O liniște mortală se așternuse de-a lungul Deșertului Nisyan încă de cu zori. O liniște mult prea apăsătoare pentru acea parte de lume în care doar vântul molcum trăia, scorpionii și alte mici vietăți, ale căror nume sunt necunoscute și până în prezent. Doar ici și colo se zărea un fir de nisip zbătându-se pe pâcla aurie a dunelor, săltând încet în sus asemeni picăturilor de ploaie pe o suprafață metalică sau zgrunțuroasă. După care, încet-încet, începură și alte fire să dănțuie, zbătându-se apoi vertiginos, de parcă dunele și-ar fi căscat gâtlejurile în adâncuri, înghițind tot ce întâlneau în cale, în special firele celea de nisip neputincioase ce nu puteau decât să intre în acele gâtlejuri nesătule și să piară odată și pentru totdeauna în adâncurile lor.

Era însă doar o iluzie. Totul. Era iluzie liniștea din jur, cerul albastru ce se limpezise dintr-o dată de nori, culoarea mătăsoasă a nisipului, celei a grâului copt ce înconjurase deșertul, precum era aievea și scurgerea nisipului într-o clepsidră imaginară ascunsă în adâncuri.

Ce era reală era însă lumea. Era real aerul din jur, mult prea sufocant pentru acea oră târzie de seară și, la fel, erau reale și dunele Jiwa sau Dunele Uitării cum mai erau ele cunoscute în străvechea limbă Kunat, singura limbă universală recunoscută de toți în acele vremuri, o limbă despre care nu știa nimeni când și unde dispăruse, dar pe care mulți o mai numeau, în șoaptă doar, Babilonia. Dune care erau când înalte, când scunde, acceptând trecerea timpului și capriciilor vremii, cea controlată de vânturi și supusă trecutului, căci doar acolo, între cele șapte dune ale Deșertului Nisyan sau Uitare cum mai era cunoscut acest deșert printre Alshamali, unul își putea regăsi sufletului.

„La fel ca acel scorpion de colo,” spuse dintr-o dată Jrijuru întrerupând tăcerea, arătându-i Morenei cu capul spre dreapta sa, spre o dună ce i-ar fi ajuns lui Jrijuru până la umeri, unde un mic scorpion negru se lupta cu căderea de nisipuri în acea clepsidră imaginară.

„De altfel… îmi amintește atât de mult de noi,” murmură Morena, făcându-l pe Jrijuru s-o privească uimit. Și, văzându-i privirea ațintită asupra, Morena zâmbi și spuse, „Mă refer la lupta noastră împotriva timpului și-a nemuririi.”

Jrijuru zâmbi și el. „Și totuși e ceva împotriva căruia nu putem lupta. Mă refer aici la nimicnicia umană și la nebunia vremii. La fel și-a morții, căci Mawt, ceea ce în limba Alshamal înseamnă Moarte, s-a născut anume aici.”

„În deșert?” Întrebă Morena încurcată, iar Jrijuru dădu din cap că da. „De ce anume aici?”

„Pentru că doar aici unul se poate conecta cu sufletul. Perfecta Alchimie a Universului sau Rasjil Aldukhul cum spuneau bătrânii.”

„Alchimie?” Se încruntă Morena. „Nu înțeleg cum poate sufletului unuia să se conecteze cu deșertul. El n-are suflet. Cel puțin așa pare.”

„La fel credem noi despre restul lumii să știi.”

„De ce?”

„Pentru că noi înțelegem deșertul, dar nu restul lumii. Voi însă înțelegeți cerul, apele, pământul, restul naturii, dar nu deșertul. Să-i spunem un fel de Canion al Sorții între Alshamali și restul Universului.”

„Ceva ce mă surprinde dacă sincer.”

„De ce?”

„Pentru că… doar gândește-te la asta: lumea s-a născut dintr-o sămânță, una aruncată din înalturi, care a încolțit nimerind în sol, udată de ape și încălzită de soare. Apoi, cu iubirea aerului, acea sămânță, transformată în plantă, a devenit ceea ce vedem azi: Planeta Pământ acoperită de viață.”

„Și totuși nu ne înțelegem și nici nu ne completăm.” Morena se încruntă, Jrijuru însă zâmbi. N-o făcu pentru că se simțea triumfător, ci pentru că știa el o taină ce alții n-o știau. „Taina dunelor,” așa cum îi spuse el apoi Morenei. „Siru Alhayaa” sau Taina Vieții de fapt. Aceeași viață despre care tu spui c-a luat naștere în adâncul solului fertil, noi spunem c-a luat naștere în deșert. Anume aici, în centrul celor șapte dune ale Deșertului Nisyan.”

Spunând aceste cuvinte, Jrijuru apropie calul său de cel al Morenei, pe care, apucându-l de căpăstru, îl opri. O mișcare care o făcu pe Morena să se simtă confuză, neînțelegând motivul deciziei lui, dar totuși căreia nu se opuse. Doar acceptă mâna lui Jrijuru când acesta i-o oferi s-o ajute să coboare de pe cal, după care, atingând nisipul fierbinte cu ai ei papuci cu talpă de lemn pe care oamenii lui Jrijuru i-i dăduseră la plecare, Morena privi în jur, așa cum făcea și regele. Doar că ea, spre deosebire de Jrijuru, care privea cu încântare dunele, se uita la ele fără entuziasm, căci… Morena se temea de ele.

Da, femeia se temea de dune și de focul din adâncul lor. Un foc care venise de sus, dar pe care dunele și nisipul lor îl înghițiseră în adâncuri, pregătindu-l parcă pentru un război ce-avea să vină. Dar, chiar dacă se temea de dune ca de moarte, Morena se temu să-i spună despre asta lui Jrijuru, căci înțelese un lucru cât privi la încântarea văzută pe fața lui: regele vedea viață în acele dune și nu moarte, ceea ce vedeau ochii ei de fapt.

„Știi,” spuse Jrijuru în cele din urmă, făcând-o să-l privească. „Fiecare Alshamal e botezat anume aici.”

„Aici? De ce anume în acest loc?”

