Superbele pajiști ale muntelui Eldur Fjall, cele pline de viață și verdeață oriunde nu ți-ai fi aruncat ochii, erau încărcate în acea dimineață cu boabe mari de rouă. Dar, chiar dacă se simțea rece în jur, lumina soarelui, ce părea că se oprise pe bolta cerească și le privea îndelung, le făcea să strălucească puternic, oarecum multicolor. De aceea și erau superbi și zorii, făcând aerul dimineții să se simtă atât de plăcut, chiar și de era rece, căci acel rece din mijlocul verii era totuși unul sfânt, care dădea unuia senzația că poate c-ai ajuns totuși în rai, fie și pentru scurtă vreme.

Și, înconjurată de acea frumusețe, Kaerlleikans închise și ea ochii și privi spre soare-răsare, în aceeași direcție în care privea și a ei soră. Dar, văzând că Upprisinn tace de multă vreme, tânăra de 17 ani o întrebă: „e frumoasă și dimineața asta, nu-i așa?”

„Așa e,” răspunse Upprisinn, deschizând în sfârșit ochii. Apoi, privindu-și sora, îi zâmbi. Și, după ce-o apucă de mână, fugiră ambele din fața casei spre acel mic pârâu ce curgea nu departe de casă și în care obișnuiau ele să-și spele fața în fiecare dimineață.

Apoi, ajunse lângă pârâu, luară ambele apă din belșug în căușul palmelor și-și atinseră fața cu a apei răceală, zâmbind. Dar, în timp ce Upprisinn trăia din plin acele momente, Kaerlleikans o privea pe furiș, zâmbind. Și, fiind cea care era mai mereu pusă pe șotii, mai luă odată apă în căușul palmelor, iar când Upprisinn se aștepta mai puțin, tânăra o stropi din plin.

Dar, văzând că Upprisinn nu zâmbea în dimineața aceea, Kaerlleikans se opri brusc după ce luase iar apă în căușul palmelor și-o privi îndelung pe a ei soră, care-și ștergea chipul cu palma și părea că se supărase. Însă acea mișcare era total neobișnuită, căci, de obicei, când era stropită cu apă de sora ei, Upprisinn râdea și-o stropea la rându-i. În acea dimineață însă părea că se supărase. De aceea și era încurcată Kaerlleikans, neștiind totuși ce să facă cu apa care se scurgea din căușul palmelor.

Tresări însă când Upprisinn murmură veselă: „tu singură ai căutat-o.” Și, când Upprisinn începu a arunca apă spre sora ei, aceasta se văzu nevoită să se ferească ca să nu fie complet udată. Chiar și așa râdeau ambele fericite, căci acea joacă cu apa era una dintre marile plăceri pe care și le puteau permite pe acel munte.

Numai că, fiind prea implicate în jocul lor, tinerele nu-l observară pe acel străin ce se apropiase de ele. De fapt nici străinul nu făcuse ceva ieșit din comun ca să le atragă atenția. El doar zâmbi când văzu a lor hârjoneală cu apa, apoi merse de se așeză pe-un mare pietroi aflat nu departe de pârâu. Dar, înainte de-a se așeza pe pietroiul cela, străinul se aplecă și luă de jos un firicel de iarbă pe care-l apucă apoi între dinți și începu a-l plimba dintr-un colț al gurii într-altul, fluierând abia auzit o melodie.

Dar, acel fluierat, deși nu atât de puternic, îi atrase totuși atenția lui Upprisinn, care privi atentă înspre el. Totodată, faptul că ea se oprise din joacă, o făcu și pe Kaerlleikans s-o privească. Văzând însă că Upprisinn nu-i atrage atenție, privi și ea încotro privea a ei soră și-l văzu și ea pe străin.

„Cine să fie?” Se întrebă Kaerlleikans în gând, căci nu-i era cunoscut tipul. „Și cred că nu-i de prin aceste locuri,” iar a ei deducție nu era deloc întâmplătoare, căci oamenii de pe munte erau mai rezervați și, de vedeau fetele jucându-se în apa pârâului, nu se apropiau de ele. Străinul însă nu doar că se apropiase, dar și nu plecase în cele din urmă. Din contră: părea că le pândește cumva în timp ce stătea pe acel pietroi.

„Rămâi în spatele meu,” îi spuse Upprisinn surorii ei, când îl văzu pe străin privindu-le. Dar deși simțea o oarecare teamă, decise să nu-i arate străinului asta, căci așa erau fetele de munte: curajoase, iar acel curaj îl deprinse încă de mică, căci părinții lor erau prea ocupați să aibă grijă de ele și să pună mâncare pe masă ca să stea mereu cu ochii pe ele. De aceea și crescuseră ele cumva singure și astfel învățaseră să se apere tot singure. Plus la asta: fuseseră cumva forțate de acele locuri să se apere, căci muntenii sunt oameni mai reci de fire și nu prea se bagă în treburile altora, decât dacă acela cere ajutor.

În acele clipe însă părea să nu fie nimeni în jur. De aceea și decise Upprisinn să vadă care-i treaba cu străinul. Și, temătoare totuși, ieși în cele din urmă din apă și se porni spre pietroiul pe care ședea străinul. Se opri însă la câțiva metri de pietroi și, privind cu atenție la străinul care căsca întruna și care părea distrat, tânăra îl întrebă: „și cine sunteți dvs?”

