Aeon și nicidecum nu pot fi în Valea Plângerii!”

  „Dar… ce dacă ei au ajuns aici, Lodur? Ce dacă acele suflete n-au găsit calea să se întoarcă la matcă?”

  „E imposibil, Gaea, căci sufletele fără păcat se întorc mereu acasă. Îi recheamă înapoi anume vocea inocenței ce trăiește în Aeon, care le șoptește mereu că vor avea o nouă șansă se revină la viață și astfel să atingă fericirea.”

  „Dar… Lodur, viața nu-i decât o…”

   „…iluzie?”

  „Aga!”

  „Atunci dă-i voie să fie doar o iluzie. Așa că închideți poarta sufletului și nu lăsa durerea și regretele să te învingă. Cel puțin atâta timp cât ești în această Vale devin-o surdă și oarbă, căci… cei vii au nevoie de tine, Gaea. Și, de nu mă crezi, privește în jur: ei tot sunt copiii tăi și ei tot au nevoie de tine,” și Lodur luă a sa mână de la ochii Gaeiei, trase ușor de hățuri și înturnă calul, forțând-o pe Gaea să-i privească pe ostașii care plângeau din cauza durerii cauzate de Bocete.

  După mai multe minute de privit la fiecare în parte și analizându-le chipurile schingiuite de durere, Gaea lăsă să-i scape un oftat din piept. După care-și scoase naiul de la cingătoare și suflă ușor în el.

  Muzica liniștitoare a naiului reuși ușor-ușor să oprească timpul în jur, doar pentru oamenii lui Island, căci vraja Gaeiei n-avea putere asupra titanilor atâta timp cât ei se aflau în această Vale stranie a Plângerii.

   Apoi, după ce durerea se calmă, rând pe rând, ostașii se strânseră covrig și așa și rămaseră pe pământ, lângă ai lor cai, părând statui cioplite în piatră, în timp ce aerul din jur părea doar un vid al unei lumii de poveste, al unei lumi create din magie, a unei lumi necunoscute în care totul se poate întâmpla. Dar… urmă apoi disperarea…