„Pentru că anume aici e Inima Pământului, cea care bate în același ritm cu Inima Deșertului. De nu mă crezi, apropie-ți urechea de nisipuri și ascultă. Cu inima ascultă și cu sufletul, nu cu mintea. Doar astfel vei înțelege cu adevărat de ce spun ceea ce spun.”

Nu prea convinsă de cele spuse de Jrijuru, Morena dădu din cap că înțelese. Apoi, ajutată de el, care-i oferi mâna ca ea să se sprijine, Morena îngenunche și, atingând într-un final nisipul fierbinte, ascultă. La început permise urechilor ei s-a asculte adâncurile, dar n-auzi nimic. Ceva ce-o făcu pentru câteva clipe să creadă că Jrijuru bătea câmpii. Însă, aducându-și aminte de cele spuse mai înainte, blocă mintal capacitatea urechilor de-a asculta sunetul din adâncuri și deschise larg poarta sufletului, permițând urechii interioare s-asculte ce se întâmpla sub acele dune, acolo unde Jrijuru susținea că bat două inimi.

Îi trebui destulă vreme până să distingă două pulsații slabe. Le simți însă pulsând unison, asemeni inimilor a două suflete pereche ce bat în același ritm. Un sunet ce-o făcu să zâmbească, căci „Într-adevăr bat două inimi sub aceste dune,” murmură ea, deschizând ochii ca să vadă de aproape frumusețea dunelor.

Și chiar fu minune ceea ce văzu. Un miraj al dunelor ce păreau oglinzi, reflectând cerul în culoarea aurului pur. Și, pe acea oglindă de aur, văzu un punct roșu la început. Un punct ciudat ce-i făcu inima să tresară, mai ales când i se păru că vede foc la orizont.

Această imagine o făcu să tresară și să se ridice la început doar în genunchi. Rămase însă cu privirea spre zare, la fel ca Jrijuru și ca oamenii lui când văzu… departe-departe în zare… potopul sub formă de flăcări. Și, printre acele flăcări, văzu o mare pasăre neagră, cu aripi întinse în lături îndreptându-se direct spre ei, scuipând flăcări din al ei cioc larg deschis și pârjolind lumea pe deasupra căreia trecea. Priveliște care-l făcu pe unul dintre ostașii lui Jrijuru să murmure ca fermecat, deși oroarea i se citea în priviri, „Mawt!”

„Ba nu,” mârâi Jrijuru dintr-o dată. „Nu-i pasărea Morții, ci o proastă copie a ei. I se spune Tarther.”

„Cea din legende?” Întrebă Morena speriată, ridicându-se brusc în picioare.

„Așa e. Anume ea. Și… să ne grăbim!” Dădu ordinul regele, strigând. „Toți pe cai și mânați ca gândul de nu puteți ca vântul, căci pasărea ceea e ceva ce nu putem permite să ne nimicească în final. M-ați auzit?”

Un slab „da” se auzi printre soldați. Jrijuru nu insistă însă să-l audă mai vioi, căci își dădea seama că nu putea permite orgoliului său de rege să-l învingă. Nu în acele clipe când iadul chiar venise pe pământ sub forma păsării Tarther, cea trimisă de sus să pârjolească pământul și să lase prăpăd pe unde trecea, foc ce reprezenta a ei mare durere, cea de a-l fi pierdut pe Micul Tarther, căci Baradar, după ce se reîntâlni cu sursa vechilor regrete și dureri, cu proiecția vie a Noeiei, cea din sufletul lui, dispăru… probabil pentru totdeauna. De asta și marele Tarther aduse prăpădul sub formă de flăcări pe întreg pământul în cele din urmă.

Un foc pe care Jrijuru și oamenii săi n-aveau de gând să-l înfrunte, ci de care se grăbeau să fugă. De aceea și se urcară ei în grabă pe ai lor cai. După care, trăgând cu putere de hățuri, goniră ca vântul printre dune, pe care le făcu să tremure într-un final, asemeni pânzei unei tobe ciudate, lovite continuu. Dune deasupra cărora focul lui Tarther se reflecta puternic, dând sens numelui lor original… Uitare sau cum mai erau ele numite în secret, nu doar de Alshamali, Drumul Ruinelor.

Când și cum căpătaseră Dunele și acest nume, nimeni nu știa. Era clar doar un lucru: că cel ce pornea cu gând rău să traverseze dunele sfârșea în adâncul lor, căci, atunci când simțeau pericolul apropiindu-se sau o putere malefică influențând echilibrul forțelor lor, căpătau viață, trăgând în adâncuri sursa ceea ce le influența existența, încercând astfel să fure din puterea lor.

La fel se întâmplă și în acele clipe când Tarther cel mare se apropie de zona Celor Șapte Dune ale Deșertului Nisyan: începură să tremure vertiginos, chiar sub copitele cailor, părând gata-gata să-i înghită și pe ei. Un tremur al nisipului sub copitele cailor, care o făcu pe Morena să înghită în sec. Jrijuru însă, deși văzuse clar acel tremur, nu păru deloc îngrijorat. Vedea Morena asta pe chipul lui. De aceea și nu spuse nimic. Doar îndemnă calul să fugă și mai repede, căci simțea deja dogoarea suflului păsării chiar în spatele ei. Un suflu care poate i-ar fi pârjolit în cele din urmă de Jrijuru n-ar fi sărit asupra ei într-un final, trântind-o la pământ și acoperind-o cu mantia pe care și-o scoase de pe umeri chiar înainte de-a sări.

N-o acoperi doar pe ea, ci și pe el alături, în clipa în care dunele tremurau cel mai vertiginos. La fel nu doar Jrijuru sări de pe cal, ci și ai lui oșteni. Făcură și caii lor la fel, parcă mânați de o stranie chemare din adâncuri. Și, în clipa în care oastea regelui Alshamalilor fu culcată la pământ, acoperiți care și cu ce putură, până și caii, o pojghiță destul de groasă de nisip îi acoperi deasupra, suflată de pretutindeni de-o stranie suflare de vânt. O suflare ce începu a fi simțită când Tarther era la doar câțiva kilometri distanță de cele Șapte Dune, dar apropiindu-se în zbor nebun de ele.

