Unul dintre cele mai frumoase și mai pline de mistere locuri din lume era anume Pădurea Tenebre. De ce? Pentru că anume acolo misterul putea fi întâlnit pretutindeni: în apa de un negru întunecat al râului, care curgea când încet când repede la vale, spălând până la un alb pur al pietrelor margini colțuroase; pe trunchiurile copacilor seculari, dar și în ale lor coroane, ascunzându-se sub formă de mici viețuitoare printre crengi sau prin frunzișuri, ceva ce dădea naturii un farmec aparte, făcând-o extrem de calmă și inspirând încredere. Totodată, acel farmec și mister se putea întâlni și în aer sau printre tufișuri, acolo unde domnea partea sălbatică a pădurii, cea de temut, cea care avea ochi să vadă prada și urechi să-i asculte șoapta. Tocmai de aceea și mai era cunoscută acea pădure drept locul capcanelor ascunse.

Dar, deși acel loc îi speria pe mulți dintre călători, Pădurea Tenebre părea să fie totuși locul care nu-i speria pe Siari. Din contră: aceștia considerau pădurea a lor casă, al lor sălaș ocrotitor, tocmai datorită acelei spaime inspirate de copacii schimbători, cei care-i țineau pe curioși la distanță, fără să știe de fapt că se închiseseră singuri într-o temniță verde, spionați de pretutindeni de ochii răi, tocmai acei ochi ai răului de care încercau să se ascundă.

Ei însă nu erau conștienți de asta și nicicând nu văzuseră cu ochii lor nimic care să-i sperie. Din contră lor li se părea că acel loc îi ferește de rele și asta se întâmpla din cauza acelei pieliți albe care le era pusă pe ochii rațiunii, o pieliță asemeni celei văzute pe ochii Yātrīkarelor, căci poporul prințesei Curse, chiar dacă fusese scutit de suferința căutării eterne așa cum se întâmpla cu Fecioarele Demonice care trebuiau să caute mai mereu victime din care să facă soldați ai armatei răului, era totuși sortit să poarte veșnic povara blestemului pe umeri, același blestem care-i orbea și care-l ascundea pe rău de ei.

Cu toate acestea însă, instinctul lor rămase mereu treaz. Și, de apa râului Maranam devenea tulbure, ei știau că vremuri grele se apropie, iar de boarea de aer care-i înconjura era caldă atunci se simțeau la adăpost. De aceea și preferau să se încreadă în acel instinct decât să creadă în ceea ce vedeau, căci ajunseră să găsească înșelător până și jocul vântului zburdalnic ce dansa printre pletele copacilor, același vânt care putea deveni dintr-o dată extrem de rece și tăios de te pătrundea până la oase.

Și aveau de ce se teme Siarii de vântul rece pe timp de noapte, căci, nu odată auziseră din bătrâni că dacă te prinde noaptea cu vânt rece pe drum, mai ales când ești singur, atunci poți fi pierdut. De ce pierdut? Tocmai pentru că atunci când ești singur, când e întuneric pretutindeni și bate și-un vânt rece, auzi lucruri. Apoi vezi lucrurile acelea, atât de clar că te înfiori. Și anume acele lucruri pe care le auzi și le vezi te fac să vrei și să fugi. Numai că, cât de curând, îți dai seama că n-ai unde fugi, căci pe lângă pădurea ceea frumoasă și blestemată te cuprind și gânduri rele, emoțiile negative-ți stau în gât, iar tu te prinzi cu sora teamă de mână și începi să tremuri ca varga.

Toate acestea însă sunt trucurile pădurii, cea care încearcă să se apere de rele, căci tu acolo, în desișurile ei umbroase și pe timp de noapte, nu ești decât un intrus, cineva care-i vrea răul, de aceea și se apără sărmana natură cum poate. Și, acea natură, ca să fie sigură că nu dă greș, începe să te facă să simți atât de bine în suflet dorința de viață. Ba chiar o simți cum clocotește în tine și tocmai de aceea cauți cu disperare o portiță de scăpare, o potecă pe care să fugi cât de repede poți spre un ascunziș ceva și să stai ascuns acolo până iar vin zorii. Numai că… acolo nu-i loc care să te ocrotească pe tine, căci anume acolo se află bestiile pădurii: Vanamarii.

Cine-s Vanamarii? Ei bine, nimeni alții decât slujitorii Māṉsṭar Kēlaksi, cei născuți din dorința lumii de-a da naștere la noi suflete indiferent de-s acelea de partea binelui sau al răului. Și tocmai din cauza că erau ei influiențați din îndepărtatul Māṉsṭar Kēlaksi și trăiau în adâncurile umbroase ale Pădurii Tenebre, acolo unde e însăși inima și sufletul naturii, care nu erau însă vii, ci cumva împietrite, asemeni sufletului călătorului care se văzu prins în mraja magiei negre și-a nopții care înghite tot ce întâlnește în cale.

Tocmai de aceea, tocmai pentru că trăiau mai tot timpul ascunși, lumea și începu să creadă că Vanamarii nu-s decât o legendă. Dar chiar și așa, zvonurile cum că ei își făceau de cap în adâncul acelei păduri se răspândiseră cu repeziciune, iar ei ajunseră din simpli sanitari ai pădurii slujitori ai răului, cei care se închinau lui Tenebre, care făcuse cumva pact cu natura dându-i astfel șansa să crească cum poate, dar să-i fie totuși de partea ei în toate. De aceea și se simțeau adesea spiritele rele dansând nebunește prin acea pădure, tocmai pentru că atât natura, cât și Tenebre-și puteau face astfel de cap. Și, când asta se întâmpla, când magia neagră punea totuși stăpânire pe natura care se dezlănțuia, vântul din jur începea să sufle năprasnic, privirea copacilor devenea rece și pătrunzătoare, pândind tot ce trecea prin fața ochilor ei, acei ochi care apăreau pretutindeni pe trunchiurile copacilor, păzind astfel și acele locuri de cei ce încercau să stea în calea vieții și a nebuniei ei.

Numai că acolo nu erau doar ochii naturii, ci și ai fiarelor, acele bestii ce se retrăseseră cu multe sute de ani în urmă în adâncurile pădurii fiind mult prea însetate de sânge, dar totuși dornice să stea la adăpostul umbrei atunci când ucideau. De aceea, de-și doreau ele victime, trebuiau să fie atente la fiecare mișcare, căci doar astfel își ogoiau dorul de-a ucide și setea de moarte.

Greșiseră însă făcând asta acele bestii, căci atunci când se retraseră și începură a ucide pe ascuns, cumva din umbră, făcură ca zvonurile despre Vanamari să se intensifice, iar oamenii să se teamă, căci mulți dintre cei ce se încumetaseră totuși să pună piciorul în acea pădure, nicicând nu se mai întorseseră să povestească ce-i în adâncurile ei. Tocmai de aceea și Pădurea Tenebre ajunse cu adevărat sălbatică, pentru că era neumblată de picior de om, pentru că nu văzuse de secole securea și nici nu simțise mușcătura ei pe trunchiuri sau mlădițe, iar din această cauză pădurea fu capabilă să ascundă capcane pretutindeni, până și pe acele poteci ce fuseseră odată practicabile și atât de sigure pentru om.

Acum însă erau variate capcane în acea pădure. Multe dintre ele erau însă ascunse și nu atât de periculoase, precum acela de-a te speria de cine știe ce animal apărut de nicăieri în fața ta datorită tufișurilor dese și-a locurilor umbroase. Rămâneau însă cele cu adevărat periculoase, precum să-ntâlnești în calea ta colțurile noduroase ale pietrelor ascunse sub mușchi verde sau alte ierburi, din cele care tăiau piciorul până la sânge, iar asta atrăgea după sine cel mai mare pericol al Pădurii Tenebre: Vanamarii.