Răspuns nu primi însă imediat și asta din cauza că străinul căsca necontenit. Abia după ce reuși el să-și domolească somnul cela care-i tot dădea târcoale, străinul o privi și-i spuse: „cine-s eu nu-i important. Da iaca să văd Răsăritul - Upprisinn, e cu adevărat impresionant, căci ești cu adevărat frumoasă. De aceea cred că n-au greșit Titanidele când ți-au dat acest nume, căci în inima ta mereu apare soarele.”

Pe Upprisinn însă cuvintele lui n-o impresionară, ci-o alertară. De aceea și privi atent în ochii lui de cărbune. Dar, spre deosebire de ea, Kaerlleikans simți o ciudată curiozitate în piept. Și, în timp ce privea și ea cu atenție la chipul străinului, îl întrebă: „dar numele meu? Cum crezi - ce însemnătate are?”

„Dragoste și Viața Sufletelor după moarte,” răspunse dintr-o dată străinul, iar asta o făcu pe tânără să se cutremure, chiar dacă nici ea nu înțelegea de ce. Pe el însă teama simțită de ea nu-l impresionă. Din contră: îl ațâță cumva. De aceea și spuse: „pentru asta și ți s-a dat numele de Kaerlleikans - pentru că mereu strălucești din umbră.”

Numai că, când vru să se uite cu atenție în ochii ei și să-i citească în suflet, Upprisinn păși în fața surorii ei și-o ascunse la spate. Apoi, privindu-l mai cu atenție, Upprisinn văzu că era totuși ciudat străinul cela, că avea ochi negri ca smoala și avea și hainele nu din cele purtate prin partea locului, chiar dacă el încerca să le amăgească cumva prin cuvinte. Și, când înțelese totuși al străinului șiretlic, Upprisinn spuse: „nu ești decât lupul în blana mielului. Cineva care încearcă să pară cine nu-i. Dar, indiferent decât de mult nu te-ai strădui să înșeli soarta, de soartă nu fugi.”

Străinul zâmbi. Ceva ce-o făcu pe Upprisinn să creadă că-i totuși cineva care le cunoaște, deși ea n-avea idee cine să fie el. Dar, când el îi spuse: „acum înțeleg de ce unii spun că frumusețea și înțelepciunea merg adesea de mână, iar tu, superbă tânără, pari să le ai pe ambele. Și să vezi desigur și dincolo de aparențe,” Upprisinn făcu totuși un pas în spate, făcând-o și pe sora ei să se tragă tot în spate. Dar făcu asta ca să aibă avantajul să fugă în caz de-o fi nevoie.

Și, deși simțea teamă pentru acel străin, îi spuse ale ei gânduri: „mai mult decât să văd dincolo de aparențe pot vedea motivul vizitei tale sclipindu-ți în priviri.”

„Serios?” Întrebă străinul, devenind dintr-o dată extrem de atent. „Și… pot ști și eu ce vezi în ochii mei?”

„Avariția! Dar… n-o să ai nicicând ce-ți cere sufletul,” răspunse Kaerlleikans în locul surorii ei. Și, spunând aceste cuvinte, făcu un pas spre stânga, ieșind de la adăpostul lui Upprisinn care-o privea mirată.

Numai că a ei privire întunecată le atrase atenția atât lui Upprisinn, cât și străinului, care mârâi cât de curând printre dinți: „Hestia! Încă ești pe aici? Credeam că te-ai liniștit și te-ai cumințit după ce-ai fost închisă în ale tale flăcări. Se pare totuși că m-am înșelat.” Și, când el se ridică în picioare, o perdea de flăcări trecu peste el și revelă lumii adevăratul lui chip - Coallar.

Dar chiar dacă el se așteptase ca Hestia să apară și să le salveze pe fete de el, Titanida nu se arătă. Asta-l înfurie și mai mult, iar ochii lui de smoală începură a scăpăra de furie dintr-o dată. Asta făcu ca părul său negru, ce-i ajungea până la umeri și care cădea în valuri mici, să se ridice puțin și să plutească pe lângă el. Chiar și așa nu reuși totuși să le impresioneze sau să le sperie pe fete.

Ele doar continuară să-l privească atent, căci schimbarea trebuia să fie înțeleasă. Și, privind cu atenție al lui veșmânt, Upprisinn văzu că erau complet negre și aveau și-o nuanță strălucitoare ce-amintea cumva de hainele nobililor. Chiar și așa nu înțelese totuși cine să fie el, chiar de auzise ea că un străin în haine negre, impunătoare, umblă prin lume și caută ceva. Cine era acel străin însă nu știa. Doar auzise… unde însă nu-și amintea.

Știa însă soarele prea bine cine-i Coallar și de ce purta el acele haine: era pentru a aminti lumii că anume el domnea peste bogăția Muntelui Fricii și anume acea avuție îi mai dăduse și numele de Rege Cărbune. La fel părea să știe și Iohar cine-i străinul, căci, imediat ce apăru între fete și Coallar, ținând o furcă în mâini cu care-l amenința pe rege, îi șuieră acestuia printre dinți: „și totuși te-ai arătat și prin locurile astea, Coallar! De ce? Ce-ți poftește inima?”