Și nu dură mult până Tarther ajunse deasupra dunelor: doar clipe se scurseră în clepsidra aflată chiar sub cele șapte dune. Nisip ce se scurse cu repeziciune în adâncuri, făcând un imens gol pe locul unde fusese a Șasea Dună, cea care, prin puterea necunoscută a locurilor, se surpse în adâncuri, parcă de teama prăpădului. Doar că… era oare așa?!

Înțelese și Tarther mult prea târziu că-și alese greșit prada: zona Dunelor Deșertului Nisyan, în clipa în care, atunci când ajunse chiar deasupra Dunei a Șasea, un gheizer de nisip fierbinte fu scuipat în sus, prinzând imensa pasăre malefică în al ei uragan nimicitor. Unul care se surpă în adâncuri în doar secunde, atrăgându-l în Clepsidra din adâncuri și pe Tarther, cel care nu i se putu împotrivi, deși se zbătu ca nebunul să scape din gheara morții celor Șapte Dune. După care… se lăsă liniștea.

Fu liniște multă vreme. O liniște stranie cu un vuiet ciudat auzit din adâncuri. Un vuiet asemănător păsării malefice Tarther, care dispăruse în aceleași adâncuri din care renăscuse. Nu la secole distanță, ci doar la o zi distanță, căci se trezise în zori când puterea gemenelor-formă îl readuseră la viață, să piară la apus, supus de puterea stranie a unor dune, cele care păreau fără viață, dar care ascundeau atâtea taine în adâncurile lor.

***

„Tarther e mort!” Murmură dintr-o dată Ahi, oprindu-se locului și privind spre vest, acolo unde știa el că se afla și Deșertul Nisyan. „Mai bine spus îngropat, sub ruinele celor Șapte Dune ale Deșertului Nisyan, acel deșert ce poartă numele celui de care se tem toți Titanii… Deșertul Uitării.”

„Cel născut din puterea celor Șapte Gini ai Morții,” murmură Gaea, cutremurându-se, privind țintă în față. „Ceva imposibil totuși, căci am crezut că Tarther nicicând nu va ajunge până acolo.”

„Și totuși a ajuns, Gaea,” îi spuse Lodur. „Pământul ăsta e mai de temut decât ne putem închipui noi. Altfel nu-mi pot imagina cum de pasărea ceea demonică, ce aproape a distrus o Pădure sacră ca Pădurea Rophion, a ajuns anume în zona morții tuturor sufletelor controlate de întuneric.”

„Un gând înțelept totuși, Titane Lodur,” îi spuse Anaya, apărând brusc lângă el, căci de când ajunse în Pădurea Rophion descoperise puteri de care nu se crezuse nicicând în stare, iar una dintre acestea era anume teleportarea. „Și, dacă sincer, n-aș vrea de fel să fiu în locul păsării celeia.”

Dike o privi încurcat. „De ce?” Întrebă el într-un final. „Din câte știu nimeni nicicând nu i-a văzut pe cei Șapte Gini.”

„Eu însă da,” șopti Anaya, plecându-și privirea. „O singură dată, când m-am pierdut în deșert. A fost atunci când am dat ochii cu ei. O singură dată, dar mi-a fost de ajuns, căci… atunci… chiar am crezut că mi-am găsit sfârșitul.”

„Oare?” Întrebă Bestla neîncrezătoare după cum îi era firea. „Chiar nu înțeleg de ce, căci, din câte știu, fantomele nu se tem de nimic.”

Anaya zâmbi cu bunătate. „Să știi că acum te înșeli, prințesă Bestla.”

„Așa să fie?” Nu se lăsă aceasta mai prejos. Nu renunță la a se ciorovăi cu Anaya nici atunci când Boor o pișcă de braț. Fata doar mârâi ușor la al ei tată, semn că i-ar fi recunoscătoare dacă nu s-ar băga în discuția ei cu vulpea, una pe care n-o avea la suflet pentru simplul fapt că aceea avuse contact pentru multă vreme cu Mayar, cea care îi stătea în gât ca un os de pește.

Se miră însă enorm când o văzu pe Anaya apărând brusc în fața ei. Mai mult de atât se miră s-o vadă pe bătrână privind în ochii ei de parcă ar fi vrut să-i citească în suflet. De asta și se trase un pas în spate, vrând parcă să se protejeze. Numai că, cum orgoliul ei îi controla voința mai întotdeauna, se opri după doar un pas tras în spate și privi adânc în ochii Anayei, acolo unde văzu reflectat, chiar dacă nicicând nu crezuse posibil că ar fi putut face asta, adevărul: șapte gini stând în cerc în jurul unei vulpi roșii, una pe care n-o văzuse nicicând, dar despre care înțelese că era Anaya fără doar și poate.

Înțelegând asta, Bestla se cutremură. „Nu poate fi,” murmură ea când realiză că niciunul din cei șapte gini n-avea chip. Doar o imagine neclară a unei feței, în timp ce restul corpului lor era acoperit de câte o pelerină neagră, cu gluga pe cap.

„Ba poate fi, prințesă a gheții,” îi spuse Anaya, de parcă i-ar fi vorbit doar ei. „Și știi de ce?”

„Pentru că Ginii sunt fiarele morții chiar și pentru fantome,” îndrăzni să răspundă Boor în locul fiicei.

Privindu-l, Anaya nu spuse nimic. O scurtă vreme doar, căci, cât de curând, buzele ei șoptiră, „Nu fiare, Zeu Boor, ci îngeri. Îngerii Morții Deșertului mai bine zis, cei care păzesc de fapt două inimii: Cea a Cosmosului și cea a Pământului.”

„Inima lui Atlas și-a Celiei,” se văzu Lodur cumva obligat să dea lămuriri despre cuvintele bătrânei. „Inimile a doi Titani ce s-au iubit enorm, dar care n-au putut nicicând fi împreună și asta pentru că Helyos, îndrăgostit de vechea Titanidă a Cerului nelimitat, i-a sortit pierii doar ca să nu-și accepte înfrângerea.”

„Pieirii nu,” îl contrazise Anaya, „căci Atlas încă ține Planeta Pământ pe Umeri.”