Odată copiii preferați ai pădurilor, datorită faptului că ucideau doar animalele rănite, Vanamarii fuseseră de asemenea considerați veriga puternică a naturii. Dar, după ce-au fost vrăjiți de Yātrīkare și transformați în animale de pradă, aceștia au devenit spaima întregii regiuni. Și erau cu adevărat bestii, căci puteau simți mirosul sângelui de la kilometri distanță. Tocmai de aceea, cel rănit și prins în capcana acelei păduri n-avea nici cea mai mică șansă să scape cu viață. Nici dacă ar fi găsit puterea să se urce într-un copac, căci Vanamarii erau totuși lupi speciali, c-o putere impresionantă, o putere dată de ochii lor acoperiți de aceeași pieliță albă ca a Yātrīkarelor, care vedeau pretutindeni, chiar și prin frunzișul des sau în locuri ascunse. De asemenea aveau și puterea de-a „desfrunzi” copacii tot datorită acelor ochi speciali. Astfel, cel ascuns printre crengile copacilor și care se credea la adăpostul frunzișului se vedea descoperit în secunde fiind astfel pus pe-un platou de argint în fața „degustătorilor.”

Și, văzându-se descoperită, „gustarea” Vanamarilor începea să tremure ca varga în timp ce-i vedea pe aceștia arătându-și colții mânjiți cu sânge de la vechile festine. De aceea, văzând acel rânjet diabolic pe fața lupilor Vanamar, victima simțea cum îi îngheța sângele în vene, cum părul i se făcea măciucă și cum i se oprea și inima să mai bată în piept, în timp ce bestiile pădurii se apropiau încet-încet de copacul în care stătea aceasta ascunsă. Apoi inima începea să-i bată nebunește în piept și simțea și pulsații strașnice în urechi când vedea unul sau doi dintre acei lupi urcându-se pe trunchiul copacului de parcă ar fi mers pe loc drept, iar când ajungeau sus, printre crengi, mergeau pe ele cu atâta ușurință de parcă ar fi fost feline, făcându-l pe sărmanul om prins la ananghie să se tragă tot mai în spate și mai în spate până se dezechilibra și cădea sau până craca pe care ședea nu se rupea la propriu și cădea astfel cu tot cu cracă chiar în fața celorlalți Vanamari care așteptau cuminți la poalele copacului.

Urma apoi „vânătoarea” de jos, căci, imediat ce victima-și auzea toate oscioarele pocnind după căzătură și-și venea cât de cât în fire, privea în față și vedea ceva cu adevărat impresionant: colții lupilor, care-o înconjurară de pretutindeni, clănțănind atât de aproape de fața ei. Anume din această cauză tremura sărmana victimă ca naiba și-și dădea în sfârșit seama că n-are unde să fugă, căci moartea făcuse deja pact cu Vanamarii, iar prețul fusese trupul ei. De aceea și închidea apoi ochii și devenea pradă, una savurată de sus, în timp ce acele bestii stăteau cu capul în jos ca liliecii, căci Vanamarii aveau de asemenea această caracteristică și putere în al lor sânge.

Dar nu doar asta era cu adevărat impresionant la acești lupi, ci și faptul că nu vânau niciodată singuri. Și, chiar dacă lor li se părea că-i ceva știut doar de ei, era de asemenea ceva știut și de Siari, care nu odată-i întâlniseră în pădure. Numai că era atât de ciudat, căci de fiecare dată când se priviră în ochi cu lupii nicicând nu fuseseră atacați. Doar îi văzură în grupuri de câte trei sau patru indivizi minim colindând pădurea în căutarea prăzii. Chiar și așa știau cu toții că Vanamarii nu vânau niciodată din cauza foamei, ci din cauza plăcerii bolnăvicioase de-a simți sânge, mânați astfel de un instinct sălbatic pe care-l aveau în dar de la natură încă de la începuturile lumii, când știau ce înseamnă frica și foamea și când știau că trebuie să vâneze de vor să trăiască.

De aceea și vânau chiar și după ce încetară a mai simți foamea: pentru a păstra viu acel instinct din interiorul lor. Astfel nu-și pierdeau abilitățile impresionante de-a simți victimile de la kilometri distanță și de asemenea și darul de-a nu muri nicicând.

***

„Simt Vanamarii prin preajmă,” spuse dintr-o dată Yellen, aproape în șoaptă. Și, fără să se oprească, căci înaintau în acele momente în șir indian pe un drum pietros, plin de pericole, privi în jur.

Dar deși șoapta ei fusese auzită de Samaya, care se afla la doar un pas în urma ei, Yellen n-auzi răspuns de la ea. De aceea, în timp ce continua să avanseze, privi spre tânăra lupoiacă și-o văzu privind îngrijorată acele locuri, în special desișurile, de unde simțea că se apropie pericolul de ei, cu fiecare pas pe care-l dădeau în față și asta din cauza că ici și colo în desișurile celea întunecate se vedeau ochii bestiilor sclipind în noapte.

„Și ai dreptate,” îi spuse Bestla lui Yellen, privind și ea în jur. Apoi, își făcu loc printre cei din fața ei, căci era la vreo câțiva oameni distanță de fete, și ajunse cât de curând lângă ele. Și, mergând într-un pas cu Samaya, privi și ea în aceeași direcție. „De altfel cred că nu doar se simt acești ticăloși, dar îi putem și mirosi. Nu de alta, dar mie al lor miros puturos începe să-mi dea dureri de cap. Și… uite-i în stânga noastră,” spuse Bestla, arătând cu capul spre pădure unde se văzu destul de bine silueta unui Vanamar.

Samaya însă se cutremură văzând acea bestie. Apoi spuse înfrigurată. „Lupii. Acești lupi sunt și ei aici.”

Bestla însă îi spuse în glumă: „nu înțeleg de ce te temi de ei. Până la urmă nu-s decât lupi, din aceeași clasă de fiare din care face parte și a noastră prințesă,” și, în timp ce spuse acele cuvinte, continuă să se joace cu o mică săgeată, de mărimea săgeții de dart, o săgeată pe care-o luase din tolba pe care-o avea la spate. Și-o scoase ea din tolbă fără măcar s-o atingă: doar își duse mâna deasupra deschizăturii tolbei, iar când o ușoară boare de energie îi ieși din buricele degetelor, săgeata țâșni din tolbă drept între degetele ei.

„Poate și ai dreptate, Bestla, că-s într-adevăr lupi. Dar sunt totuși neobișnuiți,” și Yellen se opri locului și privi atent spre desișul unde văzuseră primul lup. Și, cât de curând după aceasta, de-a lungul acelei poteci, văzură apărând alți Vanamari. Dar ei doar se arătau lor și nimic mai mult. De asta li se păru fetelor ciudată acțiunea lor. „De parcă ar aștepta ceva,” adăugă Yellen.

„La sigur. Dar nu înțeleg ce și de ce-au venit aici, dar nu atacă, deși-s sute probabil. De aceea zic să-i încercăm și să vedem ce le poate pielea.” După care, luând o poziție de atac, Bestla vru să arunce săgeata ceea mică spre lupi. Mâna ei fu prinsă însă înainte să elibereze săgeata. De aceea și privi Bestla furioasă în urmă și spuse: „bunicule, nu-i cinstit!”

„Iar tu nu fii nesăbuită, Bestla. Mai ales într-un loc necunoscut în care n-ai habar la ce să te aștepți.”