Faptul că el îl știa pe străin le făcu pe cele două fete să-l privească mirate pe al lor tată. El însă nu răspunse la întrebarea văzută în a lor privire, ci le spuse cu glas tăios: „mergeți în casă! Și să nu ieșiți de-acolo decât atunci când voi permite eu.”

„Dar tată…,” încercă Upprisinn să se împotrivească.

Iohar părea însă de neînduplecat. De aceea și ridică vocea când îi spuse: „nu mă fă să repet, Upprisinn. Mergeți în casă!”

Și, hotărârea din glasul părintelui, o făcu pe Upprisinn să-l asculte chiar dacă simțea ea că n-ar trebui să-l lase singur. Chiar și așa decise să se încreadă în el și, apucând-o pe Kaerlleikans de mână, fugiră spre casă. Abia atunci privi Iohar iar la Coallar. Și, văzându-l privind după fete, păși în fața lui, încercând să le ascundă cumva de privirea acelui rege nebun.

Coallar însă, văzând acea stângace încercare a bărbatului de a-și apăra fiicele, zâmbi. Apoi sări jos de pe pietroi, ținându-și mâinile la spate și începu a merge încolo și încoace prin fața bărbatului. Dar, după câteva clipe de tăcere, spuse: „văd că știi cine-s. Și la fel le-ai învățat bine și pe ale tale fete. Să se ascundă de soartă și de mine mă refer.” După care privi în ochii lui Iohar, încercând să-l intimideze.

Bărbatul însă nu-și feri privirea. Din contră: părea să-l privească cu îndârjire. Și chiar îi spuse: „aici te înșeli, rege, căci nu ale mele fete se ascund de soartă, ci soarta de ele.”

„Înseamnă că și tu știi pentru ce-s aici.” Răspuns însă nu primi, deși-l privi insistent pe Iohar. Acesta ba chiar părea că-și închisese poarta sufletului, căci Coallar nu putu vedea nimic dincolo de ambalajul trupesc. De aceea și se înfurie și mai tare și scrâșni din dinți în timp ce mai făcu un pas spre Iohar, care dădu unul în spate, ținând totuși dinții ascuțiți ai furcii între el și Coallar.

Apoi, văzând că Coallar se oprise și mai ales când înțelese că furca ceea-l apăra doar de formă, căci de Coallar ar fi vrut ar fi făcut-o în secunde să dispară, Iohar se sprijini de coada ei după ce-o înfipse în pământ și după aceea privi la rege, zâmbind viclean: „chiar și așa, chiar și de știu ce cauți, tot n-o să-ți spun. La fel cum n-ai să pui tu mâna pe ceea ce cauți.”

„Crezi?” Întrebă Coallar cu oarecare batjocură în glas. „Dă-mi voie să-ți spun că te înșeli, ființă umană, căci pot avea tot ce-mi poftește inima. De aceea și n-ai tu puterea s-ascunzi de mine ce caut.”

„Poate că eu și n-o pot ascunde, dar Icoana Sufletelor tot o să stea ascunsă de tine. De ce? Din simplul motiv că n-a fost făcută pentru tine, la fel ca nemurirea spre care tinzi. Și… la fel sunt sigur că știi că fără acele două pumnale nu pupi nicicând nemurirea. Sau… mă înșel?”

Asta-l făcu pe Coallar să se oprească din al lui mers haotic prin fața lui Iohar. Apoi, întorcându-se doar pe jumătate spre bărbat, privi iar în ochii lui, dar iar nu văzu nimic în ei.

Dar acea privire era doar o strategie, căci, între timp, își tot strângea mâna dreaptă în pumn și apoi o relaxa. Ce încerca să facă însă nu era clar. Chiar și așa privi Iohar în spate în cele din urmă, înțelegând că inamicul lui plănuia ceva. Privi însă doar cu coada ochiului. Și abia atunci îl auzi pe Coallar spunându-i: „acum e acum!” Astfel văzu sabia lui Coallar plutind la jumătatea înălțimii lui. Și, pe neașteptate, apucă furca ceea de coadă și lovi spre sabie cu gând să o îndepărteze de el.

Numai că văzu cu stupoare cum sabia tăie coada furcii în două, fără să se miște nici măcar un milimetru din locul ei. Și, când partea cu colții furcii căzu jos cu zgomot, iar Iohar vru să se tragă în spate ca să se apere, sabia zvâcni în aer și se îndreptă spre pieptul bărbatului, amenințând să treacă prin el.

Vârful sabiei însă se opri la doar câțiva centimetri de pieptul lui Iohar, dar asta nu se întâmplă din cauza că Coallar se răzgândise. Era din cauza unei terțe influențe, ceva ce-l făcu pe Coallar să răcnească: „urăsc băgăcioșii!” Și, dintr-o mișcare bruscă a mânii, făcu sabia să apară în mâna lui, iar el dispăru.

Extrem de uimit, căci Iohar nu se așteptase nicicând să scape cu viață, bărbatul privi în jur. Nu era însă nimeni acolo. Dar, parcă simțind o chemare interioară, privi spre cer. Astfel văzu un punct negru undeva în zare. La început însă nu înțelese ce să fie. Abia după câteva clipe zări calul înaripat al lui Dike apropiindu-se în zbor de el, iar pe spatele calului îl văzu pe Titan. De asta și murmură Iohar aproape în lacrimi: „maestre Dike!”