„Da, ai dreptate,” răspunse Lodur. „Pedepsit astfel pentru a lui îndrăzneală de a se îndrăgosti de femeia fratelui său.”

„Din câte știu Celia n-a fost nicicând soția lui Helyos,” spuse dintr-o dată Tayakkam, luându-i pe toți prin surprindere. „Ea mereu l-a iubit pe Ocrotitorul Pământului, pe Titanul Atlas. Doar că… n-a avut puterea să-și apere iubirea și nici Atlas pe-a ei. Astfel, drept jurământ al dragostei lor veșnice, pentru a protesta într-un fel împotriva lui Helyos pentru a lui nedreptate, și-au trimis inimile pe Pământ, ascunzându-le în Deșertul Nisyan, acolo unde Șapte Îngeri în negru au jurat pe veci să le apere iubirea. Și, de atunci, încă de la începuturile lumii, cei Șapte Gini nu lasă pe nimeni să se apropie de inimi.”

„Dar… de unde știi tu asta, Tayakkam?” Se interesă Dike, extrem de mirat.

„Doar știu, răspunse Titanul Îndoielii dintr-o dată. Apoi, de parcă ar fi vrut să păstreze restul legendei pentru el, le întoarse spatele și se îndepărtă de ei, apropiindu-se de Ahi, care părea a mirosi zarea. Astfel, oprindu-se în dreapta magului, Tayakkam priviră mirați în jur. Nevăzând însă nimic straniu sau nimic din ceea ce nu văzură până atunci, Akka întrebă, „Simți ceva, Mago Ahi?”

„Da, e pădurea. Pare a se trezi.”

„Pădurea?” Întrebă Taya mirată. „Dar… cum e posibil? Această pădure e moartă.”

„E doar ceea ce credem noi,” răspunse Ahi sigur pe el. „Doar parte din ea a pierit. Restul însă, cea care era într-adevăr magică și seculară, e doar acoperită de ruine, una care se trezește cu fiece pas pe care noi îl dăm pe acest drum al ruinelor de fapt.”

„Atunci… poate ar fi timpul să ne întoarcem înapoi?” Kam întrebă nevinovat.

„Poate nu,” îi răspunse Ahi privindu-l dintr-o dată. „Și nicicând înapoi, doar înainte, căci doar astfel avem șansa să supraviețuim. Iar acum, toți după mine,” le strigă el celorlalți. „Pădurea se trezește și nu cea pe care o știți voi de altfel. Sau… nu simți și tu la fel, Dike?”

„Ba da,” răspunse Titanul într-un final, care simțise și el ceva straniu, dar nu-și dăduse seama la început ce anume simțise. Doar după ce Ahi spuse acele cuvinte înțelese că într-adevăr ceva straniu se întâmpla. Vedea asta în mișcarea aproape neobservată a aerului, care lui i se arăta asemeni curenților neuniformi ce traversau în viteză pădurea. La fel vedea asta în mișcarea înceată a ceței din jur sau a cenușii ce se scurgea lent de pe trunchiurile copacilor, dezvăluind parcă nu copaci, ci făpturi stranii, unele pe care nu le mai întâlnise nicicând. La fel cum era sigur că nu auzise niciodată în Pădurea Rophion acel scârțâit ciudat, de parcă un leagăn vechi era mișcat de vânt. „Un scârțâit ce pare că vine dinăuntru, deși sunt sigur că nu e chiar așa.”

„Să fie efectul păsării Tarther atunci?” Se interesă Boor.

„Ba nu, Boor, sunt sigur că nu e așa. E ceva mai mult de atât. Ceva straniu, ceva nemaiîntâlnit până acum, de parcă Pădurea și-ar fi trezit demonii la viață ca să se apere.”

Did you know this text is from a different site? Read the official version to support the creator.

Strigătul lui Meṉmai însă, auzit brusc în fața lor, îi făcu pe toți să se întoarcă într-acolo. Văzând cerbul, fără răni, dar totuși speriat, Dike făcu ochi mari. La fel se întâmplă și cu restul, căci ei crezuseră că după pârjolul păsării Tarther era imposibil ca cineva să se fi salvat. Se înșelaseră însă, căci Meṉmai nu părea doar în regulă, ci arăta de parcă ar fi vrut să le arate drumul sau să le transmită un mesaj. Unul tainic însă, pe care niciunul dintre Titani nu-l înțelese însă, deși cerbul îl striga cu glas îngrijorat.

Doar atunci când o zbughi din loc, oprindu-se din când în când să vadă de restul îl urmează, Dike le strigă celorlalți, „Să-l urmăm! Acum! Toți după mine!” Apoi, fără să se mai uite în urmă, ceilalți fugiră cât putură de repede după Meṉmai, care îi duse pe poteci cunoscute de el, dar care celorlalți le păreau aceleași și asta din cauza că cenușa de peste tot, pârjolul și distrugerea, le întunecau cugetul și-i făceau să simtă adesea disperare, neștiind pe ce drum s-o ia și crezând după fiecare pas că greșiseră drumul de fapt.

***

„Să fiu al naibii!” Mârâi Pakai dintr-o dată, oarecum înfuriat și doar printre dinți din cauza că apucase cu ei mâneca robei cu care Tenebre o acoperise pe Mayar, ca fata să nu fie rănită de pământul pe deasupra căruia era trasă sau ca focul, cel căzut din înalturi, să-i pârjolească pielea. „Și eu care credeam că locul ăsta e magic. Magic pe dracu! Doar îți dă fiori privindu-l!” Se tot plânse el pe Soartă, continuând să înainteze pe un fel de potecă ciudată, acoperită de pretutindeni de cenușă sură, fum negru, ceață deasă și cioturile copacilor arși practic din rădăcini, ce le ieșeau atât de brusc în cale, forțându-l pe sărmanul șacal să se ferească pe neașteptate, ca să nu dea cu capul de ele. Ceva ce ura de altfel… a naibii de tare, să fie luat prin surprindere, la fel cum ajunse să urască faptul că Tenebre îl folosea ca cal de tracțiune pentru o geamănă, nefolositoare de altfel, odată ce părea moartă.