„De aceea și mă pregăteam să arunc săgeata, pentru că voiam să văd ce-au să facă Vanamarii după asta. Plus la asta: știi și tu prea bine efectul acestei săgeți. E ca bumerangul - se rotește în cercuri până ucide și ultima victimă. Abia atunci se întoarce la a sa stăpână. Prin urmare, de-o arunc spre ei, o să-și facă treaba, iar noi vom fi în siguranță.”

„Ori în și mai mare pericol. Plus la asta: nu uita că aici magia noastră e inutilă, căci aceste locuri sunt controlate de Tenebre, iar acești lupi de Yātrīkare. Prin urmare pădurea se închină lor și nu nouă, cei considerați intruși în aceste locuri și cei care vor trebui uciși de ne băgăm nasul unde nu ne fierbe oala. De aceea, de nu vrei să-și înceapă festinul cu tine, fii fată cuminte și ascultătoare, Bestla.”

„Dacă zici!” Bombăni Bestla, strâmbând din nas. După care aruncă a ei mică săgeată înapoi în tolbă.

Samaya însă privi atent la Island, deși privise până atunci la Vanamari. Astfel Island putu vedea că tânăra era cu adevărat îngrijorată. Mai ales când ea-i spuse: „și? Ce-ar trebui să facem, unchiule Island?”

„Să mergem în câmp deschis!” Apoi Island se întoarse spre unul din ajutorii lui Nathaniel, un tânăr de aceeași vârstă cu el pe numele său Mago, deși n-avea pic de putere magică în el, căruia-i spuse: „în câmp deschis Vanamarii sunt slabi, mai ales fără influența pădurii și-a lui Tenebre. De aceea zic să ne încercăm norocul undeva pe-aproape.”

Mago însă arătă preocupat, ceva ce-i atrase atenția Titanului, care se uită insistent la tânăr cât acesta-i spuse: „înțeleg la ce vă referiți, Titane Island, numai că cel mai apropiat câmp e în partea pe care-am lăsat-o în spate. Încoace mai este unul, dar e la două zile distanță de noi, de mers pe jos. De aceea, chiar și dacă facem noi popasuri scurte c-a să ajungem acolo cât mai curând, nu știm dac-o să fim în siguranță, căci cine știe când o să-i treacă prin minte lui Tenebre și Yātrīkarelor să ne atace.”

„Ba n-au să atace,” spuse Island cu încredere. „Așteaptă ele ceva. Ce anume nu-ți pot spune. Dar… sunt sigur că-s cu ochii pe voi de parcă ați avea ceva de mare trebuință lor,” și, spunând asta, Titanul se uită cu atenție în jur, în special la fețele Siarilor care mergeau tăcuți și posomorâți în urma lor, căci fuseseră iar forțați să-și părăsească casa și asta când primiră iar străini printre ei, ceva ce încercaseră să evite atâta amar de vreme. Dar, deși vedea asta clar în ochii lor, Island nu atrase prea multă atenție acestui fapt, căci le înțelegea preocuparea. El însă era și mai preocupat pentru soarta lor. De aceea și căuta ceva cu înfrigurare printre ei: ca să poate înțelege ce doreau Tenebre și Yātrīkarele cu atâta ardoare de la sărmanii oameni.

Și, dintr-o dată, ochii săi se opriră asupra lui Yellen care privea în continuare lupii. Numai că, când simți privirea lui Island ațintită asupra ei, își întoarse capul spre el și-l privi pentru câteva clipe. După care-i întoarse spatele și merse să ajute una dintre femeile care era nu departe de ei să-și scoată povara de pe umeri ca să se odihnească cât ei vor sta locului.

Dar, chiar dacă fata-și ascunse astfel privirea de Island, el tot aflase ce-și dorise: secretul Siarilor și motivul Yātrīkarelor de-ai urmări îndeaproape cu ajutorul Vanamarilor. Și, cutremurându-se dintr-o dată înțelegând acel adevăr, își spuse în gând: „O Yātrīkară oarbă printre Siari!”

Tresări însă Titanul când o văzu pe Samaya privindu-l țintă: asta însemna că-i auzise gândurile, deși el vruse să le țină secrete. Și, înțelegând parcă ce-avea tânăra de gând, dădu din cap că nu și vru s-o apuce de mână ca s-o oprească, dar nu-i reuși, căci Bestla se interpuse în calea lui, privindu-l insistent pe sub sprâncene. Ba chiar și-i spuse: „ce pui la cale?” Numai că Island înghiți în sec și-și păstră ideile pentru el.

Samaya însă, după ce citi gândurile Titanului Gheții, se apropie de Yellen. Și, deși copila era așezată în pirostrii, cu spatele la ea, în timp ce-o ajuta pe acea sărmană femeie, Samaya nu-i spuse nimic: doar o înșfăcă de mână și-o trase după ea spre un mic pârâu văzut nu departe de ele.

Acțiunea tinerei lupoaice îi miră extrem de mult pe Siari care începură a se șușoti între ei, speriați și îngrijorați, întrebându-se ce se întâmpla. Island însă se întoarse spre ei și le spuse cu glas blajin: „nu vă faceți griji! N-o să-i facă niciun rău. Doar… trebuie să verifice ceva, iar până ele se întorc noi o să facem un scurt popas.” Apoi le făcu cu capul lui Mago și Malon, al doilea ajutor al lui Nathaniel, iar aceia dădură vestea tuturor, căci șirul era lung și posibil nu toți auziră vorba lui Island.

„Și totuși mi se pare suspect!” Murmură Bestla încă privindu-și țintă bunicule. „Iar după mutra ta văd că așa e, căci încerci s-o faci pe prostul doar ca să nu-mi spui ce se întâmplă. Plus la asta: tot cred că tu ești de vină pentru că lupoaica mea și-a ieșit din fire. Deci: ce se întâmplă?” Insistă Bestla.

Island însă doar o privi cu atenție în ochii și-i spuse telepatic: „de vrei să afli, urmează-le pe fete! De la mine n-afli niciun cuvânt.”

„Hm, și ne mai numim familie! Ce dezamăgire!” Bombăni Bestla, prefăcându-se supărată, după care-i întoarse spatele lui Island și grăbi pasul spre cele două tinere care erau deja destul de departe de ei.

Island însă nu privi după a sa nepoată sau după fete, ci cu atenție la Vanamari, care păreau să-și fi schimbat planul. Dar nu înțelegea el ce anume aveau ei în minte. Doar îi văzu strângând rândurile și venind mai aproape de ei, privindu-i cu atenție de parcă ar fi vrut să se asigure că n-o să le scape nicidecum prada din gheare.

***

„Încotro, Samaya? Unde mă duci?” Încercă să se împotrivească Yellen. Doar că trebui să fie atentă ca să nu se ducă de-a berbeleacul, căci tocmai coborau o pantă abruptă, iar Samayei părea să nu-i pese de asta, ci doar să se grăbească undeva. De aceea, când piciorul îi alunecă, se apucă cu ambele mâini de brațul Samayei căutând sprijin.

Tânăra lupoiacă însă nu dădu prea mare importanță acestui fapt, ci-și grăbi pasul spre micul pârâu spre care se îndreptaseră până atunci. Abia când fură lângă apa ce părea de culoare verde din cauza frunzelor căzute din belșug peste ape, se opri și, după ce privi cu atenție în jur, dar nu găsi nimic straniu acolo, se uită adânc în ochii lui Yellen și spuse:

„Cât de multe știi despre tine, Yellen?”

Această întrebare o miră extrem de mult pe adolescentă, care-o privi crucită, căci la sigur nu înțelegea la ce se referise aceasta. „Despre mine?” Întrebă Yellen într-un final când se putu dezmetici un pic. „Nu prea multe. Și… de-mi pui astfel de întrebări e pentru că-s sigură că Nathaniel ți-a spus istoria mea. Că nu-s din tabăra Siarilor și că m-au găsit în pădure, în partea ceea de care Siarii se tem ca de moarte. În rest… nu știu nimic.”