Apoi, cu capul plecat, așteptă până calul n-atinse pământul cu copitele, iar Dike nu coborî de pe cal și se apropie de el. Abia atunci își ridică privirea și privi la Titan când acesta spuse: „nu-i timp de închinăciuni acum, Iohar. E timpul să plecăm de aici, căci de Coallar a aflat unde-s fetele și Icoana Sufletelor n-o să stea liniștit până nu pune mâna pe ele.”

„Atunci, ce-i de făcut, maestre Dike? Știi și tu prea bine că eu nu am puterea de-a face față urii lui Coallar, iar fetele mele…”

„Asta o știu prea bine, Iohar. De aceea și sunt aici: ca să te ajut să părăsești aceste locuri.” Deveni însă Dike atent când văzu fața posomorâtă a lui Iohar. Mai ales când acesta-i atinse brațul și-i spuse:

„Să plec, maestre? Și unde să plec de-aici?! Aici e a mea casă, al meu cămin. De aici mi-am luat viața și de aici îmi iau forța. Și, chiar de-am părăsit această casă cândva urmând un vis ciudat, n-am de gând s-o mai părăsesc odată pentru că-i necesar să fug de ceva.”

„Dar, Iohar,” insistă Dike, „e absolut necesar să pleci, căci ale tale fete…”

„…vor fi în siguranță doar dacă n-o să fie lângă mine, căci al meu destin a fost să le aduc pe lume și să le cresc. La fel destinul meu a fost să făuresc pumnalele. Dar cel care trebuie să aibă grijă de ele acum ești tu, maestre. De aceea ele vor merge cu tine. Și… promite-mi, Titane, c-o să te asiguri că vor fi bine. Măcar atâta timp cât le trebuie ca să-și făurească și ele soarta.”

Auzind însă un suspin în dreapta lui Iohar, el și Dike priviră într-acolo. Astfel văzură o Syana mult prea îmbătrânită și pe cele două fete de-o parte și de alta a ei. Dar, deși avea o mulțime de întrebări în minte și-ar fi vrut să-și înfrunte soțul și să-l convingă să plece, decise totuși Syana să tacă, căci doar ea putu vedea furtuna din a lui privire, o furtună cu care se obișnuise în toți acei ani de trai împreună. De aceea și-și apucă ea fiicele de mână în cele din urmă și le trase apoi spre casă.

***

Strângând puținele lucruri ale fetelor în boccele, Syana era extrem de tăcută, căci chiar de le simțea pe fete lângă ea și c-o priveau insistent, așteptând un răspuns de la ea, femeia nu știa ce să le răspundă. Doar le spuse cu voce gravă într-un târziu: „al vostru tată are dreptate! E necesar să plecați de aici și cât mai curând. Și… nicicând să nu vă întoarceți aici, m-ați auzit?”

„Dar, mamă,” rosti Upprisinn abia auzit, având ochii scăldați în lacrimi: „cum rămâne cu voi? Cu a noastră casă?” Și șoapta ei o făcu pe Syana să se oprească din a ei mișcare haotică.

Și stătu femeia astfel minute în șir: privind undeva aiurea prin cameră și strângând o haină în mâini. Apoi, într-un târziu, murmură: „casă e unde unul și-o face nu unde alții îi spun că e. De aceea și spun că aceasta nu-i casa voastră de vă pândește pericolul aici. Și… pentru asta și trebuie să plecați: acolo unde vă așteaptă destinul și unde inima vă cheamă.”

Love this story? Find the genuine version on the author's preferred platform and support their work!

„Aici cred că te înșeli,” murmură Kaerlleikans extrem de tristă, „pentru că casa unuia e acolo unde-i sunt părinții.”

„Ba cea care se înșeală ești tu,” îi răspunse Syana cu voce hotărâtă, terminând de legat baerele boccelelor cu lucrurile fetelor. Apoi, punând acele boccele în mâinile lor, le prinse de mâini și, privindu-le în ochi, le spuse: „casă e acolo unde-ți spune inima că e. Casă e acolo unde te simți în siguranță. Casă e acolo unde dragostea și respectul te așteaptă. Aici însă nu mai găsești decât a noastră iubire. Atâta tot.”

„Și… nu crezi că-i de-ajuns?” Întrebă Upprisinn.

Privind-o cu dragoste, dar și cu îndârjire, Syana îi spuse fiicei: „și pentru cât timp noi vom mai fi pe acest pământ? Nimeni nu știe. Dar Soarta știe despre voi și de aceea și l-a trimis pe maestrul Dike după voi ca să vă ia de aici și să vă ducă acolo unde vi-i locul.” Apoi, apropiindu-se de locul unde ea ținuse ascunse pumnalele, le luă și-l dădu fetelor pe al lor. După care le spuse: „al vostru tată a lucrat o viață la aceste pumnale, ca ele să fie perfecte. De aceea voi trebuie să le apărați cu propria viață de trebuie, dar să nu le lăsați să cadă nicicând în mâna răului.”

Upprisinn, în timp ce privea la pumnalul ei, cel cu dungă albastră deasupra și roșie dedesubt, murmură cu oarecare îndârjire: „pentru asta s-a arătat Coallar pe aici?”

„Așa e, fiica mea, e pentru că și el caută Icoana Sufletelor.”