„E doar inconștientă,” îi șuieră Tenebre dintr-o dată șacalului la ureche, făcându-l să tresară. „Tu însă mereu, ca o moară stricată, traca-traca, dai din gură. Ceva ce sperie ciorile de altfel.”

„Ai vedenii cumva?” Mârâi Pakai la ea. „Unde vezi tu ciori în pădurea asta de fantome?”

„Îmi ești de ajuns tu,” șuieră Tenebre printre dinți, inspirând adânc, că de nu la sigur îl făcea și pe Pakai scrum. De altfel l-ar fi făcut demult, de n-ar fi avut nevoie de el să tragă prada, căci anume pe el îl trimise de o trăsese pe Mayar din locul ăla unde căzuse împinsă de Dike. Și, deși crezuse că fata își va reveni cât de curând, așa și nu se întâmplă în cele din urmă.

Într-un final, când îl auzi pe Pakai scuipând brusc și șuierând printre dinți, „Să fiu al naibii! Păr de vulpe chiar nu gustasem până acum,” Tenebre se încruntă. Schimbă însă furia pe uimire când, atât de brusc, văzu în locul lui Mayar vulpea.

„Asta ce Mama Naibii mai e?”

„Tu să-mi spui asta,” aproape că strigă Pakai la ea. „S-a schimbat atât de brusc că nici n-am avut timp să respir. Și… asta da că crezusem că e moartă.”

„Mort ești tu,” mârâi la el Titanida. „Unde ai văzut în viața asta mort cald?”

„I-am măsurat temperatura sau ce? Doar… mi-am înfipt colții în mantia ta, nu în carnea ei să știu de-i caldă sau rece. Plus la asta, care-i faza cu schimbatul?”

„Ar trebui să știu asta cumva?”

„Dacă nu tu, cine?! Îi ești bunică până la urmă.”

„Una doar cu numele dacă ceva, căci, dacă nu erai la curent, am aflat de existența ei acum câteva luni. Și da, n-aș fi știut în veci de nu aveam nevoie de ea să-l eliberez pe Mannar.”

Pakai îi arătă colții. „Frumoase legături de familie, ce pot să zic?! Nepoata te urăște, fiul te vrea moartă, soțul s-a dus pe apa sâmbetei, iar tu cauți potcoave de cai morți printr-o pădure sortită pieirii. Ce mai… ai parte de noroc și tu ca broasca de păr.”

„Vorbea cel fără un ochi.”

„Eu măcar îmi știu locul.”

„Și tu crezi că eu nu?! Ba bine că mi-l știu. Doar că… să zicem că am un mic impediment: nu știu cum naiba să scol morții din mormânt și pe ăsta s-o aduc în simțiri.”

„Crezi c-ajută?”

„Ce anume?”

„Dacă o să știi cum să trezești morții,” o tachină Pakai, chicotind. „Mai bine ți-ai pune creierul în mișcare și-ai face planul cum să punem mâna iar pe Palantir, căci, fără el, din câte mi-ai spus, s-o târâm pe frumoasa vulpe adormită după noi, n-ar servi la nimic.”

„Atunci, ce propui?” Îl întrebă Tenebre după câteva clipe de gândire.

„Pentru început, zic eu s-o legăm fedeleș.” Tenebre se încruntă. „Sau ce, preferi s-ajungi pe grătar de se trezește? Dacă da, n-ai decât. Eu încă țin la pielea mea. Așa că… fă ce-ți spun!”

Fără prea mare tragere de inimă, Tenebre își folosi slaba putere pe care o mai avea și creă patru sfori destul de groase la ale lor. Pentru ce patru? Habar n-avea! Doar simți nevoia să facă asta. După care, legând-o pe Mayar de mâini și de picioare, destul de strâns de altfel, tot bombăni pe sub nas cuvinte de bine la adresa șacalului, chiar dacă acela nu făcuse mare lucru ca să merite acele „binecuvântări.” Apoi scutură din cap să-și revină după ce Mayar se schimbă iar, atât de brusc că Tenebre se trase în spate când asta se întâmplă, lovindu-se puternic cu partea din spate. Ca mai apoi, când fu sigură că Mayar nu se trezise, și se asigură de asta trecându-i mâna prin fața ochilor de câteva ori, Tenebre, cu ajutorul lui Pakai, o traseră lângă trunchiul gros al unui copac ce părea încă țeapăn. După care, ridicând fata pe șezute, o legă cu cele două funii rămase de copac, asigurându-se că nu scapă astfel. Apoi, așezându-se în fața fetei, cu privirea ațintită asupra ei și lovind degetele unei mâini de cele ale celeilalte, se încruntă de câteva ori văzând-o pe Mayar clipind des, deși ochii încă nu și-i deschise.

„Visează ceva?” Întrebă Pakai dintr-o dată, șuierând cuvintele chiar în urechea Titanidei. Aceasta, neplăcut surprinsă de acea îndrăzneală a șacalului, îl privi cu ură, spunându-i:

„Crezi c-am puterea cobrelor sau ce? Să văd visele altora.”

Pakai se încruntă, chipure, „Ești proastă sau te prefaci? Unde ai mai văzut tu cobre să vadă vise?" Aducându-și aminte însă că cei cu puterea cobrelor puteau să vadă amintiri, pufni dintr-o dată în râs.

„Te-ai smintit cumva?” Îl întrebă Tenebre furioasă.

„Cea care pare să-și fi pierdut mințile ești tu.”

„Eu? Și… de când mă rog am astfel de onoare?”

„De când ai uitat ce puteri ai. De exemplu să controlezi cobrele.”

„Nu înțeleg unde bați dacă sincer.”

Șacalul scutură brusc din cap, mormăind, „Nu pot să cred c-am ajuns astfel de zile. Ca stăpâna cobrelor să uite că poate citi vise.”

Abia atunci, când auzi cuvintele ușor batjocoritoare ale lui Pakai, Tenebre își aduse aminte de-a ei putere de-a citi vise. Una pe care i-ar fi plăcut s-o poată folosi și în acele clipe ca să vadă ce-i în mintea lui Mayar sau poate să-i influențeze gândirea, doar că „Cele ce-au devenit mame și soții o astfel de putere nu mai pupă ele,” spuse ea într-un final, reușind să-l uimească astfel până și Pakai.