„A ta minte poate,” auziră ele glasul Bestlei nu departe de ele. Și, când ambele o priviră, o văzură terminând deja de coborât aceeași pantă abruptă pe care coborâră și ele și venind și ea spre pârâu. Dar, văzând că cele două o privesc confuze, Bestla surâse și decise să le explice sensul celor spuse de ea: „mă refer la faptul că poate că a ta minte nu-i conștientă de adevărul nașterii tale, căci erai prea mică când ți s-a întâmplat ce ți s-a întâmplat și apoi părinții lui Nathaniel te-au găsit și te-au adoptat. Chiar și așa ochii tăi nu mint. La fel ca și al tău suflet care păstrează adânc ascuns în el adevărul.”

„La ce anume se referă ea, Samaya? Despre care adevăr anume…,” se bâlbâi Yellen privind atent la Samaya care n-o scăpa din priviri pe Bestla.

„La adevărul despre moartea părinților tăi,” răspunse tânăra lupoiacă într-un final. „Cel pe care l-am văzut atunci când eu și Nathaniel am fost la Cascada Licuricilor, înainte ca tata și restul să vină în tabără.” Apoi Samaya se uită atent în ochii lui Yellen care era și mai confuză decât înainte. „Vorbesc despre ale tale amintiri, Yellen, căci… poate tu nu știi, dar eu am puterea să citesc gânduri și amintiri. De aceea cred că vom afla adevărul pe care-l ascunzi citindu-te ca pe-o carte deschisă anume aici. Doar așa te putem salva și-i salva și pe Siari.”

Aceste cuvinte o făcură pe Yellen să se agite. „Dar… eu n-ascund nimic, Samaya. Jur. Eu doar…,” văzând însă că ochii Samayei nu mint și mai ales c-o privea c-o oarecare îndârjire înțelese totuși că ceea ce spunea Samaya că văzuse în amintirile ei era ceva care-i putea pune pe toți în pericol, iar ea cu siguranță nu-și dorea asta. De aceea și privi cu atenție atât la Samaya, cât și la Bestla și întrebă: „și, de accept să facem asta, să mă citiți ca pe-o carte deschisă, ce anume sperați să aflați?”

„Ți-am zis deja: adevărul,” îi răspunse Bestla. „Cel ascuns adânc în a noastră minte și suflet. De fapt, Yellen, poate și nu sunteți la curent, dar mintea și sufletul nostru sunt ca un ulcior, unul în care noi ascundem imagini din timpurile trăite în trecutul acestei vieți și chiar și în altă viață, căci, chiar dacă nu suntem conștienți de asta, ale noastre experiențe trecute nu dispar nicicând. Ele doar se „ascund” în ulciorul sufletului nostru și așteaptă să fie descoperite mai apoi. Revelate lumii. Pentru asta și-au apărut magii de tipul Samayei, cei care pot citi acele gânduri ascunse.”

„Atunci, ceea ce voi vreți să aflați, e ceea ce-am trăit în altă viață, am dreptate?”

„Nu numai, căci în viața asta se pare că tot ai datorii față de cineva, căci nu degeaba Vanamarii, Yātrīkarele și Tenebre sunt după Siari. Dar cred că-s după ei anume din cauza ta, căci în acele amintiri, când părinții tăi adevărați au fost uciși, le-am văzut și pe ele acolo.”

„Pe Yātrīkare?” Întrebă Yellen extrem de mirată, iar Samaya dădu din cap că da. „Dar… de ce?”

„Asta e ceea ce vrem să aflăm: de ce,” spuse Samaya cu glas blajin de data asta. După aceea se apropie de fată și-i puse ambele mâini pe umeri: „nu te teme, Yellen, noi nu-ți vom face niciun rău și nici nu vrem să aflăm acel adevăr ca să te judecăm sau să-ți facem rău pentru asta. Doar vrem să-ți salvăm fratele și poporul. Și… totodată să ne salvăm pe toți, căci… simt atât de aproape pericolul și moartea.”

„Și colții Vanamarilor!” Spuse Bestla într-o doară. Dar, deși vruse cumva să destingă puțin atmosfera, Samaya o privi cu reproș. „Doar… am zis-o și eu așa. Fără supărare.”

Fetele însă nu-i mai spuseră nimic. Doar se priviră în ochi și Yellen întrebă: „și… cum vreți să faceți asta? Să citiți ale mele amintiri mă refer.”

„Simplu: reflectându-le pe ape,” după care Samaya scoase un mic cub pe care-l avea ascuns într-un săculeț ce-l ținea prins de cingătoare. Și, când deschise a ei palmă, Yellen putu vedea atât de bine acel mic cub ce părea să fie de sticlă.

Anume acel cub o făcu pe Yellen să-l privească atent, căci era cu adevărat impresionant de privit, căci nu era de sticlă așa cum crezuse ea la început, ci din lemn șlefuit, care fusese apoi acoperit de faimoasa gelatină a Bestlei, care-i dădea și acel vid „ca fiind făcut din sticlă.” Apoi, luându-l în mână, Yellen începu să-l cerceteze pe toate fețele, întrebând extrem de mirată: „dar asta ce e?”

The story has been stolen; if detected on Amazon, report the violation.

„Jar!” Răspunse scurt Samaya. Dar, deși părea că Samaya doar era atentă la felul în care Yellen privea cubul, ea de fapt era atentă la tot. În special la acea apă verzuie de care erau atât de aproape. Și, în timp ce continuă să-i vorbească lui Yellen, făcu încă un pas spre fată, iar ea unul în spate, inconștient, până ce atinse cu călcâiele apa acelui pârâu. Anume atunci Samaya se uită mai cu atenție la ape și văzu, în ciuda apei ce părea de un verde tulbur, peștișori multicolori înotând prin pârâu. De asta tânăra lupoaică zâmbi, căci de acolo era viață, în acel pârâu, însemna că era lipsit de influența magiei negre. Prin urmare și trucul lor era să fie unul reușit. De aceea și mai spuse: „E obiectul care m-a ajutat și pe mine să-mi văd amintirile, acum 13 ani după ce-am început cu Bestla să experimentăm tehnica „Reflecțiilor.” Astfel noi am descoperit că acest cub e magic și că absoarbe gândurile și amintirile cuiva în interiorul lui, după care le reflectă pe ceva lucios ca pe-o oglindă.”

Yellen însă păru să n-audă ale ei cuvinte, fiind prea absorbită să analizeze cubul, căci anume aceasta era principala funcție a cubului Jar: să atragă privirea celui supus „citirii” asupra sa, ca să-i poate vedea amintirile. Cum făcea asta? Simplu: în clipa în care ochii „cărții” ce trebuia citită se ațintea asupra lui, cubul începea să strălucească la început auriu, înconjurându-l pe cel supus „lecturii” cu o lumină aurie, iar când cubul devenea albastru ca și ochii celui care-l priveau, în spatele acestuia se ridica un imens ecran.

În cazul dat ecranul cela fu creat din apele pârâului care se ridicară în aer. La început însă, cât cubul fusese auriu, apele se adunară într-un loc de parcă un vârtej din adâncuri le-ar fi tras spre el. Apoi, după ce se rotiră timp de câteva clipe în loc, se ridicară în aer și formară o sferă destul de mare, iar anume din acea sferă, când cubul și ochii lui Yellen deveniră albaștri, sfera din apă se trasformă în ecran pe care se reflectau amintirile tinerei.