„Cea care are capacitatea de a schimba destine,” murmură Kaerlleikans, privindu-și pumnalul, iar mama ei dădu din cap că da.

„Aceste pumnale au capacitatea de-al duce pe unul pe culmile gloriei sau de-al face să cadă în ruină. De aceea și-l caută toți cu înfrigurare, căci cel care le va deține va avea o putere impresionantă, o putere pe care nici Moirae nu-s în stare s-o controleze. De aceea voi trebuie să le apărați ca ochii din cap, căci cel pe care-l ai tu, Upprisinn, este Lifid Ibloma sau Viața în plină floare, în timp ce cel din mâinile lui Kaerlleikans este Eternitatea sufletelor moarte sau Eftir Daudann. Și aceste pumnale nu-s doar simboluri ale puterii, ci și esența sufletului vostru. De aceea, ține-ți minte, de-l pierdeți sau îl dați cui nu trebuie, atunci și firul vieții voastre se va rupe, iar această lume va fi pierdută pe veci.”

Spunând aceste cuvinte, Syana nu doar încerca să le învețe pe fete ceea ce-o învățase Iohar o viață, dar încerca totodată să le arate un drum bun de mers în viață. Și, ca să le arate că dragostea de mamă nu-i doar acasă, le puse mantiile pe umeri ca să poarte cu ele al ei părfum și-a ei căldură. În sufletul ei însă la fel era furtună ca și în al fetelor. Chiar și așa decise să nu le lase să plece triste și le spuse: „știți, când am aflat de-a voastră venire pe lume, v-am văzut ca două piersici perfect coapte în al meu vis. Apoi, când am simțit cum vă bat inimile, mi-am zis: „ah, de azi pot trăi fericită.” De aceea și v-am învățat să fiți unite, tocmai pentru că știam că într-o zi vom fi forțați să ne despărțim. Numai că voi trebuie să țineți un lucru minte: că oriunde n-ați fi și indiferent dacă viața vă va desparte și pe voi două să nu uitați nicicând că dragostea de soră e cea mai puternică din lume. De aceea iubiți-vă și respectați-vă oriunde n-ați fi pe acest pământ. M-ați înțeles?” Și fetele dădură din cap că da.

Un ciocănit în fereastră însă o făcu pe Syana să tresară. La fel tresăriră și ale ei copile și priviră toate trei spre mica ferestruică în care zăriră chipul lui Iohar care le chema afară. De aceea și le împinse Syana de la spate să iasă din casă.

În fața ușii însă fetele se opriră și priviră la Iohar, așteptând un gând bun de la el spus în cuvinte. Iohar însă tăcu. Doar le apucă de mână și le strânse apoi la piept, sărutându-le fierbinte creștetele. După care le împinse spre locul în care le aștepta Dike lângă al său cal. Și, după ce le ajută pe fete să urce pe cal, Iohar stătu locului și privi cu tristețe cum ele plecau departe de casă.

Chiar și așa, chiar dacă-l durea inima să le vadă plecând, el nu spuse nimic. La fel nu spuseră nimic nici fetele, căci de la el învățaseră că la nimic nu servesc cuvintele care-s spuse doar pentru a fi spuse. Pentru ele erau mai importante sentimentele din sufletul lor și faptul că al lor părinte le strânse la piept și le sărută creștetele la plecare, dându-le astfel șansa să ia și al lui parfum cu ele.

Și stătu Iohar locului pentru multă vreme, până când îl văzu pe Dike și pe fete dispărând undeva la orizont. Abia atunci se apropie de Syana care era în fața ușii privind tristă în acea direcție. Și, strângând-o la piept, bărbatul încercă să-i dea măcar cât de cât alinare.

Tresări însă și-i lăcrimară ochii când ea murmură: „crezi că le vom mai revedea vreodată, bărbate?”

„Probabil că nu,” răspunse el trist. „Și cred că anume asta a fost destinul nostru, Syana: să le aducem pe lume, să le creștem și apoi să le dăm vieții, pentru al ei nebun capriciu.” Apoi, sărutând fruntea soției, o forță să intre în casă, căci de-ar fi lăsat-o acolo, în fața casei, ar fi stat ea acolo o veșnicie, privind depărtarea și așteptând ca ale ei copile, ce-i apăruseră în vis ca două piersici coapte, să se întoarcă acasă.

Și, după ce ușa casei lor se închise, se lăsă liniștea și asta pentru că acea ușă nu se mai deschise nicicând după aceea. La fel nimeni nu-i mai văzu nicicând pe cei doi soți. Chiar și așa lumea nu îndrăznea să-și spună în voce părerea despre unde-ar fi dispărut totuși cei doi soți și ale lor fiice. Ei doar puteau murmura despre un străin în negru, ce trecuse în noaptea ceea prin al lor sat, un străin despre care nimeni nu știa cine-i, dar spuneau ei totuși c-avea ochi de smoală.

***

La câteva luni distanță, după întâmplarea de pe Muntele Eldur Fjall, Dike și fetele ajunseră în sfârșit pe pământurile Soarelui Apune. Și dură ca ei să ajungă în acel oraș atât de mult timp datorită faptului că Dike se temuse ca Coallar și ceilalți Titani să n-afle despre puterea fetelor de-ar fi zburat ca gândul spre acele locuri. De aceea și preferă el să urmeze poteci ascunse, mare parte prin desișurile pădurii, iar de erau nevoiți să treacă prin câmp deschis atunci traversau doar noaptea.