„Vrei să spui acum că degeaba te mai știu alții ca regina cobrelor? Una care le controlează doar de formă?”

„Să știi că ironia ta nu-și are rostul,” îl apostrofă Tenebre. „Plus la asta, doar nu era să fiu sfântă pe veci doar pentru a ține puterea viselor de partea mea.”

„Ceva al naibii de folositor după părerea mea. Dar… se pare că nu la fel crezi și tu.”

Tenebre oftă. Avea dreptate până la urmă Pakai susținând că cel ce vedea visele și amintirile deținea o putere extraordinară. În același timp avea dreptate și ea, căci nu era să rămână fecioară pe veci și să nu cunoască nicicând dragostea pentru o putere atât de neînsemnată. Chiar și așa, i-ar fi plăcut să întoarcă timpul înapoi, măcar pentru scurtă vreme și să poată citi astfel gândurile lui Mayar. Doar că… Soarta părea să aibă alte planuri pentru ele și nu cele pe care le plănuise ea. Planuri despre care nu mai era la curent și nici nu mai știa cum să le controleze de fapt.

***

Imaginea unui cer negru ca cătrana se vedea întinzându-se până hăt la orizont. Era însă nu imaginea vie a cerului, ci proiecția lui în Inelul Sorții, cel ascuns adânc în Tunelele Ārakkiḷ ale Rophionilor. Un cer care își schimba constant culoarea de la roșu la albastru ca mai apoi, în secunde doar, să devină la fel de negru ca smoala, din cauza imaginii cerului apropiată mult prea mult de oglinda străvezie proiectată de Inel la doar centimetri de mecanismul real.

Apoi… se auzi un strigăt. Unul înfiorător ce le făcu pe Akita, Yāṉutā și celelalte două fete ce erau cu ele să tresară. Doar Mai, Yellen și Kkuṟai nu tresăriră și nu reacționară defel. Ei doar continuară să privească țintă la acea imagine ciudată reflectată pe oglinda Inelului Sorții, o imagine deplorabilă a pământului după război, un pământ mult prea secătuit de forțe, de iluzii și de viață. Un pământ ce luptase până la ultima picătură de sânge, dar care rămase într-un final pustiit, căci nu se vedea pic de verde în acele imagini, nu se vedea albastrul apelor pe alocuri sau să se audă măcar cântec de mierlă pe câmpiile în floare sau pe cele pline de grâne ce-au dat în copt.

Ce se vedea în acea imagine erau locuri pe unde a trecut prăpădul. Era totul acoperit de ceață și scrum. Pe ici pe colo se mai zăreau scheletele copacilor arși din rădăcină, câteva oase pe care vreo fiară le ascunse pentru zile negre, nisip mult din cauza pământului lipsit de ploi și ape și-un vânt ce mătura ierburi pe jumătate arse, făcând acea imagine deplorabilă să arate cu adevărat îngrozitor. „Așa cum va arăta întreaga lume de fapt dacă vom pierde acest război,” murmură Mai într-un final, cu glas gâtuit, căci groaza din suflet i se opri la jumătatea gâtlejului când rosti acele cuvinte, ca o presimțire a ceea ce-ar putea fi.

„De-om pierde? Ce-ai în vedere acum, Mamă? Că imaginea văzută de noi acum e viitorul?” Întrebă Kkuṟai extrem de confuz.

Mai dădu din cap că da. „Cel puțin asta e ceea ce-mi pare, Kkuṟai, căci… altfel nu pot explica ceea ce văd.”

„Mie însă mi se pare a fi imaginea unei alte lumi,” șopti Yellen, luându-i pe toți prin surprindere.

„A unei alte lumi? Adică?” Întrebă mirată Akita, făcând câțiva pași spre Yellen, lângă care se opri apoi. „Că noi vedem ceea ce n-ar fi trebuit să vedem nicicând?”

„Așa e,” auziră cu toții glasul unui bărbat în spatele lor. Un glas ce-i făcu pe toți să tresară și să privească speriați în urmă, căci nu se așteptară nicicând ca cineva să-i urmeze, în special un bărbat, căci rămaseră majoritatea afară. Se mirară însă și mai mult să vadă un bătrân gârbovit în locul unui tânăr, deși vocea lui se asemăna mult cu cea a unui tânăr în floarea vieții. Era însă se pare un joc al vieții sau poate al acelor locuri în care se aflau.

Bătrânul însă nu era singur, ci însoțit de o tânără la vreo șaptesprezece ani. Cine era ea nimeni nu știa, căci la sigur nu făcea parte din tribul lor. Nu se asemăna nici după chip și nici după privire. Doar portul și haina îi părură cunoscute lui Mai, căci continua să privească cu mare atenție la fiecare dintre mișcările fetei: ceva grațios, ceva ce ea nicicând nu văzuse mai înainte la fetele și femeile Rophionilor, iar asta îi dădu de înțeles că puteau avea de-a face cu vreo Titanidă antică sau poate altă făptură magică de care ea n-avea cunoștință.

Ce ținea de bătrân însă… Mai simți că-l cunoștea de undeva. În special vocea lui îi răsuna atât de cunoscut în urechi de simți brusc furnicături pe piele. Și, de cum simți acele mii de furnici urcând și coborând pe pielea brațelor ei, Mai și le frecă ușor cu palmele, vrând s-alunge parcă acea senzație neplăcută, ca mai apoi să se poată concentra ea pe ce era important în acele clipe: să afle cine era bătrânul și ce dorea el de la ei.

Tresări într-un final când surprinse privirea bătrânului ațintită asupra ei. În special tresări Mai când îl auzi întrebând-o, „Nu mă cunoști?”

„Ar trebui?” Răspunse Mai c-o altă întrebare.

„Desigur,” îi răspunse acesta surâzând. „Căci ți-am apărut adesea în vise. La fel ți-am vorbit în momentele de rugăciune, atunci când coborai în aceste tunele ca să-ți încarci sufletul cu energie sau să-l speli de influențele negative ale lumii, ca să ai astfel șansa la un gând curat și mereu înțelept pentru oameni.”