„Acum va fi interesant de privit,” murmură Bestla, apropiindu-se de Samaya care nu scăpa sfera ceea din priviri.

„Ai dreptate, se începe. Numai că, Bestla, tare mă tem de ceea ce-o să vedem aici.”

„De ce?” Întrebă Bestla extrem de mirată, privind-o.

„Pentru că… doar o senzație stranie pe care-o am în suflet,” și, oftând, Samaya începu să-și miște buricile degetelor de la mâna dreaptă pe palma stângă în mici cercuri, în timp ce broboane reci de sudoare-i acoperiră tot trupul.

Bestla însă zâmbi: „poate și ai dreptate. Dar nu cred să fie ceva mai strașnic decât amintirile tale. Pe mine atunci cu adevărat m-au dat pe spate, căci…,” tăcu însă văzând privirea plină de reproș a Samayei.

Tinerele însă nu mai spuseră nimic, ci priviră cu gura căscată la Yellen, care se transformă atât de neașteptat, chiar în fața lor. De fapt, la început, văzură doar cum ea începu să se ridice în aer, încă privind țintă la acel cub. Apoi fața îi deveni extrem de albă, părul îi crescu extrem de mult și-i deveni negru ca tăciunele, iar ochii îi erau albaștri din cauza aceluiași cub. Dar, deși Yellen își păstrase trăsăturile fizice, atât Bestla, cât și Samaya își dădeau seama că ceea ce vedeau era chipul altcuiva care-i semănase tinerei atât de mult.

„Dar? Cum e posibil asta?” Întrebă Bestla, complet fascinată de acea transformare.

„Pentru că Yellen e o Yātrīkar,” șopti Samaya. Apoi, închizând ochii și inspirând adânc, tânăra lupoaică-și întinse mâinile în față, cu palmele spre cer. Câteva secunde după aceasta, timp în care Samaya-și concentră puterea minții asupra palmelor, o boare de energie albastră ieși din ele și se învârti în mici cercuri deasupra palmelor. A lor mișcare însă era atât de asemănătoare cu circulația aerului în atmosferă. Ba chiar se vedeau mici săgeți de un albastru mai închis decât acea energie mișcându-se în spirală. Apoi, din acea boare de aer, când Samaya puse palmă peste palmă la o distanță nu prea mare între ele și începu să le rotească în aer de parcă ar fi mângâiat ceva rotund și neted, acea boare luă forma unei sfere. Deveni însă solidă, de-un albastru deschis cu acele săgeți de-un albastru închis înăuntrul ei, când Bestla o atinse cu mâna dreaptă în timp ce modela gelatina ceea pentru creat oglinzi în mâna stângă. Dar, chiar dacă sfera deveni solidă pe dinafară, înăuntrul ei curenții de aer și energie continuau să se miște liber, în spirală.

„Acum, Bestla!” Îi spuse Samaya când văzu că sfera era gata să le ajute. Și, doar dând din cap, Bestla formă din gelatină aceeași oglindă ovală, de mărimi nu prea mari, pe care-o folosise și pentru a orbi mistrețul lui Coallar. După care, poziționându-se la 45 de grade în stânga Samayei, își concentră privirea asupra sferei, iar când ochii ei albaștri deschis la început deveniră vineții ca și ai lui Inlan Diar când folosea puterea gheții, sfera transmise a sa energie spre oglindă. Apoi, când energia venită dinspre sferă, ca multiple rază de lumină, se lovi de oglinda Bestlei, fură imediat reflectate spre cubul din mâna lui Yellen, iar cubul transmise aceeași undă de raze spre oglinda verzuie din spatele tinerei.

„Wow,” murmură Bestla vrăjită, văzând cât de rapid se conturau imaginile pe acel gigant ecran.

„Așa e,” spuse și Samaya. „Amintirile altora sunt mereu impresionante. Ca o poveste.”

„Și ai dreptate. Aș fi vrut și eu să fi putut să-mi citesc astfel amintirile.”

„De ce? Din cauza Eddei?”

„Așa e. Măcar astfel aș fi putut-o vedea pe mama.”

Samaya însă surâse: „nu uita că cel „citit” de cub nu poate vedea imaginile reflectate din propria minte. Prin urmare, chiar și dacă aș fi putut să-ți citesc gândurile tu tot nu le-ai fi putut vedea. Dar… ai putea încerca să le citești pe cele ale Zeului Boor. El la sigur își amintește de mama ta.”

„Și să văd și ceva mai picant decât chipul mamei? Precum noaptea când am fost concepută? Nu, mersi! Mai bine le privesc pe-ale ei. Și… se pare c-ai avut dreptate: Yātrīkarele și-au vârât coada și-n viața ei.”

Abia atunci își îndreptă Samaya iar privirea spre ecran și văzură că de fapt Yellen fusese în trecut un Spirit Yātrīkar. Numai că acea Fecioară era se pare împotriva suratelor ei, căci lupta în acea imagine împotriva Yātrīkarelor care doreau să distrugă un sat de oameni. Puterea ei însă fu limitată. Și, într-un final, căzu pradă mușcăturii mortale a unui Vanamar, care se strecurase pe la spatele ei cât ea luptase cu conducătoarea Yātrīkarelor.

Apoi, după ce veninul Vanamarului își făcuse rapid efectul circulând prin al ei sânge, acea Fecioară Yātrīkar căzu pe spate, iar sufletul îi părăsi trupul sub forma unui fir roșu, care, în aer, luă rapid forma unui ghem și începu apoi să plutească. Numai că pe suprafața acelui mic ghem roșu se vedea atât de bine reflectat al ei suflet. Și se văzu că era extrem de speriată, căci nu știa cum să supraviețuiască. Fu atunci când zări acel tânăr cuplu cu acea copilă de câteva luni în brațele mamei ei, care ședeau ascunși după primul rând de copaci de la intrarea în pădure. Și, după ce ghemul fu împins de o forță stranie înspre acel loc, intră în trupul copilei sub forma unui fir roșu. Astfel fu salvată.

Numai că-i pusese pe acei bieți oameni în pericol, căci, înțelegând unde se ascunsese sufletul Fecioarei, celelalte Yātrīkar îi hăituiseră pe cei doi soți, intenționând să omoare copila. Mai ales din cauza acelei mici lupe ce apăruse la gâtul copilei după ce acel fir roșu-i nimeri în trup. Apoi văzură și cum fusese salvată de fapt Yellen de Gaea și apoi luată de părinții lui Nathaniel.

Dar, deși văzuse clar acele imagini, Bestla era totuși confuză. De asta întrebă: „nu înțeleg totuși de ce bunicul a numit-o un Yātrīkar orb.” Fu rândul Samayei s-o privească mirată, căci crezuse că fusese singura care auzise gândurile lui Island atunci. „Aaa, de unde știu?” Murmură Bestla, văzând uimirea de pe chipul prietenei. „Pentru c-am auzit eu tot. Numai voi doi ați preferat s-o faceți pe proștii. Iar acum c-ai aflat marele secret al lumii, răspunde la întrebare.”

Samaya surâse. „Nu-i mare lucru de spus oricum. Doar că se pare că Spiritul care s-a ascuns în trupul lui Yellen și care pare că și până astăzi trăiește în interiorul ei e una dintre Yātrīkare. De aceea și are puterea de-a vedea lucruri. Dar un lucru mă miră: faptul că nu-i atrasă spre Tenebre și Yātrīkare, deși are puterea lor curgându-i prin vene. De asemenea nu simt ură la ea.”

„Poate era totuși o Yātrīkară bună cea care s-a ascuns în ea atunci?”