Dar, chiar și trecând prin acele greutăți, ajuseră ei cu bine în Na Greine, un oraș care le fermecă pe tinere de imediat ce pășiră pentru prima dată pe ale lui străzi pietruite. Și, privind în jur, Upprisinn întrebă: „Dar, maestre Dike, ce loc e ăsta?”

Titanul zâmbi. Și, apucând calul de căpăstru, după ce se dăduse jos de pe spatele lui, privi la tânără și-i spuse: „Na Greine sau cum mai e cunoscut de alții - Orașul Soarelui Apune. De fapt e locul unde Kaerlleikans va trebui să-și stabilească noua casă, căci anume aici Eftir Daudann va dăinui peste nemurire.”

Cuvintele lui Dike însă o făcură pe Kaerlleikans să strâmbe din nas, căci ceva o neliniștea pe ea în acel loc. De aceea și privi atent în jur, ca și sora ei de altfel. Astfel văzură că localnicii, chiar dacă erau ocupați cu al lor negoț sau cu cumpărăturile, își întoarseră totuși capul spre ei când îi văzură pe străini trecând prin al lor târg. Și, anume ceva în privirea lor, o făcu pe Kaerlleikans să se apropie de urechea stângă a lui Upprisinn și să-i șoptească: „nu-mi place mie locul ăsta. Poate totuși ar trebui să mergem în altă parte?”

Upprisinn nu-i răspunse însă imediat. Doar se uită cu și mai mare atenție la acei oameni ce nu-i scăpau din priviri și care părea să-i considere dușmani. Abia după ce înțelese asta îi spuse surorii ei: „nici mie nu-mi place aici, Kaerlleikans. Dar totuși cred că maestrul Dike are dreptate: de soarta ne-a adus anume aici trebuie să fie pentru ceva. De aceea nu ne putem opune.”

„Ce nu-mi place mie când soarta asta își bagă nasul unde nu-i fierbe oala,” bâigui Kaerlleikans abia auzit. Apoi, privi în altă parte și strâmbă din nas, căci ea iubea viața și la fel iubea să fie ea cea care să decidă cum s-o trăiască. În acele clipe însă părea că-i la cheremul sorții și că nicăieri nu se vede o portiță de scăpare.

De altfel nici n-avea cum să scape în acel mare târg prin care treceau, căci chiar și de-ar fi sărit de pe spatele calului și-ar fi fugit tot ar fi nimerit în capcană, căci nu cunoștea deloc acele locuri. De aceea și decise că-i mai bine să stea cuminte și să accepte ce alții deciseră pentru ea.

Astfel îi fu dat să vadă cum ieșiră din acel târg și începură apoi a merge pe o străduță îngustă și sură, tot pietruită. Apoi, după ce merseră cam vreo jumătate de oră prin acel oraș, trecând de pe o străduță îngustă pe o alta, ajuseră în sfârșit la o căsuță din piatră sură, ce se deosebea atât de mult de restul caselor impozante, aurii, ce aminteau parcă de căldura razelor de soare. Dar nu doar culoarea o făcea deosebită, ci și construcția, ce părea să se dărâme dintr-o clipă într-alta. De aceea și se priviră cele două surori uimite când o văzură.

Se mirară însă și mai mult când văzură că Dike opri calul anume în fața acelei case. Apoi, după ce le ajută să coboare de pe cal, el se apropie de ușa casei, din lemn uscat și pe alocuri mâncat de carii, și ciocăni. Dar… nu-i deschise nimeni. De asta și mai ciocăni odată Titanul, dar iar nu se întâmplă nimic. „O face cumva pe supărata?” Murmură Dike surâzând. Apoi, strângând iar pumnul, se pregăti să bată cu și mai mare forță.

Numai că, în clipa în care aproape că atinse lemnul, ușa se deschise brusc și-o bătrână arțăgoasă, mult adusă de spate, îi apăru în față. Și, de cum dădu cu ochii de Titan, mârâi printre dinți: „la fel de necioplit ca întotdeauna, Titane Dike. Chiar și după milenii de existență pe pământ n-ai învățat încă cum se bate normal la ușa omului. De asta și te întreb eu acuma: să te învăț cumva cum se bate la ușă? Ca pe copiii neascultători când apuc mătura de coadă?”

Auzind cuvintele bătrânei, cele două surori se priviră iar mirate. Numai Dike surâse și-i spuse bătrânei: „iar eu văd că anii nu-ți îmblânzesc caracterul. Din contră: ți-l amărăsc și mai tare.”

Bătrâna strâmbă din nas la auzul acelor cuvinte: „iar tu la fel de needucat ca tot timpul. Nu, fie pe a ta. Și intră!” După care le întoarse spatele, lăsând ușa întredeschisă.

„Presupun că asta a fost o invitație să intrăm,” le spuse Dike fetelor, surâzând. Apoi se apropie de cal și-l bătu ușor pe grumaz, iar acela scutură puțin din coamă, semn c-a înțeles semnalul, și plecă în drumul lui, de unul singur.

„Îl lași singur?” Îl întrebă Kaerlleikans pe Dike, extrem de mirată. „În acest oraș mare și necunoscut?”