Mai tresări iar. „Oracolul?” Abia îngână ea. „Dar… asta e imposibil,” își spuse ea de data asta în gând. „Din câte mi-a fost spus de bătrânele preotese ale neamului Oracolul Tīrkkatarici demult nu mai e printre noi. De secole cred, căci… a dispărut în ziua în care a sa soră Lalli a căzut pradă Fecioarei Mōrgaṉā.”

Aducându-și aminte de numele lui Lalli, Mai privi din nou țintă la tânăra, care deși era extrem de frumoasă, nu zâmbea deloc. Și, de n-ar fi văzut-o mișcându-se în timp ce ea și bătrânul se apropiară de ei, ar fi putut-o confunda fără doar și poate c-o stană de piatră. Chiar și așa era mult prea frumoasă acea tânără ca să fie o simplă stană de piatră. La fel nu arăta a fi ființă magică sau Titanidă, căci Titanidele nu trăiesc în adâncurile pământului. Doar cele care „Vor să se ascundă de ceva,” se surprinse Mai pe sine murmurând în voce aceste cuvinte. Și, de cum își dădu seama că fusese auzită și de ceilalți, Mai își acoperi gura cu palma, privind crucită la ceilalți să vadă cum vor reacționa ei.

Bătrânul însă surâse drept răspuns la vorbele ei, căci „E doar adevărul și n-ai de ce te teme de el,” îi spuse el lui Mai curând după asta. „Și da, ai dreptate gândind asta: anume acesta este sufletul celei despre care Rophionii cred că l-am ascuns în adâncuri de Fecioara Mōrgaṉā.”

„L-ai ascuns?” Auzi bătrânul întrebarea lui Yellen. Întorcând capul spre ea, o văzu privindu-l țintă, fără teamă, deși Mai îi tot făcea semne să-și ferească privirea, căci nimeni nicicând, conform credinței Rophionilor, n-ar fi trebuit să privească în ochii Oracolului. Lui Yellen însă părea să nu-i prea pese de asta: nici de faptul că se uita în ochii lui Tīrkkatarici și nici că-i vorbea acestuia de la egal la egal deși ar fi trebuit să arate supunere. Din contră, Yellen părea că trebuia să spună ce are pe suflet anume acelui bătrân din fața ei, căci adăugă curând după asta, privind la tânăra ce-l însoțea, „Și totuși e un suflet ascuns de el însuși și de Soartă, nu de Mōrgaṉā, căci acea Fecioară știe prea bine unde e.”

Auzind-o pe Yellen vorbind astfel, tânăra Lalli tresări și, pentru prima dată de când apăruse acolo, Mai și restul văzură că ai ei ochii erau totuși vii. În special văzură un ușor tremur al mâinilor fecioarei, care, atât de brusc că Akita și Yāṉutā își acoperiră gura cu palmele ca să nu le fie auzit icnetul înăbușit, trupul lui Lalli deveni cumva pal, de parcă ar fi pierdut din putere. După care, încă tremurând ușor, tânăra se uită la bătrân, șoptind un abia auzit, „Frate, chiar așa să fie?”

„Frate?” Întrebă Kkuṟai încurcat. „Adică… el e…?” Mai îi dădu însă peste mână când își surprinse feciorul arătând cu degetul spre bătrân.

Acesta din urmă însă surâse iar. Și, după ce atinse mâna tinerei Lalli, dându-i astfel de înțeles că va fi totul bine, privi în ochii lui Mai de data asta, căreia îi spuse, „Și totuși băiatul are dreptate, Mai: sunt cine sunt și nu-i rost pentru reacții drastice. La fel cum nu-i nimic rău în a arăta pe cineva cu degetul, de vrei să fii sigur că nu ți-s interpretate greșit cuvintele.”

„Chiar și așa, mărite Oracol, nu-i frumos să se arate cu degetul la cei pe care nu-i cunoști.”

Tīrkkatarici surâse însă. „Asta e ceea ce crezi: că eu și tânărul nu ne cunoaștem. M-a văzut și el adesea, în vise. Doar că, nefiind inițiat în tainele viselor, n-a fost nicicând conștient de asta. Și da, tinere, sunt anume Tīrkkatarici, vechiul Oracol al Rophionilor și cel care a prevestit nu doar odată căderea Pădurii acesteia. Doar că… așa cum se întâmplă cu orice inimă umană, n-am fost crezut, considerat un nebun ce spune vorbe mari.”

„Ba nu, mărite Oracol,” se grăbi Mai să spună. „Noi mereu ți-am ascultat cuvintele.”

„Dar le-ați interpretat fiecare după necesitate,” adăugă bătrânul, zâmbind de data asta cu amărăciune. „Să știi însă că nu-i nimic rău nici în asta: să interpretezi așa cum crezi că te va face să te simți mai bine. E natura umană să-și facă iluzii în loc să se pregătească pentru distrugeri. Și… poate că e mai bine astfel, căci, trăind cu speranța în suflet, vor avea mai multă forță să lupte pentru viitor și biruință. Așa cum trebuie să facem noi, Mai: să luptăm cum putem și noi s-aducem acea biruință la noi acasă.”

„S-aducem biruința acasă? Ce ai în vedere, bătrâne Tīrkkatarici?” Întrebă Mai, extrem de confuză.

Tīrkkatarici tăcu însă. Multă vreme de altfel, privind la mișcarea lentă a mecanismului Inelului Sorții din fața lui, cel care reflecta o lume în flăcări și acoperită de întuneric în acele clipe. O lume care făcea inima bătrânului să tremure de durere, căci ar fi vrut să prevină toate astea, ar fi vrut ca lumea să-i fi ascultat cuvintele și să se pregătească din timp ca să lupte împotriva răului. Doar că lumea, mult prea credulă în Soartă, pe care o idolitrizează adesea, i-a ignorat prorocirile și l-a lăsat în umbră, uitând practic de-a sa existență.