„E posibil și asta. Chiar și așa: din câte mi-a povestit Nathaniel, Yātrīkarele s-au născut din ura Fecioarelor Siarului, alimentată de Moirae. Prin urmare, chiar și dac-a rămas ceva bunătate în vreuna din ele, totuși: e prea straniu.”

„Cum rămâne cu lupa atunci? Cea luată de Gaea de la gâtul fetei?”

„Nu-s sigură, dar se pare că-i Ochiul Diavolului,” și Samaya se cutremură, făcând și imaginea de pe ecran să tremure. „Și… acum înțeleg: anume asta e ceea ce caută Yātrīkarele de-s mereu cu ochii pe Siari. Ele cred că Yellen o are, căci… de asta Gaea i-a luat și vederea odată cu lupa.”

„Vrei să spui că lupa aceea era anume ochii lui Yellen?”

„Așa se pare. De asta o vor pe Yellen: ca să-i controleze puterea. Numai că… n-au să pună mâna nicicând pe ea, căci…”

Dintr-o dată însă se cutremurară ambele, când marea oglindă verzuie pe care se reflectau amintirile lui Yellen se sparse și căzu în mii de cioburi întorcându-se sub formă de apă apoi în matca pârâului. Acea oglindă însă nu se sparse din cauza furiei Samayei, ci din cauza unui imens lup Vanamar, care trecuse prin acea oglindă intenționând s-o atace pe Yellen, care era complet vrăjită de cubul Jar și nu se putea apăra.

Numai că, când era pe cale s-o prindă în labe, prada-i fu luată chiar de sub nas, căci Zeal apăru acolo de nicăieri. Și, apucând-o pe Yellen în brațe, se rotiră în aer, până ajunseră la câțiva metri de el, iar lupul căzu în gât și alunecă apoi alți câțiva metri pe lângă Samaya, care-l urmări atentă cu privirea, încă mânuind sfera ceea de energie din mâna ei.

Doar Bestla-și privea cu ochi mari sora. Și, bâlbâindu-se, întrebă: „Zeal, dar… ce faci aici?”

Zeal însă doar șuieră printre dinți: „să zicem că m-a călcat dracul ăsta de lup pe coadă,” după care smulse cubul din mâinile lui Yellen și-l aruncă Bestlei. „Și-a băgat labele împuțite în apa în care-mi scald trupul. Tocmai pentru asta trebuie să devină și el trup.” Și, furioasă, se porni spre Samaya, care n-o privea totuși, căci lupul cela-și reveni repede din amețeala căzăturii, iar după ce se ridică în patru labe, se întoarse spre cele patru fete. Și, arătându-le colții, se porni spre ele. „Nu, hai, vino!” Îi spuse Zeal șuierând cuvintele printre dinți. „Te aștept cu pâine și sare!” După care se opri lângă Samaya, care-o privea de data asta pe ea pe sub sprâncene: „ce-ai cu mine acum?”

„Doar… încerc să înțeleg ce-i în mintea ta: ai venit să ne aperi sau să te răfuiești cu ăsta?”

„Prefer să-mi țin ideile pentru mine!” Îi răspunse Zeal sec. Dar se mirară ambele, observând că rânjeau asemeni lupului care pândea să le pape, de parcă s-ar fi uitat în oglindă.

Fură nevoite să sară în lături în clipa în care simțiră o săgeată trasă de Bestla spre lup trecând printre ele. Apoi priviră furioase la ea. Bestla însă doar le strigă în timp ce pregătea o altă săgeată, căci prima săgeată trasă fu apucată de lup între dinți și ruptă bucăți mai apoi: „colții vi-i arătați pe urmă. Mai întâi să scăpăm de asta.”

„Sau de tine după!” Șuieră Zeal ca o cobră printre dinți. După care, pe neașteptate, trimise un val de energie spre sfera pe care Samaya înc-o mânuia, fără să fi realizat asta, iar când energia lui Zeal se contopi cu cea a Samayei, sfera ceea se transformă într-o imensă cobră albastră, care zvâcni din mâinile Samayei, făcând-o pe aceasta să se tragă speriată în spate. Chiar și așa departe nu plecă, ci privi cu ochi mari la cobra lui Zeal care se încolăcise deja în jurul lupului și luptau cu înverșunare să se rupă bucăți. „Acum îmi place jocul!” Spuse Zeal, făcându-i cu ochiul Samayei.

Priviră însă cu toatele în spate când auziră strigătul lui Mago de pe malul de sus: „fugiți!” Și, curând după asta, văzură fugind după el zece Vanamari.

„Să-i ia dracu!” Șuieră Yellen printre dinți, venindu-și brusc în fire, iar strigătul ei le uimi și mai mult pe celelalte 3 tinere. „Nu-s buni de nimic fără mine!” Și fugi cât de repede putu spre mal.

„Iar noi ce așteptăm?” Le strigă Zeal celorlalte două. „Invitație la banchet?! Ștergeți-o naibii și voi după ea. Acum!” Și fu prima care-o luă din loc, căci cobra ei fu învinsă în cele din urmă, ruptă bucăți de Vanamarul care se înfuriase că fusese nevoit să se lupte și c-o târâtoare. După care se luă după cele trei tinere care urcau deja atât de repede acea pantă abruptă de-ai fi zis că erau pe loc drept.

Dar, surpriză: când mai rămăseseră doar doi pași ca să ajungă pe malul de sus, Zeal se duse de-a berbeleacul pe panta ceea după ce Vanamarul o ajunse din urmă și, apucând-o cu dinții de poala rochiei, o trase cu putere în jos așa de brusc că sărmana Zeal își pierdu echilibrul și ajunse apoi pe burtă când termină de rostogolit. De asta și se ridică apoi înfuriată, privind în spatele lupului care urca panta spre Bestla și Samaya care așteptau cuminți pe acel mal, arătându-le colții.

„Oho, ăsta a dat de dracu!” Spuse Bestla, făcând ochii extrem de mari. Numai că se pare că asta fu văzut și de lup, care se opri și întoarse capul și privi în urmă. Asta-l făcu să mârâie, căci văzu un fel de ceață densă ieșind din corpul lui Zeal care era deja în picioare, iar ochii ei scânteiau ca cărbunii încinși în timp ce porni spre el, strigând:

„Câine de doi bani ce ești! Ai îndrăznit să-ți bagi colții nespălați în poala rochiei mele. Acum îți arăt eu cum se simte când dai de dracu!” Și era cu adevărat înnebunită, căci deveni complet verde dintr-o dată: părul, ochii, chiar și fața, în timp ce ceața din spatele ei formă un fel de gât turtit de cobră, ce avea o limbă extrem de lungă ce era aruncată înspre lup, trecând cu iscusință pe lângă Zeal care continuă să urce acea pantă spre lupul care-o aștepta mârâind la ea.

Se opri însă la câțiva metri de el, privindu-l cu furie. De asta și se întoarse lupul cu totul spre ea, arătându-i colții, în timp ce și-i arăta și ea, părând astfel două fiare complet nebune. Pe urmă Zeal rânji ciudat și, c-o voce mieroasă, îi spuse lupului: „haide, kitty, vin la mama!” Dar deși Bestla și Samaya crezuseră că-i spusese asta lupului, căci se priviră extrem de mirate, Zeal se adresase cobrei din ceață din spatele ei. Și, cât ai clipi, limba ceea bifurcată trecu atât de repede prin dreapta ei și se înfășură tot mai mult și mai mult în jurul fiarei din fața lui Zeal, în timp ce ea-și mișca mâinile de parcă ar fi stors haine după ce le-ar fi spălat la râu. Anume această mișcare amplifică puterea cobrei, iar trupul lupului fu sfârtecat cât de curând în mic bucăți. „Acum se simte mai bine!” Murmură ea satisfăcută, iar după ce pocni din degete, cobra de ceață dispăru, iar Zeal urcă mai departe panta, privind cu scârbă la bucățile din trupul lupului ce luaseră foc de la sine și dispăreau apoi ca cenușă arzând.