„Crezi c-o să se piardă?” O întrebă Titanul glumeț. „Eu sunt sigur că nu, căci năzdrăvanul ăsta știe locurile de pe aici mai bine ca mine. Așa că noi mai bine intrăm, că el s-o descurca și singur.” După care deschise ușa mai larg și le permise fetelor să intre.

Înainte să intre și el însă aruncă o privire spre colțul străzii, acolo unde-l văzu pe acel tânăr care-i urmase din târg până acolo, ascunzându-se. Dar Dike totuși nu păru deloc îngrijorat să vadă că cineva-i urmase până acolo. La fel nu părea neliniștit să știe că casa acelei bătrâne era „păzită.” El doar surâse și-și spuse în șoaptă: „și totuși lumea-i cu ochii pe soartă, iar eu crezusem că doar soarta-i cu ochii pe noi!” După care închise cu grijă ușa, iar spionul de la colțul străzii dispăru și el de acolo, plecând în grabă undeva spre est.

***

Interiorul casei în care intraseră Upprisinn și Kaerlleikans, urmate de Dike, era cât se poate de neobișnuit. Și când spunem neobișnuit nu ne referim la cine știe ce formă a pereților sau încăperii, ci la casa în sine, căci deși pe dinafară părea o construcție pe cale să se risipească, în interior era extrem de asemănătoare acelor case impozante văzute pe alături de căsuța ceea.

Chiar și așa interiorul acelei case nu era impresionant mobilat. Din contră: aducea cumva aminte de bârlogul lui Tenebre, cel văzut de Dike când el îl urmase pe Jar după moartea lui Ian Gyar, căci aceeași masă mare din lemn se afla în mijlocul camerei, aceleași polițe pe pereți și aceleași sticluțe cu lichide de diverse culori pe acele policioare. Diferit de bârlogul lui Tenebre însă era faptul că pe polițele celea se vedeau mai multe cărți, papirusuri și alte drăcovenii pe care bătrâna părea să le fi adunat o viață și nici nu se vedea tubul cela de sticlă cu cobra în ea deasupra mesei.

Mai mult decât atâta: casa era destul de largă pe dinăuntru și avea două etaje. Apoi urma o scară în spirală, făcută din lemn, ce unea cele două etaje. Ce era însă la etajul superior nu se vedea, căci era protejat de un fel de balustradă din lemn, frumos ornamentată.

Pe Dike însă nu ornamentele și interiorul acelei case îl impresionă, așa cum se întâmplă cu fetele care priveau uimite în jur. El se uită mai cu atenție la acele sticluțe cu lichide. Și, când zări o mică broscuță într-un fel de lichid verde, spuse cu voce tare: „încerci cumva o nouă profesie?” De răspuns nu-i răspunse însă nimeni, deși el era sigur că bătrâna nu dispăruse nicăieri, ci era anume în acea casă. De aceea și continuă cu gluma: „de fapt ce mă miră?! Casa asta mereu mi-a amintit de bârlogul cuiva - al unei alte vrăjitoare de altfel.”

Anume gluma Titanului le făcu pe cele două surori să schimbe priviri, mai ales că se auzi un fel de mârâit unde va în jurul lor. Și, deși erau sigure că nu era mârâitul niciunei fiare sălbatice, ci doar modul acelei bătrâne de a-și arăta nemulțumirea pentru gluma Titanului, ele totuși nu puteau înțelege de unde se auzea, căci deși priviseră ele cu atenție în jur n-o văzură pe bătrâna ceea nicăieri. La fel erau sigure că nu plecase ea din acea casă, căci nu se vedea nicio altă ușă acolo decât cea pe care ele intraseră. De aceea și-și spuseră, din priviri, că lucrurile în casa ceea sunt mult mai complicate și total diferite de cum ar crede unul la prima vedere.

Și, când simți că curiozitatea o macină pe dinăuntru, Kaerlleikans se apropie de Dike și întrebă: „cine-i totuși ea?”

Dike zâmbi: „bătrâna țâfnoasă sau adevărata stăpână a casei?”

„Ambele?” Și curiozitatea fetei se văzu crescând în a ei privire.

Dike însă zâmbi și mai viclean. Apoi, în timp ce continuă să cerceteze acele lichide, le spuse fetelor: „de fapt e complicat cu bătrâna asta, căci nu-i nicidecum ceea ce pare. De ce spun asta? Simplu: pentru că nimeni n-are nici cea mai vagă idee cine-i. Tocmai de aceea și-au început să circule anumite legende prin oraș… despre ea desigur. Astfel unii au ajuns s-o cunoască precum Kalleia, alții ca Diana sau ca Mama Pământ. Dar cei mai mulți o știu totuși drept Gaea. Și… e cu adevărat o bestie de-o calci pe coadă. De altfel cred că până și regele acestui oraș știe ce-i poate pielea bătrânei ăsteia țâfnoase și de aceea încearcă să n-o calce pe coadă. De nu: mușcă!”

„Care dintre noi doi mușcă ești totuși tu, Titane,” auziră ei glasul Gaeiei de pretutindeni. „De aia ai limba ascuțită. Dar… ai și tu partea ta de dreptate.”

„Vezi? Și mai spui că nu știu despre ce vorbesc!”