Bătrânul însă n-a uitat de el și nici de rolul lui în această lume. Un rol pentru care s-a luptat secole de-a rândul cu Soarta ca să nu-l îngenuncheze și să-l trimită dincolo de Porțile Vieții. O luptă pe care a câștigat-o întotdeauna și asta datorită înțelepciunii sale, căci trebuia cu orice preț să ajungă în acea zi când se activase primul Inel al Sorții creat de el, cele care erau menite să aducă victoria unei Lumi și căderea unei alteia. Doar că… nici el, la fel ca toți ceilalți… nu știa care Lume va supraviețui și care va merge în cele din urmă pe Drumul Ruinelor.

Într-un târziu, când simți că tăcerea nu-și avea locul, Tīrkkatarici privi la Yellen de data asta, căreia îi spuse, „Să știi, copilă, că rolul tău e altul și nu cel pe care alții te-au făcut mereu să crezi.”

„Rolul meu e altul? Care anume?” Întrebă Yellen confuză.

„Că nu ești oarbă cum alții te-au făcut să crezi adesea, căci chiar dacă Ochiul Minții ți-a fost „orbit” la naștere ca astfel să te apere de dușmani, cel al Sufletului tău pur a stat mereu de veghe. Astfel ai ajuns până aici, învingându-ți Soarta și dușmanii, căci răul care mereu ți-a dat târcoale, ținând morțiș să te transforme în Yātrīkar, a eșuat odată ce-ai intrat în aceste tunele. Și, de aici, începe un alt capitol în viața ta, Fecioară Yellen.”

„Un alt capitol? Nu… nu înțeleg,” scutură brusc fata din cap. „Eu… eu n-am alt rol. Eu doar… am făcut ce simt.”

„Și-ai făcut bine… urmând calea sufletului mă refer. Așa cum s-a întâmplat și când ați pășit în doi cu acest copil pe calea Vieții, venind din Aeon. De fapt așa a fost scris demult: ca voi doi să părăsiți Steaua Vieții împreună, să vă despărțiți la naștere și să vă reîntâlniți exact în clipa când a voastră inimă e gata să iubească.”

Spunând aceste cuvinte, bătrânul Tīrkkatarici își mișcă brusc mâna prin fața lui Yellen, făcând-o pe aceasta să tresară. Apoi, atât de brusc, auzi și la ea acea bătaie de inimă pe care o auzise la Kkuṟai cândva, o bătaie a inimii pe care ea o numise Inima Pământului. Acum însă, privind la Kkuṟai imediat ce auzi iar bătaia Inimii Pământului, văzu doar jumătate din imaginea pământului în interiorul lui, în timp ce cealaltă jumătate bătea în interiorul ei, bătăi pe care le auzea atât de clar, ceva uimitor și de speriat în același timp, căci „Ceea ce aud e imposibil. Nu e posibil ca pământul să fie împărțit la doi.”

„Ba poate fi, copilă,” răspunse Tīrkkatarici. „Yin și Yang, îți amintești?! Cerul și pământul, luna și soarele, femeia și bărbatul devenind un întreg. Asta e de fapt și menirea Inelelor Sorții: să arate calea celor ce-au crezut mereu c-au pierdut-o în timp.”

„Așa cum am crezut eu odată,” murmură Yellen, amintindu-și de vremurile când era încă în tabăra Siarilor, în adâncurile Pădurii Tenebre, când credea că nu are o menire exactă pe pământ.

„Dar ce ți-i dat de azi să lași în urmă,” spuse Lalli de data asta, făcându-i pe ceilalți s-o privească. „Căci de azi nu doar aveți puterea Pământului bătând la unisonul bătăilor propriilor inimi, ci și rolul de a controla Inelele Sorții, care trebuie să funcționeze mereu pe tot parcursul acestui război. De nu, de fie și măcar un singur Inel își oprește mecanismul, chiar și pentru secunde, atunci totul e pierdut și nimic nu mai poate fi restabilit. Nici măcar Soarta n-o să mai aibă o astfel de putere să știi.”

„Soarta? Dar ce putere are ea aici?” Întrebă de data asta Kkuṟai, pe-un ton serios, de parcă de acel răspuns ar fi depins viitorul lumii.

De răspuns însă îi răspunse bătrânul, care se apropie de el într-un final. Și, în timp ce-l privea pe băiat țintă în ochi, îi transmise un gând, „Pentru că războiul ăsta nu-i doar între Maranam și restul Lumii, ci între Soartă și Viitor, Kkuṟai. Între Viață și Soartă mai bine zis, cea care a distrus Edenul pentru a da naștere altor lumi, un Eden pe care Viața îl vrea renăscut, dar care pare să distrugă restul lumilor de asta se întâmplă.”

„Atunci… să împiedicăm Viața să reconstruiască Edenul,” îi răspunse băiatul telepatic lui Tīrkkatarici. „De Viața n-o să aibă șansa să restabilească legătura cu acea veche lume, atunci casa noastră și noi restul vom fi salvați.”

„Ba nu,” răspunse de data asta în glas, cu bunătate, Tīrkkatarici. „Nu-i fericire acolo unde ceva a fost salvat cu prețul distrugerii altora. E triumf acolo unde două lumi au supraviețuit și spre asta trebuie să tindem și noi.”

„Ceva imposibil totuși,” insistă băiatul cu încăpățânare.

„Sigur că nu,” șopti bătrânul la urechea stângă a lui Kkuṟai. „Imposibil nimic nicicând n-a fost. Au existat doar inimi ce s-au temut de Soartă și care n-au vrut s-o înfrângă. Ceva ce noi trebuie să facem: să luptăm cu Soarta și să luăm de la ea ceea ce ne aparține, adică Victoria, una care va fi deplină doar dacă Paradisul și astă lume vor supraviețui.”

„Atunci? Cum de făcut asta?”

„Simplu,” șopti bătrânul de data asta în urechea dreaptă a lui Kkuṟai. „Crezând în lume și-n destinul ei. Crezând în cei ce ne stau alături. La fel… apărând astă lume cu inima și nu doar cu mintea, cea care plănuie strategic, dar care nu acceptă compromisuri și compasiuni. De-asta am și creat eu cele șase Inele ale Sorții: din Iubire, Bunătate, Speranță, Credință în noi, Putere și, desigur, Uniune, căci doar astfel putem învinge Soarta și să învingem și răul din noi.”