***

O liniște totală se lăsase pe acel mal de pământ dintre pădure și valea nu prea adâncă ce ducea spre pârâu. Dar anume acea liniște era și cea mai neplăcută, căci făcea inimile tuturor să pulseze ciudat, în îmbrățișarea anxietății în timp ce un vuiet neplăcut se auzea în urechile tuturor.

„Asta deja nu-i de bine,” bombăni Mago, scuturând din cap să alunge acel vuiet neplăcut din urechi. Nu făcu decât să-l întărâte pe Vanamarul care-l luase drept țintă, iar acela făcu doi pași spre el, arătându-i colții. „Și de ce mă rog începi cu mine?” Îi strigă Mago furios. „Mai sunt și alții pe aici!” Și-i arătă lupului cu capul în stânga lui unde se aflau și ceilalți, care tot stăteau față în față cu potrivnicii lor - alți lupi Vanamar.

„Și de ce mă rog n-ar începe cu tine?” Auzi el glasul lui Zeal, care se apropie de el și-l privi apoi pe sub sprâncene. „Ești cel mai apetisant de pe aici, nu? Iaca și vrea să se lingă pe buze începându-și festinul cu tine.”

Mago însă nu gustă gluma ei. De asta-i și spuse: „de eram în locul lui începeam cu ceva mai puhav nu cu oase.”

Fu rândul lui Zeal să nu-i placă aluzia, căci acel „puhav” fusese o aluzie clară că era dolofană. Chiar și așa decise să-l învețe minte după asta, căci lupii Vanamar începură să strângă rândurile. Dar, până să-l învețe minte cu adevărat, trimise un cap de cobră spre Mago, să-i dea de știre că vor vorbi după aceea, cobră pe care Mago o prinse de gât și, furios, îi rupse capul momente după doar. Pe urmă, spate la spate cu Zeal, o întrebă: „ești sigură că cobrele tale o să ne apere spatele?” Și întrebarea lui nu era deloc întâmplătoare, căci, de pretutindeni, se vedeau venind spre ei cobre controlate de Zeal, înconjurând astfel pe la spate lupii Vanamar.

„De nu te avem pe tine de curajos!” Îi întoarse Zeal favoarea. Apoi, pocnind din degete, făcu să apară și în mâna ei, ca și în mâna celorlalți, un cub de lemn, dar nu cu patru, ci cu opt fețe, iar pe fiecare dintre fețe se vedea sculptată o stea ce lumina în altă culoare decât celelalte. Doar fața cubului îndreptată spre lupi avea gravată pe ea unul din ochii lui Haos și nu lumină colorată. La început doar, căci, când Zeal își atinse cubul cu ambele mâini, ochiul de pe toate cuburile lumină roșu, trimițând spre ochii lupilor un fel de lumini de laser.

„Tenebre și Yātrīkarele sunt tot aici!” Îi șopti Island Samayei care era în spatele lui, privind cu atenție la un Vanamar.

„Te referi la faptul că cel care te-a ales de gustare are ochii Yātrīkarelor?” Îl tachină Samaya.

„N-au decât!” Răspunse Island rânjind. „De vor să-și rupă dinții în oasele bătrâne ale unui antic dragon de gheață.” Apoi, aruncând cubul său în sus, care continuă să plutească singur mai apoi, o boare de aer înghețat trecu peste ei, făcându-i să se cutremure. Și, cât de curând, văzură imensul dragon de gheață zburând pe deasupra lor.

„Acum mai vine de acasă!” Glumi Bestla și aruncă și ea cubul ei, care pluti mai apoi la aceeași înălțime ca și cubul lui Island, doar că la o distanță de vreun metru de el. După care făcu un pas spre lupul Vanamar din fața ei, făcând să apară două săbii de gheață în mâinile ei.

Se trase însă Bestla în spate, când Island coborî brusc și se poziționă între ea și lupii Vanamar, căci cel ce stătuse mai demult în fața lui se alăturase celui care stătea în fața Bestlei. După care, făcând un pas spre el, dragonul privi adânc în ochii de smoală ai lupului mai mare și-l întrebă: „Ce de data asta, Tenebre? Ce-ți poftește inima acum?”

Lupul însă doar rânji. Apoi scutură din cap și privi iar la Island, având același rânjet neplăcut pe față. Fu însă un semn pentru Island că Tenebre primise mesajul și că anume ea-i pândea de undeva prin ochii lupului.

Și avea dreptate, căci Tenebre stătea în acele clipe în ascunzătoarea ei - o imensă scorbură în interiorul trunchiului unui copac secular. Dar ea nu doar stătea ascunsă acolo, ci-i privea pe toți cu atenție prin Palantirul ei, pe care, când îl atinse, făcu să apară o cortină imensă de foc de jur împrejurul cobrelor lui Zeal care strângeau rândurile în jurul Vanamarilor. Asta le făcu pe cobre să se agite. Dar, când ochii lui Zeal deveniră iar verzi închis, aproape de negru, și se rotiră apoi în mici cercuri de parc-ar fi vrăjit o broască, cobrele se calmară și, ridicate pe ale lor cozi groase, începură a se legăna ușor de parcă ar fi fost flori legănate de-un vânt cald. Rânji însă când auzi râsul lui Tenebre, ieșind din gâtlejul Vanamarului din fața Samayei, și spuse: „am știut eu că și vipera asta e aici.”

Tenebre însă n-auzi cele șoptite de Zeal, fiind prea concentrată asupra Samayei. Dar nu-i vorbi ei, ci lui Island: „ce surpriză, feciorașule!” Îi spuse ea c-o vădită batjocură în glas. „Îți simți mămica oriunde n-ai fi. Să fie asta din prea mare iubire?” Și ale ei cuvinte se auziră din diferite părți de parcă ar fi fost pretutindeni. Dar asta nu sperie pe nimeni.

Îl înfurie însă pe Island, care deschise brusc gura și suflă aer rece peste lupul cel mare din fața lui, pe care-l transformă în statue de gheață. Dar nu doar lupul suferi, ci și Tenebre, care se văzu dintr-o dată acoperită de o pojghiță de gheață.

„Nesăbuitule!” Îi strigă Tenebre furioasă când reuși să topească gheața de pe ea și să elibereze lupul totodată din acea capcană. „Vrei ca furia mea să-ți ia ce-ai mai de preț?” Și lupul se uită atât la Bestla, cât și la Zeal. „Oricând ale tale prețioase nepoate pot fi înghițite de flăcări de vreau eu.”

„Încearcă, de-ți poate pielea. Numai că după asta o să plătești oalele sparte.” Îi spuse Samaya, iar lupul din fața ei o privi cu atenție, mârâind.

Acest lucru fu clar văzut de Tenebre în Palantir. Și, când privi mai atent la fața Samayei, șuieră printre dinți: „O Rophion îmi stă în cale!” Și, urlând ca nebuna, făcu un val de magmă fierbinte să fie aruncată asupra Samayei.

De atins însă n-o putu atinge, căci cubul din mâna Samayei, aruncat dintr-o dată asupra acelui val fierbite, îl absorbi cât de curând prin acel ochi de foc. După care se ridică în aer plutind la aceeași distanță ca celelalte două.