„Eu? Când am spus eu asta?” Și Gaea apăru brusc în fața lui, forțându-l să facă un pas în spate, numai că apăru ea sub forma ei obișnuită și nu de bătrână. Simțind însă mișcare din dreapta, privi spre fete și strâmbă din nas: „și văd c-a venit și timpul!” Dar când le văzu privind-o încurcate, își oglindi chipul în ochii Titanului și văzu că nu apăruse ca bătrână. De aceea și glumi: „fără teamă, copilele mele. Doar… am încurcat chipul pe care trebuia să-l am în fața ta. Dar… nu-i problemă: oricum trebuia să mă vedeți cum arăt… odată și-odată.”

Auzind-o vorbind astfel, Dike râse din toată inima. De asta și-l privi Gaea pe sub sprâncene. Totuși râse și ea când el îi spuse: „văd că nu te plictisești deloc, bătrână Titanidă. Mai ales cu toți spionii ce-ți dau târcoale.”

„L-ai văzut și tu?” Îl întrebă Gaea extrem de mirată. „Ah, ce bine. Măcar nu m-am smintit, căci mi se păruse c-am vedenii din cauza bătrâneților. Dar totuși ai dreptate: ăștia-s demult cu ochii pe mine. Se pare c-au mirosit că ceva bun se apropie de aceste locuri, ceva care-o să-i ajute să câștige acest mare război.”

„Vrei să spui că Obregon știe despre pumnal?” Se interesă Titanul. „Dar… cum a aflat?”

„Asta să-l întrebi deja pe el. Eu… n-am nici cea mai vagă idee. Totuși: am văzut că Nomanzii stau ca pe ace în ultima vreme. La fel Obregon și-a întețit atacurile asupra lor. Asta deja-i ceva ce-i pune pe gânduri, căci deși armata lui Obregon e mică pare să fie gata să țină piept Nomanzilor care le conduc țara de mai bine de 4 secole.”

„Poate că au dreptate totuși cu atacurile celea, nu crezi? Până la urmă Nomanzii îs cuceritori și Obregon e din acei conducători care nu poate sta cu capul plecat când al său popor e asuprit.”

„Măcar trăiește,” spuse Gaea țâfnoasă. „De aceea și nu înțeleg eu pentru ce atâtea lupte care nu fac decât să secătuiască pământul ăsta de puteri. Ar fi putut trăi în pace și nu să se ucidă unii pe alții,” iar asta era ceva spus din inimă, căci Titanidei îi era atât de greu pe suflet când își vedea copiii murind de spadă și foc.   

„Iar tu crezi asta pentru că n-ai înțeles nicicând natura bărbătească. Eu însă o știu: sunt războinici, Mamă Pământ. De asta nu pot sta locului și caută să devină legende.”

„Știu eu o metodă mai bună de-ai face legendă,” șuieră Gaea printre dinți, făcând semnul unui gât sucit. „Dar, cum nu-s ei pui de șarpe să le pot suci gâtul atât de ușor, cred că-i timpul să ne vedem de treabă. Și… ia zi-mi: e drept că Coallar caută același lucru ca și Obregon?”

„Așa e. L-am surprins tocmai când am mers după fete. Venise pe muntele Eldur Fjall după Icoana sufletelor.”

„Și? Ăla cum naiba a aflat despre Icoana Sufletelor?”

„Cel mai probabil de la Tenebre, căci… știi și tu la fel de bine ca mine că a ta surioară e capabilă să vadă soarta și în ape tulburi.”

„Ea nu-mi e soră,” șuieră Gaea înfuriată printre dinți. Dar, văzând privirea țintă a lui Dike în ochii ei, se îndreptă de șale și făcu câțiva pași în lături: „nu, om fi noi născute din aceeași sămânță. Dar chiar și așa nu suntem surori.”

„Aveți același tată. Iaca și sunteți surori,” îi șopti Dike la ureche. „Dar nu pentru asta am venit aici: să discut dacă tu și Tenebre sunteți surori sau nu, ci… să pornim la drum lung. Așa că, bătrână Diana, apucă-ți bățul noduros de coadă și pornește la drum. Eu… te ajung din urmă!” După care părăsi încăperea, dispărând brusc din fața lor.

De asta și strâmbă Gaea din nas când el dispăru: „grosolan ca întotdeauna. Ar fi putut măcar să ne spună încotro să plecăm înainte să dispară,” și, cât de curând, luă iar forma acelei bătrâne.

Se miră însă s-audă glasul Titanului, semn că stătuse ascuns acolo: „spre soare-apune! Și… descrețește-ți fruntea, bătrână Diană. Nu face decât să-ți știrbească din frumusețe.”

„Iar tu ar fi bine să-ți mai ții limba după dinți. O poți pierde cândva. Și… să mergem, fetele mele. E drum lung cum a spus și al vostru Titan Dike.” După care se îndreptă spre ușă, iar după ce luă al ei băț noduros din colț, ieși din casă.

Fetele o urmară numaidecât, fără a scoate o vorbă. Dar, când ieșiră ele din casă, priviră iar spre ușă și, pentru o clipă doar, văzură că interiorul acelei case părea de fapt atât de obișnuit văzut din afară: aceleași lucruri sărăcăcioase din lemn și aceleași oale sparte pe lângă șopron, semn că bătrâna acelei case era totuși una obișnuită.