„Acum e rândul meu!” Spuse Zeal zâmbind și aruncă și ea cubul ei. Și, cât de curând, cele patru cuburi formară un cerc, iar luminile lor unificate fură îndreptate spre locul în care era Samaya. Numai că atunci când Zeal și Mago priviră uimiți spre Samaya, neînțelegând de ce lumina cuburilor o alese pe ea, văzură ceva cu adevărat splendid: în locul Samayei stătea Jar.

Tenebre însă râse iar ca o nebună: „Iaca și Jar al nostru! A ieșit ca șoarecele din gaură simțind miros de brânză!” Dar ale ei cuvinte nu făcură decât să alimenteze boarea ceea de magmă fierbinte care nu putu totuși ajunge la niciunul din cei ce așteptau din cauza lui Island care înconjură locul c-o cortină de gheață. De asta și Tenebre urlă iar ca nebuna.

Numai că urletul ei reuși să-l scoată pe Jar cu totul din sărite. Și, devenind dintr-o dată vârtej de aer, Jar intră prin ochii de smoală ai lupului, orbindu-i pe loc. Dar, deși Jar dispăru atât de brusc, Island tot auzi vocea lui în cap: „ai grijă de ceilalți, Titane. Mă ocup eu de nebuna asta. Și, de vrei să învingi, scoate ochii Vanamarilor, căci acolo e marea lor putere.”

N-avu însă Island timp să se gândească prea mult la cele spuse de Jar, deși știa că bătălia dintre el și Tenebre e inutilă, căci, cât de curând, după ce acel lup prin ochii căruia dispăruse Jar orbi, apărură în fața lor Yātrīkarele. Și erau ele înarmate până în dinți, cu suliți și săbii. Și nu stătură ele ca și Vanamarii și doar îi priviră, ci-i atacară, făcând limbile cobrelor să muște din a lor carne amară, în timp ce ele tăiau capetele cobrelor care se aruncau spre ele. Chiar și așa nu le puteau învinge, căci apăreau tot mai multe și mai multe în jurul lor, controlate de Zeal.

„Acum, Bestla!” Strigă dragonul, iar când Bestla dădu din cap și strânse gelatina ei în mână, luminile de laser ale cuburilor se îndreptară în patru direcții diferite, iar locul fu înconjurat cu oglinzi. Acele oglinzi însă triplicară reflecția luminii roșietice care fu apoi îndreptată spre ochii Vanamarilor și ai Yātrīkarelor, orbindu-le. Pentru câteva clipe doar, căci anume acea pieliță albă de pe ochi, care apăru la fiecare din ei, îi protejă, iar ei se năpustiră apoi asupra prăzii.

Acea lumină însă fu reflectată și pe solzii dragonului, care deveniră dintr-o dată tăioși ca niște pumnale. Tocmai de aceea, când cei doi lupi Vanamar săriră asupra lui, fură sfârtecați în secunde, de parcă ar fi nimerit într-o imensă mașinărie de tocat carne.

„Atacați-o pe cea cu oglinzile!” Strigă una dintre Yātrīkare, iar Bestla se văzu cât de curând față în față cu una. De aceea și rânji, căci îi dădu șansa perfectă să le bată cu propriile arme. Și, în clipa în care aceea se aștepta mai puțin, se repezi spre ea și, apucând-o de mână, o trase după ea în aceeași poiană întunecată înconjurată de oglinzi și luminată doar de candele, în care nimeriseră ele și Samaya înainte să fie atacate de mistreț.

Astfel, văzându-se înconjurată de oglinzi, Yātrīkara se simți încurcată. De aceea privi în jur, încercând să vadă unde era Bestla. Aceasta nu era nicăieri: doar oglinzi și candele se vedeau în jur. Apoi auzi vocea Bestlei: „n-ai decât să mă cauți, Fecioară Yātrīkar. De găsit n-ai să mă găsești însă, căci în lumea mea sunt eu stăpână, iar aici, unde-s atât de multe oglinzi, puterea e de partea mea.” Și, dintr-o dată, surprizându-și chipul într-una dintre oglinzi, Yātrīkara începu să tremure de frică, chiar dacă n-ar fi trebuit să simtă teama odată ce n-avea suflet. Bestlei însă nu-i păsă de asta. Doar continuă să-i vorbească: „și viața asta nu iartă pe nimeni, să știi. De aceea, mai bine renunță acum decât să vrei imposibilul și să mori, căci…,” apăru însă dintr-o dată în spatele Yātrīkarei, care-și privea ca împietrită chipul în oglinda din fața ei fără să observe că Bestla apăruse în spatele ei. Și, când Bestla-i atinse umărul, acea Fecioară simți o durere enormă în piept, căci ceea ce-și aminti ea fu momentul când 12 Fecioare din neamul Siarilor băură licoarea cea magică dată de-o bătrână și apoi se transformară în Yātrīkare.

De asta și șoptiră buzele ei: „iartă-mă mamă!” Dar asta-i dădu șansa Bestlei s-o lovească cu pumnalul în spate. Și, cât de curând, când Yātrīkara se transformă în fum, iar oglinzile din jur se sparseră, Bestla se întoarse în lumea reală.

Se miră însă enorm să vadă aceeași Yātrīkară ucisă de ea luptând de data asta cu Zeal. De asta și șuieră ea printre dinți: „asta ce dracu mai e?”

De răspuns îi răspunse Island: „soarta, Bestla. E soarta, căci ele nu pot fi ucise de noi. Va veni însă timpul când se vor ucide între ele doar ca să pună mâna pe putere,” și dragonul privi apoi spre Yellen, a cărei sabie se înfipse în gâtlejul unui Vanamar care vruse s-o atace pe la spate.

Dar Yellen nu doar că scoase cu ură sabia din gâtlejul lupului, ci se transformă pentru câteva clipe în acea Fecioară Yātrīkar de demult. Asta le făcu pe celelalte și pe Vanamari să se oprească locului și s-o privească țintă. Mai ales când ea se întoarse spre ei și văzură Ochiul Diavolului atârnând la gâtul ei. Și, în clipa în care Lumina de pe oglinzi fu atrasă spre acel Ochi al Diavolului sub formă de lupă de la gâtul lui Yellen, conducătoarea Yātrīkarelor dădu semnalul sunând într-un fel de fluier și Vanamarii și celelalte Yātrīkare fugiră de se ascunseră în pădure.

„Nu așa ușor!” Șuieră Zeal printre dinți, când îi văzu fugind. Dar, când se transformase iar în viperă veninoasă și voia să le urmeze pe Yātrīkare în pădure, se lovi cu capul de pieptul dragonului care-i păși în față. „La o parte, bunicule!” Îi șuieră ea printre dinți. „Am de gând să le învăț azi minte, căci…”

„Nu acum, Zeal,” îi spuse Island cu blândețe. „Lasă-le să plece. Vei avea timp pe urmă să-ți verși ura asupra lor și să-ți răcorești sufletul, când vom avea mai multe șanse de izbândă.” Apoi aripa protectoare a dragonului o apropie pe Zeal de pieptul lui, iar ea izbucni în hohote de plâns.

„Să ne adăpostim până nu s-au întors,” le spuse Mago lui Yellen și Bestla, apropiindu-se de ele. Dar doar Yellen îl urmă.

Văzând-o stând locului, Island îi spuse Bestlei cu vocea minții: „mergi cu ei, scumpo! Noi vă ajungem din urmă.” Și, după ce-o puse pe spatele său pe Zeal, care suspina încă deși părea că adormise, dragonul se ridică în aer și zbură spre orizont.

Bestla nu-i spuse nimic: doar privi o vreme în urma lor, iar când ei se vedeau doar ca un punct alb la orizont, luă lucrurile Samayei de jos și intră în pădure. În urma ei se auzea însă al ei gând: „și totuși nu suntem singuri pe lume!”